6.

TEORIA DECIZIEI

În lumea contemporană, putem afirma că singura variabilă certă este tocmai

incertitudinea noastră, deopotrivă ontologică și gnoseologică. În acest context, tematica
psihosociologică a incertitudinii capătă o importanță deosebită, nu doar ca studiu teoretic, ci
mai ales prin prisma valențelor sale practic-aplicative, adesea cu finalitate ameliorativă. Ne
confruntăm frecvent cu necesitatea de a lua decizii (mai mult sau mai puțin însemnate) și
dezideratul nostru este să găsim soluția optimă; pentru a accede la acest obiectiv, prin reducerea
incertitudinii trebuie mai întâi să ne familiarizam cu modele decizionale caracteristice, în
situații individuale sau de grup.

6.1. Modelele decizionale

Există două perspective în teoria deciziei:
a) normative - se referă la acțiune
b) descriptive – valabile pentru științele socio-umane
Definiția procesului de decizie rațional: “un proces decizional este rațional dacă,
utilizând analiza logică a cunoștințelor logice relevante ajunge la selectarea deciziei celei mai
bune”

6.2. Structura procesului decizional

Orice proces decizional presupune patru elemente:
- un decident
- o problemă de rezolvat
- soluția la problemă
- activitatea de rezolvare a deciziei
Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care trei sunt faze
predecizionale
Fazele predecizionale: definirea problemei (ce problemă trebuie rezolvată), formularea
soluțiilor alternative (depistarea unor soluții alternative), evaluarea și ierarhizarea soluțiilor
alternative (depistarea unor soluții alternative). Pentru evaluarea soluțiilor, există niște operații,
și anume: determinarea criteriilor de evaluare, ierarhizarea acestora, evaluarea soluțiilor
alternative, și ierarhizarea lor.
Fazele decizionale: se referă la alegerea soluției.

1
 Faza post decizională: decizia este pusă în practica.
În funcție de gradul de certitudine sau incertitudine există patru modele ale deciziei:
- decizie certă într-o lume strict deterministă
- decizie certă de tip probabilist
- decizie în condiții de incertitudine persistentă
- modelul cibernetic

6.2.1. Decizia într-o lume strict deterministă

Decidentul poate la sfârșitul procesului decizional să identifice soluția cea mai bună.
Presupozițiile necesare: reductibilitatea completă a incertitudinii (se referă la caracterul dat,
neproblematic al incertitudinii, la completitudinea listei de soluții alternative, și la
completitudinea evaluării soluțiilor alternative) și la universul strict determinist.

6.2.2. Decizia certă de tip probabilist

Se referă la acel proces decizional unde nu se lucrează cu certitudini absolute, ci cu
probabilități. În acest caz, incertitudinea este introdusă ca o condiție, și are doua tipuri: de tip
ontologic(nedeterminarea) și de tip cognitiv (cunoștințe incomplete). Presupozițiile modelului
analitic par a fi nerealiste la o analiză mai atentă:
1. Problema de soluționat prin decizie nu este dată ci este ea însăși incertă.
2. Completitudinea listei soluțiilor alternative (modelul analitic presupune în mod
obligatoriu luarea deciziei pe baza unei liste complete de soluții alternative).
3. Completitudinea evaluării soluțiilor alternative (decidentul deține un set complet de
criterii de evaluare a soluțiilor, comensurabilitatea valorilor, cunoștințele despre semnificațiile
efective ale soluțiilor) .

6.2.3. Decizia în incertitudine persistentă

În procesul deciziei, incertitudinea inițială nu este în cele mai multe cazuri integral
redusă, ea reprezintă un element component al procesului decizional, influențând activ
dinamica acestuia.
Procedura de decizie: cognitivă și rațională
Există trei particularități ale deciziei în condiții de incertitudine persistentă, formulate
ca propoziții:
1) Incertitudinea face ca, în anumite condiții, modelele analitice de decizie sa fie
inaplicabile, decidentul trebuind să recurgă parțial la metode non-analitice

2
 2) Nu există în principal nici o garanție că în condiții de incertitudine, decidentul va
identifica soluția cea mai buna, nici în mod obiectiv, nici subiectiv, relativ la nivelul
cunoștințelor de care dispune
3) Strategia de decizie în incertitudine persistentă are atât componente cognitive, cât și
componente social-psihologice, care interacționează multiplu.

6.2.4. Modelul cibernetic

- realitatea socio-umană nu este lipsită de mecanisme de reglare de tip cibernetic.
- selectarea soluțiilor nu se face pe baza cunoștințelor teoretice ipotetice, ci prin
intermediul feedback-ului, care este crucial în acest model.
- selectarea soluțiilor are caracter spontan, automat.
- alternativele pot fi rezultatul întâmplării.
Între modelul cibernetic și cel decizional există diferențe:
- modelul cibernetic nu este cognitiv
- alegerea soluției nu este bazată pe prelucrarea unor informații anterioare acțiunii, ci
pe baza informațiilor obținute pe parcursul acțiunii.
- în modelul decizional selecția unei soluții se face pe bază de cunoștințe.
- în modelul cibernetic, selecția unei soluții se face pe baza feed-back-ului.
- soluția selectată prin mecanisme cibernetice nu este neapărat raportată la alternative.
- soluția experimentală este întărită prin experiențe
- soluția nu este cea mai bună soluție posibilă.
- este prima soluție experimentală posibilă.
- în modelul cibernetic, incertitudinea există ca stare a sistemului.

6.3. Incertitudinea în procesul decizional individual

Prin incertitudine înțelegem incompletitudinea cunoștințelor.
Prin incertitudine cognitivă se înțelege incompletitudinea și fragilitatea cunoștințelor
relevante în raport cu un proces decizional specificat.
Incertitudinea obiectivă: reprezintă raportul dintre cantitatea și calitatea cunoștințelor
necesare luării unei decizii și cunoștințele pe care decidentul le deține în mod efectiv. Este o
măsură a cunoștințelor reale și poate fi determinată cu precizie doar de un observator exterior.
Incertitudinea subiectivă este o percepție difuză, mai mult intuitivă a incertitudinii
obiective, ea nu poate fi principial o măsură exactă a incertitudinii obiective. Nu poate fi
interpretată ca luare la cunoștință secundară. Este un component al oricărui proces decizional,

3
cu consecințe importante în cadrul acestuia. Factor intern care acționează direct asupra
comportamentului decizional.
Există niște factori care pot stabili propria incertitudine, și aceștia sunt: structurarea
imaginii cognitive și stabilirea ei. Imaginea cognitivă are caracter oscilant, care generează
incertitudine.
Relația dintre incertitudinea obiectivă și subiectivă:
- nu există o relație de corespondență exactă
- certitudinea obiectivă tinde să genereze certitudine subiectivă
- incertitudinea obiectivă poate fi asociată fie cu incertitudine, fie cu certitudine
subiectivă
- există câteva praguri ale nivelului de cunoaștere care generează tipuri distincte de
certitudine/incertitudine subiectivă:
= un nivel scăzut de cunoaștere este asociat cu incertitudinea X, un nivel ceva
mai ridicat de cunoaștere produce o creștere rapida a incertitudinii - certitudine X;
= acumularea ulterioară de cunoștințe este probabil să ducă la o creștere a
incertitudinii – incertitudine Y, pentru că o acumulare mai accentuată de cunoaștere să producă
din nou o creștere a incertitudinii – certitudine Y.
Există patru intervale pe scala incertitudinii obiective asociate cu
certitudine/incertitudine subiectivă:
- incertitudinea X: un nivel foarte ridicat de incertitudine obiectivă tinde să genereze o
incertitudine subiectivă ridicată. Imaginea sa cognitivă este fragmentată și compusă.
- certitudine subiectivă de tip X (certitudinea X). Imaginea cognitivă are un grad relativ
ridicat de structurare, și un grad ridicat de stabilitate. Această incertitudine obiectivă poate
instala o certitudine subiectivă relativ ridicată.
- incertitudinea subiectivă de tip Y (incertitudinea Y). Are un nivel ridicat al
cunoștințelor ce are ca efect destabilizarea imaginii cognitive. Pot fi formulate mai multe
alternative, pot apărea îndoieli cu privire la formularea problemei, ierarhizarea soluțiilor
alternative devine dificilă. Acest tip de incertitudine este bazată pe multitudinea cunoștințelor
și se caracterizează prin pluritate de structuri alternative.
- certitudinea subiectivă de tipul Y (certitudinea Y). Imaginea cognitivă tinde să se
structureze în mod stabil. Se instaurează un nou tip de certitudine subiectivă bazată pe o
abundență a cunoștințelor. Destructurarea devine mai puțin probabilă; certitudinea Y nu este o
certitudine definitivă, ci doar înalt stabilă, bazată pe multe cunoștințe: la un anumit nivel de

4
cunoaștere, acumularea de noi cunoștințe poate avea efecte destructurante producând o creștere,
iar nu o scădere a incertitudinii subiective.
Formularea de soluții alternative reprezintă o sursă importantă de incertitudine. Dacă
decidentul posedă o singura soluție, incertitudinea se referă doar la posibilitatea reușitei sau
nereușitei. Atunci când există mai multe soluții posibile, incertitudinea crește.
Caracterizarea pragurilor care duc la incertitudine subiectivă:
- primul prag (trecerea de la incertitudine X la incertitudine Y)
- caracterizarea unor cunoștințe capabile sa genereze o soluție care sa fie satisfăcătoare
- pragul certitudine X / certitudine Y
- cunoștințele duc la multiplicarea perspectivelor
- sporește numărul de alternative
- ierarhizarea dificilă a alternativelor

Incertitudinea reductibilă și incertitudinea ireductibilă:

Incertitudinea reductibilă se referă la situația decidentului caracterizată prin șanse
ridicate, ca printr-un efort de cunoaștere, certitudinea sa fie redusă semnificativ.
- decidentul dispune de instrumente eficiente de dobândire de cunoștințe, aceste
cunoștințe duc la creșterea structurării și stabilității imaginii cognitive.
Incertitudinea ireductibilă se referă la situația decidentului caracterizată prin lipsa de
șanse reale de reducere a incertitudinii sale printr-o activitate suplimentară de cunoaștere.
- caracteristică de reductibilitate, ireductibilitatea este obiectivă
- se referă la probabilitatea de a produce incertitudinea
- caracteristică a mijloacelor cognitive de care dispune decidentul reductibilitatea este
dată de:
= posibilitatea obținerii de cunoștințe noi;
= capacitatea obținerii de cunoștințe noi;
= percepția decidentului fata de reductibilitate/ireductibilitate determină direct
comportamentul;
= decidentul nu dispune de estimare exactă și corectă a gradului de reductibilitate
ireductibilitate a incertitudinii proprii.

Indicatori ai estimării gradului de reductibilitate/ireductibilitate:

- existența unor metode de dezvoltare a cunoașterii;

5
 - rezultatul eforturilor sale cognitive din trecut (succes-reductibilitate, eșec-
ireductibilitate)
- noile ei cunoștințe reduc incertitudinea, generează structurare și stabilitate imaginii
cognitivă.

Incertitudinea de fază și incertitudinea reziduală:

- fiecare fază a procesului decizional este caracterizată printr-un tip specific de
incertitudine.
Prin incertitudinea de fază se înțelege incertitudinea cu privire la realizarea obiectivelor
specifice fazei în care procesul decizional se află.
Incertitudinea fazei 1:
- formularea problemei;
- importanța problemei;
- la oportunitatea problemei ;
- urgența rezolvării problemei;
Incertitudinea fazei 2:
- sunt soluțiile formulate, toate soluțiile posibile?
- posibilul acțional al sistemului
Incertitudinea fazei 3:
- incertitudinea referitoare la valoarea soluțiilor;
- surse ale ei;
- criteriile de evaluare;
- dificultatea de a determina cu precizie consecințele, semnificațiile fiecărei soluții.
Incertitudinea fazei decizionale:
- preferința pentru o soluție sau alta.
Faza post decizională:
- incertitudinea cu privire la modalitățile realizării deciziei luate.
Într-un proces decizional eficace în trecerea de la o fază la alta, se presupune absorbția
totală a incertitudinii din faza anterioară. Totuși în cele mai multe dintre situații rămâne o
anumită cantitate de incertitudine referitoare la faza anterioară (incertitudinea reziduală).
Incertitudinea reziduală reprezintă incertitudinea ce persistă în sistemul decident cu
privire la fazele anterioare de decizie.
Incertitudinea de fază post decizională în legătură cu natura dificultăților de
implementare a deciziei este incertitudine reziduala.

6
 În fiecare fază a procesului decizional, pe lângă incertitudinea de fază va tinde să
subziste și incertitudinea reziduala.

Efectele incertitudinii:
- incertitudinea are ca efect principal amânarea deciziei și declanșarea unei activități
cognitive de reducere a ei
- incertitudinea blochează pentru un timp decizia, deci amână acțiunea;
- incertitudinea motivează cunoașterea;
- incertitudinea reziduală presează pentru reducerea actului decizional:
- numai incertitudinea percepută ca a fi reductibila motivează cunoașterea.
Efectele disfuncționale ale incertitudinii:
- incertitudinea poate amâna excesiv decizia, blocând acțiunea
- incertitudinea generează o stare de oscilație a sistemului decident: între a amâna
decizia sau a o adopta, a continua procesul decizional, sau a se întoarce într-o fază anterioara
acesteia
- incertitudinea persistentă generează în sistemul decident o stare de anxietate și tensiune
- tensiunile reziduale nu pot fi reduse prin activități specifice fazei în curs ci doar prin
absorbția incertitudinii reziduale ce le-a generat
- incertitudinea reziduală scade motivația performantei
- incertitudinea reductibilă are efecte predominant active, incertitudinea ireductibilă are
ca efecte predominant pasive
- incertitudinea ireductibila presează activitățile cognitive. Ea generează anxietate,
tensiuni interioare, scade performanta motivației.

Importanța deciziei:
- importanța deciziei amplifica efectele incertitudini, lipsa de importanță a deciziei le
diminuează

Procesul decizional și dinamica incertitudinii:

- în momentele inițiale ale procesului decizional, incertitudinea tinde sa fie estimată ca
reductibilă
- insuccesul activ de cunoaștere reprezintă un inhibator al procesului de cunoaștere
- eșecul activității de cunoaștere tinde sa scadă presiunea spre cunoaștere

7
 - rezultatul procesului de cunoaștere poate fi reducerea completă a incertitudinii, astfel
decidentul trebuie să ia o decizie explicită
- în condiții de incertitudine, subiectul decident este în situația de a lua o decizie specială
asupra tipului de certitudine în care se află și în consecință, asupra comportamentului său
decizional
- decizia de a stopa activitatea de cunoaștere și de adoptare a unei decizii, în condițiile
în care incertitudinea nu a fost atinsă, este luată în funcție de considerarea a trei aspecte: tipul
de incertitudine, costul cercetării, și presiunea timpului:
A. Estimarea tipului de incertitudine (reductibil, ireductibil). Cu cât incertitudinea este
estimată a fi reductibilă cu atât crește motivarea activității de cunoaștere.
B. Estimarea costului cercetării. Costul se raportează la probabilitatea de succes.
C . Presiunea timpului. Timpul amânării deciziei poate deveni costisitor pentru sistem.
Comportamentul rațional în incertitudine persistentă este nu amânarea indefinită, ci
acțiunea. Acțiunea reprezintă o modalitate de a depăși incertitudinea, astfel incertitudinea
reziduală tinde să fie tratată ca ireductibila.
Activitatea cognitivă este orientată spre reducerea incertitudinii de faza de desfășurare
și nu spre reducerea celei reziduale.
Incertitudinea reziduală este aditiva. O dată cu avansarea în procesul decizional
incertitudinile reziduale ale fazelor parcurse se cumulează. Incertitudinea reziduală apare cel
mai clar în faza acțiunii fiind accentuată de noi cunoștințe și informații, schimbarea sensibilă a
situației.
Distincția dintre incertitudinea reziduală și cea de fază:
- incertitudinea reziduala nu se aduna direct incertitudinii de faza
- incertitudinea reziduală influențează indirect incertitudinea de fază, defavorizând
efortul cognitiv, care reduce incertitudinea de fază.
- incertitudinea reziduală acționează ca un fond negativ pentru cea de fază
- incertitudinea de fază este centrală, incertitudinea de fază este marginală
- incertitudinea de fază (referitoare la decizia în proces) are consecințe directe asupra
comportamentului decidentului.
- este marginală nu numai incertitudinea reziduală ci și cea privitoare la fazele viitoare.
Marginalitatea incertitudinii are ca rezultat scăderea efectelor sale:
- marginalizarea incertitudinii o trece în latenta
- decizia are ca efect marginalizarea incertitudinii ce duce la scăderea efectelor acesteia

8
 - incertitudinea nu dispare prin marginalizare, ea trece în latență, devenind în unele
condiții, manifestă
- când incertitudinea devine manifestă, ea poate bloca procesul decizional, presând
întoarcerea procesului la faza incertitudinii respective.

Incertitudine și consens
Consens și disens:
Baza consensului este similaritatea imaginilor cognitive ale membrilor unui grup
antrenat într-un proces de decizie; baza disensului este diversitatea imaginilor cognitive.
- dacă imaginea cognitiva a grupului va fi omogenă, consensul va fi înalt probabil
- daca imaginea cognitiva a grupului va fi înalt eterogenă, probabilitatea de a ajunge la
concluzii similare în privința deciziei este mica;
Influența certitudine/incertitudine asupra consensului/disensului :
- în condiții de grup, înainte de a lua decizia, mai apare o faza a procesului decizional,
faza pregrupată;
- fiecare membru are o imagine proprie despre problema care trebuie soluționată, despre
decizie;
Incertitudine și consens în faza pregrupată:
- înainte de a fi luată decizia, indivizii au cristalizată o imagine cognitive proprie - în
faza pregrupată, certitudinea este asociată cu consensul, iar incertitudinea cu o probabilitate
ridicată de disens
- certitudinea implică similaritate, omogenitate a imaginii cognitive, deci consens;
- dacă fiecare membru al grupului se află în situație de certitudine, va există un consens
ridicat;
- în condiții de incertitudine, omogenitatea cognitivă este minimă, deci există o
probabilitate mare de apariție a disensului;
- membrii grupului pot deține informații diferite;
- din punct de vedere al distribuției cantitative se pot distinge următoarele tipuri de
situații:
A) Toți membrii grupului dețin aceleași cunoștințe; (a=b=c), consens cognitiv
B) Un membru deține cel puțin atâtea cunoștințe cât toți ceilalți la un loc. (a>/b+c),
consens fondat pe autoritate
C) Membrii grupului dețin cunoștințe diferite, suma cunoștințelor grupului fiind mai
mare decât cunoștințele oricărui membru (a+b+c>aubuc).

9
 - fiecare subiect, bazându-se pe informațiile proprii, informații diferite de ale celorlalți
tinde să vadă lucrurile diferit, fără a putea să ofere poziției celorlalți vreun privilegiu
- există o mare diversitate în ceea ce privește certitudinea asociată diferitelor cunoștințe;
- incertitudinea se manifestează ca răspuns la fragilitatea cunoștințelor
- aceeași cunoștință poate exista într-o formă certă sau mai puțin certă în cunoștințele
diferiților membrii ai grupului
-în condiții de incertitudine consensul este problematic, el nu este asigurat în aceste
condiții
- în aceste condiții de incertitudine, cea mai probabilă stare este cea de disens, consensul
rămânând de construit
- disensul este considerat a exprima diversitatea de opinii, de interese, iar atunci când
interesele sunt convergente, consensul este neproblematic;

Dinamica incertitudinii și consensului în condiții de grup în faza predecizională:

- decizia de grup are de înfruntat două probleme: incertitudinea cu consecințele sale
directe asupra laurilor deciziei și disensului provenit din diversitatea cognitivă
- reducerea incertitudinii și construirea consensului sunt obiective interdependente
- daca avem un subiect omogen, reducerea incertitudinii facilitează decizia
- mijloacele prin care se reduce incertitudinea și se creează consensul sunt: comunicarea
și activitățile de cunoaștere.
- comunicarea nu are consecințe simple și directe asupra incertitudinii și consensului ci,
dimpotrivă complexe și contradictorii
- comunicarea poate să realizeze o reducere cognitivă a incertitudinii și o creștere a
consensului;
- gradul de certitudine/incertitudine este un produs complex al raportării unei cunoștințe
la contextul cognitiv;
Comunicarea unor cunoștințe cu grade diferite de incertitudine:
Ipoteza 1: La estimări relativ similare ale incertitudinii, prin comunicare,
incertitudinea/certitudinea tinde să se amplifice, iar nu să tinda spre media lor
- incertitudinea reciproca creste incertitudinea, certitudinea sporește certitudinea
- punctele de vedere comune pot fi un indicator al adevărului
Ipoteza 2: Atunci când se comunică grade diferite de incertitudine, pot rezulta în funcție
de intervenția altor factori, următoarele:

10
 - unul convinge pe celălalt să-și schimbe estimarea, certitudinea tinzând spre apropiere,
ceea ce creste consensul
- dacă ambilor le creste incertitudinea, crește provizoriu și instabil consensul
- prin comunicare, dacă nu se conving unii pe alții, membrii grupului, apare disensul
- poate apărea prin comunicare și o divergență a estimărilor incertitudinii;
D) Dificultăți în comunicarea justificări preferințelor
- în faza de grup se comunică nu numai informații și cunoștințe parțiale, dar și concluzii
ale indivizilor, rezultate din imagini cognitive deja structurate
- în această faza, intenția are un rol important
- procesele intuitive nu sunt însă comunicabile sau sunt doar slab comunicabile
E) Declanșarea mecanismelor defensive:
- imaginile cognitive structurate tind, în procesul comunicării, sa genereze mecanisme
defensive împotriva unei probabile dezorganizări
- mecanismele defensive duc la creșterea artificială a certitudinii
- dacă în mod artificial creste incertitudinea la nivelul fiecărui individ, va creste disensul
la nivelul grupului;
- astfel disensul poate deveni cronic
- în acest caz, efectul comunicării, este contrar celui așteptat: - destructurarea imaginilor
individuale inițiale, iar pe această bază se structurează imaginea la nivelul grupului
- în condițiile intervențiilor mecanismelor defensive, comunicarea are ca rezultat o
creștere a certitudinii disensuale (creșterea divergenta a certitudinilor individuale)
- dacă structurarea imaginii cognitive are loc la nivel individual accentuat, atunci la
nivelul grupului consensul este mai dificil
- asumarea inițială a incertitudinii are funcția de a amâna structurarea la nivelul
individual înaintea comunicării
Stări ale comunicării în condiții de incertitudine:
1) Certitudinea consensuala: - imaginea cognitive a grupului se bazează pe un consens
ridicat, și deci o certitudine subiectivă ridicată.
2) Certitudinea consensuală: - imaginea cognitivă este polarizată.
3) Incertitudine consensuală: - imaginea cognitivă este nestructurată, care este asociată
cu un grad ridicat de incertitudine;
- prezintă un consens negativ (consens asupra lipsei de certitudine).
Cel mai probabil rezultat al comunicării va fi creșterea generala a incertitudinii, fie
creșterea certitudinilor individuale divergente, deci disensului.

11
 În condiții de incertitudine accentuată, comunicarea nu duce decât în mod excepțional
la o certitudine consensuală, mai probabilă este sa fie incertitudinea consensuală, fie
certitudinea disensuală:
- grupul este asociat potențial cu riscul unei incertitudini mai ridicate.
În condiții de grup, incertitudinea subiectiva tinde sa fie mai ridicată decât în cazul
individului:
- consensul și disensul au o influență ridicată asupra incertitudinii subiective;
Consensul tinde să scadă incertitudinea subiectivă în timp ce disensul care ca efect fie
creșterea incertitudinii (relevarea diversității cognitive), fie creșterea certitudinii disensuale,
prin accentuarea structurilor divergente.

Dinamica incertitudinii și consensului în faza decizională:

- în condiții de incertitudine, comunicarea nu duce decât în mod excepțional la consens
- dificultățile în structurarea imaginii cognitive a grupului sunt asociate cu un nivel
ridicat de incertitudine; imaginea cognitivă polarizată este asociată cu un nivel ridicat de
certitudine (certitudinea disensuală)
- când imaginea cognitivă este nestructurată intervine problema structurării ei care să
ducă la o decizie;
- când imaginea cognitivă este polarizată se pune problema destructurării imaginilor
cognitive polarizate pentru a se crea o imagine cognitivă omogenă;
- în faza decizională disensul generează conflicte între decidenți;
- când decizia este luată în grup, faza decizională întâmpină mai multe probleme, decât
în cazul deciziei individuale;
- neomogenitatea cognitivă accentuează dificultățile incertitudinii subiective în faza de
decizie;
- pentru a se realiza o imagine cognitivă structurată la nivelul grupului, este necesar să:
se reducă incertitudinea incertitudinii obiective, sau să se absoarbă artificial incertitudinea
subiectivă;
- când avem de-a face cu imagini cognitive polarizate disensuale este imposibil de luat
o decizie comună prin mijloace strict cognitive;
- neluarea deciziei este rezultatul nu numai al incertitudinii ci și al disensului;

12
 Dinamica incertitudinii și consensului în faza post decizională:
- sunt posibile mai multe configurații ale incertitudinii și ale atitudinii fata de decizia
adoptată:
a) Configurația omogenă - toți liderii grupului sunt de acord că soluția adoptată este cea
mai bună, asumând un grad similar de incertitudine, care poate fi scăzută (certitudine
consensuala) sau ridicată(incertitudine consensuala)
- în acest caz, incertitudinea subiectivă trebuie să fie mai scăzută decât în mod normal
b) Configurația neomogenă: se identifică trei subgrupuri:
1) unul care aderă la o soluție și manifestă un grad de certitudine în legătura cu ea
2) unul format din persoane neutre, care adoptă grade diferite de incertitudine față de
soluție
3) un grup care respinge respectiva decizie, manifestând astfel un grad ridicat de
incertitudine față de soluția respectivă
În condiții de grup, în faza post decizională, incertitudinea reziduală, este probabil să fie
neomogen distribuită - distribuția omogena este mai mult un caz excepțional.
În cazul incertitudinii neomogene reziduale, este generată o diferențiere a atitudinilor în
raport cu decizia adoptată și o diferențiere a motivațiilor performantei.
Incertitudinea neomogenă reziduală are rolul de a genera tensiuni și conflicte, în cadrul
grupului. Aceste tensiuni se referă la presiunea de continuare sau reluare a activității
decizionale. Diferențierile cognitive sunt sursa unor diferențieri de atitudine socială: diferențieri
de motivare, de inițiativă, de interpretare a dificultăților, diferențe de presiune, de continuare,
de reluare a procesului decizional:
- în cazul grupului se necesită și deci este probabil, să se recurgă la mecanismele de
absorbție artificială a incertitudinii.
Cooperarea este un proces prin care mai multe persoane, instituții își organizează
activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. În cadrul procesului de cooperare, sunt
incluse trei elemente: agenții care participă la respectiva activitate, obiectivul pe care și-l asumă
și modalitatea prin care el se atinge.
Relația dintre interesele participanților și interesul care stă la baza activității comune
(exprimat în obiectivul de realizat este fundamentală pentru construirea consensului.
Exista două categorii de interese: interesele finale și laterale. Primele se referă la relația
participanților și realizarea obiectivului comun iar cele laterale la satisfacția participanților
pentru activitatea propriu-zisă independenta de obiectivul ei.

13
 Pentru înțelegerea cooperării sunt necesare conceptele de adecvare și consens. De
asemenea, pot fi invocate doua modele ale proceselor cognitive, cel al raționalității certe și cel
al raționalității incerte. Modelul raționalității certe se referă la cunoașterea de care agenții
dispun în privința situației obiective, și a posibilităților de acțiune. Acest model se
materializează în trei variante: cel al interesului general, unde consensul va fi realizat automat,
cel al negocierii, unde consensul este exprimat prin rezultatul formulării prin negociere al unui
obiectiv comun în modelul manipulării coerciției, unde interesele sunt antagonice, caz în care
interesele unei părți sunt impuse prin manipulare cognitivă, coerciție sau forță. Modelul
raționalității în incertitudine se referă la ideea că procesele agenților aflați în cooperare sunt
limitate, incertitudinea fiind un factor al acestora și având influențe directe, asupra
comportamentului.
Există două tipuri de incertitudini: cea obiectivă, definită ca măsură a completitudinii și
adecvării cunoștințelor noastre și cea subiectivă care se refera la percepția pe care o avem asupra
adecvării și completitudinii cunoștințelor noastre. Incertitudinea în cazul cooperării poate avea
următoarele efecte: gradul de interiorizare a obiectivelor care variază invers în raport cu gradul
de incertitudine cu privire la justificarea obiectivelor, ca atare.
Motivația efortului, variază invers proporțional în raport cu incertitudinea asupra
justificării obiectivului și a adecvării modalității de acțiuni alese.
Incertitudinea generează disens și atitudini diferite fata de cooperare, în timp ce
consensul micșorează efectele diferențiatoare ale incertitudinii, iar disensul le amplifică.

14