Emplastrele medicamentoase și rolul lor în terapeutică

Pielea este cel mai mare organ al corpului, iar principalul său rol constă în apărarea
organismului împotriva factorilor de mediu. Ea reprezintă o barieră eficientă, dispusă între mediul
intern și cel extern, însă cu toate acestea, unele substanțe chimice reușesc să penetreze pielea într-o
măsură dependentă de proprietățile lor fizico-chimice și biologice. Capacitatea anumitor substanțe de a
străbate bariera cutanată a fost exploatată de-a lungul timpului, dând naștere unei forme farmaceutice
particulare, emplastrele medicamentoase sau sistemele transdermice [1].
Structura pielii
Pielea cuprinde trei straturi, având structuri și funcții diferite: epiderma – stratul superficial,
dermul – stratul mijlociu și hipodermul – stratul profund.
Epiderma
Epiderma constituie stratul extern al pielii și are o grosime de aproximativ 0,8 mm, fiind lipsită
de vascularizație. Este alcătuită din multiple straturi de celule, iar cheratinocitele reprezintă
aproximativ 95% din totalul celulelor. Pe lângă cheratinocite, epiderma conține și alte tipuri de celule,
precum melanocite (celule pigmentare), celule Langerhans (cu rol în apărarea imună) și celule Merkel
(receptori tactili) [2]. Stratul superficial al epidermei poartă numele de strat cornos și prezintă cea mai
mare rezistență la absorbție, fiind obstacolul major în calea pătrunderii substanțelor din mediul extern
în organism [3].
Dermul
Dermul are o grosime de aproximativ 2 – 3 mm și este format din fibre de colagen și elastină, ce
conferă pielii elasticitate. Spre deosebire de epidermă, dermul prezintă o vascularizație bogată,
conținând, de asemenea, nervi și vase limfatice. În plus, la acest nivel se regăsesc anexele pielii:
glandele sudoripare, glandele sebacee și foliculii piloși [2].
Hipodermul
Hipodermul, cunoscut și sub numele de țesut subcutanat, este cel mai profund strat al pielii și
este alcătuit din celule adipoase. Principalele sale funcții sunt reprezentate de asigurarea protecției
împotriva șocurilor fizice și izolarea termică [4].
Absorbția transdermică
Absorbția transdermică reprezintă procesul prin care substanța medicamentoasă pătrunde prin
straturile pielii și ajunge în circulația sistemică.
Acest proces poate decurge pe trei căi:
•calea transfoliculară – pielea prezintă multiple glande sebacee, glande sudoripare și foliculi
piloși, structuri care se deschid la exterior. Canalele acestor anexe străbat întreg stratul cornos și
constituie o modalitate facilă de pătrundere a substanțelor medicamentoase în straturile
profunde ale pielii;
•calea transcelulară – substanța medicamentoasă trece prin corneocite și este supusă unei serii
de procese de partiție și difuzie;
•calea intercelulară – substanța medicamentoasă difuzează prin matricea lipidică prezentă între
celule, aceasta fiind o cale de absorbție caracteristică substanțelor lipofile [5].
În funcție de proprietățile substanței medicamentoase, absorbția se va realiza pe una sau mai multe
dintre aceste căi, iar în drumul său de la vehiculul formei farmaceutice până la circulația sistemică, va
trece prin etape precum:
•penetrarea – presupune pătrunderea substanței medicamentoase într-un anumit strat al pielii.
Funcția efectivă de barieră a pielii este îndeplinită de stratul cornos, acesta opunându-se eficient
împotriva pătrunderii majorității substanțelor;
•partiția – odată ajunsă în stratul cornos, substanța medicamentoasă se va distribui între acesta și
epiderma viabilă;
•difuzia – substanța medicamentoasă străbate epiderma viabilă și ajunge în stratul superior al
dermului;
•permeația – reprezintă mișcarea substanței medicamentoase dintr-un strat al pielii în celălalt și
se poate face pe calea canalelor hidrofile intercelulare sau prin canalele anexelor pielii;
•absorbția propriu-zisă – presupune trecerea substanței medicamentoase în sistemul circulator,
fie pe calea vaselor de sânge, fie pe calea vaselor limfatice [4,6].
Factori care influențează absorbția transdermică
Formularea farmaceutică
Pentru a pătrunde în piele, substanțele medicamentoase parcurg două etape principale: difuzia în
afara vehiculului și penetrarea stratului cornos. Anumiți excipienți și tehnologia de formulare a
medicamentului pot influența atât difuzia, cât și penetrarea substanțelor în piele [6].
Proprietățile substanței medicamentoase
Rata de absorbție transdermică depinde de proprietățile fizico-chimice și biologice ale
substanței medicamentoase: greutatea moleculară, coeficientul de partiție lipide/apă, solubilitatea, pKa,
starea de agregare, mărimea particulelor etc. [1]. De exemplu, absorbția transdermică scade exponențial
cu creșterea greutății moleculare a substanței. Astfel, compușii cu o greutate moleculară mai mare de
500 D prezintă o absorbție scăzută prin pielea intactă.
Gradul de ionizare
Transportul la nivelul stratului cornos are loc preponderent prin regiunile lipofile ale acestuia,
absorbția fiind favorizată de caracterul lipofil al substanței medicamentoase. Coeficientul de
permeabilitate al stratului cornos este mai mare în cazul substanțelor neionizate, comparativ cu
substanțele ionizate.
Locul de aplicare
Epiderma prezintă grosimi diferite, în funcție de regiunea corpului, și influențează semnificativ
gradul de absorbție transdermică. De exemplu, stratul epidermic este mai gros la nivelul palmelor și
mai subțire la nivelul antebrațului, motiv pentru care absorbția se va realiza cu mai mare ușurință în
ultimul caz.
Integritatea pielii
Alterarea structurii stratului cornos, survenită ca urmare a unui traumatism sau cauzată de o patologie
cutanată, compromite funcția de barieră și conduce la creșterea absorbției transdermice [6].
Avantajele căii cutanate
Deși există un număr redus de substanțe medicamentoase care se pretează pentru administrarea
cutanată, această cale oferă o serie de avantaje importante:
 •ameliorarea biodisponibilității, prin evitarea atât a primului pasaj hepatic, cât și a degradării
enzimatice la nivel gastrointestinal;
•evitarea variațiilor apărute ca urmare a dependenței absorbției față de tranzitul gastrointestinal;
•evitarea efectului alimentelor asupra stabilității și absorbției substanței active;
•obținerea unor concentrații plasmatice constante, pe o perioadă îndelungată;
•creșterea complianței la tratament;
•posibilitatea autoadministrării;
•administrarea non-invazivă și nedureroasă;
•posibilitatea întreruperii administrării, prin îndepărtarea emplastrului [5,7].
Substanțe active condiționate, sub formă de emplastre
Scopolamina
Plasturele transdermic cu scopolamină, folosit pentru prevenirea răului de mișcare, a fost pus pe
piața din Statele Unite ale Americii în anul 1979, fiind primul reprezentant din această categorie.
Medicamentul încă este utilizat în prezent și este condiționat sub forma unui plasture de mici
dimensiuni (2,5 cm2), care se aplică în spatele urechii. Sistemul conține un rezervor care eliberează 1,5
mg de scopolamină, pe parcursul a 3 zile.
Nitroglicerina
Primele indicii despre posibilitatea nitroglicerinei de a penetra țesutul cutanat au apărut la
începutul secolului al XX-lea, când lucrătorii care manipulau materialele cu nitroglicerină în industria
explozibililor au experimentat episoade severe de cefalee. Ulterior, au fost dezvoltate diferite formulări
semisolide, cu aplicare cutanată, pentru tratamentul sindromului Raynaud și al anginei pectorale, însă
imposibilitatea aplicării unei cantități constante, pe o suprafață uniformă, a condus la obținerea unor
rezultate variabile. În 1981, au apărut primele sisteme transdermice cu nitroglicerină, utilizate pentru
prevenirea și tratarea anginei pectorale [7]. Plasturii transdermici cu nitroglicerină sunt aprobați în
România pentru tratamentul de fond al anginei pectorale și eliberează 5 mg nitroglicerină într-un
interval de 24 de ore. Pentru a preveni instalarea toleranței, se recomandă o pauză de 8 – 12 ore, la
intervale de 24 de ore [8].
Estrogenul
Absorbția cutanată a hormonilor estrogeni a fost descoperită în jurul anului 1940, când
muncitorii din fabricile de stilbestrol, expuși la această substanță, au început să observe mărirea sânilor.
Efectul a fost exploatat de cercetători, conducând la apariția formelor farmaceutice pe bază de estradiol
cu aplicare cutanată, pentru tratamentul hormonal de substituție post-menopauză.
Testosteronul
Inițial, terapia substitutivă cu testosteron pentru tratamentul hipogonadismului masculin s-a
realizat prin intermediul formelor farmaceutice semisolide, principalul dezavantaj fiind reprezentat de
transferul substanței pe pielea altor persoane, prin contact fizic și apariția unor efecte nedorite. La
sfârșitul secolului al XX-lea, acest neajuns a fost depășit prin formularea medicamentelor de substituție
hormonală sub formă de plasturi transdermici.
Nicotina
Absorbția transdermică a nicotinei a fost observată, inițial, în rândul lucrătorilor care se ocupau de
recoltarea frunzelor de tutun, precum și în rândul celor care utilizau insecticide ce conțineau nicotină.
Primii plasturi transdermici cu nicotină, utilizați pentru renunțarea la fumat, au intrat pe piață în anul
1984, reprezentând un pas important nu numai în combaterea fumatului, ci și în creșterea acceptării
acestei noi forme farmaceutice [7]. În România, plasturii cu nicotină sunt aprobați pentru tratamentul
dependenței de tutun la adulți și sunt disponibili fără prescripție medicală. Utilizarea sistemului
transdermic cu nicotină este recomandată numai în timpul părții active a zilei, pentru a evita apariția
tulburărilor de somn [9].
Fentanilul
Sistemele transdermice cu fentanil au apărut încă din anii ’80, iar formularea lor a suferit
multiple modificări de-a lungul timpului, în vederea optimizării modului de eliberare a substanței
active. Condiționarea analgezicului opioid sub formă de plasture transdermic a reprezentat un pas
important în gestionarea durerii severe, în special în rândul pacienților cu patologii oncologice [7]. În
România, plasturii transdermici cu fentanil sunt aprobați pentru tratamentul durerii cronice severe și
asigură eliberarea substanței active timp de 72 de ore [10].
Alte substanțe active
Formularea sub formă de emplastre medicamentoase a fost utilizată și pentru administrarea unor
substanțe precum:
•rivastigmină – inhibitor de acetilcolinesterază, utilizat pentru tratamentul demenței Alzheimer
și bolii Parkinson [11];
•rotigotină – agonist dopaminergic, utilizat pentru tratamentul bolii Parkinson [12];
•ibuprofen – antiinflamator nesteroidian, utilizat pentru tratamentul simptomatic, de scurtă
durată, al durerilor musculare sau articulare [13];
•lidocaină – anestezic local, utilizat pentru ameliorarea nevralgiei postherpetice [14].
Reguli de aplicare a emplastrelor medicamentoase
Pentru a maximiza eficiența și siguranța emplastrelor medicamentoase, acestea trebuie aplicate
conform recomandărilor emise de producător, cu respectarea duratelor de menținere pe piele. Se
recomandă ca aplicarea să fie făcută pe pielea curată, uscată, lipsită de fire de păr, preferabil în zona
spatelui, brațului sau pieptului.
Emplastrul nu trebuie aplicat pe pielea care prezintă tăieturi, iritații sau eritem. De asemenea,
locul de aplicare trebuie schimbat periodic, în funcție de indicațiile din rezumatul caracteristicilor
produsului, aferent fiecărui medicament [8-14].
Concluzii
Utilizarea căii cutanate oferă o serie de avantaje importante atât din punct de vedere al
eficacității și siguranței terapiei, cât și în ceea ce privește complianța pacientului. Țesutul cutanat este
ușor accesibil și se pretează unei administrări facile, sistemele transdermice fiind folosite cu succes în
tratamentul de substituție hormonală, dar și în tratamentul unor patologii cardiovasculare, neurologice
și în terapia durerii.