9ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL, de Costache Negruzzi

- nuvelă -

Creatorul nuvelei istorice româneşti, Costache Negruzzi, „este un autor clasic, un moralist, un
observator al umanităţii pe latura morală, un caracterolog, cel mai mare creator de tipuri din literatura
română, un Molière al nostru” opina Alexandru Piru.
Conformându-se programului Daciei literare, Costache Negruzzi a publicat cea mai valoroasă nuvelă
istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul” la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei
Dacia literară, la rubrica „Scene istorice din cronicile Moldaviei”, inclusă ulterior în ciclul „Fragmente
istorice”, din volumul „Păcatele tinereților”.
Consider că, ,,Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă pentru că este o operă epică în proză cu o acţiune
mai complicată decât a schiţei şi cu un conflict mai puternic la care participă un număr mai mare de personaje.
Este o nuvelă romantică prin temă; conflict; narațiunea lineară; prin personajele excepționale plasate în situații
extraordinare, construite în antiteză (Lăpușneanul – crud, nemilos, Ruxanda – blândă, supusă); culoarea epocii
în descrieri cu valoare documentară (vestimentație, obiceiuri); gesturi și replici memorabile. Este o nuvelă
istorică, prima din literatura română, o capodoperă a speciei și un model pentru autorii care au cultivat-o
ulterior, pentru că este inspirată din istoria națională (Evul Mediu), prin temă, personaje, culoarea epocii
(mentalități comportamente relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj).
Viziunea despre lume. Scriitorii pașoptiști se inspiră din cronici și din folclor conform esteticii romantice
și recomandărilor din articolul-program „Introducție” publicat în „Dacia Literară”: „Istoria noastră are
destule fapte eroice”. Negruzzi este primul scriitor care valorifică într-o creație literară cronicele moldovenești.
S-a inspirat din „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche şi anume din capitolul „De a doua domnie
a lui Alexandru Lăpuşneanul” din care a luat scena dintre Lăpuşneanul şi emisarii lui Tomşa, relatările despre
uciderea celor 47 de boieri şi sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, unele replici, precum şi din cronica lui Miron
Costin, pentru scena uciderii lui Moțoc.
Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea).
Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul evidenţiază lupta pentru impunerea
autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Titlul evidențiază personalitatea puternică a personajului principal, excepțional prin hotărâre și cruzime.
Perspectiva narativă este obiectivă, auctorială, focalizare zero, viziunea dindărăt; relatarea faptelor se
face obiectiv la persoana a III-a: în capitolul întâi naratorul înregistrează sumar gesturi, în capitolul al doilea
anticipează evenimentele, prezintă principalele acţiuni ale lui Lăpuşneanul, în capitolul al treilea este
omniscient, descrie sobru costume, gesturi, înregistrează toate informaţiile necesare reliefării personalităţii lui
Lăpuşneanul, iar în capitolul al patrulea recurge la arta rezumării pentru a arăta neliniştile domnitorului. Uneori
se simte implicarea afectivă căci Negruzzi îşi judecă personajul, îi etichetează subiectiv atitudinile sau acţiunea,
se adresează cititorului încercând să-l implice în povestire : „dorul lui tiranic”, „cuvântare deşănţată”, „urâtul
caracter”, „închipuiască-şi cineva…”.
Naraţiunea prezintă fapte şi întâmplări săvârşite într-un timp şi spaţiu concret, conferind verosimilitate
narațiunii: întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, în a doua domnie 1564-1568. În primele trei
capitole evenimentele se desfășoară în cortul domnesc ridicat într-o dumbravă de lângă Tecuci, apoi, după
revenirea la tron, la curtea domnească și la Mitropolie, iar în ultimul capitol patru ani mai târziu în Cetatea
Hotin.
Conflictul este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal . Principalul
conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Nuvela începe prin
anunţarea unei iminente confruntări armate între Lăpuşneanul şi Ştefan Tomşa, dar noua vânzare a boierilor
schimbă conflictul dintre cei doi domni rivali, căci Lăpuşneanul îşi recapătă tronul fără luptă. Conflictul
pretendent – domn, lasă loc conflictului domn – boieri, conflict puternic care i-a forme diverse - ameninţări,
torturi, ucideri. Scena omorârii lui Moţoc aduce în prim-plan un nou conflict dintre popor şi marii jefuitori. În
partea a patra situaţia cunoaşte o răsturnare romantică: tiranul devine călugăr şi apar noi conflicte: Lăpuşneanul
– călugări – mitropolit, Lăpuşneanul – soţie.

1
 Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), particularizează dorinţa de
răzbunare a domnitorului, fiind anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social,
între boieri şi popor, este limitat la revolta mulţimii din capitolul al III-lea.
În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză. Din acest punct
de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidenţiat în capitolul al II-
lea.
Rema este clasică, faptele sunt grupate în patru capitole fiecare având câte un moto semnificativ care
subliniază caracterul dramatic. Fiecare capitol este conceput ca un act al unei piese de teatru în care este
dezvoltat un episod care nu întâmplător este dialogat. Restul evenimentelor sunt traversate narativ repede.
Între episoade există legătură: prima parte prevesteşte pe a doua prin ameninţarea lui Lăpuşneanul că a
venit vremea să cureţe stupul de trântori; prima parte o deschide şi pe a treia prin promisiunea lui Lăpuşneanul
făcută lui Moţoc că sabia sa nu se va mânji în sângele acestuia; partea a doua o deschide şi pe a treia prin
promisiunea pe care o face soţiei că-i va da un leac de frică; partea a treia o deschide pe a patra prin ameninţarea
lui Spancioc adresată lui Lăpuşneanul că se vor vedea până a nu muri. Aceste deschideri realizează legături ce
fac ca timpul real dintre părţi, ca timpul măsurabil în ani, să se topească într-un timp artistic continuu, iar opera
să capete unitate şi caracter de nuvelă.
Moto-urile sunt preluate din cronica lui Ureche pentru capitolele I ( Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu…) şi
IV ( De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu…) şi sunt create de autor pentru capitolele II ( Ai să dai
samă, doamnă…) şi III ( Capul lui Moţoc vrem …); în prim-plan apar faptele povestirii şi nu povestitorul.
Acţiunea lineară, pe un singur plan, este densă, cu un ritm alert, secvenţele narative sunt înlănţuite, iar
întâmplările memorabile se constituie într-un subiect ce poate fi prezentat pe momentele sale.
Primul capitol ( „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu” ) conţine expoziţiunea şi intriga
Alexandru Lăpuşneanul soseşte în ţară cu ajutor turcesc pentru a-l înlătura pe Tomşa. El este întâmpinat
de un grup de boieri, care-i cer să se înapoieze deoarece poporul nu-l mai vrea. Voievodul le respinge pretenţiile
şi promite că va mântui ţara. Moţoc, unul dintre boieri, îşi cere iertare şi-l sfătuieşte să intre în ţară doar cu
oastea pământeană. Înţelegând intenţiile lui Moţoc, domnitorul refuză din nou propunerea acestuia.
Al doilea capitol ( „Ai să dai samă doamnă!” ) conţine desfăşurarea acţiunii. Tomşa fuge în Muntenia,
iar Lăpuşneanul este întâmpinat cu bucurie şi speranţă de către popor. Noul domnitor îi ucide sau îi deposedează
de averi pe boieri; sfătuit şi ajutat de Moţoc, pune la cale noi răzbunări. Doamna Ruxanda îl roagă pe voievod să
înceteze cu vărsările de sânge, iar acesta îi promite că va înceta după ce-i va da un „leac de frică”.
Al treilea capitol ( „Capul lui Moţoc vrem” ) cuprinde punctul culminant. La slujba de la mitropolie,
domnitorul recunoaşte crimele săvârşite şi le motivează prin binele ţării. La ospăţul de împăcare, domnitorul
porunceşte să fie ucişi 47 de boieri. Văzând capetele lor aşezate într-o uriaşă piramidă, doamna Ruxanda leşină.
O mare mulţime adunată la palatul domnesc cere capul lui Moţoc. Acesta este ucis de mulţime, dar în urma
măcelului, Spancioc şi Stroici scapă.
Al patrulea capitol ( „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu…” ) cuprinde deznodământul. Timp
de patru ani Lăpuşneanul nu a mai tăiat nici un boier, dar a născocit alte schingiuiri. Domnitorul se mută în
cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte grav şi este călugărit; însă când se trezeşte din letargie se înfurie şi-i
ameninţă pe toţi din jurul lui, între care se aflau şi doamna Ruxanda şi fiul său Bogdan. Doamna Ruxanda este
îndemnată de boieri şi mitropolit să-i de-a otravă şi, speriată de ameninţarea lui Lăpuşneanul, duce la îndeplinire
actul criminal. Lăpuşneanul moare în chinuri, în mâinile călăilor săi.
Acţiunea este violentă; confruntarea dintre Lăpuşneanul şi boieri duce la supunerea lor; dintre
Lăpuşneanul şi soţie pregăteşte leacul de frică; dintre Lăpuşneanul şi boierii din capitolul III duce la uciderea
celor 47 de boieri şi la liniştirea norodului prin aruncarea lui Moţoc în braţele hidrei cu multe capete, iar
conflictul dintre Lăpuşneanul şi călugări duce la omorârea lui Lăpuşneanul.
Personajele sunt realizate conform esteticii romantice (personaje excepționale în situații excepționale) se
definesc prin gesturi şi fapte, sunt puternic individualizate.
Alexandru Lăpuşneanul, personajul principal al nuvelei, este caracterizat complex, înfăţişat ca o
personalitate în dezvoltare, întruchipând pe tiranul crud şi sângeros, răzbunător şi viclean. Primeşte delegaţia
boierilor cu prefăcută bunăvoinţă „zise silindu-se a zâmbi” dar orgolios, dârz şi neabătut în hotărârea sa,
nu cedează în faţa greutăţilor „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu pre voi şi voi merge ori cu voia ori fără voia

2
voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăt”. Pentru el Veveriţă este un opozant
vechi şi deschis, Spancioc este patriotul tânăr şi orgolios, Stroici este un copil neştiutor şi necunoscător de
oameni căruia „i se pare că toate păsările ce zboară se mănâncă”, iar Moţoc este „învechit de zile rele”,
deprins a se ciocoi la toţi domnii, pe care i-a trădat pe rând. La el nici chiar atitudinea faţă de doamna Ruxanda
nu este constantă, ci durează doar până când acesta îi aminteşte de crimele săvârşite : „mâna lui, prin
deprindere se reazemă de junghiul din cingătoare”. Ipocrizia lui atinge cote maxime în timpul cuvântării de
împăcare cu boierii rostită în biserică. Violenţa şi cruzimea lui ating sadismul în momentul când, invitându-i
pe boieri la ospăţul de împăcare îi omoară şi le aşează capetele „după neam şi după ranguri” într-o uriaşă
piramidă.
În apropierea morţii doreşte să se pocăiască devenind călugăr, dar revenindu-i puterile, revin şi
impulsivitatea, violenţa, setea de răzbunare şi de a ucide. El îi ameninţă pe toţi din jurul său „ Ieşiţi ! că pe toţi
vă omor !” li se adresează jignitor „pocitanii”, „boaite”, „căţeaua asta”.
Caracterizarea directă este realizată de narator: „urâtul caracter”, „dorul lui cel tiranic”, cât şi de către
alte personaje: „bunul meu domn” (doamna Ruxanda), „crud şi cumplit este omul acesta” (Teofan). Cele mai
multe dintre trăsăturile de caracter sunt evidenţiate indirect prin fapte, comportament, gesturi, mimică, relaţia
cu celelalte personaje, prin felul de a vorbi „silindu-se a zâmbi”, „ochii scânteiară ca un fulger”, vorbeşte ca
un înţelept în proverbe şi pilde „Lupul părul schimbă, dar năravul ba” , „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi
pe tine”.
Opusă domnitorului este doamna Ruxanda, soţia sa, personaj secundar. Ea este fiică, soră şi soţie de
domn, simbolizând frumuseţea, bunătatea, iertarea şi înţelegerea. Este o fire sensibilă, nu suportă violenţele şi
este hotărâtă să-l împiedice pe Lăpuşneanul să săvârşească noi crime, aducându-i diverse argumente: „Ce-ţi
lipseşte măriei tale? N-ai cu nime război”. Există în comportarea ei un moment de derută, atunci când viaţa
fiului ei este în pericol.
Moţoc este reprezentantul acelei boierimi însetate de avere şi putere. Însuşirile lui sunt evidenţiate mai
întâi direct de către narator „strigă păcătosul”, de către alte personaje: „învechit în rele”, şi „deprins a se
ciocoi la toţi domnii”, şi indirect, prin gesturi „plângea, ţipa, suspina”, limbaj „O ! păcătosul de mine!”.
Din punct de vedere compoziţional, opera este de dimensiuni mai mari decât ale schiţei, se caracterizează
prin simetrie compoziţională, iar capitolele au concentrarea, durata şi gradaţia schiţei, dar amploarea
conflictuală a nuvelei. Tablourile au caracter vizual, surprinzând mai multe episoade din existenţa personajului.
Discursul este narativizat, povestirea este singulativă. Dialogul are funcţie dramatică, replicile
interlocutorilor sunt conflictuale, apar ca ciocnire de idei, atitudini, întreţin dramatismul; reliefează trăsăturile
personajelor şi este când tensionat, cinic, când insinuant, ironic, când sincer şi disperat. Prin intermediul lui se
pune accent pe conflict şi este caracterizat complex personajul principal prezentat în evoluţia sa. Descrierile
sunt puţine; câteva descrieri vestimentare, de obiceiuri şi doar în capitolul al IV-lea o descriere de natură, o
imagine peisagistă în consonanţă cu starea sumbră, tensionată în care se află voievodul.

În opinia mea, „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă de inspirație istorică ce ilustrează principiile
ideologiei pașoptiste și ale romantismului românesc. Epoca surprinsă, a doua jumătate a secolului al XVI-lea în
Moldova, este reînviată prin valorizarea și transfigurarea adevărului istoric. Autorul face din Lăpușneanul un
domnitor crud și tiran, sugerând astfel caracterul excepțional al domniei sale, deși comportamentul său nu este
prea diferit de comportamentul celorlalți domnitori din Evul Mediu.
Coexistența elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii
pașoptiste. „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă romantică prin temă, specie, personaje excepționale în
situații excepționale, prin antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul replicilor și al scenelor.
Acestea se împletesc cu elementele clasice: echilibrul compoziției, construcția simetrică, aspectul verosimil al
faptelor, caracterul obiectiv al narațiunii.
Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică „Alexandru
Lăpuşneanul” ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale.”