ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

SECŢIA ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI VIEŢII

INSTITUTUL DE CHIMIE
INSTITUTUL DE GENETICĂ, FIZIOLOGIE ȘI PROTECȚIE A PLANTELOR
INSTITUL DE MICROBIOLOGIE ȘI BIOTEHNOLOGIE
INSTITUTUL DE CERCETĂRI PENTRU CULTURILE DE CÂMP „SELECŢIA”
INSTITUTUL NAŢIONAL AL VIŢEI DE VIE ŞI VINULUI
UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE "N. TESTEMIŢEANU"

ENOXIL – PREPARAT PENTRU PROTECŢIA PLANTELOR ȘI SĂNĂTATEA

UMANĂ

Chişinău, 2017

1
 ENOXIL – PREPARAT PENTRU PROTECŢIA PLANTELOR ȘI SĂNĂTATEA
UMANĂ

În monografie sunt prezentate date cu privire la metodele de obţinere a preparatului

Enoxil din materie primă locală – enotaninuri, aplicarea acestuia în protecţia culturilor de sfeclă
pentru zahăr, soia şi viţă de vie contra atacului unor patogeni fungici severi în condiţiile
Republicii Moldova. Sunt descrise structura chimică a taninurilor din seminţe de struguri,
metodele de extracţie utilizate în izolarea taninurilor din seminţe de struguri şi de fracţionare a
proantocianidinelor, metodele chimice utilizate în studiul proantocianidinelor, metodele fizico-
chimice utilizate în studiul proantocianidinelor, în special metodele cromatografice –
cromatografia în strat subţire (TLC), cromatografia cu gaze (GLC), cromatografia de
performanţă înaltă cu lichide (HPLC), precum şi cele spectrale (UV-Vis, IR, MS, RMN);
procedeele de obţinere a preparatului Enoxil, analiza masspectrometrică, cercetările spectrale ale
enotaninurilor nemodificate şi modificate, studiul comparativ al activităţii antioxidative a
taninurilor intacte şi modificate; metodele de testare a activităţii antifungice a preparatului
Enoxil în condiţii in vitro pentru fungii Fusarium spp. şi Pythium debarianum; însușirile
protective ale Enoxil-ului în cazul putregaiului de rădăcină la sfecla pentru zahăr şi soia; acţiunea
fungitoxică a preparatului Enoxil pentru patogenul Botrytis cinerea la viţa de vie; unii indici de
producţie şi calitate ai culturilor menţionate în cadrul măsurilor de protecţie a culturilor
menţionate de boli fungice cu ajutorul preparatului Enoxil.
Sunt prezentate rezultatele cercetărilor ştiinţifice ce vizează proprietăţile antioxidante,
electrochimice, acido-bazice, microbiologice, toxicologice ale preparatului Enoxil; datele
testărilor în condiţii clinice ale preparatelor farmaceutice obţinute în baza Enoxil-ului cu privire
la tratarea unor maladii umane provocate de fungi şi bacterii.
Autorii aduc sincere mulţumiri specialiştilor, medicilor de la Dispanserul Dermato-
Venerologic Republican, dr. hab., prof. Gheorghe Muşet, director dr. Andrei Gherman, dr.
Nadejda Jardan; Centrul Republican de Leziuni Termice, dr. hab., prof. Filip Gornea, dr.
Octavian Cirimpei; Institutul Oncologic, dr.hab., prof. Nadejda Godoroja, director, dr.hab., prof.
Victor Cernat, Spitalul Clinic Republican pentru copii “Em. Goţaga”, regretatului dr.hab., prof.
Pavel Godoroja, dr.hab., prof. Ion Lupan, pentru testările clinice ale preparatului Enoxil în
Republica Moldova. Aducem mulţumiri, de asemenea, prof., dr. hab. în medicină Vladimir
Valica şi Eugen Diug pentru elaborarea monografiilor farmacopeice şi regulamentelor
tehnologice ale preparatelor farmaceutice obţinute în baza produsului biologic active - Enoxil.
Cercetările au fost efectuate în cadrul Programului de Stat: „Valorificarea deşeurilor din
industria vinicola, precum şi obtinerea produselor noi”.

2
 Lucrarea este destinată specialiștilor din domeniul chimiei, protecţiei plantelor,
lucrătorilor din agricultură, medicină, studenţilor, masteranzilor din domeniile de profil.
Fig. – ...., tab. – ..., bibliografie – ......

3
 CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………..
I. OBȚINEREA, PROPRIETĂȚILE FIZICO-CHIMICE, APLICAREA
PREPARATULUI ENOXIL ÎN AGRICULTURĂ ..........................
1 STUDII FIZICO-CHIMICE ALE ENOTANINURILOR,
INTACTE ŞI MODIFICATE (T.Lupaşcu, V.Kulciţki, Gh. Duca, P.
Vlad)…………………………………………………………………………
1.1. Cercetarea proantocianidinelor din seminţe de struguri, realizări şi
perspective……………………………………………………………………
1.1.1. Introducere. Taninuri din seminţe de struguri, activitate biologică şi aplicaţii.
1.1.2 Structura chimică a taninurilor din seminţe de struguri………………………
1.1.3. Metodele de extracţie utilizate în izolarea taninurilor din seminţe de struguri.
1.1.4. Metode de fracţionare a proantocianidinelor……………………… …………
1.1.5. Metode chimice în studiul proantocianidinelor.......................................
1.1.6. Metode fizico-chimice în studiul proantocianidinelor ......................................
1.1.6.1. Metodele HPLC ................................................................................................
1.1.6.2. Metodele spectrometriei de masă ……………………………………………
1.1.6.3. Alte metode de cercetare ……………………………………………………..
1.2. Obţinerea taninurilor din seminţe de struguri şi elaborarea procedeului de
solubilizare în apă ……………………………………………………………
1.2.1. Obţinerea preparatului Enoxil ………………………………………………
1.2.2. Analiza masspectrometrică a Enoxilului …………………………………….
1.2.3. Cercetări spectrale ale enotaninurilor nemodificate şi modificate ……………
1.3. Studiul comparativ al activităţii antioxidative a taninurilor intacte şi
modificate……………………………………………………………………
1.4 Bibliografie …………………………………………………………………..
2. APLICAREA ENOXILULUI ÎN TEHNOLOGIILE DE PROTECŢIE
A SFECLEI PENTRU ZAHĂR DE BOLI FUNGICE (G.Lupaşcu,
V.Crivcianschi, E.Saşco, S.Gavzer, L.Lupaşcu)…………………………
2.1 Istoric şi actualităţi ale industriei zahărului în lume şi în Republica Moldova.
2.2 Particularităţi biologice ale sfeclei pentru zahăr. Scurt istoric al culturii…….
2.3 Particularităţi tehnologice de cultivare a sfeclei pentru zahăr………………..
2.4 Protecţia sfeclei pentru zahăr de boli fungice ………………………………
2.4.1 Protecţia sfeclei pentru zahăr de putregaiul de rădăcină………………………
2.4.2. Protecţia sfeclei pentru zahăr de bolile foliale………………………………..
2.5. Importanţa tratării seminţelor înainte de semănat………………………….
2.6. Testarea activităţii antifungice a preparatului Enoxil în condiţii in vitro....
2.7. Testarea capacităţii protective a preparatului Enoxil în condiţii de laborator...
2.8. Cercetarea capacităţii protective a preparatului Enoxil în condiţii de câmp…
2.9. Bibliografie ………………………………………………………………….
3. UTILIZAREA PREPARATULUI ENOXIL ÎN PROTECŢIA SOIEI DE
FUZARIOZA RADICULARĂ (G.Lupaşcu, E.Saşco, S.Gavzer,
L.Lupaşcu)……………………………………………………………………
3.1. Importanţa economică a culturii soia……………………………………….
3.2. Din istoricul apariţiei culturii soia…………………………………………..
3.3. Condiţiile climatice de apariţie şi dezvoltare a soiei………………………
3.4. Istoricul cercetării fuzariozelor la soia. Impactul economic al maladiei……
3.5. Testarea acţiunii preparatului Enoxil asupra reacţiei plantelor de soia la
fuzarioza radiculară………………………………………………………….
3.5.1. Cercetări în condiţii de laborator....................................................................
3.5.2. Cercetări în condiţii de camp……………………………………… …………
3.6. Bibliografie........................................................................................................

4
4. INFLUENŢA PREPARATULUI ENOXIL ASUPRA
PUTREGAIULUI CENUŞIU, INDICILOR DE PRODUCŢIE ŞI
CALITATE LA VIŢA DE VIE (V.Cebanu , B. Găină, A Midari)...........
4.1. Particularităţi biologice ale viţei de vie. Scurt istoric al culturii……………
4.2. Utilizarea viţei de vie………………………………………………………... .
4.3. Istoria vinificaţiei în Moldova.........................................................................
4.4. Repercursiuni ale bolilor fungice la viţa de vie……………………………..
4.5. Aspecte metodice de testare a acţiunii preparatului Enoxil…………………
4.6. Determinarea acţiunii fungicide a preparatului Enoxil asupra patogenului
Botrytis cinerea Pers…. ……………………………………………………..
4.7. Determinarea indicilor de producţie şi calitate a strugurilor în cadrul
măsurilor de protecţie a viţei de vie de putregaiul cenuşiu………………
4.8. Bibliografie …………………………………………………………………
II. APLICAREA PREPARATULUI ENOXIL ÎN MEDICINĂ.......................
5. PROPRIETĂŢI ANTIOXIDANTE. CARACTERISTICA ŞI
PROPRIETĂŢILE MATRICEI SILICIOASE ALE PREPARATULUI
ENOXIL (T. Lupaşcu, Gh. Duca, A. Gonţa, E. Popovici)...........................
5.1. Caracteristica şi proprietăţile fizico-chimice ale matricei argiloase
5.2. Caracteristica şi proprietăţile matricei silicioase
5.1.2. Dimensiunile şi morfologia silicelor…………………………………………
5.2.2. Proprietăţile hidrofobe-hidrofile…………………………………………
5.2.3. Solubilitatea………………………………………………………………
5.2.4. Materiale silicice SBA-15…………………………………………………
5.3. Prepararea şi testarea soluţiilor de Enoxil şi fracţiile sale………………..
5.3.1. Metode şi tehnici de caracterizare structurală şi spectrală
5.3.1.1. Metode instrumentale de analiză………………………………………….
5.3.2. Analiza activităţilor antioxidante a reducătorului Enoxil şi fracţiilor sale
5.3.2.1. Reactivi pentru determinarea activităţii antioxidante a reducătorilor........
5.3.2.2. Metoda cation radicalului ABTS●+…………………………………………
5.3.2.3. Metoda de determinare a activităţii antioxidante prin testul DPP………
5.4. Formularea şi caracterizarea nanocompozitelor cu Enoxil
5.4.1. Prepararea montmorillonitului- forma Na+ prin schimb ionic.....................
5.4.2. Înglobarea Enoxilul în matricea de argilă....................................................
5.4.3. Încapsularea Enoxilului în matricea de silice……………………………
5.4.4. Datele rezultate în urma analizei spectrelor FT-IR………………………….
5.4.5. Analiza cromatografică…………………………………………………...
5.4.6. Analiza SEM/EDAX………………………………………………………
5.4.7. Izotermele de adsorbţie/desorbţie………………………………………
Bibliografie………………………………………………………………
6. PROPRIETĂŢILE ELECTROCHIMICE ALE ENOXILULUI
(Gh. Nemţoi, T.Lupaşcu)………………………………………………..
6.1. Voltametria ciclică – metodă electrochimică modernă………………………..
6.2. Testarea preparatului Enoxil prin metoda voltametriei ciclice....................
Bibliografie………………………………………………………………
7. STABILIREA CALITĂŢII ŞI CANTITĂŢII GRUPELOR
FUNCŢIONALE ÎN COMPUSUL BIOLOGIC ACTIV ENOXIL (T.
Lupaşcu, Gh. Duca, N.Tâmbalic)……………………..………………
7.1. Conţinutul total de grupări funcţionale acide……………………………
7.2. Studiul influenţei prezenţei substanţelor insolubile…………………………...
7.3. Studiul variaţiei conţinutului total de grupări funcţionale acide………………
7.4. Spectrele FT-IR ale diferitor mostre de Enoxil
8. PARTICULARITĂŢILE FARMACOLOGICE ALE ENOXILULUI (V.

5
 Goncear, S. Cerlat)………………………………………………….....
8.1. Proprietăţile terapeutice ale Enoxilului……………………………………….
8.1.1. Acţiunea astringentă…………………………………………………………..
8.1.2. Proprietăţi antiinfecţioase……………………………………………………..
8.1.3. Efectul antiinflamator…………………………………………………………
8.1.4. Efectul regenerator……………………………………………………………
8.1.5. Efectul analgezic………………………………………………………………
8.1.6. Efectul antiaterosclerotic……………………………………………………...
8.1.7. Efectul cardioprotector
8.1.8. Efectul anticancerigen
8.1.9. Efectul radioprotector
8.1.10. Efectul hipoglicemiant
8.2. Determinarea toxicităţii Enoxilului..............................................................
8.2.1. Studiul toxicitatii acute a Enoxilului
8.2.2. Studiul toxicitatii cronice a Enoxilului
8.2.3. Studiul inofensivităţii Enoxilului
8.2.4. Studiul proprietăţilor dermatoresorbtive şi iritante a enoxilului
8.3. Studiul proprietăţilor regenerative ale Enoxilului....………………………….
8.3.1. Eficacitatea Enoxilului în tratamentul plăgilor
8.3.2. Eficacitatea Enoxilului în tratamentul combustiilor
8.3.3. Evaluarea eficacităţii Enoxilului în tratamentul ulcerului gastric
Bibliografie………………………………………………………
9. ACTIVITATEA ANTIMICROBIANĂ A PREPARATULUI
AUTOHTON ENOXIL (L. Lupaşcu, V. Rudic) ...................................
Introducere…………………………………………………………………
9.1. Cercetări contemporane cu privire la infecţiile de plagă şi
tratamentul acestora cu preparate de origine naturală......................
9.1.1. Aspecte istorice, medico-ecologice şi economice ale unor infecţii
nozocomiale, oportuniste şi de plagă
9.1.2. Particularităţile infecţiilor de plagă. Fenomenul de rezistenţă antimicrobiană
9.1.3. Particularităţile biologice şi patogenice ale unor bacterii (P.aeruginosa,
E.coli, S.aureus) implicate în diverse infecţii de plagă
9.1.4. Particularităţile unor micoze oportuniste – hialohifomicoze
9.1.5. Aspecte de management al rezistenţei patogenilor umani la antibiotice
9.1.6. Particularităţi de structură, activitate şi utilizare ale taninurilor
9.1.6.1 Proprietăţile fizico-chimice ale taninurilor..................................................
9.1.6.2. Aplicarea extraselor fenolice din plante la tratarea infecţiilor şi
plăgilor…………………………………………………………….………….
9.1.6.3. Fenomenul stresului oxidant. Taninuri din seminţe de struguri, activitate
biologică şi aplicaţii……………………………………………………….….
9.1.6.4. Mecanismele de acţiune antimicrobiană a taninurilor…………………
9.1.6.5. Mecanismele activităţii antioxidante şi regenerative ale taninurilor.........….
9.2. Elaborarea compusului Enoxil cu proprietăţi polifuncţionale –
antimicrobiene şi antioxidante....................................................................
9.2.1. Proprietăţile antioxidante ale Enoxilului
9.2.2. Studii comparative ale activităţii antimicrobiene a Enoxilului şi
enotaninurilor asupra unor agenţi oportunişti – agenţi cauzali ai
hialohifomicozelor………………………………………………………….
9.2.2.1. Aspecte metodice de testare a acţiunii fungitoxice a Enoxilului şi prelucrare
statistică a datelor…………………………………………………………
9.2.2.2. Acţiunea Enoxilului şi enotaninurilor asupra fungilor F.oxysporum şi
F.solani in vitro…………………………………………………………...….

6
9.2.2.3. Analiza corelaţională şi regresională a stabilităţii fungitoxice a compusului…
Enoxil………………………………………………………………………..
9.3. Activitatea antimicrobiană a preparatului enoxil pentru unii agenţi
infecţioşi ai diferitor tipuri de plăgi…………………………………………
9.3.1. Materialele şi locul efectuării cercetărilor
9.3.2. Pregătirea inoculului bacterian şi fungic
9.3.3. Titrarea preparatului prin metoda diluţiilor duble în serie
9.3.4. Analiza de microscopie electronică a bacteriilor E.coli şi S.aureus
9.3.5. Testarea acţiunii preparatului Enoxil asupra bacteriilor P.aeruginosa la nivel
biochimic
9.3.6. Determinarea concentraţiilor minime inhibitorii şi bactericide/fungicide ale
Enoxilului
9.3.7. Determinarea timpului eficient de acţiune a Enoxilului, în concentraţie
bactericidă
9.3.8. Microscopia electronică a celulelor bacteriene de E.coli şi S.aureus, tratate
cu Enoxil
9.3.9. Acţiunea preparatului Enoxil asupra unor indici biochimici şi funcţionali ai
tulpinilor de bacterii P.aeruginosa
9.3.10. Influenţa concentraţiei statice de Enoxil asupra rezistenţei tulpinilor de
P.aeruginosa la antibiotice
9.4. Studii clinice ale preparatului Enoxil…………………………………
9.4.1. Testarea clinică a preparatului Enoxil în tratamentul local al ulcerelor trofice
de gambă
9.4.2. Testarea clinică a preparatului Enoxil în tratamentul plăgilor postoperatorii şi
leziunilor postradiante la bolnavele oncologice
9.4.3. Aplicarea preparatului Enoxil în tratamentul leziunilor termice
9.4.4. Testarea eficienţei preparatului Enoxil în clinica de chirurgie oro-maxilo-
facială pediatrică
9.5. Sinteza rezultatelor obţinute............................................................................
Bibliografie…………………………………………………………………

7
 INTRODUCERE
Protecţia plantelor de cultură de boli şi dăunători prin tehnologii non-poluante este, la
moment, unul din obiectivele de bază al agriculurii ecologice moderne.
Este cunoscut faptul că utilizarea excesivă a pesticidelor în cadrul agriculturii intensive,
iniţiată şi realizată pe parcursul ultimelor decenii, atât în republica noastră, cât şi pe întreg spaţiul
ex-sovietic, a condus la poluarea nejustificată a mediului ambiant cu chimicale care nimerind în
hrană au condus, destul de frecvent, la grave tulburări de sănătate în organismul uman şi animal.
De rând cu poluarea mediului, pesticidele aplicate incorect, au prezentat şi efecte mutagene în
toate organismele vii – componente ale ecosistemului: plantă, microorganism, animal, om. De
menţionat că în ceea ce priveşte microorganismele, pesticidele au prezentat un factor selectiv
deosebit de eficient care a determinat apariţia şi răspândirea noilor virulenţe. Fenomenul, la
rândul său a condus, pe de o parte la crearea noilor generaţii de chimicale, adesea destul de
agresive, iar pe de altă parte – la reducerea aproape completă a eforturilor amelioratorilor în
crearea noilor soiuri şi hibrizi de plante, dar şi la excluderea nejustificată sau timpurie din
programele de ameliorare a genotipurilor valoroase din punct de vedere al indicilor de
productivitate şi calitate. În contextul celor menţionate, crearea preparatelor cu însuşiri
fungicidice în baza materiei prime autohtone este justificată sub aspect ecologic, economic şi
social.
Fenomenul de putrezire a rădăcinii este larg răspândit în lume la diverse specii de plante.
În Republica Moldova, maladia se manifestă cu frecvenţă şi intensitate înaltă la toate culturile
agricole şi tehnice, în special, în anii cu condiţii nefavorabile de mediu. Printre cei mai severi
agenţi cauzali se remarcă ciupercile imperfecte Fusarium spp., ubicuitar răspândite în
agrocenoze. La viţa de vie mari pierderi sunt produse de putregaiul cenuşiu, provocat de ciuperca
Botrytis cinerea Pers.
În Republica Moldova, taninurile din seminţe de struguri – enotaninurile sunt produse în
cantităţi industriale, ceea ce prezintă bază reală, deosebit de rentabilă şi avantajoasă pentru
crearea noilor compuşi cu activitate biologică înaltă.
Cercetările colectivului de autori au avut drept scop elaborarea, în baza enotaninurilor, a
unui nou preparat cu proprietăţi fungicide, care ar putea fi implementat în tehnologiile de
protecţie a sfeclei pentru zahăr, soiei şi viţei de vie de principalele boli răspândite în republica
noastră. În legătură cu aceasta, principalele obiective au constituit: elaborarea metodelor de
extracţie a taninurilor şi de fracţionare a proantocianidinelor; elaborarea metodei de obţinere a
unui nou compus enotaninic hidrosolubil – Enoxilului; analiza masspectrometrică şi
determinarea activităţii antioxidative a Enoxilului; testarea in vitro a capacităţii fungitoxice a
noului compus pentru unii din principalii agenţi patogeni ai putregaiului de rădăcină; testarea în

8
condiţii de laborator şi câmp a eficienţei Enoxilului în combaterea maladiilor de bază, întâlnite la
culturile menţionate în condiţiile noastre.
Problema asigurării populaţiei cu medicamente eficiente, inofensive, de bună calitate,
ieftine şi accesibile este una din cele mai importante obligaţiuni ale statului. Peste 90% dintre
medicamente sunt importate, o parte dintre acestea fiind inaccesibile pentru majoritatea
populaţiei din cauza preţurilor mari pe de o parte, salariilor şi pensiilor mici – pe de altă parte.
Una din priorităţile industriei farmaceutice autohtone trebuie sa fie utilizarea materiei prime
locale pentru obţinerea preparatelor medicamentoase. Se ştie că Măria sa Natura având la
dispoziţie doar dioxid de carbon, apă, lumină solară, fertilizanţi şi microelemente, sintetizează
sute de mii de substanţe. Rolul farmacistului este să extragă aceste substanţe din materiile prime
şi să le valorifice în ocrotirea sănătăţii omului. Dacă acestea nu manifestă proprietăţile scontate,
atunci intervine chimistul, care modifică puţin structura substanţei naturale prin operaţiuni
chimice, amplificând proprietăţile farmaceutice ale acesteia. Aşa s-a întâmplat şi cu preparatul
Enoxil obţinut din taninuri din seminţe de struguri, prin procedeul de depolimerizare oxidativă a
polifenolilor naturali.
O problemă globală şi actuală în prezent, este afectarea organismului uman de diferse
maladii. Oamenii de ştiinţă cercetează factorii şi cauzele responsabile de aceste efecte negative în
organism, pentru a putea interveni şi preveni acţiunea nocivă ale acestora. Una din cauzele
apariţiei dereglărilor la nivel biologic, chimic, genetic şi psihologic sunt radicalii liberi. Poluarea
mediului ambiant, radiaţiile excesive şi reziduurile toxice sunt sursele „primare” ale radicalilor
liberi de natură antropogenă. Radicalul liber oxidează molecula atacată prin înlăturarea unui
electron sau unui atom de hidrogen. Reactivitatea acestuia este determinată de prezenţa a cel
puţin unui electron necuplat şi depinde de structură: radicalul liber al unei molecule simple are
un timp de viaţă scurt, iar radicalii formaţi de o moleculă complexă sunt mult mai stabili, cu un
timp de viaţă cu două sau trei ordine mai lung. Petru combaterea activităţii radicalilor liberi pe
larg se utilizează substanţe numite antioxidanţi. Cercetările realizate şi prezentate în actuala
monografie pun în evidenţă faptul că preparatul Enoxil intact, cât şi componentele acestuia au
proprietăţi antioxidante pronunţate.
Fiecare preparat nou, indiferent de metoda de obţinere, necesită studii farmacologice
profunde, care includ: studiul toxicităţii acute şi cronice, determinarea inofensivităţii
preparatului, cercetarea influenţei preparatului asupra hemogramei, indicilor biochimici ai
serului sanguin şi morfologiei organelor de importanţă vitală, elucidarea proprietăţilor
antibacteriene, studierea capacităţilor regenerative în tratamentul plăgilor mecanice, termice şi
ulcerului gastric, aprecierea eficacităţii clinice a preparatului în tratamentul complex al
afecţiunilor dermatologice, combustiilor şi ulcerului gastric pe animale de laborator.

9
 Investigaţiile realizate la catedrele specializate ale Universităţii de Medicină şi Farmacie
„Nicolae Testemiţatu” au demonstrat că preparatul Enoxil nu este toxic şi este inofensiv.
Cercetările efectuate au permis obţinerea datelor preclinice despre eficacitatea utilizării
enotaninurilor hidrosolubile în calitate de remediu regenerativ în tratamentul plăgilor de diversă
etiologie. A fost stabilit că la administrarea Enoxilului, se produce o regresie mai rapidă a
leziunii, diminuarea semnelor inflamatorii, numărului de complicaţii şi micşorarea perioadei de
vindecare. A fost demonstrată eficacitatea Enoxilului în tratamentul ulcerului gastric prin
micşorarea timpului de regenerare, suprafeţei leziunilor şi numărului lor. A fost argumentată
posibilitatea utilizării Enoxilului ca remediu pentru lărgirea şi/sau completarea gamei de
preparate cu activitate antibacteriană, antifungică şi regenerativă.
Au fost elucidate activităţile antimicrobiene şi antioxidante ale unui nou compus de origine
taninică. Activitatea antibacteriană a preparatului Enoxil se bazează pe capacitatea de inhibiţie a
activităţii unor enzime importante ceea ce conduce la reprimarea procesului de multiplicare,
antifungică – pe reprimarea creşterii lineare a coloniilor fungice (Fusarium spp.), iar cea
antioxidantă – pe capacitatea înaltă de captare a radicalilor liberi din sistem. În tratamentul local
al ulcerelor trofice de gambă, preparatul Enoxil (soluţie apoasă de 0,6%) a demonstrat eficienţă
prin reducerea fenomenelor inflamatorii, micşorarea eliminărilor din plagă, accelerarea
cicatrizării, durata tratamentului fiind cu 5-7 zile mai mică în comparaţie cu tratamentul obişnuit.
S-a constatat că preparatul Enoxil (soluţie apoasă de 1-5%) în tratamentul leziunilor
postradiante ale bolnavelor oncologice a manifestat eficienţă în ceea ce priveşte indicii clinici de
bază, micşorând durata de tratament cu 3 zile. În tratamentul leziunilor termice, preparatul Enoxil
(soluţie apoasă de 1%) a demonstrat eficienţă prin diminuarea eliminărilor purulente din plagă,
accelerarea proceselor de epitelizare, reducerea timpului de cicatrizare a zonelor donore şi a
transplantelor, ameliorarea араriţiei şi decolării timpurii a crustei, reducerea fenomenelor toxice
generale şi gradului de infectare a plăgilor, epitelizarea rapidă cu rezultat estetic bun, micşorând
durata de tratament (comparativ cu preparatul Betadină), termenul depinzând de suprafaţa plăgii.
În clinica de chirurgie oro-maxilo-facială pediatrică preparatul Enoxil (soluţie apoasă de 5%) a
prezentat eficienţă în tratamentul leziunilor traumatice ale ţesuturilor moi, afecţiunilor
inflamatorii, manifestată prin micşorarea termenelor de lichidare a eliminărilor purulente din
plagă şi micşorarea duratei de vitalizare a plăgii cu 2-3 zile comparativ cu tratamentul obişnuit.
Prezenta monografie este un exemplu clasic de colaborare între specialişti din diverse
domenii ştiinţifice: chimişti, specialiști în domeniul protecției plantelor, microbiologi,
farmacologi, toxicologi, medici clinicişti etc.

10
 I. OBȚINEREA, PROPRIETĂȚILE FIZICO-CHIMICE, APLICAREA
PREPARATULUI ENOXILUL ÎN AGRICULTURĂ

1.STUDII FIZICO-CHIMICE ALE ENOTANINURILOR, INTACTE ŞI MODIFICATE

Tudor LUPAŞCU, Veaceslav KULCIŢKI, Gheorghe DUCA, Pavel VLAD

1.1.Cercetarea proantocianidinelor din seminţe de struguri. realizări şi perspective

1.1.1.Introducere. Taninuri din seminţe de struguri, activitate biologică şi aplicaţii

Taninurile condensate, izolate din seminţe de struguri (TSS), numite altfel

proantocianidine, reprezintă o grupă de substanţe naturale cu structură polifenolică. Interesul faţă
de aceşti compuşi este determinat de mai mulţi factori. În primul rând, ei posedă un spectru larg
de activităţi biologice, prezenţa lor în dieta umană fiind considerată ca o măsură preventivă în
combaterea maladiilor severe, cum ar fi cancerul şi ictusul cerebral. Asimilarea benefică a
taninurilor din struguri este legată de consumul moderat de vin. În acelaşi timp, seminţele de
struguri reprezintă deşeuri ale producţiei vinicole şi conţin, de asemenea, cantităţi semnificative
de compuşi polifenolici. Ţinând cont de faptul că valorificarea produselor secundare ale
industriei vinicole prezintă o direcţie de cercetare prioritară recunoscută de Guvernul Republicii
Moldova, un şir de companii au iniţiat programe de cercetare orientate spre elaborarea
procedeelor eficiente de extracţie a proantocianidinelor din seminţele de struguri.
În mod cronologic, prima sursă de taninuri condensate explorată a fost scoarţa de pin,
ulterior acest rol revenind seminţelor de struguri, graţie disponibilităţii acestora în cantităţi
industriale. Ca rezultat, pe piaţa produselor secundare vinicole a apărut un şir de extracte din
seminţe de struguri care prezintă surse sigure de taninuri. Taninurile sunt nişte compuşi
polihidroxilaţi cu structură aromatică care, în primul rând, se identifică prin proprietatea de a
forma complexe insolubile cu proteinele salivare. De aceea, prezenţa acestora în vin contribuie la
proprietăţile organoleptice, în primul rând, la culoarea şi astringenţa acestuia [1, 2, 3, 4].
Totodată, derivaţii flavan-3-olului reprezintă antioxidanţi importanţi în celulele vii. De aceea,
taninurile din seminţe de struguri prezintă interes, în primul rând, datorită activităţii lor
antioxidante. Se cunoaşte că potenţialul de oxido-reducere al compuşilor fenolici, este suficient
de mic pentru a interacţiona cu diverse specii oxidante prin intermediul diferitelor mechanisme,
de regulă, cel de captare a radicalilor liberi [5, 6].
Aceşti compuşi au un rol semnificativ în calitate de repelenţi pentru protecţia plantelor
contra agenţilor patogeni şi diverşilor dăunători [3]. Datele literare demonstrează că taninurile au
acţiune protectoare în cazul degradării oxidative a ADN-ului, precum şi acţiune benefică în
inhibarea preventivă a carcinogenezei [7]. De rând cu proprietăţile lor antioxidative,

11
proantocianidinele pot influenţa eliberarea oxidului de azot de către celulele endoteliale [8].
Posedând aceste mecanisme de acţiune, compuşii polifenolici din produsele vinicole au fost
prezentaţi în diferite publicaţii ca substanţe cu acţiune antibacteriană, antivirală,
anticarcinogenică, antiinflamatorie, antialergică şi vasodilatatorie. De asemenea, taninurile
menţionate demonstrează capacitatea de a inhiba agregarea trombocitelor, ameliora
permeabilitatea vaselor sangvine şi de a diminua fragilitatea acestora. Au mai fost relatate studii
despre efectul enotaninurilor asupra sistemelor enzimatice cum ar fi fosfolipazele A2,
ciclooxigenazele şi lipooxigenazele. Ca rezultat, beneficiul potenţial al enotaninurilor pentru
sănătatea umană a fost recunoscut pe larg [9]. Aceasta a condus la aplicaţii fitofarmaceutice
diverse ale enotaninurilor condensate: prevenirea maladiilor cardiovasculare, reducerea
edemelor, imbunătăţirea circulaţiei periferice, ameliorarea vederii, tratarea retinopatiei diabetice,
hipercolesterolemiei, stabilizarea tonusului ţesuturilor conjunctive, reducerea reacţiilor alergice
şi inflamatorii, ameliorarea tratamentului plăgilor precum şi îmbunătăţirea funcţiei imunitare
[10]. Binecunoscutul fenomen Paradoxul francez constă în incidenţa mai scăzută a maladiilor
cardiovasculare în Franţa, comparativ cu situaţia similară din Marea Britanie şi SUA [11]. Cu
toate că dieta populaţiei din toate aceste ţări este la fel de bogată în lipide şi, în special, grăsimi
animale, s-a presupus că sănătatea mai bună a francezilor, inclusiv numarul mai mic al cazurile
fatale, este explicată de consumul sistematic şi moderat al vinului, ceea ce contribuie la inhibarea
inflamărilor cronice şi activităţii anticoagulante exercitate de compuşii polifenolici din vin [12].
Extractele din seminţe de struguri (spre exemplu, preparatul Leucoselect™) sunt utilizate
atât ca ingredienţi activi în produse farmaceutice, cât şi în calitate de aditivi alimentari. Aceste
extracte contribuie, în primul rind, la tratarea fragilităţii şi creşterea stabilităţii pereţilor vaselor
sanguine, precum şi la captarea radicalilor liberi activi şi inhibarea ionilor superoxidici [13]. În
baza acestor circumstanţe, proantocianidinele din seminţele de struguri prezintă un interes sporit
în calitate de compuşi biologic activi cu un spectru larg de activităţi.
1.1.2. Structura chimică a taninurilor din seminţe de struguri

Componenţa proantocianidinelor din seminţele de struguri este foarte complexă. Unităţile

structurale care stau la baza acestei complexităţi sunt doi compuşi polifenolici relativ simpli:
catechina 1 şi epi-catechina 2.

12
 În urma condensării oxidative între atomii de carbon C-4 ai catechinei 1 sau epi-catechinei
2 cu atomii de carbon C-6 sau C-8 ale aceloraşi molecule se formează lanţuri oligomerice.
Oligomerii reprezintă o pletoră de compuşi ce diferă prin gradul de polimerizare (GP), modul de
joncţiune a monomerilor şi succesiunea lor. Proantocianidinele B1-B4 (3-6), care conţin legătura
C4-C8 sunt cei mai răspândiţi dimeri [14]. În multe cazuri, oligomerii formaţi au grupa hidroxil
la atomul de carbon C-3 esterificată cu acidul galic [8, 14].

De menţionat că doar câteva proantocianidine au fost izolate în stare individuală şi

caracterizate. Aceste proantocianidine reprezintă compuşi di-, tri şi tetrameri [13]. În acelaşi
timp, distribuţia proantocianidinelor oligomerice în seminţele de struguri, inclusiv în soiurile
albe, a fost studiată de mulţi autori [13, 15, 16-19]. Flavonoizii monomerici şi esterii lor cu
acidul galic predomină în fracţiile solubile în apă a compuşilor polifenolici obţinuti din seminţele
de struguri. Oligomerii sunt reprezentaţi în general de proantocianidinele de tip B [18, 20].
Structura lor a fost investigată în lucrările publicate [11, 21, 20, 22]. Compuşii cercetaţi au
provenit dintr-un lot de 17 soiuri de struguri din Spania, dintre care 10 au reprezentat soiurile
roşii, iar 7 – albe. Au fost izolate în total de 27 proantocianidine: (+)-catechina 1, (-)- epi-
catechina 2, epi-catechin-3-O-galat, dimerii B-1 – B-7 (3)-(9), trimerii C-1 (11) şi C-2 (12), de
rând cu un şir numeros de proantocianidine esterificate cu acidul galic la grupa hidroxil C-3 în
ciclul B şi la grupa fenolică de la atomul C-3’ al ciclului C.

În şirul compuşilor esterificaţi sunt dimeri şi trimeri ai flavan-3-olului, unii din ei conţin
două fragmente de acid galic. Dimerul B-2 (4) predomină în grupa respectivă. Proantocianidinele
descrise diferă nu doar după numărul şi succesiunea unităţilor flavan-3-olice, modul de
esterificare, dar şi după modul diferit de joncţiune a monomerilor (C-4 – C-8 sau C-4 – C-6) şi
configuraţia la atomul de carbon C-4 (α sau β). Lucrarea în cauză prezintă numai un singur
tetramer descris, el constând numai din unităţi ale epi-catechinei [epi-catechina (4β-8)- epi-
catechina (4β-8)- epi-catechina (4β-8)- epi-catechina].

13
 Izolarea taninurilor polimerice individuale reprezintă o sarcină destul de complicată. Toate
exemplele din literatură relatează, în special, izolarea unor fracţii ce conţin amestecuri ale
câtorva polimeri individuali [13].

Gradul mediu de polimerizare (GmP) al flavan-3-olilor poate fi diferit şi datele obţinute

depind de metoda de determinare. Conform autorilor [1], proantocianidinele cu masa moleculara
mare pot conţine până la 20 unităţi de flavan-3-ol şi acesti compuşi sunt solubili în vin. Din
esterii acidului galic a fost identificat un octamer trigaloilat [23]. Cercetările mass-
spectrometrice [24] relatează grade de polimerizare de la 9 la 11 unităţi. În acelaşi timp,
bazându-se pe experimentele hidrolizei acide [25, 26] au fost obţinute valori mai mari ale GP,
acestea variind între 17 şi 31 unităţi.

14
 1.1.3. Metodele de extracţie utilizate în izolarea taninurilor din seminţe de struguri

Izolarea proantocianidinelor din seminţele de struguri include măcinarea materiei prime,

urmată de extracţia cu un solvent potrivit. Pentru aceasta au fost utilizaţi diferiţi solvenţi: acetonă
[27, 28], amestecul acetonă-apă în diverse proporţii (70:30 în prezenţă de silicagel [15] 60:40 la
+4oC [1], 50:50 la temperatura camerei [2]), metanol pur la temperatura camerei [8], metanol cu
adaus de acid ascorbic (1g/l) la -20 oC, urmat de amestecul metanol-apă (1:1) la -24 oC şi acetonă-
apă (75:25), totul în atmosferă de azot [20, 29]. Metanolul a fost utilizat, de asemenea, şi în
combinaţie cu alţi solvenţi pentru extracţia taninurilor din seminţe de struguri. Câteva exemple
includ extracţia cu metanol acidulat cu HCl [30], amestec metanol-apă (75:25) la temperatura
camerei şi iradiere ultrasonică [3]. Etanolul apos a fost utilizat pentru extracţia taninurilor din
seminţele de struguri [5, 31], precum şi a proantocianidinelor din Rhodiola semenovii [32].

Proantocianidinele sunt substanţe instabile. Ele se oxidează uşor cu oxigenul din aer. De
aceea, unii autori au comunicat utilizarea antioxidanţilor (SO 2, acid ascorbic) dizolvaţi în
solvenţii folosiţi în procedura de extracţie a seminţelor de struguri. Alte măsuri preventive care
au fost intreprinse pentru a exclude degradarea oxidativă a proantocianidinelor includ extracţia în
atmosferă inertă (N2), precum şi măcinarea materiei prime în azot lichid [1]. Conform autorilor
[11], amestecul acetonă-apă este solventul cel mai potrivit pentru extracţia proantocianidinelor
din seminţele de struguri. Cu toate acestea, nici un solvent sau amestec de solvenţi nu reprezintă
soluţia ideală. Dezavantajul mai important al procedurii de extracţie, constă în faptul că de rând
cu proantocianidinele se extrag şi substanţele-balast, ceea ce face procedura de izolare
anevoioasă şi, totodată, se diminuează considerabil randamentul proantocianidinelor.
Deocamdată, nu sunt publicate date ştiinţifice care ar relata despre existenţa unui solvent înalt
selectiv pentru extracţia proantocianidinelor. În acelaşi timp, este cunoscut faptul că oligomerii
catechinei cu masă moleculară mică sunt solubili în etilacetat, acest solvent fiind selectiv la
extracţia altor clase de compuşi naturali. În această ordine de idei, autorii [11] au studiat extracţia
seminţelor de struguri cu etilacetat în cadrul unei metode de izolare preparativă a
proantocianidinelor. De menţionat, că seminţele de struguri au fost extrase fară a fi măcinate,
ceea ce a fost o condiţie obligatorie pentru a evita extracţia concomitentă a substanţelor-balast.
Totuşi, s-a dovedit că în aceste condiţii etilacetatul, practic, nu extrăgea proantocianidinele din
cauza permeabilităţii scăzute a pereţilor seminţelor pentru solventul aprotic nepolar. De aceea, s-
a recurs la o altă modalitate de soluţionare a problemei – cea care presupune extracţia cu
amestecul etilacetat-apă (90:10). Acest amestec a condus la o extracţie selectivă a
proantocianidinelor printr-o procedură simplă care a permis extracţia preparativă în cantităţi
industriale.

15
 Un alt exemplu interesant de extracţie [32] include fracţionarea unui extract etanolic apos
prin extracţie succesivă cu eter dietilic şi etilacetat, ceea ce face posibilă obţinerea fracţiilor mai
simple ale proantocianidinelor. Partea eterică a inclus (+)-catechina (1), (+)-galocatechina (13),
(-)-epi-catechina (2), (-)-epi-catechingalatul (14), (-)-epi-galocatechina (15), (-)-epi-
galocatechingalatul (16) şi acidul galic (17). Fracţia din etilacetat a inclus următorii dimeri: (+)-
catechin-(4β-8)-(+)-catechină (18), (-)-epi-catechingalat-(4β-8)-(-)-epi-catechin galat (19) şi (-)-
epi-catechin-(4β-8)-(-)-epi-catechin galat (20).

1.1.4. Metode de fracţionare a proantocianidinelor

Fracţionarea semipreparativă a extractelor de proantocianidine este efectuată în mod

tradiţional prin comatografiere pe coloană. Procedura de separare se bazează pe cromatografia de
gel-filtrare. În calitate de fază staţionară, mai frecvent, este utilizat sefadexul de marca
“Sephadex LH-20”. Spre exemplu, Oszmianski şi colab. [15] au aplicat o coloană cu acest
sorbent suspendat în etanol apos (96%). Eluarea a fost efectuată cu acelaşi solvent. Pentru o
separare reuşită a (+)-catechinei şi (-)-catechinei, coloana s-a umplut cu o suspensie a sorbentului
în apă, iar eluarea s-a efectuat cu soluţie apoasă de acid acetic la o creştere graduală a
concentraţiei acestuia de la 0 la 25%. Monitorizarea eluatului de pe coloană a fost asigurată de
un detector UV la 280 nm. Studiul ulterior al fracţiilor obţinute, s-a efectuat prin metoda HPLC,
gradul de polimerizare a fracţiilor individuale fiind determinat prin cromatografie în strat subţire
(TLC). În urma acestor cercetări, s-a stabilit că gradul mediu de polimerizare poate fi determinat
prin gel-filtrare.

Într-o altă lucrare, studierea preparatului Leucoselect™ [13] a inclus dizolvarea probei în
etanol (90%), urmată de fracţionarea pe Sephadex LH-20. Eluarea a fost începută cu acelaşi
solvent, urmată de un gradient treptat de acetonă în apă (20, 40, 70% acetonă). Fracţiile obţinute

16
s-au studiat ulterior prin metodele spectroscopiei de masă (TSI/ESI MS) şi cromatografiei HPLC
(GPC). Pentru a fracţiona proantocianidinele din Rhodiola Semenovii a fost, de asemenea,
utilizată o coloană cu Sefadex [32]. Procedura de separare cu utilizarea acestei faze staţionare s-a
aplicat şi în alte lucrări [3, 7]. De menţionat, că în ultima lucrare [7] autorii au folosit metoda de
separare a proantocianidinelor descrisă în lucrările anterioare [33, 34].

Fracţionarea extractelor proantocianidinice s-a efectuat şi pe coloane cu poliamidă [29, 35].

Poliamida pentru cromatografia în strat subţire a fost utilizată în calitate de fază staţionară la
cromatografia pe coloane [35]. În lucrarea [29] s-a utilizat poliamida comercială Macherey-
Nagel, Duran (Germania).

Fracţionarea preliminară a extractelor din seminţe de struguri a avut la bază cromatogafia

pe gelul commercial Toyopearl TSK HW-40(F) (Tosoh corp., Tokyo) [1, 2, 8]. Procedura de
separare, în acest caz, a fost identică cu cea publicată anterior [36], monomerii şi oligomerii fiind
eluaţi de pe coloană cu etanol apos (55%, v/v) care conţinea 0.05% acid trifluoroacetic, iar
proantocianidinele polimerice – cu etanol apos (60%,v/v) [1]. Pentru fracţionarea extractului de
proantocianidine s-a utilizat şi gelul Fractogel TSK HW-40 (s) [5]. Originea acestei faze
staţionare nu a fost însă dezvăluită. În calitate de fază staţionară pentru fracţionarea
proantocianidinelor s-a utilizat pulberea de celuloza microcristalină [32].
De menţionat că în literatura de specialitate, o mare atenţie se acordă separării compuşilor
fenolici mai puţin polari de cei polimerici. Majoritatea metodelor, însă, sunt destul de
complicate, durează mult timp şi conduc la formarea unei cantităţi substanţiale de deşeuri. Pentru
a minimaliza aceste dezavantaje, s-a elaborat o metodă simplă de fracţionare preliminară a
compuşilor fenolici din struguri care se bazează pe extracţia în fază solidă (SPE) [25]. Metoda
include aplicarea soluţiei de mostră pe un cartuş SPE (spre exemplu C 18 Sep-Pak), urmată de
eluarea succesivă cu solvenţi de diferită polaritate. În aşa fel, componentele mostrei cu masă
moleculară mică sunt separate de oligomeri şi polimeri superiori. Ca exemplu elocvent de
fracţionare a mostrei adsorbite preliminar pe un cartuş SPE poate servi eluarea flavanoizilor
monomerici cu eter dietilic, iar a oligomerilor şi polimerilor cu metanol [1]. Autorii [29] au eluat
de pe un cartuş SPE fenoloxiacizii cu o soluţie tampon apoasă (pH 7), apoi polifenolii
monomerici şi oligomerii 3-flavanolilor au fost eluaţi cu etilacetat, pentru ca proantocianidinele
polimerice sa fie eluate, în final, cu metanol. O fracţionare similară a proantocianidinelor din vin
a fost relatată recent [7]. În urma operaţiei de fracţionare s-au obţinut 3 fracţii de diferită
polaritate. Fenoloxiacizii au fost eluaţi cu apă, catechinele, flavanoizii şi antocianidinele cu
etilacetat, iar compuşii polimerici – cu amestecul metanol/acetonă/apă. Fracţiile obţinute după

17
fracţionarea preliminară prin metodele sus-menţionate, ulterior, au fost supuse unei separari mai
riguroase, de regulă, cu utilizarea cromatografiei HPLC.
1.1.5. Metode chimice în studiul proantocianidinelor

Metodele chimice de cercetare, au fost printe primele abordări cu privire la investigarea

structurii chimice a compuşilor polifenolici complecşi din seminţele de struguri. Majoritatea
acestor metode include degradarea structurii polimerice în condiţii acide, în prezenţa unui
nucleofil. Ca rezultat, poate fi obţinută o informaţie valoroasă referitor la structura
proantocianidinelor, inclusiv gradul mediu de polimerizare, originea flavanolilor monomerici şi
grupelor terminale. În calitate de agenţi nucleofilici, în majoritatea lucrărilor au fost utilizaţi
benzilmercaptanul [1, 29, 5, 30, 37-39] şi floroglucinolul [40]. În cazul benzilmercaptanului,
unităţile de extindere ale oligomerului I formează tioeterii II, iar flavan-3-olii III se formează din
unităţile terminale. Mecanismul acestei scindări este reprezentat în schema de mai jos.
Protonarea iniţială a inelului piranic este urmată de atacul nucleofilic al tiocompusului şi
scindarea legăturii C4-C8.

După scindarea acidă în prezenţa benzilmercaptanului, produsul de reacţie poate fi tratat

cu Ni-Raney [5] pentru a elimina reziduul mercaptanic.

Un mecanism analog de scindare se constată şi în cazul hidrolizei acide în prezenţă de

floroglucinol. Reacţia decurge în metanol, în prezenţa acidului sulfuric şi unui exces de
floroglucinol. Metoda oferă informaţie importantă referitor la originea şi numărul grupelor
flavan-3-olice, randamentul conversiei şi gradul mediu de polimerizare [3, 40].

În cadrul scindării proantocianidinelor efectuată, de asemenea, în condiţii de cataliză

enzimatică, folosind fenolheterozidaza [5], hidrolizatul a fost analizat succesiv prin metoda
HPLC, iar structura proantocianidinelor s-a evaluat şi prin metoda depolimerizării în condiţii
acide, utilizând acidul clorhidric în butanol [41]. Metoda Folin-Ciocalteau, precum şi alte metode
mai puţin cunoscute, s-au utilizat pentru determinarea numărului total de grupe fenolice.
Majoritatea metodelor chimice sus-menţionate se reproduc, însă anevoios, nu sunt specifice,

18
fenomen determinat de natura complexă a matricei analitice, dar şi de unele reacţii secundare,
deja relatate [13].

1.1.6. Metode fizico-chimice în studiul proantocianidinelor

În cele mai frecvente cazuri, după o fracţionare preliminară a extracului proantocianidinic,

studiul ulterior include utilizarea metodelor fizico-chimice de analiză. Această tendinţă s-a
consolidat odată cu substituirea metodelor chimice clasice de analiză, cu metode instrumentale
moderne. Din cadrul ultimelor, în primul rând, pot fi menţionate metodele cromatografice
(cromatografia în strat subţire (TLC), cromatografia cu gaze (GLC), cromatografia de
performanţă înaltă cu lichide (HPLC), precum şi cele spectrale (UV-Vis, IR, MS, RMN). În
virtutea complexităţii extreme a amestecurilor, determinate de extractele proantocianidinice,
chiar şi după o fracţionare preliminară, informaţia mai importantă despre originea chimică şi
structura proantocianidinelor a fost obţinută prin metodele HPLC şi MS. În ultimul deceniu,
datorită faptului că aparatele de analiză RMN cu frecvenţă înaltă (500 MHz şi mai înaltă) au
devenit accesibile în multe laboratoare chimice moderne, metoda RMN a început, de asemenea,
să se afirme ca mijloc de forţă în studierea taninurilor. În această ordine de idei, ne vom stradui
să expunem în cele ce urmează strategia de utilizare a acestor metode moderne în domeniul
chimiei taninurilor condensate din seminţele de struguri.

1.1.6.1. Metodele HPLC

Paralel cu progresul remarcabil al tehnicilor HPLC, acestea au fost pe larg utilizate la

analiza polifenolilor de diferită origine botanică, inclusiv a taninurilor condensate din vin,
struguri şi seminţe de struguri. Punctul forte al acestor metode constă în posibilitatea de a separa
compuşii polifenolici cu polaritate avansată la temperatură ambientală, fără a recurge la
derivatizare sau la încălzirea probei. În ultimul deceniu, metodele HPLC au cunoscut o serie de
perfectări care au eficientizat considerabil performanţa acestora. În această ordine de idei, poate
fi menţionată introducerea larga a detectoarelor cu grilă de diode pentru monitorizarea procesului
de separare în domeniile UV-Vis, fapt care a făcut posibilă analiza eluatului de pe coloana HPLC
pe toată banda spectrală. Acest fapt a determinat înregistrarea în regim continuu (on fly) a
spectrelor UV-Vis ale maximurilor individuale sau chiar ale secţiunilor din maximurile
cromatografice. Astfel, a devenit posibilă identificarea componentelor individuale ale
amestecurilor analizate în baza spectrelor UV-Vis, precum şi estimarea purităţii compuşilor
separaţi şi eficienţa separării.

O altă ameliorare de performanţă care a avut un impact semnificativ asupra utilizării largi a
tehnicii HPLC, a rezultat din combinarea aparatului HPLC cu spectrometrul de masă. Aceasta a
fost posibil în urma apariţiei metodelor eficiente de ionizare, în special, a metodei de ionizare
19
prin electro-spray, şi nu în ultimul rând – a apariţiei micro-coloanelor HPLC care au redus
substanţial debitul solvenţilor şi volumul picurilor cromatografice. Astfel, metoda hibridă LC-
MS a devenit tehnică universală analitică pentru studiul unui şir larg de compuşi, începând de la
compuşii cu masă moleculară mică până la biopolimeri.

În baza acestor progrese, HPLC a găsit o aplicare largă în diverse domenii ale studiului
compuşilor naturali, inclusiv în studiul polifenolilor din struguri. Lucrările de pionierat cu
utilizarea metodei HPLC în oenologie aparţin autorilor Nagel şi Wulf care printre primii au
publicat o serie de articole în acest domeniu [42-44]. În timp ce aceste prime investigaţii au tins
să pună în evidenţă originalitatea şi noutatea metodei, în particular, rapiditatea analizei, oenologii
au început, la scurt timp, să aplice această tehnică în monitorizarea calităţii vinului, inclusiv în
monitorizarea schimbărilor în conţinutul de flavonoizi în timpul fermentării şi maturării vinurilor
roşii [44]. Metoda HPLC a fost, de asemenea, aplicată în studiul conţinutului de procianidine în
vinuri şi băuturi slab alcoolizate [45, 46], precum şi a profilului de antocianidine în vinuri pe
durata anilor de maturare [47]. Un articol de analiză amplă a utilizării HPLC în studiul
flavonoizilor din produsele alimentare a fost publicat la sfârşitul anilor 90 [48]. Lucrarea
cuprinde perioada de până la 1999. În anii următori, însă, au apărut mai multe publicaţii ce ţin de
utilizarea HPLC în studiul proantocianidinelor din struguri, în special, cele ce ţin de exploatarea
noilor inovaţii din HPLC.

Pentru proantocianidinele din alimente, analiza HPLC se aplică în cele mai dese cazuri în
varianta fazelor reversate (RP). Dozarea cantitativă se efectuează în baza detectoarelor UV, de
obicei la 280 nm. Detectarea UV, însă, nu este specifică pentru proantocianidine, în caz de
prezenţă în matricea analitică şi a altor compuşi polifenolici. De aceea, uneori se recurge la
detectarea prin fluorescenţă (excitare la 276 nm şi emisie la 316 nm), ceea ce oferă sensitivitate
crescută şi selectivitate pentru procianidine [49]. Coloanele RP C18 au fost utilizate pentru a
separa monomerii de trimeri în produse alimentare din Spania [50], monomerii de tetrameri în
vin [51] şi seminţe de struguri [52, 53]. Oligomerii proantocianidinici se separă în dependenţă de
gradul lor de polimerizare (de la monomeri la tetrameri) ca compuşi individuali, însă ordinea de
eluare nu este în concordanţă cu masa moleculară. Analiza oligomerilor superiori tetramerilor nu
a dat o rezoluţie satisfăcătoare a maximurilor pe coloane cu fază reversată. Odată cu mărirea
masei moleculare, se observă o suprapunere avansată a maximurilor şi coeluarea oligomerilor
izomerici superiori. Numeroase relatări despre utilizarea metodei HPLC în analiza TSS, sunt
consacrate investigaţiilor cu privire la activitatea lor biologică. Fitzpatrick şi colaboratorii au
descris procedeul de izolare din seminţele de struguri şi particularităţile unor compuşi
responsabili de relaxarea endotelium-dependentă a activităţii vaselor sanguine [8]. Seminţele de

20
struguri de soiul Concord au fost supuse extracţiei cu metanol, iar compuşii obţinuţi s-au analizat
prin metoda HPLC analitică şi semipreparativă după o fracţionare preliminară. Pentru aceasta, s-
a utilizat sistemul cromatografic Waters, cuplat cu detectorul Waters 481 UV-Vis, precoloana şi
coloana cu fază reversată Radial Pak NovaPak C18. Eluarea a fost efectuată în regim de gradient
al componenţei eluantului, utilizând doi solvenţi, faza mobilă A fiind apa, iar faza mobilă B –
soluţia de 10% acid acetic în apă. Gradientul a evoluat de la 25% B până la 100% B în regim
isocratic, timp de 55 min, conform unui profil complex. Debitul eluentului a fost de 1.0 ml/min,
iar detectarea UV – la 280 nm. Extractele integrale au prezentat un profil complex, cu puţine
maximuri separate şi identificabile, excepţie constituind doar acidul galic, epicatechina şi
epicatechingalatul. Una din fracţiile obţinute după o fracţionare preliminară prin gel-filtrare a
fost separată satisfăcător, iar compuşii individuali au prezentat o activitate biologică
semnificativă. În continuare, din această fracţie s-a izolat un compus individual în cadrul unui
experiment HPLC semipreparativ. Conform datelor MS, acest compus este un trimer galoilat,
structura 21 fiind propusă doar în baza experimentelor MS-MS. Pentru determinarea exhaustivă
a structurii compusului, în special, stereochimiei acestuia sunt, însă, necesare studii
suplimentare.

Proantocianidinele preparatului din seminţe de struguri Leucoselect TM au fost analizate de

Peterlongo şi colaboratori [13]. Utilizarea în tandem a metodei HPLC şi spectrometriei de masă
cu ionizare prin termospray a permis detectarea flavan-3-olilor monomerici şi
proantocianidinelor dimerice în fracţii separate ale produsului comercial, obţinute prin gel-
filtrare pe Sephadex® LH-20. Separările au fost efectuate la temperatura camerei pe o coloană
SupelcoSil LC-18 (250 x 4.6 mm, mărimea particulelor 5 μm). Eluarea s-a efectuat utilizând un
gradient liniar de acetonitril (solventul A) şi acid fosforic apos (0,3%, solventul B) de la 10% A
până la 60% A (profil complex) pe o durată de 65 minute. Detectarea s-a efectuat în UV la 278
nm, la un debit de 0,7 ml/min şi volum de injectare de 10 μl. Oligomerii superiori au prezentat în
condiţiile experimentului o banda nerezolvată.

21
 O rezoluţie satisfăcătoare a TSS până la trimeri a fost atinsă prin intermediul
cromatografiei HPLC a unei probe de vin modelat [1]. Analizele HPLC directe au fost efectuate
utilizând un sistem HPLC-DAD Waters Millenium. S-a utilizat o coloană Merck cu fază
reversată Lichrospher 100-RP 18 (250 mm x 4 mm), protejată de o coloană de gardă cu aceiaşi
fază staţionară. Echilibrarea sistemului s-a efectuat la 1 ml/min şi amestecul de solvenţi A (apă-
acid formic 95/5 v/v) şi B (acetonitril-apă-acid formic 80/15/5 v/v/v) în raportul de 97/3. Eluarea
s-a efectuat utilizând un gradient binar început de la isocratic 3% B până la 90% B, conform unui
profil complex. Procesul a fost monitorizat de un detector DAD marca Waters 996. Prepararea
preliminară a probei s-a efectuat prin extracţie pe fază solidă utilizând cartuşe Sep Pak tC18.
Formele dimerice şi trimerice de bază au fost identificate în baza timpului de retenţie, precum şi
a maselor moleculare, determinate în urma unui experiment adiţional LC-ESI-MS.
Flavan-3-olii monomerici şi proantocianidinele oligomerice din vinuri, seminţe, pieliţa
boabelor de struguri de soiurile Graciano, Tempranilo şi Cabernet Sauvignion au fost identificaţi
în baza analizelor HPLC/ESI-MS, precum şi la compararea cu timpurile de retenţie şi
caracteristicile spectrale ale compuşilor flavan-3-olici de referinţă [29]. Analiza HPLC a fost
precedată de o fracţionare preliminară prin cromatografie pe coloană cu poliamidă. Utilajul
utilizat a constat din un autosampler Waters 717 Plus, pompă Merck-Hitachi L-6200A, detector
UV - vis Konik Instruments Uvis 200, cuplate la un modul de procesare a datelor Konikron.
Separarea s-a efectuat pe o coloană cu fază reversată Merck (Darmstadt, Germania) C18
Lichrosphere 100 (250 mm x 4,6 mm, 5μm) la temperatura camerei. În cazul procianidinelor
oligomerice s-a aplicat o eluare cu gradient utilizând apa şi acidul acetic apos. Detectarea s-a
efectuat la 280 nm.
În aceiaşi lucrare s-a mai utilizat un sistem cromatografic Hewlett-Packard seria 1100
echipat cu un detector DAD şi un spectrometru de masă cu analizator quadrupolar (Hewlett-
Packard seria 1100 MSD) şi ionzare prin electrospray. Separarea s-a efectuat pe o coloană cu
fază reversată la temperatura camerei cu aceiaşi eluenţi şi detectare DAD, efectuată în
diapazonul 220-380 nm.
Cromatografia HPLC pe fază reversată a fost utilizată, de asemenea, de autorii niponi
pentru determinarea unor proantocianidine inferioare în produsele alimentare şi extractele din
seminţe de struguri [54]. Detectarea, la fel s-a efectuat cu un detector DAD, iar coloana utilizată
a avut faza staţionară cu diametrul porilor de 300 Å. Spre deosebire de coloanele HPLC cu fază
reversată ordinare, care au diametrul porilor de ~100 Å, utilizarea coloanei cu pori mai mari a
permis eluarea selectivă şi determinarea compuşilor cu masă moleculară mai mică (< 1000), în
timp ce compuşii cu masă moleculară mai mare nu au fost eluaţi. Taninurile din seminţe de
struguri conţin şi compuşi cu masă moleculară mai mare (>1000), de aceea în pofida

22
senzitivităţii diminuate, utilizarea acestei coloane a permis determinarea tuturor compuşilor în
obiectele studiate.
Analiza s-a efectuat la temperatura de 35oC prin eluare cu gradient, iar în calitate de
solvenţi s-au utilizat soluţiile apoase de acid fosforic şi acetonitril. Detectarea s-a efectuat paralel
de un detector DAD (setat la 210 nm) şi un detector de fluorescenţă (ex. 283 nm, em. 317 nm).
Detecţia prin fluorescenţă s-a dovedit a fi mai senzitivă, însă în condiţiile experimentului nu a
permis detectarea acidului galic. Întrucât acidul fosforic nu e transparent la 210 nm,
cromatogramele UV-HPLC au fost corectate prin scăderea liniei de bază. Au fost determinate în
acest fel catechina, epi-catechina, precum şi compuşii dimerici 3, 4 şi 12. Ceilalţi oligomeri au
apărut în cromatograme în formă de benzi nerezolvate.
Un exemplu interesant de utilizare a cromatografiei HPLC cu fază reversată pentru
analiza TSS a fost raportat recent de Santos-Buelga şi colaboratori i [31]. Optimizarea condiţiilor
de separare atât pentru analiza calitativă, cât şi cantitativă a proantocianidinelor din vin, a fost
efectuată în cadrul experimentelor HPLC-MS. Separările cromatografice s-au efectuat pe
coloane analitice şi semi-preparative.
Extractul crud de TSS a fost iniţial fracţionat pe o coloană cu Sephadex LH-20 prin
eluare cu etanol. Din fracţiile obţinute, s-a izolat apoi o serie de procianidine dimerice şi
trimerice utilizând o coloană semipreparativă cu fază reversată. Eluarea s-a efectuat gradual, iar
în calitate de solvenţi s-au utilizat soluţiile apoase de acid acetic şi metanol. Detectarea s-a
efectuat la 280 nm, iar puritatea şi identitatea fracţiilor izolate au fost verificate prin
HPLC/DAD, LC-MS, precum şi prin comparare cu probe autentice. Condiţiile de separare în
aceste experimente au fost similare, deosebirea constând doar în utilizarea acetonitrilului în locul
metanolului.
Separările timpurii ale proantocianidinelor prin utilizarea fazelor directe au fost, contrar
aşteptărilor, încununate cu puţine succese. Ulterior, s-au gasit mai multe interpretări ale
mecanismului de separare, spre exemplu creşterea timpului de retenţie a fost corelată cu
creşterea gradului de polimerizare. În cazul procianidinelor separarea HPLC pe fază directă este
bazată pe formarea legăturilor de hidrogen între grupele siloxanice ale fazei staţionare,
oligomerii superiori având o interacţiune mai puternică şi, respectiv, timp de retenţie mai mare
[55]. Cu toate că fazele reversate rămân a fi soluţia preferată, vom aduce câteva exemple de
utilizare a fazelor directe în analiza HPLC a TSS.
Analiza unui extract din seminţe de struguri a fost efectuată prin HPLC pe fază directă în
tandem cu MALDI-TOF MS [56]. Detectarea s-a efectuat în UV la λ=280 nm. Eluarea s-a
efectuat cu un gradient ternar format din diclorometan, metanol şi acid acetic apos. La un debit al
eluentului de 1 ml/min şi temperatura de analiză de 37 oC, experimentul a durat 70 minute.

23
Rezoluţia picurilor nu a fost excelentă, în schimb informaţia cea mai importantă adusă în această
publicaţie a constat în detectarea selectivă a unor fragmente de masă utilizând ionizarea chimică
la presiune atmosferică în detectorul de masă.
O metodă nouă HPLC cu fază directă, elaborată de Kennedy şi Waterhouse [57]
utilizează un gradient binar format din diclorometan-metanol-acid formic apos în două
compoziţii diferite, ambele conţinând acidul heptansulfonic în calitate de reagent de împerechere
ionic (ion-pairing reagent). Această metodă a fost utilizată într-un şir de studii, inclusiv unul
recent [7] pentru analiza TSS. În cadrul lor a fost elaborată, de asemenea, o metodă simplă de
separare a compuşilor fenolici nonpolimerici de cei polimerici din vinul roşu prin folosirea
extracţiei în fază solidă. Monitorizarea procesului s-a efectuat prin HPLC în regim analitic.
De rând cu HPLC pe faze directe şi reversate, în unele studii se relatează despre utilizarea
gel-filtrării pentru analiza TSS. Această metodă poate furniza informaţie directă atât despre
gradul de polimerizare cât şi masa moleculară medie. De regulă, analiza prin gel-filtrare a TSS se
efectuează pe derivaţi peracetilaţi. Derivatizarea este necesară deoarece proantocianidinele sunt
foarte polare pentru a fi separate pe coloanele moderne. Masele moleculare determinate prin
această metodă s-au dovedit a fi, însă, puţin mai inalte comparativ cu valorile obţinute din
experienţele de degradare, cauza fiind absenţa standardelor de calibrare potrivite.
Kennedy şi Taylor au elaborat o metodă de cromatografie prin gel-filtrare a TSS [58]
care a fost folosită de aceiaşi autori pentru a monitoriza degradarea oxidativă a
proantocianidinelor în mediu bazic [2]. Această metodă a permis determinarea distribuţiei
produşilor după masa moleculară, arătând modul în care procesele de oxidare afectează masa
moleculară a TSS. Spre regret, această metodă a permis separarea proantocianidinelor doar în
formă de benzi largi, fără picuri separate ale cărorva substanţe individuale.
O rezoluţie mai bună a fost obţinută în lucrarea lui Peterlongo şi colaboratorilor [13].
Separările prin gel-filtrare au fost efectuate la temperatura camerei în regim izocratic la eluare cu
tetrahidrofuran apos, modificat cu bromură de litiu. Polimerii analizaţi au fost eluaţi succesiv în
ordinea descreşterii masei moleculare. Prin evaluarea formei cromatogramei a fost posibilă
evaluarea compoziţiei extractului. De asemenea, s-a efectuat analiza cantitativă ale polifenolilor
eluaţi, prin comparaţie cu preparatul Leucoselect TM în calitate de standard de referinţă, asigurând,
astfel, constanţa şi reproductibilitatea efectului biologic.
1.1.6.2. Metodele spectrometriei de masă

Spectrometria de masă este o metodă cu înalt potenţial pentru stabilirea structurii chimice
a compuşilor naturali. Aplicabilitatea acesteia este dictată, în primul rând, de metoda de ionizare
utilizată pentru a efectua tranziţia unei molecule inerte, fără sarcină electrică, într-un ion posibil
de a fi accelerat în câmpul electromagnetic. Tehnicile de ionizare bazate pe impactul electronic
24
(EI) sunt dintre primele metode de ionizare utilizate în investigarea compuşilor polifenolici dn
plante. Aceasta a fost utilizată cu succes pentru a caracteriza compuşii fenolici monomerici, însă
aplicabilitatea metodei pentru compuşii oligo- şi polimerici este limitată, din cauza necesităţii
unei derivatizări preliminare a probei, cu scopul creşterii volatilităţii. În cele mai dese cazuri,
procianidinele din fructe au fost acetilate pentru analizele EI-MS. Necesitatea acestei extra-etape,
precum şi informaţia insuficientă din spectrele derivate au limitat sever utilitatea acestei tehnici
de ionizare.
Apariţia spectrometriei de masă a ionilor secundari în lichide (LSI-MS), precum şi
spectrometriei de masă la bombardarea cu atomi rapizi (FAB-MS) a dat un impuls nou pentru
identificarea structurală a compuşilor polifenolici, excluzând necesitatea de derivatizare şi
reducând la minimum operaţiile de manipulare a probei la etapa de preparare. Metoda LSI-MS
utilizează, de obicei, ioni de cesiu în calitate de sursă a unui fascicul de particule, în timp ce
FAB-MS utilizează un gaz inert neutru (argon sau xenon). Proba este omogenizată în 1-2 μL
glicerină sau altă matrice lichidă, apoi aplicată pe vârful unei sonde, care mai apoi este introdusă
în camera sursei de ioni. Unul din rolurile importante ale matricei, care trebuie să aibă un punct
de topire mic, este menţinerea probei in stare lichidă până la momentul intrării acesteia în spaţiul
de vid avansat al sursei de ioni. Matricea reduce, de asemenea, degradarea inoportună a probei,
cauzată de particulele bombardante de energie înaltă. Bombardamentul ulterior cauzează ejecţia
unui flux secundar de ioni, care conţine ioni pozitivi şi negativi, pe lângă particulele inerte.
Abundenţa relativă este controlată de potenţialul sursei, natura probei şi a matricei de suport.
Astfel, acestea sunt metode relativ „blânde”, care produc din abundenţă ioni moleculari, cu o
fragmentare structurală minimă. Avantajul major al metodei FAB îl reprezintă simpleţea şi
uşurinţa de operare, precum şi de interpretare a spectrelor. Pe de altă parte, dezavantajul metodei
îl reprezintă necesitatea de a utiliza concentraţii relativ înalte a matricei lichide (tipic 80-90%
glicerină), obţinând în cele din urmă o sensitivitate moderată. Ionii cluster ai matricei pot domina
uneori spectrul de masă. De asemenea, şi degradarea matricei cauzată de bombardarea cu
particule contribuie la amplificarea fonului. S-a demonstrat că discriminarea în eficienţa de
ionizare în cazul analizei amestecurilor cauzează probleme, în mod special, în aplicaţiile
analitice. De aceea, spectrele trebuie înregistrate tipic utilizând probe relativ pure.
Această problemă a fost soluţionată cu succes odată cu apariţia spectrometriei de masă cu
ionizare prin desorbţie lazer asistată de matrice (MALDI). Tehnicile de desorbţie cu lazer au
existat din anii 60 ai secolului trecut, însă capacitatea lor de antrenare a maselor moleculare mari
era limitată. Progresul a fost posibil odată cu utilizarea lazerilor de energie joasă cu azot, tipic la
337 nm, şi utilizarea matricelor potrivite, de regulă molecule organice UV-absorbante sau
pulberi metalice. Ca rezultat, a fost posibilă evitarea degradării probei în procesul de vaporizare,

25
permiţând analiza spectrală a biomoleculelor mari. De rând cu creşterea limitei maselor
analizate, MALDI s-a dovedit a fi mai avantajoasă în ceea ce priveşte riscul de contaminare a
probei, cu toate că o purificare prealabilă este, totuşi, recomandată. MALDI produce, de
asemenea, iniţial ioni cu sarcină unitară, permiţând analiza amestecurilor complicate. În cazul
cuplării cu spectrometrele de tip TOF (time of flight), care nu au limite ale valorilor m/z, metoda
MALDI devine un instrument foarte eficient de analiză. Dezavantajele sunt legate de
imposibilitatea efectuării analizei cantitative şi, în mod deosebit, de incompatibilitatea cu analiza
cromatografică: toate încercările de cuplare a HPLC cu MALDI-MS, practic, întotdeauna au
prezentat eşec.
O metodă de ionizare alternativă MALDI care a permis cuplarea HPLC cu spectrometrul
de masă a fost ionizarea prin termospray. Metoda a fost introdusă în practică la începutul anilor
80 ai sec.trecut şi a asigurat utilizarea în tandem a HPLC la debituri de solvent obişnuite, ceea ce
a prezentat o realizare importantă. Schema de cuplare presupune vaporizarea eluentului ieşit din
coloana HPLC la presiune redusă prin încălzirea într-un tub de oţel inoxidabil. Jetul supersonic
rezultant conţine picături extrafine, care se vaporizează, în continuare, datorită gazului fierbinte
în regiunea de presiune joasă a camerei de ionizare. Vaporizarea completă a solventului din
picăturile lichide produce ioni în faza gazoasă din compuşii ionici ai soluţiei analizate sau prin
ionizare chimică în fază gazoasă, ce presupune utilizarea unui filament auxiliar sau a unui
dispozitiv de descărcare la intensitate joasă. Pentru ionizare sunt necesare substanţe polare sau
ionice şi soluţii tampon volatile. Ionizarea prin termospray este o metodă blândă de ionizare şi
induce doar o fragmentare nesemnificativă a probei.
O altă metodă de ionizare care a impulsionat puternic, în ultimii ani, utilizarea
spectrometriei de masă în studiul obiectelor biologice este ionizarea prin electrospray. Metoda a
fost prima care a extins limita de masă a instrumentelor peste valoarea de 50000 Da. Proba este
dizolvată, de regulă, într-un amestec de solvent organic şi apă şi poate fi infuzionată direct, sau
injectată într-un flux continuu al eluentului, cum ar fi eluatul rezultant din coloana HPLC sau
electroforeza capilară. Procesul de ionizare începe cu etapa de nebulozare, care produce picături
încărcate electric, urmată de eliminarea ionilor formaţi în picături printr-un proces combinat de
evaporare şi repulsie Coulomb. În final, ionii astfel produşi sunt forţaţi să migreze din zona
atmosferică în analizatorul de mase. Dezolvarea graduală termală face ca metoda de ionizare să
fie foarte blândă. În caz dacă nu se măreşte diferenţa de potenţial între capilarul de transfer şi
analizator, ce rezultă în disociaţii induse de coliziune, moleculele probei suferă o fragmentare
minimă. Unicul avantaj al ESI faţă de alte metode îl reprezintă faptul că procesul de ionizare
conduce la formarea atât a ionilor încărcaţi cu o singură sarcină, cât şi a celor cu sarcină
multiplă. Ca rezultat al fenomenului de multi-sarcină, instrumentul poate fi calibrat în domeniul

26
valorilor joase ale m/z, fără utilizarea tehnicii sofisticate TOF, folosind standarde cu
monosarcină, masa exactă şi cunoscută. Dezavantajele majore sunt determinate de sensibilitatea
metodei faţă de concentraţia soluţiilor tampon utilizate şi forţa lor ionică.
După această scurtă prezentare a metodelor moderne de ionizare în spectrometria de
masă, este oportun de menţionat că ele au fost utilizate pe larg în studiile componenţei TSS. În
particular, în cazul diferitelor extracte comerciale ce conţin procianidine oligo- şi polimerice din
seminţele de struguri. Primele exemple relatează despre utilizarea spectrometriei de masă a
ionilor secundari în lichide (LSI-MS) în modul ionilor negativi [59, 33]. Spectrometria de masă
prin electrospray (ESI-MS) a fost, de asemenea, utilizată direct sau în combinaţie cu
cromatografia HPLC, pentru a cerceta taninurile oligo- şi polimerice izolate din seminţele de
struguri. Spectrele ESI în regimul ionilor negativi au demonstrat prezenţa unei serii de
procianidine ologomerice galoilate şi negaloilate până la un octamer trigaloilat [33].
Pe parcursul ultimilor 7 ani, majoritatea publicaţiilor ce relatează utilizarea metodelor
spectrometriei de masă în studiul TSS sunt dedicate utilizării acestora în tandem cu
cromatografia HPLC. Metoda preferată de ionizare a fost ESI. Cele mai relevante exemple vor fi
prezentate în mod succint în cele ce urmează.
ESI spectrometria de masă a fost utilizată de Gabeta şi colaboratorii [13] pentru a
identifica şi caracteriza complet constituienţii proantocianidinici extraşi din produsul
Leucoselect™. Au fost vizaţi compuşii oligomerici până la heptameri, inclusiv galaţii acestora.
Mostrele analizate au fost injectate direct în spectrometru până şi după operaţia de fracţionare.
De fapt, fiecare fracţie a fost caracterizată prin spectrele de masă care conţineau picurile ionilor
moleculari protonaţi [M+H]+ pentru fiecare constituient polimeric. Ionii la m/z 579, 867 şi 1155
corespund dimerilor, trimerilor şi tetramerilor, iar ionii la m/z 731, 1019 şi 1307 – monogalaţilor
respectivi. Ionii la m/z 883, 1171 şi 1459 corespund digalaţilor di-, tri- şi tetramerici, iar ionii la
m/z 1323 şi 1611 – trigalaţilor tri- şi tetramerici. Fracţiile oligomerilor mai superiori au
prezentat ionii la m/z 1443, 1731 şi 2019 care corespund penta-, hexa- şi heptamerilor; ionii la
m/z 1595, 1883 şi 2171 corespund derivaţilor monogalaţi respectivi; ionii la m/z 1747 şi 2035
corespund digalaţilor penta- şi hexamerici, iar ionii la m/z 1899 şi 2187 – derivaţilor trigalaţi
penta- şi hexamerici. Ultimul oligomer a fost cel mai mare dintre cele detectate în extractele
studiate. Mai sus de m/z 2200 nu au fost detectaţi ioni, după cum şi picuri cu sarcină dublă. S-au
detectat, de asemenea, ioni corespunzători fragmentării unităţilor flavan-3-olice, ceea ce relevă
existenţa unui grad minor de fragmentare, chiar şi în condiţiile ESI-MS.
În această lucrare, s-a utilizat de asemenea ionizarea prin termospray în tandem cu
separarea HPLC. Spectrle MS pozitive au fost achiziţionate în limitele m/z 160-1200 pe durata
unui scan de 1 s. Spre deosebire de ESI, TSI a permis detectarea doar a flavan-3-olilor

27
monomerici şi proantocianidinelor dimerice. În spectre s-au detectat puţini ioni, care s-au
dovedit a fi însă utili pentru identificare. În acest caz, catechina şi epi-catechina au prezentat doar
molecule protonate [M+H]+ la m/z 291. Dimerii au prezentat moleculele protonate [M+H] + la
m/z 579, picul de bază fiind flavan-3-olul, protonat la m/z 291. Prezenţa unui pic la m/z 601
corespunde ionului [M+Na]+ . Galatul dimeric în condiţiile TSP a prezentat un spectru de masă
pozitiv care include de rând cu molecula protonată [M+H]+ la m/z 731, ionii corespunzători
fragmentării unui reziduu de acid galic la m/z 579 şi a unei inităţi flavan-3-olice la m/z 443.
MALDI-TOF spectrometria de masă a fost utilizată pentru a caracteriza
proantocianidinele dintr-un extract de seminţe de struguri [56]. Au fost detectaţi oligomeri de
dimensiuni nonamerice. Separarea procianidinelor izomerice cu grad jos de polimerizare a fost
efectuată prin intermediul HPLC/ESI-MS, însă nu s-a reuşit separarea oligomerilor, superiori
pentamerilor. În schimb, metoda a permis o analiză rapidă a acestor amestecuri complexe.
Oligomerii individuali ai proantocianidinelor din seminţele de struguri au fost separaţi eficient în
spectele MALDI-TOF, iar masele lor moleculare – determinate cu acurateţe. Particularitatea
dominantă a spectrelor este prezenţa a două serii majore de ioni, separate cu 152 Da. Prima serie
a fost atribuită aducţilor de sodiu a monomerilor şi oligomerilor compuşi exclusiv din (+)-
catechină şi (-)-epi-catechină cu masele moleculare de 290+288(n-1), în care n este gradul de
polimerizare. Seria a doua este compusă din ioni cu masele moleculare de 442+288(n-1), care
reprezintă aducţii de sodiu ai oligomerilor ce conţin o unitate galoilată, spre exemplu (+)-
catechingalatul sau (-)-epi-catechingalatul. Prezenţa sodiului a fost explicată ca fiind provenită
din seminţele de struguri, ceea ce măreşte semnificativ sensibilitatea determinărilor.
Este deosebit de importantă, de asemenea, discuţia cu privire la potenţialul tehnicii
MALDI-TOF MS în calitate de instrument de analiză cantitativă. Au fost optimizate condiţiile
experimentale din punctul de vedere al selecţiei matricei şi modului de preparare a probei.
Acidul 2,5-dihidroxibenzoic s-a dovedit a fi matricea optimală care permite cele mai largi limite
de masă şi un nivel minim de fon. Intensitatea relativă a picurilor (intensitatea
probei/standardului intern) pentru fiecare oligomer s-a dovedit a fi într-o dependenţă directă de
concentraţia probei. Obstacolul principal în utilizarea MALDI-TOF în calitate de instrument de
analiză cantitativă constă, în absenţa standardelor individuale de proantocianidine.
Compuşii individuali şi TSS fracţionate din seminţele de struguri separaţi prin metoda
HPLC, au fost examinaţi prin metoda de spectrometrie de masă prin electrospray şi captare de
ioni (Ion-Trap) în regim de ioni negativi [8]. Matricea pentru electrospray a fost metanolul apos
de 20%. În unele cazuri, picurile individuale au fost examinate prin tandem MS/MS pentru
determinarea mai exactă a structurii compuşilor. Spectrele primare au prezentat o predominare
categorică a picurilor moleculare [M-H] -, şi aceasta a fost demonstrat pe exemplul unui pic

28
HPLC individual, în timp ce experimentul MS/MS a permis o fragmentare mai profundă a
oligomerului analizat. În extractul studiat, s-au detectat compuşi până la pentameri (m/z 1441).
O lucrare recentă relatează despre utilizarea HPLC/ESI -MS la stabilirea modului de
fragmentare a proantocianidinelor oligomerice din struguri şi vin, fracţionate pe coloane cu
poliamide [29]. De rând cu picurile cele mai abundente ale ionilor moleculari [M-H] - (dimer m/z
577, dimer galat m/z 729, trimer m/z 865), s-au constatat unele picuri atribuite fragmentării
procianidinelor dimerice şi trimerice în urma unor procese retro-Diels-Alder (RDA) (ionii cu m/z
425 şi 713). De asemenea, s-a detectat un ion derivat din eliminarea succesivă şi a unei molecule
de apă (m/z 407). În condiţiile experimentului, proantocianidinele trimerice au suferit o singură
scindare RDA, lucru demonstrat prin faptul că ioni rezultanţi din procianidinele dimerice (m/z
425 şi 407) nu s-au detectat. Alte fragmente prezente au fost atribuite diferitelor căi de
fragmentare a oligomerilor (până la trimeri).
Cu toate că picurile moleculare în spectrele ESI sunt mai abundente, examinarea celor
minore conduce deseori la concluzii importante despre structura TSS. Informaţia ţine în primul
rând de căile de fragmentare mai profundă şi uneori de ionii cu sarcină multiplă. Aceste
observaţii au fost relevante în lucrarea recentă ce vizează gradul de polimerizare a TSS [24].
Două fracţii obţinute din extractele de seminţe de struguri au fost injectate direct în
spectrometrul de masă în condiţiile ESI. Gradul mediu de polimerizare a fracţiilor investigate,
calculat în baza experimentelor de tioliză a fost 3 şi 9, respectiv. După cum era de aşteptat, în
spectrele achiziţionate în toată gama (200-3000 Da) au predominat ionii moleculari ai
antocianidinelor şi galaţilor, până la heptameri. Gradul mediu de polimerizare (GmP) calculat în
baza experimentelor MS au fost în concordanţă cu experimentele de tioliză pentru fracţia cu
GmP=3. În cazul fracţiei cu GmP=9, s-a observat o discrepanţă între datele MS şi cele ale
tiolizei. Conform datelor MS ale acestei fracţii, pentru seria ionilor moleculari cu o singură
sarcină [M-H]-, cei mai abundenţi ioni au corespuns gradului de polimerizare a
proantocianidinelor egal cu 3 sau 4, adică cu mult mai puţin decât cel estimat în cadrul
experimentelor de tioliză (GmP=8.9). O examinare mai minuţioasă a picurilor minore în
spectrele fracţiei cu GmP=9, a arătat că bazându-ne pe diferenţa de masă între picurile isotopice,
absente în spectrele primei fracţii (GmP=3), numeroşi ioni pot fi atribuiti celor cu sarcină dublă.
S-a ajuns la concluzia că gradul de polimerizare superior a acestor ioni a fost 13. Înregistrarea
spectrelor în limite m/z mai restrânse, cu o rezoluţie mai înaltă a condus, de asemenea, la
detectarea ionilor încărcaţi cu sarcină triplă [M-3H] 3- cu un maximum m/z =2890,5, ceea ce
corespunde unui grad de polimerizare egal cu 28 şi 4 resturi de acid galic, precum şi celor cu
m/z=2947,7, ceea ce corespunde unui grad de polimerizare egal cu 27 şi 7 resturi de acid galic.

29
Ionii încărcaţi triplu s-au dovedit a fi eclipsaţi de cei singulari în condiţiile înregistrării spectrului
cu rezoluţie joasă.
Concluziile făcute în această lucrare [24] au fost confirmate de alte studii ale
proantocianidinelor cu masă moleculară mică izolate din probele de vin. În lucrarea recentă a lui
Santos-Buelga şi colaboratorilor [3] s-a utilizat spectrometria ESI MS pentru a monitoriza
compoziţia proantocianidinelor în vinuri la diferite etape de macerare. Spre deosebire de alte
studii, ionizarea s-a efectuat în mod pozitiv. Ca rezultat, nu s-au observat picuri cu sarcină
multiplă, iar ionii moleculari au fost predominanţi. Proantocianidinele până la nivel hexameric,
au fost detectate în probele studiate chiar la etapele avansate de macerare.
În concluzie, este cazul să menţionăm că spectrometria de masă reprezintă o metodă cu
înalt potenţial de cercetare a proantocianidinelor din seminţele de struguri. Aplicarea tehnicilor
blânde de ionizare, după cum sunt MALDI-TOF şi ESI permite monitorizarea exclusivă a ionilor
moleculari, atât în cazul ionilor negativi, cât şi celor pozitivi. Compuşii oligomerici superiori pot
fi ionizaţi mai uşor pentru a produce ioni cu sarcină multiplă, care pot fi distinşi în baza distanţei
între picurile izotopice ale carbonului [60].
1.1.6.3. Alte metode de cercetare

Cercetarea proantocianidinelor din seminţele de struguri a inclus, de asemenea, şi alte

metode fizico-chimice, după cum sunt cromatografia în strat subţire (CSS) şi spectroscopia de
Rezonanţă Magnetică Nucleară (RMN). Însă utilitatea şi capacitatea de rezoluţie a acestor
metode, sunt mai puţin performante comparativ cu metodele HPLC şi MS.
Valoarea metodei CSS se datorează simplităţii, rapidităţii şi costului extrem de mic al
analizei. Majoritatea exemplelor recente de utilizare a CSS în studierea TSS relatează utilizarea
fazelor directe [15, 5, 38, 61]. Puterea de rezoluţie a CSS, chiar pe plăci de performanţă înaltă
(HPTLC), permite separarea amestecurilor de proantocianidine în fome de benzi, în dependenţă
de masa moleculară. De aceea, metoda poate fi utilizată cu succes pentru a monitoriza
fracţionarea preliminară a extractelor naturale. În opinia noastră, această metodă are o
perspectivă reală pentru viitor, deoarece evoluţia tehnicilor CSS cunoaşte un progres rapid, şi
apariţia noilor faze staţionare, în special, a celor reversate, poate conduce la performanţe mai
înalte ale metodei.
Spectroscopia RMN s-a foslosit destul de eficient în studiul şi elucidarea structurii
proantocianidinelor. Însă aplicarea RMN, chiar şi la frecvenţele înalte la care operează
spectrometrele RMN moderne, nu este posibilă fără o separare preliminară a compuşilor
individuali. Aceasta prezintă, însă, o problemă foarte complicată, deoarece metodele
cromatografice care trebuie să o soluţioneze rămân încă cu mult în urma stadiului de dezvoltare a
RMN. Una din primele lucrări în acest domeniu relatează despre utilizarea 1H RMN pentru
30
aprecierea gradului de polimerizare a amestecurilor de proantocianidine [62]. Tehnicile
spectroscopiei 1H şi 13
C RMN au fost utilizate pentru estimarea gradului de polimerizare. În
absenţa joncţiunilor duble de tip A, masa molegulară medie poate fi calculată direct din spectrele
RMN 13C prin compararea ariilor suprafeţelor picurilor ce corespund atomilor de carbon C3 a
unităţilor terminale şi celor flavan-3-olice de extindere la 67-68 şi 72-73 ppm, respectiv.
În cercetări ulterioare s-a relatat atribuirea completă şi fără ambiguităţi a spectrelor RMN
1
H şi 13C unui trimer peracetilat, prin metodă de corelare bidimensională reversată a deplasărilor
chimice [63]. Spectroscopia RMN bidimensională a fost unicul mijloc analitic, folosit pentru
verificarea identităţii speciilor, liniilor şi clonelor de struguri [64]. Structura dimerului
proantocianidinic B2 a fost demonstrată prin intermediul corelării bidimensionale heteronucleare
[65]. Identificarea derivatului peracetilat a dimerului B2 a fost, de asemenea, efectuată utilizând
spectroscopia 1H şi 13C RMN [5].
Un alt exemplu de utilizare a 1H RMN pentru estimarea gradului de polimerizare a
amestecurilor de proantocianidine a fost relatat de Guyot şi colaboratori [66]. S-a demonstrat că
prin integrarea semnalelor protonilor din ciclul A (5.8-6.5 ppm) şi compararea valorilor obţinute
cu cele ale semnalelor H4 ale unităţilor terminale (2.4-3.0 ppm) este posibilă determinarea
gradului de polimerizare. Această strategie a fost ulterior utilizată de alţi cercetători [61].
Diverşi compuşi polifenolici au fost sintetizaţi în soluţii apoase de etanol ale (+)-
catechinei şi acidului glioxalic, care au servit ca un model al masei fermentative de fructe ce are
loc, de obicei, odată cu îmbătrânirea [67]. După purificarea prin HPLC semipreparativ, compuşii
izolaţi au fost investigaţi prin metoda RMN utilizând o gamă întreagă de experimente mono- şi
bidimensionale: COSY, TOCSY, ROESY, HSQC, HMBC. Aceste experimente au permis
elucidarea structurală şi atribuirea completă a semnalelor în spectrele 1H şi 13C ale compuşilor
izolaţi. Structura şi conformaţia a doi trimeri procianidinici naturali a fost determinată prin
metode 2D RMN, suplimentată cu metode de mecanică moleculară [68].
În concluzie se poate menţiona că la momentul actual, studierea structurii
proantocianidinelor din struguri se efectuează pe diferite căi, în dependenţă de lungimea lanţului
polimeric. O caracterizare exaustivă, în urma izolării compuşilor individuali este posibilă numai
pentru taninurile cu masă moleculară mică, inclusiv până la nivelul tetramerilor. Izolarea
taninurilor oligomere în stare pură reprezintă o sarcină dificilă. În majoritatea cazurilor, pot fi
obţinute doar fracţii ce conţin amestecuri ale câtorva oligomeri. De aceea, sunt necesare metode
chimice noi de separare a proantocianidinelor individuale în scopul identificării, menţinându-le
în acelaşi timp intacte pentru testarea simultană a activităţii lor biologice. Această problemă
rămâne a fi o provocare majoră pentru chimia contemporană.

31
 1.2. Obţinerea taninurilor din seminţe de struguri şi elaborarea
procedeului de solubilizare în apă
În calitate de materie primă pentru obţinerea enotaninurilor au fost alese seminţe de
struguri, de soiul Fragă neagră, întrucât cercetările anterioare, efectuate de specialiştii
laboratorului Chimie Ecologică au demonstrat că tocmai seminţele acestui soi se remarcă prin
conţinut înalt de enotaninuri. Iniţial, pe seminţele de struguri erau diverse impurităţi vegetale.
Prin spălări multiple cu apă de robinet şi decantări consecutive până la îndepărtarea completă a
impurităţilor s-au obţinut seminţe brute, acestea, ulterior, fiind uscate în etuvă la temperatură de
50oC până la masă constantă.
Extracţia enotaninurilor din seminţele de struguri s-a realizat cu ajutorul aparatului
Soxclet. În calitate de solvent a fost utilizată apa şi alcoolul etilic de 96%.
Experimentările au fost efectuate atât cu seminţe intregre, cât şi mărunţite, precum şi cu
seminţe de struguri din care anterior cu ajutorul hexanului a fost extras uleiul. Soluţiile de
enotaninuri în apă şi în alcool etilic de 96% au fost concentrate la rotatorul cu vid, la temperatura
65-70oC, până când soluţia a devenit destul de vâscoasă. Conţinutul apos a fost trecut în cutii
Petri şi uscat până la masă constantă în etuvă, la temperatura de 60 oC. Ca rezultat, s-au obţinut
următoarele tipuri de enotaninuri:
 din soiul Fragă neagră: solubile în apă şi în alcool etilic de 96%;
 din soiuri albe nedegresate: solubile în apă şi în alcool etilic de 96%;
 din soiuri albe degresate cu hexan: solubile în apă şi în alcool etilic de 96%.
Cercetările ulterioare au demonstrat că conţinutul enotaninurilor în seminţele de struguri
de soiul Fragă neagră, solubile în alcool etilic de 96%, este de circa 14%, iar al celor solubile în
apă – de circa 2,6%.
Investigaţiile cu privire la calitatea enotaninurilor solubile în alcool de 96% obţinute din
seminţe nedegresate, au demonstrat că acestea conţin cantităţi importante de ulei – circa 25%.
Reieşind din cele expuse, putem concluziona că enotaninurile pot fi extrase cu alcool etilic de
concentraţia 96% doar după degresarea seminţelor.
După cum s-a menţionat, enotaninurile solubile în alcool etilic sunt insolubile în apă.
Deci, enotaninurile insolubile în apă nu pot fi utilizate în scopuri practice în calitate de preparate
antimicrobiene. În laboratorul Chimie Ecologică a fost elaborat un procedeu de solubilizare a
enotaninurilor în apă.

1.2.1. Obţinerea preparatului Enoxil

32
 Procedeul de obţinere a enotaninurilor hidrosolubile, este descris în invenţia nr.MD 3125
[69] Produsul final prezintă un praf de culoare galbenă-brună, solubil în apă (30g/100 ml), cu
proprietăţi caracteristice enotaninurilor.

Ca rezultat al proceselor fizice şi fizico-chimice peroxidul de hidrogen rupe lanţul

polimeric al enotaninurilor formând compuşi noi, care conţin grupe funcţionale carboxilice,
peroxidice, alcoolice, fenolice, aldehidice, cetonice şi esterice, astfel obţinându-se compuşi
organici solubili în apă cu gust astringent. Soluţia apoasă de enotaninuri de 2% are pH 2,1…2,4.
Prezenţa grupelor carboxilice a fost demonstrată prin titrări bazice, iar a grupărilor polare acide,
peroxidice, alcoolice, fenolice, aldehidice, cetonice, esterice în enotaninurile solubile în apă,
modificate – şi prin spectroscopia IR. Astfel, în rezultatul procesului de oxidare, conform
benzilor de absorbţie (CH), grupele reducătoare CH3– şi CH2– din componenţa preparatului
iniţial (neoxidat) dispar, oxidându-se în grupele:

R
C O C O C O C O
R H OH O R , ş.a.

Ca rezultat al acestor procedee chimice, s-a obţinut un nou produs chimic, numit ulterior
Enoxil.

1.2.2.Analiza masspectrometrică a Enoxilului

Spectrele de masă ale compusului nou obţinut – Enoxil, au fost înregistrate la

masspectrometrul MALDI (Motrix-Assistad Laser desorphtion/Ioniztion), seria Bruker Daltonix
flex Analysis. Rezultatele obţinute sunt prezentate în Fig.1.1.

Datele masspectrometrice confirmă originea catechinică a compuşilor în amestecul

studiat în care, judecând după intensitatea maximurilor predomină structurile monomerice.
Totodată, s-a constatat existenţa compuşilor dimerici confirmată de maximurile intervalului de
masă ionică (m/z) – 620-670; trimerici (m/z – 918) şi tetramerici (m/z – 1118-1158). Maximuri
ale masei ionice mai mari decât cele

33
 Fig. 1.1. Schema proceselor de depolimerizare şi oxidare a enotaninurilor

prezentate nu s-au constatat în spectre. De menţionat că compuşii trimerici şi tetramerici se

conţin în cantităţi mici. Radicalii cationici aparţin structurilor catechinice şi prezintă următoarele
valori m/z: 322 (2), 289 (3), 272 (4), 198 (5), 182 (6), 184 (7), 181 (8), 172 (9), 165 (10), 163
(11), 76 (12) şi 44 (13).

34
 Unele maximuri relevă că în amestec sunt prezenţi compusi ce conţin resturi
hidroperoxidice în poziţiile C-3 (radicalii ionici cu m/z 198 – 5, 182 – 6 şi/sau –7) şi C-4
(maximuri cu m/z 304 –2, 171 – 9 a catechinei şi m/z 74 – 12, format din radicalul ionic 2.
Maximurile radicalilor cu m/z 443 (14) şi 333 (15) confirmă prezenţa în amestec a esterilor
acidului galic care supun molecula de catechină procesului de esterificare în poziţia C-3. Datele
prezentate demonstrează ca la tratarea enotaninnurilor cu peroxid de hidrogen are loc
depolimerizarea oligomerilor catechinici şi/sau epicatechinici, însoţită de scindarea legăturilor C-
4-C-8¢ în urma atacului nucleofilic al anionilor HO 2-, cu formarea ulterioară de derivaţi
monomerici liberi esterificaţi cu acid galic în poziţia C-3. La ruperea legăturii C4-C8¢ între
resturile catechinice, în pozitia C-4 joncţionează restul hidroperoxidic. De asemenea, restul
hidroperoxidic poate fi fixat şi în pozitia C-3, ca rezultat al reactiei de substituţie nucleofilică. Se
admite, totuşi, şi posibilitatea de scindare oxidativă a ciclurilor catechinice B şi C, cu formare de
acizi carboxilici de tip 16 şi 17.

De menţionat că unui maxim care prezintă o anumită masă ionică (m/z) poate să
corespundă mai mulţi izomeri cu structură diferită, fenomen întâlnit în cercetările
masspectrometrice.

1.2.3.Cercetări spectrale ale enotaninurilor nemodificate şi modificate

Au fost înregistrate spectrele în IR, atât a enotaninurilor iniţiale, cât şi a preparatului

Enoxil (Fig.1.2, 1.3).

Fig. 1.2.Spectrul IR pentru enotaninurile nemodificate

35
 Fig.1.3.Spectrul IR pentru enotaninurile modificate – Enoxil

Datele relevă că în ambele spectre sunt prezente grupele hidroxilice care formează
legături puternice de hidrogen (benzi largi la 3411 şi, respectiv, 3421 cm -l). Privitor la
amprentele digitale, este o diferenţă esenţială între produsul iniţial şi cel modificat. Produsul
iniţial conţine multe benzi caracteristice inelului aromatic cu diferite grade de substituţie (benzi
la 762 cm-l, 815 cm-l, substituţie 1, 2, 3; 870 cm-l, substituţie 1, 2, 4; 1060 cm-l substituţie 1, 3;
1106 cm-l, 1444 cm-l şi 1609 cm-1 inelul benzenic). În produsul modificat se observă un maxim
intens la 1719 cm-1, ceea ce este caracteristic acizilor carboxilici (dimeri) şi constituie principala
deosebire dintre cei doi compuşi, întrucât în compusul iniţial această bandă, practic, lipseşte. În
spectrul produsului modificat (Enoxil) se mai observă o bandă pronunţată la 1194 cm -1 care, de
asemenea, lipseşte în compusul iniţial. Acest maximum aparţine grupei peroxidice (sau
hidroperoxidice), ceea ce s-a cofirmat şi pe cale chimică prin aplicarea reacţiei de oxido-reducere
cu iodură de potasiu în mediu acid.

În spectrul IR al enotaninurilor modificate (Enoxil) se mai atestă şi maximuri

caracteristice compuşilor aromatici (772, 883, 1078 cm -1 ), însă intensitatea acestora este mult
mai slabă comparativ cu compusul iniţial, ceea ce relevă scindarea unei părţi a inelelor aromatice
ale compusului iniţial. Aceasta se confirmă şi prin intensitatea foarte mică a semnalului la 8,1
ppm în spectrul de rezonanţă nucleară H (Fig.1.4). În acest spectru sunt prezente semnale la 3,3
ppm, care pot fi atribuite grupărilor de carbon ce conţin atomi de hidrogen şi care sunt legate cu
grupe oxidice sau metoxilice. În spectrul menţionat, cele mai puternice semnale aparţin atomilor
de hidrogen, legaţi de atomii de carbon uniţi cu grupe eterice. La tratarea preparatului cu
diazometan sau cu metanol în prezenţa acidului sulfuric, nu s-au obţinut cantităţi esenţiale de
esteri ci doar o mică cantitate (circa 1%) de produs individual, care nu aparţine clasei
proantocianidinelor, deoarece, conform datelor RMN, produsul nu conţine inele benzenice
(Fig.1.5).

36
Fig.1.4. Spectrul RMN al enotaninurilor nemodificate

37
Fig.1.5. Spectrul RMN al enotaninurilor modificate – Enoxil

38
 Încercările de separare a produsului atât pe coloane de silicagel şi oxid de aluminiu, cât şi pe
placi de silicagel obişnuit nu s-au încununat cu succes. Produsul nu se separă nici pe plăci de
silicagel special (OP-18).
O mostră de preparat a fost analizată cu ajutorul metodei Cromatomas. Cromatograma
enotaninurilor nemodificate este prezentată în Fig.1.6, iar a enotaninurilor modificate (Enoxil) în
Fig.1.7. Analiza cromatogramei Enoxilului demonstrează că produsul modificat prezintă un amestec
extrem de complex de substanţe ce include nu mai puţin de 50 de componente, dintre care10
componente predomină. Judecând după durata de reţinere, produsul este un amestec de compuşi
omologi, dintre care au putut fi analizaţi doar cei mai volatili compuşi – cel mai probabil
monomerii, dimerii şi trimerii.

Fig.1.6. Cromatograma enotaninurilor nemodificate

39
 Fig.1.7. Cromatograma enotaninurilor modificate – Enoxilului

1.3. Studiul comparativ al activităţii antioxidative a taninurilor intacte şi modificate

Dezvoltarea intensivă a industriei, în plan global, în ultimii 50 de ani ai sec. XX şi primii ani ai
sec. XXI a produs perturbări fără precedent în corelarea ecosisteme – biosisteme pe planeta Pământ.
Organismul uman zi de zi este ţinta unor factori nocivi cum ar fi: agenţi poluanţi, stres, conservanţi,
fum de tutun, pesticide, raze X, radiaţii ultraviolete, ultrasunete, microunde, computere etc. Recent,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a prezentat un studiu statistic prin care se pune în evidenţă
corelaţia îngrijorătoare între gradul de dezvoltare industrială a societăţii şi incidenţa maladiilor
cardio-vasculare şi canceroase, care sunt o consecinţă directă a complexului de fenomene reunite
sub numele de „stres oxidativ”, definit ca o producţie exagerată de radicali liberi oxigenaţi în
organismul uman, însoţită de diminuarea agenţilor antioxidativi. O soluţie posibilă de rezolvare a
acestei probleme este folosirea antioxidanţilor naturali, care neutralizează radicalii liberi şi
protejează celulele organismului uman.

40
 Antioxidanţii reprezintă un grup de compuşi sintetizaţi de organism, întâlniţi în diverse
produse alimentare de provenienţă naturală. Antioxidanţii acţionează sincronizat cu organismul
uman, anihilând radicali liberi care se produc continuu şi servesc drept catalizatori pentru procesele
metabolice, astfel, menţinându-se sănătatea omului. Dacă organismul uman nu este supus factorilor
nocivi externi, acesta reglează de sine stătător cantitatea radicalilor liberi, fără implicaţii din afară, şi
dimpotrivă – când factorii nocivi externi acţionează asupra acestuia, cantitatea radicalilor liberi se
măreşte esenţial, situaţie în care este necesară suplimentarea alimentelor cu substanţe naturale
antioxidative. Sunt cunoscuţi sute de antioxidanţi, dar numai cinci din ei, numiţi antioxidanţi de
reţea, reprezintă „cheie” pentru organismul uman. Acestea sunt vitaminele C şi E, acidul lipoic,
glutationul şi coenzima Q 10. De menţionat că vitaminele C şi E nu se produc în organismul uman,
din care cauză acestea se obţin prin hrană. Acidul lipoic, glutationul şi coenzima Q 10, dimpotrivă,
se produc, însă conţinutul acestora se diminuează odată cu îmbătrânirea organismului, din care
motiv este necesară obţinerea acestora din exterior [70].
Unii din cei mai importanţi antioxidanţi, care nu se constată în reţelele metabolice ale
organismului uman, sunt compuşii proantocianidinici ce se găsesc în fructe, legume, struguri de viţă
de vie, ceai verde etc. Este cunoscut faptul că seminţele de struguri prezintă o sursă bogată de aşa
numitele enotaninuri – taninuri condensate care reprezintă o gamă vastă de substanţe naturale cu
structură polifenolică, remarcate prin conţinut înalt de proantocianidine [71]. Întrucât stresul
oxidativ este implicat în patogeneza numeroaselor maladii, sunt actuale investigaţiile cu privire la
manifestarea proprietăţilor antioxidative ale compuşilor polifenolici. Cea mai mare parte a
enotaninurilor este insolubilă în apă, din care motiv utilizarea lor în calitate de antioxidanţi este
dificilă.
Proprietăţile antioxidative ale enotaninurilor şi Enoxilului au fost stabilite prin metoda
chemiluminescenţei, oportună, în special, pentru structurile complexe (pulbere de compuşi organici,
soluţii de compuşi organici şi anorganici). Metoda poate fi aplicată în studiul tuturor produselor care
pot fi solubilizate în apă sau DMSO.
În cuva aparatului numit chemiluminometru (Turner Desing TD 20/20 USD) se introduc 200
ml soluţie de Luminol 10-5 M, 50 ml soluţie de analizat, 700 ml soluţie tampon (Tris HCl), 50 ml
soluţie de H2O2 10-5 M. Cuva se închide, se agită şi se introduce în aparat într-un compartiment
special, după care începe măsurătoarea, datele înregistrându-se după fiecare 5 sec., totalul acestora
constituind 30-60 de valori ale intensităţii chemiluminescenţei (CL). Activitatea antioxidativă (AA)

41
se calculează din relaţia: AA=(Io-Ip)/Io x 100%, în care Io reprezintă intensitatea CL a martorului la t
= 5s, iar Ip – intensitatea CL a probei la t = 5s.
Pentru fiecare probă s-au efectuat minimum 3 testări succesive. Rezultatele obţinute sunt
prezentate în Fig.1.8.

Fig.1.8. Variaţia în timp a semnalului chemiluminescent al Enoxilului (T1), enotaninurilor

(T3) şi martorului (Blank)

Analiza datelor prezentate în Fig.1.8 ne demonstrează că activitatea antioxidativă a

Enoxilului este, semnificativ, mărită comparativ cu martorul şi cu compusul de origine din care s-a
obţinut – enotanina. Datele chemiluninometrului au demonstrat că capacitatea antioxidativă a
enotaninurilor alcătuieşte 33,14%, iar a Enoxilului – 54,02%. Deci, Enoxilul are activitate
antioxidativă cu 20,88% mai pronunţată în comparaţie cu enotaninurile iniţiale.

Creşterea activităţii antioxidative a Enoxilului în comparaţie cu enotaninurile se explică prin

faptul că în procesul de hidrosolubilizare a enotaninurilor, în paralel cu multiplele procese de
oxidare, are loc şi procesul de depolimerizare a lanţului polimeric al proantocianidinelor. Ca
urmare, dintr-o macromoleculă de enotaninuri se formează un număr mare de monomeri de
catechine, epicatechine, etc. [72]. Mecanismul de captare a radicalilor liberi de către catechină este
determinat de modul în care fragmentele A, B, C participă la oxidare. Se cunoaşte că fragmentul B

42
nu participă direct la reacţia redox, în timp ce nucleul C, cu grupări –OH captează radicali liberi,
formând radicali fenoxilici stabili. Astfel, stabilitatea produsului este asigurată de structura inelelor
A şi B, mecanismul fiind similar cu cel al oxidanţilor capabili să capteze radicali liberi din sistem, în
special, de tip peroxidic [73]. Prezintă interes şi studiul evoluţiei activităţii antioxidative a
Enoxilului în funcţie de concentraţia acestuia. Rezultatele obţinute sunt prezentate în Fig.1.9,
tab.1.1.

Fig.1.9. Dependenţa variaţiei în timp a semnalului chemiluminescent (AA, %) de

concentraţia logaritmică (LgC) a soluţiei de Enoxil

Tabelul 1.1. Activitatea antioxidativă a diferitelor concentraţii de Enoxil

Concentraţie (g/l) Activitate antioxidativă, %

2,5 · 10 -1 59,75
1,0 · 10 -2 36,20
1,0 · 10 -3 32,16
1,0 · 10 -5 31,28
1,0 · 10 -7 31,63

-7
Datele prezentate în tab.1.1 relevă că în intervalul de concentraţii 1,0 · 10 ... 2,5 · 10 -1 (g/l)
de Enoxil activitatea antioxidantă a diminuat paralel cu descreşterea concentraţiei, indicele cercetat

43
fiind aproape constant (31,28...32,16) în intervalul 10-3 ... 10-7 g/l. Astfel, activitatea antioxidativă a
preparatului elaborat este destul de mare chiar şi la diluţii avansate.
La concentraţii mai mari de 0,6% a Enoxilului activitatea antioxidativă este, practic, egală cu
100%, adică pornind de la această concentraţie, toţi radicalii liberi prezenţi în sistem sunt captaţi.
În concluzie se poate menţiona că tehnologia de obţinere a preparatului Enoxil se bazează pe
elaborarea unui sistem-cadru de interacţiuni ale factorilor de diferită origine: biologică – materie
primă (enotaninuri), fizică – temperatură (70...100°C), chimică – peroxid de hidrogen. Procesele
chimice şi fizico-chimice declanşate au determinat depolimerizarea compusului polimeric iniţial
într-un complex catechinic format, în special, din structuri monomerice esterificate, cu capacitate
înaltă de captare a radicalilor liberi, conferind, astfel, compusului obţinut activitate antioxidativă.
Enoxilul are activitate antioxidativă cu 20,88% mai pronunţată în comparaţie cu enotaninurile
iniţiale din care s-au obţinut. La concentraţii mai mari de 0,6% soluţiile de Enoxil captează practic
toţi radicalii liberi şi poate fi recomandat pentru testări clinice în scopul protecţiei organismului
uman împotriva radicalilor liberi.

1.4. Bibliografie

1.Vidal S., Cartalade D., Souquet J.M. et al. Changes in Proanthocyanidin Chain Length in
Winelike Model Solutions. J. Agric. Food Chem., 2002, 50, p.2261-2266
2.Jorgensen E.M., Marin A.B., Kennedy J.A. Analysis of the Oxidative Degradation of
Proanthocyanidins under Basic Conditions. J. Agric. Food Chem., 2004, 52, p.2292-2296
3.Gonzalez-Manzano S., Santos-Buelga C., Perez-Alonso J.J. et al. Characterization of the
Mean Degree of Polymerization of Proanthocyanidins in Red Wines Using Liquid Chromatography-
Mass Spectrometry (LC-MS). J. Agric. Food Chem., 2006, 54, p.4326-4332
4.Peyrot des Gachons C., Kennedy J. A. Direct method for determining seed and skeen
proanthocyanidins extraction into red wine. J. Agric. Food Chem., 2003, 51, p.5877-5881
5.Freitas V., Glories Y., Laquerre M. Incidence of Mollecular Structure in Oxidation of
Grape Seeds Procyanidins. J. Agric. Food Chem., 1998, 46, p.376-382
6.Uchida S., Edamatsu R., Hiramatsu R. et al. Condensed tannins scavenge active oxygen
free radicals. Med. Sci. Res., 1987, 15, p.831-832
7.Pinelo M., Laurie V.F., Waterhouse A.L. A Simple Method To Separate Red Wine
Nonpolymeric and Polymeric Phenols by Solid-Phase Extraction. J. Agric. Food Chem., 2006, 54,
p.2839-2844

44
 8.Fitzpatrick D.F., Fleming R.C., Bing, B. et al. Isolation and Characterization of
Endothelium-Dependent Vasorelaxing Compounds from Grape Seeds. J. Agric. Food Chem., 2000,
48, p.6384-6390
9.Santos-Buelga C., Scalbert A. Proanthocyanidins and Tannin-like Compounds – Nature,
Occurrence, Dietary Intake and Effect on Nutrition and Health. J. Sci. Food Agric., 2000, 80,
p.1094-1117
10.Murray M., Pizzorno J. Procyanidolic oligomers. The Textbook of Natural Medicin, 2nd ed.
London: Churchill Livingston, 1999, p.899-902
11.Pekic B., Kovac V., Alonso E. et al. Study of the Extraction of proanthocyanidins from
grape seeds. Food Chem., 1998, 61(1-2), p.201-206
12.Teissedre P.L., Waterhouse A.L., Frankel E.N. Principal Phenolic Phytochemical in French
Syrah and Grenache Rhone Wines and Their Antioxidant Activity in Inhibiting Oxydation of
Human Low Density Lypoproteins. J. Inter. Sci. de la Vigne et du Vi., 1995, 29(4), p.205-212
13.Gabetta B., Fuzzati N., Griffini A. et al. Characterization of proanthocyanidins from grape
seeds. Fitoterapia., 2000, 71, 162-175
14.Da Silva J., Rigaud J., Cheynier V. et al. Procyanidin dimers and trimers from grape seeds.
Phytochemistry, 1991, 30, 1259-1264
15.Oszmianski J., Sapis J.C. Fractionation and Identification of Some Low Molecular Weight
Grape Seed Phenolics. J. Agric. Food Chem., 1989, 37, p.1293-1297
16.Lea A.G.H., Bridle P., Timberlake C.F. et al. The procyanidin of white grapes and wines.
Am. J. Enol. Vitic., 1979, 30, p.289-300
17.Romeyer F.M., Macheix J., Sapis J. Changes and importance of oligomeric procyanidins
during maturation of grape seeds. Phytochemistry, 1986, 25, 219-221
18.Da Silva R.J.M., Bourzeix M., Cheynier V. et al. Procyanidin composition of Chardonnay,
Mauzac and Grenache blanc grapes. Vitis, 1991, 30, p.245-252
19.Da Silva R.J.M., Rosec J.P., Bourzeix M. et al. Dimer and trimer procyanidins in Carigan
and Mourvedre grapes and red wines. Vitis, 1992, 31, 55-63
20.Santos-Buelga C., Francia-Aricha E.M., Escribano-Bailon M.T. Comparative flavan-3-ol
composition of seeds from different grape varieties. Food Chem., 1995, 53, p.197-201
21.Kovac V., Bourzeix M., Heredia N. et al. Etude des catechines et proanthocyanidols de
raisin et vins blancs. Revue France d’Oenologie, 1990, 125, p.7-14

45
 22.Kovac V., Alonso E., Revilla E. The effect of adding supplementary quantities of seeds
during fermentation on the phenolic composition of wines. Am. J. Enol. Vitic, 1995, 46, p.363-367
23.De Freitas V., Glories Y., Bourgeois G. et al. Characterisation of oligomeric and polymeric
procyanidins from grape seeds by liquid secondary ion mass spectrometry. Phytochemistry, 1998,
49, p.1435
24.Hayasaka Y., Waters E.J., Cheynier V. et al. Characterization of Proanthocyanidins in
Grape Seeds Using Electrospray Mass Spectrometry. Rapid Commun. Mass Spectrom., 2003, 17,
p.9-16
25.Sun B.S., Leandro C., Da Silva J.M.R. et al. Separation of Grape and Wine
Proanthocyanidins According to their Degree of Polymerization. J. Agric. Food Chem., 1998, 46,
p.1390-1396
26.Labarbe V., Cheinier V., Brossaud F. et al. Quantitative fractionation of grape
proanthocyanidins according to their degree of polymerization. J. Agric. Food Chem., 1999, 47,
p.2719-2723
27.Michaud J., Lacaze P., Masquelier J. Fractionement des oligomers flavanolique du raisin.
Bull. Soc. Pharm. Bordeau, 1971, 110, p.111-116
28.Nonaka G.J., Miwa N., Nishioka I. Stilbene glycoside gallates and proanthocyanidins from
Polygonum multiflorum. Phytochemistry, 1992, 21(2), p.429-432
29.Monagas M., Gomez-Cordovez C., Bartolomea B. et al. Monomeric, Oligomeric, and
Polymeric Flavan-3-ol Composition of Wines and Grapes from Vitis vinifera L. Cv. Graciano,
Tempranillo, and Cabernet Sauvignon. J. Agric. Food Chem., 2003, 51, p.6475-6481
30.Geny L., Saucier C., Bracco S. et al. Composition and cellular localization of tannins in
grape seeds during maturation. J. Agric. Food Chem., 2003, 51, p.8051-8054
31.Darne G., Madero T.J. Mise au point d’une methode d’extraction des lipides solubles
totaux, des glusides solubles totaux et des composes phenoliques solubles totaux des organes de la
vigne. Vitis, 1979, 18(3), p.221-228
32.Kuliev R.Z., Akhmedov U., Khalmatov Kh.Kh. et al. Dimeric Proanthocyanidins from
Rhodiola semenovii. Chem. Nat. Comp., 2004, 40 (1), 94-95
33.Kantz K., Singleton V.L. Isolation and Determination of Polymeric Polyphenols using
Sephadex LH-20 and Analysis of Grape Tissue Extracts. Am. J. Enol. Vitic., 1990, 41, p.223-228
34.Kantz K., Singleton V.L. Isolation and Determination of Polymeric Polyphenols in Wines
using Sephadex LH-20. Am. J. Enol. Vitic., 1991, 42, p.309-316

46
 35.Da Silva J.M.R., Rosec J.P., Bourzeix, M. et al. Separation and Quantitative Determination
of Grape and Wine Procyanidines by High Performance Reversed Phase Liquid Chromatography. J.
Sci. Food Agric., 1990, 53, p.85-92
36.Souquet J. M., Cheynier V., Brossaud F. et al. Polymeric Proantocyanidines from Grape
Skins. Phytochemistry, 1996, 43, p.509-512
37.Prieur C., Rigaud J., Cheynier V. et al. Oligomeric and polymeric procyanidins from grape
seeds. Phytochemistry, 1994, 36, p.781-784
38.Saucier C., Mirabel M., Daviaud F. et al. Rapid fractionations of grape seeds
proanthocyanidins. J. Agric. Food Chem., 2001, 49, p.5732-5735
39.Kennedy J.A., Matthews M.A., Waterhouse A.I. Changes in grape seed polyphenol during
fruit ripening. Phytochemistry, 2000, 55, p.77-85
40.Kennedy J.A., Jones G.P. Analysis of proanthocyanidins cleavage products following acid
catalysis in the presence of excess floroglucinol. J. Agric. Food Chem., 2001, 49, p.1740-1746
41.Porter L.J., Hrstich L.N., Chan B.G. The conversion of procyanidins and prodelphinidins to
cyanidin and delphinidin. Phytochemistry, 1986, 25, p.223-230
42.Wulf L.W., Nagel C.W. Analysis of phenolic acids and flavonoids by high-pressure liquid
chromatography. J. Chromatogr., 1976, 116, p.271-279
43.Wulf L.W., Nagel C.W. High-pressure liquid chromatographic separation of anthocyanins
of Vitis vinifera. Am. J. Enol. Vitic., 1978, 29, p.42-49
44.Nagel C.W., Wulf L.W. Changes in anthocyanins, flavonoids and hydroxycinnamic acid
esters during fermentation and aging of Merlot and Cabernet Sauvignon. Am. J. Enol. Vitic., 1979,
30, p.111-116
45.Lea A.G.H. High performance liquid chromatography of cider procyanidins. J. Sci. Food
Agric., 1979, 30, p.833-838
46.Lea A.G.H. Reversed-phase gradient high-performance liquid chromatography of
procyanidins and their oxidation products in ciders and wines, optimized by Snyder’s procedures. J.
Chromatogr., 1980, 194, p.62-68
47.Mc Closkey L.P., Yengoyan L.S. Analysis of anthocyanins in Vitis vinifera wines and red
colour versus aging by HPLC and spectrophotometry. Am. J. Enol. Vitic., 1981, 32, p.257-261
48.Merken H.M, Beecher G.R. Measurement of food flavonoids by high-performance liquid
chromatography: A review. J. Agric. Food Chem., 2000, 48, p.577–599

47
 49.Lazarus S.A., Adamson G.E., Hammerstone J.F. et al. High-performance liquid
chromatography, mass spectrometry analysis of proanthocyanidins in foods and beverages. J. Agric.
Food Chem., 1999, 47, p.3693–3701
50.De Pascual-Teresa S., Santos-Buelga C., Rivas-Gonzalo J.C. Quantitative analysis of
flavan-3-ols in Spanish foodstuffs and beverages. J. Agric. Food Chem., 2000, 48, p.5331–5337
51.Carando S., Teissedre P.L., Rascual-Martinez L. et al. Levels of flavan-3-ols in French
wine. J. Agric. Food Chem., 1999, 47, p.4161–4166
52.Fuleki T., da Silva R.J.M. Catechin and procyanidin composition of seeds from grape
cultivars grown in Ontario. J. Agric. Food Chem., 1997, 45, p.1156–1160
53.Peng Z., Hayasaka Y., Iland P.G. et al. Quantitative analysis of polymeric procyanidins
(tannins) from grape (Vitis vinifera) seeds by reverse phase high-performance liquid
chromatography. J. Agric. Food Chem., 2001, 49, p.26–31
54.Nakamura Y., Tsuji S., Toogai Y. Analysis of Proanthocyanidins in Grape Seed Extracts,
Health Foods and Grape Seed Oils. Journal of health Science, 2003, 49 (1), p.45-54
55.Waterhouse A.L., Ignelzi S., Shirley J.R. A comparison of methods for quantifying
oligomeric proanthocyanidins from grape seed extracts. Am. J. Enol. Vitic., 2000, 51, p.383–389
56.Yang Y., Chien M. Characterization of Grape Procyanidins Using High-Performance
Liquid Chromatography, Mass Spectrometry and Matrix-Assisted Laser Desorption, Ionization
Time-of-Flight Mass Spectrometry. J. Agric. Food Chem., 2000, 48, p.3990-3996
57.Kennedy J.A., Waterhouse A.L. Analysis of Pigmented High Molecular-Mass Grape
Phenolics Using Ion-pair, Normal-Phase, High-Performance Liquid Chromatography. J.
Chromatogr., 2000, 866, p.25-34
58.Kennedy J. A., Taylor A. W. Analysis of proanthocyanidins by high-performance gel
permeation chromatography. J. Chromatogr., 2003, 995, p.99-107
59.Vivas N., Bourgeois G., Vitry C. et al. Determination of the composition of commercial
tannin extracts by liquid secondary ion mass spectrometry (LSIMS). J. Sci. Food Agric., 1996, 72,
p.309
60.Cheynier V., Doco T., Fulcrand H. et al. ESI-MS analysis of polyphenolic oligomers and
polymers. Analysis, 1997, 25, p.32-37
61.Schmidt B.M., Howell A.B., McEniry B. et al. Antiadhesion Components from Wild
Blueberry (Vaccinium angustifolium Ait.) Fruits. J. Agric. Food Chem., 2004, 52, p.6433-6442

48
 62.Czochanska Z., Foo L. Y., Newman R. H. et al. Polymeric proanthocyanidins.
Stereochemistry, structural units and molecular weight. J. Chem. Soc., Perkin Trans., 1980, 1,
p.2278-2286
63.Balas L., Vercauteren J., Laguerre M. 2D NMR structure elucidation of proanthocyanidins:
The special case of the catechin-(4-8)-catechin-(4-8)-catechin trimer. Magn. Reson. Chem., 1995,
33, p.85-94
64.Forveille L., Vercauteren J., Rutledge D.N. Multivariate statistical analysis of two-
dimensional NMR data to differentiate grapevine cultivars and clones. Food Chemistry, 1996, 57, 3,
p.441-450
65.Khan M.L., Haslam E., Williamson M.P. Structure and conformation of the procyanidin B-
2 dimer. Magn. Reson. Chem., 1997, 35, p.854-858
66.Guyot S., Le Guerneve C., Marnet N. et al. Methods for determining the degree of
1
polymerization of condensed tannins: A new H NMR procedure applied to cider apple
procyanidins. Plant Polyphenols 2: Chemistry, Biology, Pharmacology, Ecology; Gross, Ed.:
Kluwer Academic Plenum Publishers: New York, 1999
67.Es-Safi N.E., Le Guerneve C., Cheynier V. et al. 2D NMR analysis for unambiguous
structural elucidation of phenolic compounds formed through reaction between (+)-catechin and
glyoxylic acid. Magn. Reson. Chem., 2002, 40, p.693-704
68.Fouquet E., Laguerre M., Pianet I. Structural and conformational analysis of two native
procyanidin trimers. Magn. Reson. Chem., 2007, 45, p.157-166
69.Lupaşcu T., Lupaşcu L. Procedeu de hidrosolubilizare a enotaninurilor. Brevet de invenţie
nr.3125, MD
70.Packer L. The Antioxidant Miracle. New York: Copyright, 1999, 276 p.
71.Kulciţki V., Vlad P., Duca Gh., Lupashcu T. Investigation of Grape Seed
Proanthocyanidins Achivements and Perspectives. Chemistry Journal of Moldova. 2007, 2(1), p.36-
50
72.Duca Gh., Lupaşcu T., Vlad P., Kulciţki V., Nastas R. Studies on the water solubilization
processes of oenotannins and their phisico-chemical properties. Chemistry Journal of Moldova.
2006, 1(.), p.74-79
73.Iftimie M.N. Testarea capacităţii de protecţie la radiaţiile UV a unor compozite şi produse
pe bază de extracte de plante naturale. Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie. 2005, Ediție
Specială, p.1-30

49
 2.APLICAREA ENOXILULUI ÎN TEHNOLOGIILE DE PROTECŢIE A SFECLEI
PENTRU ZAHĂR DE BOLI FUNGICE

Galina LUPAŞCU, Victor CRIVCIANSCHI, Elena SAŞCO, Svetlana GAVZER

Conform experţilor ONU, în ultimul mileniu populaţia globului a crescut de 18 ori şi dacă
pentru prima dublare a numărului acesteia au trebuit 600 de ani, atunci pentru a doua – doar 230, iar
pentru ultima – mai puţin de 38 de ani [1].
În legătură cu creşterea vertiginoasă a populaţiei pe glob, agricultura a devenit o componentă
indispensabilă a dezvoltării durabile a societăţii. Polarizarea economică a ţărilor în bogate şi sărace
a făcut ca obiectivele, modalităţile şi specificul managementului agricol în ţările respective să fie
diferite. Dacă în ţările sărace accentul este pus pe obţinerea soiurilor şi hibrizilor cu productivitate
înaltă, în ţările cu economie avansată se acordă atenţie deosebită nu doar acestor rigori, ci şi
asigurării populaţiei cu produse ecologic (biologic) pure.
Pe parcursul secolelor tendinţa de îmbinare în formele nou create a mai multor însuşiri
valoroase a condus la ameliorarea considerabilă a calităţilor biochimice la multe culturi agricole.
De exemplu, la sfecla pentru zahăr, una din cele mai tinere forme, cultivate prin decretul lui
Napoleon pe scară largă doar din 1811 în scopul obţinerii zahărului, conţinutul acestui produs a
crescut de la 4,0 la 16,5% între anii 1784 şi 1981 [2]. Îmbunătăţiri ale însuşirilor calitative s-au
produs şi la alte culturi în legătură cu selecţia pentru conţinut sporit de proteine (soia, mazărea etc.)
sau de aminoacizi indispensabili, de exemplu, de lizină (porumb, triticale). Ameliorarea substratului
biochimic a fost însoţită de multiplicarea şi răspândirea intensă a multor patogeni, a apariţiei noilor
virulenţe, care compromit semănăturile şi diminuează în mare parte produsele agricole atât sub
aspect cantitativ, cât şi calitativ. La moment, aspectele toxicologice ale poluării produselor agricole
cu micotoxine sunt foarte acute.
În opinia noastră, creşterea gradului de răspândire şi intensitate a diferitelor maladii în
culturile agricole, în Republica Moldova este determinată de un şir de cauze:
- perturbările ecologice din ultimii ani care conduc la slabirea plantelor şi predispunerea
acestora pentru atacul de ciuperci fitopatogene;
- nerespectarea frecventă a asolamentului ceea ce conduce la acumularea de patogeni în sol;
- lipsa unui monitoring pe întreg teritoriu al republicii al componenţei speciilor de ciuperci
fitopatogene, precum şi al potenţialului patogenic al acestora pentru cele mai importante
culturi agricole;

50
 - lipsa cercetărilor cu privire la crearea surselor alternative de fungicide create în baza
materiei prime de origine vegetală.
Interesul sporit pentru utilizarea fungicidelor în controlul unor boli este în continuă creştere,
dar problema rămâne nesoluţionată. Determinarea exactă a timpului şi a modului de aplicare a
preparatelor este un moment-cheie pentru elaborarea noilor tehnologii de protecţie a plantelor [3].
De exemplu, în America de Nord aplicarea celor mai bune fungicide asigură reducerea cu 50-60% a
fuzariozei spicului şi, totodată, reducerea considerabilă a pierderilor de boabe. Însă, chiar şi în cazul
preţurilor relativ joase a fungicidelor acestea nu recuperează pierderile economice provocate de
boală [4]. În Europa aplicarea fungicidelor poate, de asemenea, reduce contaminarea cu micotoxine
cu circa 25…50%, dar adesea tratamentele nu sunt eficiente [5].
Culturile tehnice din care face parte sfecla pentru zahăr, au pondere semnificativă în
asigurarea alimentară a populaţiei de pe glob. Este important aportul acestor culturi şi la formarea
produsului intern brut al Republicii Moldova. Cu toate acestea, atacul tot mai frecvent al diferiţilor
patogeni compromite în mare măsură roada, dar şi calitatea acesteia.
Întrucât conform unor date, taninurile ce se conţin în plante prezintă nişte fungicide naturale
care servesc ca protectori ai seminţelor ce germinează împotriva atacului patogenilor din sol [6] sunt
importante cercetările cu privire la oportunităţile substanţelor sintetice de origine tanininică, create
în baza enotaninurilor naturale, în elaborarea sistemelor de protecţie a plantelor de cultură.

2.1.Istoric şi actualităţi ale industriei zahărului în lume şi în Republica Moldova

Plantă tehnică deosebit de valoroasă pentru economia multor ţări, sfecla pentru zahăr ocupă
un loc deosebit în asolamentul agricol prin imbunătăţirea indicilor de azot din sol, iar potenţialul
fotosintetic al unui hectar de sfeclă are acelaşi aport de oxigen cu 1 ha de pădure. Prezenţa zahărului
în alimentaţia cotidiană ca aliment esenţial, calitatea lui ca agent de masă, textură, conservarea şi
fermentarea, fac din acesta o marfă deosebit de solicitată şi din acest motiv rezultă o piaţă a
zahărului dinamică, guvernată de considerente economice sociale, dar şi, implicit, politice [7].
În anul 1747 chimistul de origine germană A.S.Margraf, a stabilit în sfecla cultivată zahărul,
însă la acea vreme descoperirea n-a atras atenţia cuvenită pentru ca zahărul fie pus în producere. În
anul 1797, F.C. Ahard – discipolul lui A.S.Margraf, a elaborat procedeul de obţinere a zahărului
din sfeclă, folosind pentru aceasta sfecla din Silezia, considerată strămoşul sfeclei pentru zahăr

51
actuale şi care conţinea atunci 6-8% de zahăr. Construirea primei fabrici de zahăr de către F.C.Ahard
în Cunerna (Germania) datează cu anul 1802.
Zahărul cristalin este un produs valoros pentru hrana omului. Fiind o glucidă care uşor se
asimilează în organism, acesta păstrează şi restabileşte capacitatea fizică şi intelectuală a omului.
Conform datelor recente [8, 9], unui locuitor al planetei anual revin în medie 20,8 kg zahăr.
Indicele diferă de la o regiune la alta, constituind, de exemplu, 46,9 kg pentru America de Sud şi
13,8 kg – pentru Asia. În Republica Moldova un locuitor utilizează anual în alimentaţie circa 23,1
kg de zahăr. Importanţa acestei culturi rezidă şi în faptul că este sursă de hrană pentru zootehnie,
prin subprodusele rezultate (frunze, borhot şi melasă).
Zahărul se produce în 127 de ţări, din care 79 îl extrag doar din trestie, 38 – din sfeclă, iar 10
ţări – din ambele plante. Producţia totală de zahăr în campania de procesare 2002-2003 a fost de
141,2 mln tone, din care doar 25% zahăr produs din sfecla pentru zahăr, iar consumul mediu
mondial per locuitor într-un an este de 19,8 kg, atingând cele mai înalte valori în Cuba, Australia şi
Brazilia – peste 50 kg [7].
Dacă la începutul secolului trecut mai bine de jumătate din cantitatea de zahăr se producea
din sfeclă, atunci după al doilea război mondial – doar 30%. În ultimii ani, cota zahărului produs din
sfecla pentru zahăr în lume constituie 25%. Cea mai mare cantitate de zahăr din sfeclă se produce în
Europa, mai puţin în America de Nord şi Asia, foarte puţin în Africa şi America de Sud. Asemenea
ţări ca Brazilia, India, Tailanda, China, Australia, Mexica, Kuba şi SUA sunt cei mai mari
producători de zahăr din trestie. În prezent, anual se produc 133088 mii tone de zahăr, din care 35-
37 mln – din sfeclă [9]. Scăderea ponderii zahărului extras din sfeclă pentru zahăr în comparaţie cu
cel produs din trestie de zahăr s-a înregistrat datorită faptului că în competiţia dintre cele două
culturi, aceasta din urmă a devenit tot mai performantă în ceea ce priveşte producţia la ha şi prin
crearea unor noi soiuri foarte productive, mecanizarea culturii cu utilaje de productivitate mare,
precum şi construirea unor fabrici şi rafinării moderne de mare capacitate, în timp ce la sfecla pentru
zahăr nu s-au înregistrat progrese semnificative, producţiile obţinute în ultimii 10 ani fiind sensibil
egale.
Ca şi în alte ţări din Europa, în Republica Moldova ramura de producere a zahărului este în
egală măsură de importanţă socială şi strategică. În domeniul cultivării şi procesării sfeclei pentru
zahăr sunt antrenaţi zeci de mii de angajaţi. Totodată, sunt asigurate necesităţile alimentare ale
populaţiei. Industria de zahăr mai este necesară şi pentru funcţionarea industriei de cofetărie,
conserve, vinicole, lichioruri şi rachiuri, panificaţie, etc. Pentru Republica Moldova, sfecla pentru

52
zahăr este unica sursă de obţinere a zahărului cristalin. În rizocarpii soiurilor ce se cultivă
actualmente în republică se conţin 16-20% de zahăr. De la prelucrarea unei tone de sfeclă pentru
zahăr la fabrici se obţin 120-150 kg zahăr.
Prima fabrică de zahăr pe teritoriul actual al Republicii Moldova a fost construită în anul
1898 în oraşul Râbniţa. Tocmai acest an se consideră începutul culturii în scopul prelucrării
industriale ale acesteea în ţara noastră.
În anul 1905, în partea stângă a r.Nistru, în graniţele actuale ale Republicii Moldova sfecla a
fost cultivată pe o suprafaţă de 1,2 mii ha, de pe care au fost recoltate 17,7 mii tone, astfel,
productivitatea medie pe un hectar, alcătuind 14,56 t indică autorul Толпыгин М.А. (1907) [10].
Primele experienţe privind studiul agrotehnicii cultivării sfeclei pentru zahăr au fost efectuate
în anii 1903-1910 la staţiunea agricolă experimentală din Ploti, care a fost infiinţată în anul 1894.
Rapoartele acestei staţiuni din anii 1903-1910 prezintă date conform cărora sfecla cultivată era de
origine germană, soiurile reprezentând, în special, firma Kleinvanţleben.
În perioada interbelică, suprafeţele cultivate cu sfeclă pentru zahăr erau amplasate în jurul
fabricii de zahăr din Bălţi, construită în anul 1932. În anul 1936, aici cultura s-a extins pe circa 878
ha, recolta medie fiind de 13,4 tone de rizocarpi la hectar. În anul 1946 sfecla se cultiva pe o
suprafaţă de 6,5 mii ha, în anul 1960 – 10,7 mii/ha. Din 1950 până în 1976 suprafeţele cu sfeclă
pentru zahăr au crescut mai mult de 11 ori, iar producerea de rizocarpi – de 15 ori.
În anul 1979, cultura ocupa o suprafaţă de 111 mii ha, de pe care au fost recoltate 2775 mii
tone, producţia medie alcătuind 25 t/ha. Creşterea suprafeţelor cultivate cu sfecla pentru zahăr şi a
volumului de achiziţionare a materiei prime s-a datorat dezvoltării industriei de prelucrare. Până în
anul 1955, în R. Moldova funcţionau doar 2 fabrici de zahăr – din Râbniţa şi Bălţi, cu un
randament de 2 mii tone pe zi, prelucrând doar 30% din materia primă recoltată. Cealaltă parte de
materie se procesa la fabricile de zahăr din Ucraina. În anii 1955-1959 în Moldova au fost puse în
funcţiune 4 fabrici de zahăr cu o capacitate de prelucrare de 7 mii tone pe zi, apoi încă 3 fabrici
moderne cu un randament de 9 mii tone/zi. În anul 1977 a fost pusă în funcţie a 10-a fabrică cu o
capacitate de 3 mii tone/zi. În total, la începutul anului 1979 industria zahărului din Moldova
dispunea de 11 fabrici cu o capacitate totală de 27,6 mii tone pe zi, sau de 13,8 ori mai mult decât
în anul 1955. În prezent, în Republica Moldova funcţionează 5 fabrici cu un randament de 18 mii
tone pe zi, care prelucrează materia primă obţinută de pe cele 35-40 mii ha pe parcusrsul a 90 zile,
campania de prelucrare finalizându-se la 15-25 decembrie. La extinderea suprafeţelor cultivate cu
sfeclă pentru zahăr şi sporirea recoltei de rizocarpi au contribuit, în mare măsură, condiţiile

53
climatice favorabile, existenţa soiurilor înalt productive, adaptate la condiţiile republicii, aplicarea în
producere a tehnologiei industriale de cultivare şi mecanizarea tuturor lucrărilor de îngrijire şi
recoltare.
Conceptul de securitate alimentară trebuie să constituie o componentă de bază a securităţii
naţionale. Nici o ţară din lume nu îşi poate permite să neglijeze sau să lase numai la discreţia jocului
pieţii activitatea agricolă şi industria alimentară, consideră autorii Oancea I., Ţenchea-Mărghitan V.,
Pană C. [7].

2.2.Particularităţi biologice ale sfeclei pentru zahăr. Scurt istoric al culturii

Sfecla pentru zahăr este o cultură înalt productivă. După conţinutul de substanţe uscate,
valoarea calorică a producţiei de sfeclă de zahăr depăşeşte toate celelalte culturi cunoscute.
Primele atestări documentare cu privire la sfeclă au fost înregistrate cu 2000-1500 de ani
î.e.n. Iniţial, formele cultivate au fost sfecla folială, iar mai târziu – cea rizocarpică, selectate din
populaţiile genurilor sălbatice [11, 12].
La înfiinţarea culturii au fost introduse formele de sfeclă folială, peţiolii şi frunzele cărora
se utilizau atât ca medicamente, cât şi în alimentaţia de acum 2-3 mii ani î.e.n. Această formă de
sfeclă încă se cultiva relativ nu demult în albia râurilor Tigru şi Eufrat [13].
Conform unor date, forma rizocarpică a sfeclei a apărut spontan din cea folială aproximativ
1000 de ani î.e.n., în Persia [13]. Sfecla obişnuită este un hibrid natural spontan, provenit din
încricişarea între sfecla folială şi cea rizocarpică care creşteau împreună în câmpuri, grădini şi
livezi [13, 14]. Sfecla pentru zahăr a moştenit de la forma rizocarpică aspectul exterior şi masa înaltă
a rizocarpului, iar de la cea folială – structura anatomică, culoarea rădăcinii şi conţinutul înalt de
zahăr [14]. Provenienţa hibridă a sfeclei de zahăr s-a confirmat prin studii profunde, biochimice şi
anatomice [15].
Sămânţa sfeclei pentru zahăr reprezintă un fruct din concreşterea ovarului după fecundare,
ovulele conţinute în ovar formând seminţele. Fructul este o achenă indehiscentă, format dintr-un
pericarp puternic sclerificat, ce protejează sămânţa propriu-zisă de mărime mică. Masa a 1000 de
seminţe are greutatea doar de 2,5- 3,5 g. Seminţele nu conţin suficiente substanţe nutritive şi nu pot
acumula rezervele necesare de energie. Aceasta este confirmat prin faptul că ţesuturile din care este
alcătuit germenele este destul de fragil.

În secolele X şi XI, sfecla pentru zahăr a fost adusă din Asia Mică în Rusia Kievleană, de
unde repede s-a răspândit în Marele Novgorod, Rusia Moscovită, Polonia şi Lituania. În Europa de
54
Vest, sfecla folială a fost adusă din Imperiul Roman în sec.X, iar cea rizocarpică s-a răspândit doar
în sec. XV-XVI în calitate de plantă de grădină. Ca cultură furajeră de câmp s-a înfiinţat la mijlocul
sec.XVIII [12, 16].
La moment, nu se cunoaşte data exactă a pătrunderii sfeclei ca plantă de cultură pe teritoriul
Republicii Moldova. În opinia autorului A.F. Badiu, pe teritoriul actual al României sfecla a pătruns
odată cu porumbul şi cartoful, adică la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX, iniţial în
Transilvania, apoi în Moldova şi Ţara Românească. Conform datelor autorului Н.И. Орловский
(1973), în Ucraina sfecla a început să fie cultivată pe la mijlocul sec.XIX [17, 18, 19].
Aceste date ne permit să presupunem că pe teritoriul ţării noastre sfecla putea fi cultivată în
scopul alimentaţiei proprii, sau ca hrană pentru animale ceva mai târziu decât în ţările vecine –
România şi Ucraina, adică în a doua jumătate a sec. XIX, calea de pătrundere fiind tocmai din aceste
ţări [20].
2.3. Particularităţi tehnologice de cultivare a sfeclei pentru zahăr

Tehnologia industrială de cultivare a sfeclei pentru zahăr prevede un complex de măsuri

biologice şi agrotehnice fundamentare şi interconexiunea procedeelor tehnologice mecanizate şi a
măsurilor organizatorice şi economice care în ansamblu permit obţinerea recoltelor şi calităţii înalte
a rizocarpilor, roadă înaltă de zahăr şi cu cheltuieli minime. Această tehnologie prevede:
- amplasarea culturii în asolament după cei mai buni premergători;
- norme balanţate de îngrăşăminte minerale şi organice;
- prelucrarea solului toamna şi primăvara conform cerinţelor biologice ale culturii;
- cultivarea soiurilor intensive cu seminţe de calitate superioară;
- utilizarea sistemului integral de protecţie contra bolilor, dăunătoriilor şi buruienilor;
- semănatul în termeni optimali şi formarea densităţii necesare a plantelor;
- recoltarea mecanizată fără pierderi prin metoda în flux.
S-a constatat că în caz de nerespectare exactă a acestor cerinţe ale tehnologiei industriale,
nivelul recoltei diminuează considerabil.
Una din condiţiile importante ale tehnologiei contemporane de cultivare a sfeclei de zahăr
este calitatea înaltă a seminţei, care asigură obţinerea răsăririi rapide şi uniforme a plantelor. Cu cât
mai viguroasă şi mai energică va fi răsărirea plantulelor, cu atât mai puţin se consumă substanţele
nutritive în celulele germenilor până la iniţierea procesului de fotosinteză, plantele vor fi mai
puternice, iar şansele de obţinere a recoltelor dorite – mai mari. Plantulele puternice răsar mai uşor
şi uniform la suprafaţa solului, chiar şi sub crusta formată, sunt atacate de dăunători nesemnificativ,

55
şi datorită unui sistem radicular viguros, care pătrunde în straturile profunde ale solului, mai puţin
suferă de secetă.

2.4.Protecţia sfeclei pentru zahăr de boli fungice

Obţinerea unor recolte de calitate superioarã, în condiţiile unor costuri cât mai reduse, nu
poate fi realizatã decât prin aplicarea unor tehnologii specifice perfecţionate, care sã permitã o
valorificare superioarã atât a resurselor naturale dar şi a imputurilor. Conform autorilor Docea E. şi
colab. realizarea unor producţii ridicate la hectar este dependentă de respectarea verigilor din
tehnologia de cultivare, între care măsurile de protecţia plantelor au un rol esenţial. Adesea,
pierderile de roadă sunt provocate de atacul seminţelor sau transmiterea prin intermediul acestora a
agenţilor patogeni care determină îmbolnăvirea ulterioară a plantei. Pentru evitarea pierderilor, care
ar putea fi cauzate atât seminţelor, cât şi plantulelor, se recomandă tratarea seminţelor cu diverse
substanţe, care să acţioneze asupra patogenilor şi să protejeze plantulele, un anumit timp, de atacul
unor agenţi patogeni, în fazele de maximă vulnerabilitate. Autorul A.Doncilă consideră că în cadrul
măsurilor ce trebuie luate pentru a se obţine seminţe sănătoase (tratarea culturilor de seminceri, dar
şi a seminţelor), tratamentele sunt hotărâtoare în producerea de seminţe cât mai puţin contaminate şi
cu indici calitativi superiori [21, 22]. La sfecla pentru zahăr se întâlnesc mai multe microorganisme
dăunătoare care se manifestă în fazele de germinaţie, răsărire, cotiledoane, primele frunze adevărate,
unele transmiţându-se prin sămânţă, altele prin sol. Atacul acestora evoluează în putregaiuri la nivel
de rădăcină, hipocotil, epicotil sau în distrugerea cotiledoanelor, caz în care plantula piere şi în
necrozări parţiale ale primelor frunze, situaţie în care sunt afectate creşterea şi dezvoltarea. Dintre
speciile de agenţi patogeni care afectează sfecla în primele faze de vegetaţie se remarcă următoarele:
Phoma betae, Fusarium oxysporum, Rhizoctonia solani, Aphanomyces levis, Peronospora farinosa,
Botrytis cinerea, Pythium sp., Alternaria tenuis, Penicillium sp. şi altele. Unele dintre acestea, ca:
P.betae, P.farinosa, B.cinerea, F.oxysporum, A.tenuis, C.beticola etc. se transmit şi prin sămânţă
[23]. De rând cu speciile menţionate, autorii Docea E. şi colab. au depistat în culturile de semincieri
şi asemenea patogeni, ca: Ramularia beticola, Uromyces betae, Verticillium albo-atrum, Erysiphe
betae, Pseudomonas aptata dintre care, unele, sunt transmisibile prin sămânţă [22].
Astfel, acţiunile de protecţia plantelor sunt uneori determinante la înfiinţarea culturii sau
pentru obţinerea recoltei, iar cunoaşterea organismelor dăunătoare şi a factorilor care le influenţeazã
evoluţia reprezintã o cerinţã de bazã.

56
 2.4.1.Protecţia sfeclei pentru zahăr de putregaiul de rădăcină

În prezent, printre factorii care pot influenţa negativ înfiinţarea culturilor de sfeclã pentru
zahãr se numără şi putregaiul rădăcinii plantulelor, fenomen complex, cunoscut ca simptomul de
înnegrire şi putrezire a germenilor, dar şi sub denumirea de "căderea plăntuţelor de sfeclă" sau
"picioruşul negru". Rizocarpii formaţi din plante bolnave pot conţine micotoxine nocive pentru
sănătatea omului şi animalelor.

Severitatea bolii depinde de o mulţime de factori precum: compoziţia speciilor de agenţi

patogeni responsabili de provocarea acestei boli, rezerva biologicã de inocul în sol, sensibilitatea
genotipică a plantei-gazdã, precum şi de factorii abiotici (în special umiditatea şi temperatura).
Literatura de specialitate evidenţiază o bogată paletă de agenţi patogeni, dar şi o mare variabilitate a
distribuţiei şi ponderii acestora pentru diferitele regiuni de cultivare a sfeclei pentru zahãr din lume
[23, 24, 25, 26, 27, 28, 29]. Astfel, în România pentru putregaiul de rădăcină sunt menţionate atât
specii de ciuperci (A.cochlioides, P.debaryanum, P.betae, R.solani, F.moniliforme si F.oxysporium),
dar şi de bacterii din genurile Erwinia sau Pseudomonas [25, 27, 30].

In America de Nord, în statele Minnesota şi Dakota de Nord, putregaiul rădăcinilor

plantulelor de sfeclă este provocat de ciupercile din sol Pythium spp., A. cochlioides şi R. solani, iar
ciuperca P.betae care, de obicei, în lume atacă plantulele de sfeclă, nu prezintă o problemă pentru
aceste regiuni în ultimii ani [29]. În multe ţări cultivatoare de sfeclă pentru zahăr, ciupercile din
genul Fusarium nu sunt considerate patogeni ce ar prezenta contribuţii serioase în apariţia şi
dezvoltarea putregaiului de rădăcină, de aceea şi informaţiile cu privire la aceste ciuperci în calitate
de agenţi patogeni pentru sfeclă sunt mai puţin numeroase. Cu toate acestea, în ultimul timp se
atestă sporirea interesului pentru aceşti patogeni. După cum se constată în lucrările unor autori [28],
în cazul când în anumite regiuni ciuperca F.oxysporum se acumulează în sol în concentraţii mari,
fuzarioza devine o problemă serioasă la cultivarea sfeclei pentru zahăr. Boala compromite
semănăturile pe parcursul întregii perioade de vegetaţie: diminuarea capacităţii de germinaţie a
seminţelor, pieirea timpurie a plantulelor, putrezirea rizocarpilor, ofilirea frunzelor şi rizocarpilor.
Acest din urmă fenomen este urmarea colonizării şi/sau obturării sistemului vascular cu miceliul
ciupercii, ceea ce conduce la dereglarea metabolismului hidric în plantă. De asemenea, diversele
forme de atac al patogenilor Fusarium conduc la pierderi importante de recoltă şi la poluarea
rizocarpilor cu micotoxine.

57
 Pentru a stabili compoziţia speciilor de fungi care produc putregaiul de rădăcină la sfecla de
zahăr în Republica Moldova, în a.2004 s-au prelevat plăntuţe de sfeclă pentru zahăr, de selecţie
germană (firma KWS), iniţial la etape timpurii de vegetaţie (3 mai), din localităţile Drochia şi
Pelenia. Examinarea aspectului exterior al plantulelor de sfeclă de zahăr a evidenţiat că, deşi aproape
toatã suprafaţa rădăcinuţelor era puternic brunificată totuşi, ţesutul intern nu era putred. Din astfel de
plante au fost prelevate fragmente de rădăcinuţă care, plasate pe medii nutritive, au permis izolarea
şi identificarea speciilor de ciuperci Datele obţinute au demonstrat, că în majoritatea cazurilor s-a
izolat F.oxysporum var.orthoceras – o varietatea a speciei F.oxysporum. Cu frecvenţă redusă,
semnificativ detaşată, s-au semnalat ciupercile F.oxysporum, F.solani var.coeruleum, F.gibbosum,
A.cochlioides şi P.debarianum. La plantulele hibrizilor Dorotea şi Syncro, cultivate în localitatea
Drochia rădăciniţele erau de culoare neagră şi aveau aspect umed. La plasarea fragmentelor de
rădăciniţă pe medii must-agar şi PDA s-au format colonii umede de bacterii, ceea ce denotă
implicarea acestora în dezvoltarea bolii. De remarcat, că la aceeaşi hibrizi, cultivaţi în localitatea
Pelenia din rădăciniţe s-au izolat doar ciuperci, în special de Fusarium spp.

Deşi la etape timpurii de vegetaţie aproape la toate plantulele cercetate s-au înregistrat
semne de boală sub formă de brunificare intensă, ulterior plantulele şi-au revenit şi rădăcinuţele
aveau aspect sănătos. Totuşi, pe o porţiune scurtă vârful acestora era negru, cu ţesut necrozat. La
smulgerea plantulelor din sol vârful se rupea uşor, lăsând pe rădăciniţă o secţiune transversală
brunificată sau înnegrită. La plasarea pe medii nutritive a fragmentelor de ţesut din această regiune
s-au izolat în special specii de Fusarium, ceea ce denotă prezenţa acestor patogeni în plantele
aparent sănătoase.

La un set reprezentativ de hibrizi de sfeclă pentru zahăr s-a constatat brunificarea şi

necrozarea ţesutului rădăcinuţelor, ofilirea plantulei sau a rizocarpului, apariţia fisurilor şi
ulceraţiilor pe suprafaţă şi, în special, în regiunea rozetei, agenţii cauzali predominanţi fiind
ciupercile Fusarium pe parcursul perioadei de vegetaţie. De remarcat, însă, că odată cu creşterea
plantelor a sporit numărul spectrului de ciuperci care colonizeazã rizocarpul. Printre genotipurile ce
au prezentat gazde pentru un număr mai mic de patogeni s-au remarcat hibrizii Dorotea, Stallion,
Syncro şi Prometa. La etape mai târzii, în regiunea rozetei apar crăpături şi ulceraţii puternice, care
conduc la dezvoltarea procesului de putrefacţie în această regiune a rizocarpului. Din ţesutul
adiacent s-au izolat, în special ciupercile Gl.zaleskii, urmate cu frecvenţă mai redusă de F.gibbosum
şi Alternaria alternata [31, 32].

58
 2.4.2.Protecţia sfeclei pentru zahăr de bolile foliale

Bolile foliale sunt foarte răspândite la sfecla pentru zahăr în întreaga lume. Una din aceste
boli – cercosporoza, provocată de ciuperca imperfectă Cercospora beticola Sacc. compromite în
mare măsură semănăturile culturii din nordul Republicii Moldova. Localizându-se în ţesutul
asimilator, patogenul provoacă pătarea, găurirea frunzelor şi uscarea prematură a acestora.
Fenomenele conduc la diminuarea considerabilă a suprafeţei fotosintetice, iar în consecinţă – la
pierderi importante de roadă şi zahăr. Precum se ştie, una din posibilităţile de obţinere a recoltelor
cu preţ de cost mic este implementarea soiurilor rezistente la boli şi dăunători [33, 34, 35], întrucât
are loc diminuarea considerabilă a cantităţilor de fungicide utilizate. În prezent, la sfecla pentru
zahăr nu s-au atestat soiuri cu rezistenţă generală la bolile aparatului foliar, în producere
utilizeazându-se soiuri cu rezistenţă parţială la aceste boli, inclusiv la cercosporoză [35].

2.5. Importanţa tratării seminţelor înainte de semănat

În Europa, procedee de tratare a seminţelor culturilor de câmp sunt cunoscute de mai bine
de 250 de ani. Pentru protecţia germenilor de sfecla pentru zahăr se recomanda tratarea seminţelor
înainte de semănat cu soluţii de fenol şi sulfat de magneziu. În lupta cu putregaiul plantulelor, s-a
constatat că prelucrarea glomerulelor de sfeclă cu soluţii de 2% de Cu SO 4 micşorează gradul de
atac de 2 ori. Pe parcursul cultivării sfeclei a fost elaborată o gamă largă de procedee de prelucrare a
seminţelor înainte de semănat, principalul scop al cărora constă în accelerarea, uniformizarea
răsăririi şi obţinerea plantulelor puternice.

Tratarea seminţelor cu substanţe protectoare şi stimulatoare se efectuează în scopul

dezinfectării materialului destinat semănatului de agenţii patogeni localizaţi în seminţe, dăunătorii
din sol şi din plantule răsărite, precum şi protecţiei acestora până la formarea primelor perechi de
frunze adevărate. De menţionat, că formarea densităţii necesare a plantelor prin cantităţi anumite de
seminţe conduc la protejarea de boli şi dăunători, dar şi la utilizarea raţională a pesticidelor,
protejând, astfel, mediul ambiant.

Sămânţa, destinată înfiinţării culturilor industriale, este prelucrată prin şlefuirea pericarpului
pentru a conferi acesteea o formă cât mai apropiată de cea sferică, fracţionată şi încrustată.
Seminţele astfel procesate, se tratează cu suspenzii aerozolice din următorii componenţi (kg/t
seminţe): TMTD (80%) – 4; amofos – 4; KCl – 4; acid boric – 0,5; apă – 12 l; furodan (35%) –
25-30 l pentru fracţia de seminţe de 4,5-5,5 mm şi 30-35 l – fracţia de 3,5-4,5mm. Seminţele sunt
tratate şi cu alte pesticide, cum ar fi: Gaucho, Tachigaren etc. Fiecare firmă sau instituţie care
59
comercializează seminţe elaborează procedee/reţete proprii de tratament care prezintă secrete de
producţie (comerciale). De exemplu, firma KWS (Germania) la tratarea seminţei de sfeclă utilizează
circa 200 de preparate medicinale cu acţiune protectoare şi/sau stimulatoare [36, 37].
De menţionat, că deşi cerinţele de securitate ecologică sau toxicologică sunt prevăzute în
ultimul timp pentru preparatele nou-elaborate, totuşi, acestea nu sunt total inofensive. De exemplu,
la utilizarea preparatului Tachigaren (producător – firma Sankio Co., LTD, Japonia) în cantităţi
mari, la uzinele seminciere se recomandă ca specialiştii să îmbrace măşti de protecţie, întrucât
preparatul irită mucoasele.
În scopul vizat, se mai practică şi drajarea sau capsularea seminţei de sfeclă pentru zahăr,
procedeu care constă în acoperirea seminţei şlefuite cu un material inert – formator de peliculă,
pentru a-i conferi o formă, practic, sferică. Capsula se impregneaza cu substanţe chimice care
asigură protecţia plantelor de sfeclă în primele faze de vegetaţie împotriva bolilor şi dăunătorilor,
specifici şi nespecifici [18].
Utilizarea metodei chimice de tratare a seminţelor, deşi prezintă eficienţă înaltă în protecţia
plantelor timp de 30-35 zile, are şi dezavantaje întrucât, de obicei, se utilizează substanţe toxice,
dăunătoare omului şi mediului ambiant. În legătură cu aceasta, în sistemul de protecţie a plantelor
de putregaiul de rădăcină pe parcursul ultimelor decenii, în multe laboratoare ale lumii se efectuează
cercetări ample în scopul elaborării preparatelor eficiente, ieftine şi ecologic pure.
De rând cu aspectele vizate, tratarea seminţelor cu insecticide şi fungicide chimice are şi
efecte negative evidente asupra plantelor datorită acţiunii toxice. De exemplu, acţiunea negativă a
carbofuranului se manifestă prin reţinerea răsăririi şi creşterii plantulelor, micşorarea energiei de
creştere şi germinaţiei cu 8-12%. Totodată, seminţele prelucrate nu pot fi pastrate timp îndelungat,
întrucât germinaţia diminuează [38].
Unii autori consideră, că preparatele chimice sunt foarte dăunătoare nu doar pentru oameni,
ci şi pentru microflora solului [39]. În prezent, odată cu majorarea preţurilor la îngrăşămintele
minerale, motorină, benzină ş.a., se elaborează alte mijloace avantajoase pentru ridicarea producţiei
la cultura sfeclei pentru zahăr, protecţia mediului ambiant şi ocrotirea sănătăţii omului. În practica
agricolă, se introduc procedee care, deşi, sunt ieftine, pot fi destul de rentabile şi să conducă la o
sporire considerabilă a productivităţii plantelor şi calităţii roadei.
Un interes ştiinţific şi practic considerabil, îl prezintă utilizarea reglatorilor de creştere în
scopul inducerii la plantele de cultură a rezistenţei la factorii nefavorabili sau stresanţi de mediu,
lucru deosebit de important în legătură cu perturbările ecologice din ultimul timp de pe glob,

60
manifestate prin inundaţii, secete, temperaturi înalte. Utilizarea stimulatorilor de creştere în doze
optimale intensifică schimbul de substanţe, măreşte capacitatea de sinteză, absorbţie a substanţelor
nutritive din sol şi rezistenţa la factorii de stres pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, consideră
unii autori [40, 41]. În acest context, detectarea unor asemenea substanţe pentru sfecla de zahăr sunt
de importanţă vitală în menţinerea acestei culturi la nivel socio-economic avantajos.
În ultimii ani, la tratarea seminţei de sfeclă pentru zahăr se utilizează aşa preparate
biologice, ca Micosan [39] Azotovit, Bactofosfin obţinute pe baza bacteriilor din sol [42] şi 6-BAP
– produs hormonal, preparatul complex Bioenеrghia [43], Biogumus [44], Biofit şi Biofit-1 [45],
Mival agro, Gumat plodorodie [46].
În registrul preparatelor chimice şi biologice de protecţie şi stimulare a creşterii plantelor de
sfeclă de zahăr permise pentru utilizare în Republica Moldova la tratarea seminţelor este indicat
doar preparatul Ecostim care reprezintă o glicozidă steroidă. Astfel, prezintă o necesitate vitală
lărgirea spectrului de substanţe biologic active, autohtone care ar putea fi utilizate în protecţia
plantelor de diverse maladii. În calitate de asemenea substanţe/preparate, se prezintă enotaninele
care în condiţiile Republicii Moldova se pot obţine în cantităţi mari. În literatura de specialitate nu s-
au atestat date cu privire la activitatea biologică a enotaninelor pentru ciupercile patogene, precum şi
pentru creşterea plantelor de cultură.
Obiectivul de bază al prezentelor cercetări a fost stabililea activităţii fungitoxice a
enotaninurilor modificate (Enoxil) pentru ciupercile care produc boli de rădăcină şi ale aparatului
folial, precum şi activităţii fiziologice pentru plantele de sfeclă pentru zahăr în scopul creării
ulterioare a preparatelor cu efecte complexe.

2.6.Testarea activităţii antifungice a preparatului Enoxil în condiţii in vitro

Preparatul Enoxil, iniţial a fost testat în condiţii de laborator în cadrul Institutului de

Genetică şi Fiziologie a plantelor al A.Ş.M. (2004-2006).

Izolarea agenţilor cauzali ai putregaiului de rădăcină s-a efectuat pe mediu must-agar

(Fig.2.1).

Patogenii au fost identificaţi (Fig.2.2) conform determinatoarelor micologice şi precizate în

situl www.indexfungorum

61
 Fig.2.1.Izolarea fungilor din Fig.2.2.Conidii de F.solani
plante cu simptome de putregai
de rădăcină

Activitatea fungitoxică a Enoxilului a fost cercetată în condiţii in vitro prin suplimentarea

mediului nutritiv must-agar cu substanţă în concentraţiile 10 -6…10-1% şi cultivarea ulterioară a unor
patogeni implicaţi în dezvoltarea putregaiului de rădăcină – F.oxysporum, F.solani şi P.debarianum
(Fig.2.3), ca martor servind mediul must-agar nesuplimentat cu Enoxil. În calitate de criteriu al
acţiunii sibstanţei a servit creşterea liniară a fungilor, stabilită prin diametrul coloniilor, evaluat în
dinamică – la a 3, 5, 7 şi 10-a zi de creştere [47]. Experienţa s-a efectuat în 6 repetiţii. Datele
obţinute au fost prelucrate statistic în pachetul de soft STATISTICA 7.

A B C

Fig.2.3. Aspectul morfologic al culturilor de fungi

A – F.oxysporum, B – F.solani, C – P. debarianum

Datele obţinute relevă că analogul proxim (enotanina) şi Enoxilul au manifestat acţiune

reprimantă de diferită intensitate asupra creşterii liniare a ciupercilor aflate în studiu, fenomen
determinat în mare parte de concentraţia substanţei. Astfel, în a 3-a zi de creştere, în intervalul de
concentraţii 10-6…10-1%, diametrul coloniilor de F.oxysporum a fost cu 3,9…11,6% mai mic, decât
în varianta-martor, iar pentru varianta cu Enoxil acest indice a fost la nivelul 8,1…29,1%. S-a
62
constatat, de asemenea, că la cea mai eficientă concentraţie de Enoxil (10 -1%), în a 5, 7 şi 10-a zi,
diametrul coloniilor constituia 73,5; 63,4 şi 53,1% din valorile variantei-martor. Asemenea putere de
reprimare n-a fost manifestată de analogul proxim în nici una din concentraţiile cercetate. De
remarcat că în zilele 3, 5, 7 şi 10 de creştere, diametrul coloniilor în % faţă de martor, în varianta cu
Enoxil 10-1% a constituit 70,9; 73,5; 63,4 şi 53,1%, respectiv, ceea ce denotă încă odată că Enoxilul
reprimă puternic creşterea ciupercii F.oxysporum (tab.2.1, 2.2) [48].

Tabelul 2.1. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii F.oxysporum in vitro (a 3 şi 5-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 3-a zi de Diametrul coloniilor în a 5-a zi

concentraţia (%) creştere de creştere
x±mx, mm V,% % faţă x±mx, mm V,% % faţă
de de
martor martor
-6
Enotanină, 10 23,2±0,9* 9,6 89,9 32,8±1,3* 9,7 85,2
Enotanină, 10-5 22,8±1,5* 15,8 88,4 33,3±1,9* 14,2 86,5
-4
Enotanină, 10 22,5±0,6* 6,8 87,2 36,2±1,4 9,6 94,0
Enotanină, 10-3 23,8±0,8* 8,6 92,2 41,0±1,3* 7,9 106,5
-2
Enotanină, 10 24,8±0,8 8,2 96,1 37,3±1,2 7,9 96,9
Enotanină, 10-1 23,8±1,0* 10,1 92,2 36,8±1,1 7,4 95,6
-6
Enoxil, 10 23,0±1,0* 10,3 89,1 38,5±2,4 15,0 100,0
-5
Enoxil, 10 21,8±1,1* 12,8 84,5 34,8±0,7* 5,3 90,4
Enoxil, 10-4 23,7±0,8* 7,8 91,9 40,3±1,8 11,1 104,7
-3
Enoxil, 10 22,7±1,0* 10,7 88,0 40,3±2,3 13,9 104,7
Enoxil, 10-2 20,5±0,9* 10,6 79,4 36,5±1,7 11,4 94,8
-1
Enoxil, 10 18,3±0,3* 4,5 70,9 28,3±1,5* 13,2 73,5
Martor (must-agar) 25,8±1,1 10,5 100,0 38,5±0,8 5,1 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

În ceea ce priveşte tulpina unei alte specii de Fusarium – F.solani enotanina şi enoxilul au
manifestat acţiune reprimantă de diferită intensitate asupra creşterii liniare a acesteia, fenomen
determinat în mare parte de concentraţia substanţei. Astfel, pentru analogul proxim cea mai eficientă
concentraţie s-a dovedit a fi 10 -3%, în cazul căreea în a 3, 5, 7, 10-a zi de creştere a ciupercii
diametrul coloniilor F.solani a constituit 79,6; 79,6; 86,9 şi 83,9%, respectiv, din martor (tab.2.3,
2.4).
Pentru Enoxil, cea mai eficientă concentraţie s-a dovedit a fi 10 -1%, în cazul căreea, în a 3,
5, 7, 10-a de creştere a ciupercii diametrul coloniilor F.solani a constituit 55,1; 63,6; 60,2 şi 49,8%,
63
Tabelul 2.2. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii F. oxysporum in vitro (a 7 şi 10-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 7-a zi de Diametrul coloniilor în a 10-a zi

concentraţia (%) creştere de creştere
x±mx, mm V,% % faţă x±mx, mm V,% % faţă
de de
martor martor
Enotanină, 10-6 43,7±0,8* 4,7 84,5 60,8±1,1* 4,6 85,6
Enotanină, 10-5 48,0±1,8* 9,1 92,8 69,3±2,2 7,9 97,6
Enotanină, 10-4 49,7±1,9 9,6 96,1 66,0±1,0* 3,7 93,0
Enotanină, 10-3 50,0±0,7 3,6 96,7 71,7±1,3 4,5 102,4
Enotanină, 10-2 47,0±1,1* 5,9 90,9 62,2±3,0* 12,0 87,6
Enotanină, 10-1 49,5±1,6 8,2 95,7 66,7±2,2* 8,2 93,9
Enoxil, 10-6 50,3±1,6 7,6 97,3 72,7±2,4 8,1 102,4
Enoxil, 10-5 44,3±0,9* 5,1 85,7 62,7±0,8* 3,1 88,3
Enoxil, 10-4 51,8±1,1 5,2 100,2 73,8±1,9* 6,4 103,9
Enoxil, 10-3 49,7±1,8 9,1 96,1 72,3±2,8 9,5 101,8
Enoxil, 10-2 47,0±1,2* 6,3 90,9 67,8±1,4* 5,0 95,5
Enoxil, 10-1 32,8±1,7* 12,9 63,4 37,7±2,9* 1,9 53,1
Martor (must-agar) 51,7±1,1 5,1 100,0 71,0±0,9 3,1 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

respectiv, din martor. Deci, în cea mai activă concentraţie (10 -3%) analogul proxim a diminuat
creşterea coloniilor cu 13,1…20,4%, iar Enoxilul în cea eficientă concentraţie (10 -1%) – cu 36,4…
50,2% în raport cu martorul. Aceasta denotă faptul că în protecţia plantelor de F.solani este mai
indicată utilizarea Enoxilului 10-1% [49].
Enotanina şi Enoxilul au manifestat acţiune reprimantă de diferită intensitate asupra creşterii
liniare a ciupercii P.debarianum, fenomen determinat ca şi în cazul ciupercilor Fusarium, în mare
parte, de concentraţia substanţei. Astfel, pentru analogul proxim şi Enoxil cea mai eficientă
concentraţie ce reprimă creşterea ciupercii P.debarianum s-a dovedit a fi 10-1%. În această
concentraţie diametrul coloniilor în a 3, 5, 7, 10-a zi în cazul analogulului proxim a constituit 74,7;
76,7; 74,1 şi 80,0%, iar în cazul Enoxilului 45,3; 45,5; 45,0 şi 45,8%, respectiv, din martor (tab.2.5,
2.6) [50].

64
Tabelul 2.3. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii F.solani in vitro (a 3 şi 5-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 3-a zi Diametrul coloniilor în a 5-a zi de

concentraţia (%) de creştere creştere
x±mx, mm V,% % faţă de x±mx, mm V,% % faţă de
martor martor
-6
Enotanină, 10 22,7±0,6* 6,0 92,7 34,5±0,6* 4,0 87,8
Enotanină, 10-5 24,0±0,4 3,7 98,0 35,3±0,5* 3,4 89,8
-4
Enotanină, 10 20,2±0,9* 10,6 82,4 33,2±0,7* 5,5 84,5
Enotanină, 10-3 19,5±0,6* 7,1 79,6 31,3±0,8* 6,6 79,6
-2
Enotanină, 10 22,5±1,4 15,0 91,8 33,7±1,7* 12,7 85,8
Enotanină, 10-1 22,5±0,4 4,7 91,8 35,2±1,4* 9,6 89,6
-6
Enoxil, 10 33,3±1,0 7,5 95,1 36,0±1,0* 7,0 91,6
-5
Enoxil, 10 21,2±0,7* 8,6 86,5 33,5±1,4* 10,1 85,2
Enoxil, 10-4 22,3±0,8* 8,3 91,0 37,0±0,9* 5,9 94,1
-3
Enoxil, 10 23,7±0,5 5,1 96,7 36,7±1,0* 6,8 93,4
Enoxil, 10-2 23,0±0,7 7,3 93,9 35,8±0,5* 3,7 91,1
-1
Enoxil, 10 13,5±0,8* 14,6 55,1 25,0±1,5* 14,7 63,6
Martor (must-agar) 24,5±0,9 8,9 100,0 39,3±1,0 6,4 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

Tabelul 2.4. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii F.solani in vitro (a 7 şi 10-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 7-a zi Diametrul coloniilor în a 10-a zi de

concentraţia (%) de creştere creştere
x±mx, mm V,% % faţă de x±mx, mm V,% % faţă de
martor martor
Enotanină, 10-6 44,7±0,6* 3,1 88,9 61,3±1,4* 5,4 83,6
Enotanină, 10-5 48,2±0,9 4,4 95,8 64,7±0,6* 2,3 88,3
Enotanină, 10-4 45,8±1,4* 7,4 91,1 65,3±1,4* 5,3 89,1
Enotanină, 10-3 43,7±1,5* 8,3 86,9 61,5±2,2* 8,7 83,9
Enotanină, 10-2 45,8±1,6* 8,8 91,0 61,8±1,7* 6,6 84,3
Enotanină, 10-1 46,7±1,4* 7,4 92,8 62,3±2,8* 11,1 85,0
Enoxil, 10-6 45,5±1,4* 7,7 90,5 63,5±1,2* 4,8 86,6
Enoxil, 10-5 42,7±1,0* 2,5 84,9 58,5±1,0* 4,3 79,8
Enoxil, 10-4 48,2±0,9 2,0 95,8 69,8±2,1* 9,4 95,2
Enoxil, 10-3 48,2±0,2 0,3 95,8 68,2±0,6* 2,3 93,0
Enoxil, 10-2 45,7±0,3* 0,7 90,8 67,0±1,1* 2,6 91,4
Enoxil, 10-1 30,3±1,3* 4,2 60,2 36,5±2,2* 8,5 49,8
Martor (must-agar) 50,3±1,3 2,6 100,0 73,3±1,1 3,7 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

65
Tabelul 2.5. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii P.debarianum in vitro (a 3 şi 5-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 3-a zi de Diametrul coloniilor în a 5-a zi de

concentraţia (%) creştere creştere
x±mx, mm V,% % faţă de x±mx, mm V,% % faţă de
martor martor
-6
Enotanină, 10 24,3±0,9* 9,5 82,3 39,7±0,8* 5,2 83,2
-5
Enotanină, 10 27,0±0,4* 3,3 90,0 42,8±0,6* 3,4 89,7
Enotanină, 10-4 25,5±0,3* 3,3 85,0 39,8±0,2* 4,3 83,4
-3
Enotanină, 10 25,1±0,6* 5,8 83,7 40,3±0,4* 2,4 84,5
Enotanină, 10-2 25,8±0,8* 7,5 86,0 41,3±1,0* 6,1 86,6
-1
Enotanină, 10 22,4±0,8* 10,4 74,7 36,6±0,9* 6,7 76,7
Enoxil, 10-6 26,8±0,5* 4,4 89,3 42,7±0,7* 3,8 89,5
-5
Enoxil, 10 21,8±0,8* 8,9 72,7 33,5±0,8* 6,2 70,2
-4
Enoxil, 10 28,0±0,7* 6,4 93,3 45,3±1,0* 5,7 95,0
Enoxil, 10-3 28,0±0,7* 6,0 93,3 44,8±0,8* 4,3 93,9
-2
Enoxil, 10 28,6±1,1 10,4 95,3 46,4±1,3 7,6 97,3
Enoxil, 10-1 13,6±0,6* 12,6 45,3 21,7±0,6* 7,8 45,5
Martor (must-agar) 30,0±1,1 8,7 100,0 47,7±0,7 3,4 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

Tabelul 2.6. Date comparative ale influenţei enotaninei şi Enoxilului asupra creşterii liniare a
ciupercii P. debarianum in vitro (a 7 şi 10-a zi de creştere)

Varianta, Diametrul coloniilor în a 7-a zi de Diametrul coloniilor în a 10-a zi de

concentraţia (%) creştere creştere
x±mx, mm V,% % faţă de x±mx, mm V,% % faţă de
martor martor
-6
Enotanină, 10 52,8±0,8* 3,7 78,2 75,3±1,0* 3,5 83,7
Enotanină, 10-5 60,7±0,9* 3,6 89,9 84,5±0,9* 2,7 93,9
-4
Enotanină, 10 55,0±0,9* 4,1 81,5 77,2±1,1* 3,6 85,8
Enotanină, 10-3 55,7±0,8* 3,5 82,5 78,6±0,4* 1,2 87,3
-2
Enotanină, 10 55,5±2,2* 5,4 82,2 78,2±2,2* 3,9 86,9
-1
Enotanină, 10 50,0±0,8* 4,4 74,1 72,0±1,1* 4,2 80,0
Enoxil, 10-6 59,2±2,0* 4,2 87,7 80,8±1,0* 3,0 89,8
-5
Enoxil, 10 46,2±0,7* 4,0 68,4 65,8±0,9* 3,5 73,1
Enoxil, 10-4 63,0±0,7* 2,6 93,3 86,8±1,2* 3,4 96,4
-3
Enoxil, 10 61,5±0,8* 3,0 91,1 88,3±1,0* 2,9 98,1
Enoxil, 10-2 63,7±1,0* 4,0 94,4 87,6±0,9* 2,9 97,3
-1
Enoxil, 10 30,4±0,8* 7,0 45,0 41,2±1,3* 9,2 45,8
Martor (must-agar) 67,5±1,2 4,4 100,0 90,0±0,0 0,0 100,0
* - suport statistic pentru testul t la nivelul p<0,05

66
 Rezultatele obţinute în cadrul testărilor in vitro relevă capacitatea fungitoxică a Enoxilului
pentru unii agenţi cauzali importanţi în iniţierea şi dezvoltarea putregaiului de rădăcină la multe
culture agricole, precum şi la sfecla pentru zahăr – ciupercile F.oxysporum, F.solani şi
P.debarianum, ceea ce prezintă oportunităţi pentru aplicarea preparatului în sistemele de protecţie a
plantelor.

2.7.Testarea capacităţii protective a preparatului Enoxil în condiţii de laborator

Prin tratarea seminţelor de sfeclă pentru zahăr cu Enoxil şi cultivarea ulterioară a acestora pe
nisip sterilizat şi infectat cu miceliu de ciupercă multiplicat pe boabe de grâu aseptizate prin
autoclavare (25g inocul/800g nisip) a fost posibilă determinarea capacităţii protective a preparatului
cu privire la putregaiul de rădăcină.

S-a stabilit că Enoxilul în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2% a stimulat creşterea
rădăciniţei pe fond cu infecţie de F.oxysporum var.orthoceras cu 22,1; 78,6; 115,0; 60,7 şi 21,4%,
respectiv, iar pe fond de infecţie P.debarianum – cu 53,9; 123,1; 207,7 şi 92,3%, respectiv, în
comparaţie cu martorul (Fig.2.4).

Mm
60 Mm

80
50 70
60
40

50
30 40
30
20
20

10
10
0
0

1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6

Fig. 2.4. Influenţa Enoxilului asupra creşterii rădăciniţei de sfeclă de zahăr pe fond cu
F.oxysporum (A) şi P.debarianum (B)

1 – martor; 2 – 10-6%; 3 – 10-5%; 4 – 10-4%; 5 – 10-3%; 6 – 10-2% Enoxil

Totodată, plantulele de sfeclă pentru zahăr apărute din seminţe tratate cu Enoxil arătau mult
mai sănătoase, decât în varianta martor (Fig.2.4).
Datele relevă, că cea mai eficientă concentraţie de Enoxil în cazul ambelor ciuperci –
F.oxysporum şi P.debarianum a fost 10-4%. Faptul că în cadrul testărilor in vitro preparatul a
67
prezentat cea mai pronunţată activitate fungitoxică în concentraţia 10 -1%, iar la testarea sensibilităţii
plantulelor – o concentraţie mult mai joasă, ar putea fi explicat prin declanşarea în organismul
vegetal al propriilor sisteme de apărare sub influenţa preparatului în concentraţii diminuate. Aceasta
sugerează ideea că Enoxilul ar putea juca rol nu doar protector, ci şi imunizator.

2.8.Cercetarea capacităţii protective a preparatului Enoxil în condiţii de câmp

La Institutul de Genetică şi Fiziologie a plantelor al A.Ş.M. preparatul Enoxil a fost testat în

a.2006, în condiţii de câmp pe parcele mici, lungimea rândului – 1 m, distanţa dintre rânduri – 40
cm, în rând – câte 50 seminţe. Experienţa s-a efectuat în 3 repetiţii rendomizate.

Aprecierea gradului de atac (Fig.2.5) al putregaiului de rădăcină s-a efectuat la plantule de 14

zile, în scara de 6 trepte, elaborată de autori: 0 – plante sănătoase, 1 – suprafaţă atacată ≤10% (foarte
rezistente), 2 – suprafaţă atacată la nivelul de 11-25% (rezistente), 3 – 26-50% (mediu sensibile), 4 –
51-75% (sensibile), 5 – >75% (foarte sensibile).

A B

Fig.2.5. Plantule de sfeclă pentru zahăr, sănătoase (A) şi cu simptome de putregai de

rădăcină (B)
După cum rezultă din datele prezentate, în cazul capsulării seminţelor de sfeclă pentru zahăr
cu Enoxil (0,06...0,5%) şi amidon (utilizat în calitate de formator de peliculă), frecvenţa plantelor
atacate de putregai de rădăcină, în comparaţie cu varianta amidon a fost mai redusă la soiul Vilia cu
8,9...19,2% şi cu 8,3...22,7% la hibridul ICCC 20. Totodată, gradul de atac s-a diminuat de 1,74 ori
în variantele cu Enoxil 0,062...0,125% la soiul Vilia şi de 1,6...2,5 ori în variantele cu Enoxil
0,062...0,50% – la hibridul ICCC 20 (tab.2.7).

68
Tabelul 2.7. Acţiunea Enoxilului asupra rezistenţei sfeclei pentru zahăr la atacul de putregai
de rădăcină

Genotip Variantă Concentraţie, Plante Atac, grad Procent

% atacate, % faţă
x±mx σ de martor
Vilia Martor absolut - 74,2 1,65±0,25 0,25 100,0

Martor (amidon) - 63,9 1,39±0,24 0,24 84,2

Enoxil 0,062 39,5 0,79±0,19* 0,19 47,9

-„- 0,125 48,4 0,81±0,19* 0,19 49,1

-„- 0,25 55,0 1,40±0,37 0,37 84,9

-„- 0,50 44,7 0,76±0,19* 0,19 46,1
ICCC 20 Martor absolut - 51,7 0,62±0,13 0,68 100,0
Martor (amidon) - 50,0 0,82±0,16 0,98 132,3
Enoxil 0,062 30,2 0,42±0,10* 0,72 67,7
-„- 0,125 41,7 0,52±0,10* 0,68 83,9
-„- 0,25 28,2 0,31±0,08* 0,52 50,0
-„- 0,50 27,3 0,33±0,11* 0,60 53,2
* - deosebire de martor (amidon) cu suport statistic la nivelul p≤0,05.

La Institutul de Cercetări pentru Culturile de Câmp (ICCC) „Selecţia”, Bălţi experienţele au

fost efectuate în câmpurile nr.6 (2006), nr.5 (2007) şi nr.4 (2008) ale asolamentului experimental de
producere. Solul reprezentă un cernoziom tipic, conţinutul de humus fiind 3,88-4,25%.

Pentru testarea Enoxilului s-au utilizat 2 genotipuri de sfeclă pentru zahăr ce se deosebesc
după nivelul de rezistenţă la bolile aparatului foliar – soiul Victoria cu sensibilitate mijlocie şi
hibridul ICCC 21 cu rezistenţă sporită la cercosporoză (Cercospora beticola) şi făinare (Erysiphe
betae). Pentru fiecare genotip au fost cercetate câte 6 variante: martorul absolut (seminţe uscate),
martor – seminţele tratate numai cu apă şi 4 variante în care seminţele au fost tratate cu soluţii de
Enoxil în concentraţiile 0,05; 0,10; 0,25 şi 0,5%. În anul 2008, pentru comparaţie au mai fost
fondate câte 2 variante cu Enotanină (analog proxim) în concentraţiile 0,05 şi 0,10%. Răritul
plantelor s-a efectuat manual. Pe parcursul vegetaţiei s-au executat lucrări mecanice pentru afânarea
solului şi lupta cu buruienile. Recoltarea s-a efectuat manual cu evidenţa strictă pentru fiecăre
parcelă. Aprecierea conţinutului de zahăr a fost efectuată prin metoda digestiei reci. Prelucrarea
statistică a datelor s-a efectuat în pachetul de soft STATISTICA 7.

69
 Condiţiile meteorologice în anii de cercetare au fost deosebite. Astfel, în anul 2006 după
ploile abundente din toamna anului precedent şi primăvara a.2006, în sol s-a acumulat o cantitate
mare de apă. Din cauza salinizării secundare a solului şi precipitaţiilor pe parcursul iernii,
prelucrarea mecanizată a solului în termenii optimi semănatului a fost imposibilă. Mai mult ca atât,
după semănat (5 mai) au căzut precipitaţii abundente care au reţinut dezvoltarea plantelor din
cauza lipsei de aer în sol. Reprimarea dezvoltării plantelor a durat circa 2 luni. După primăvara
ploioasă a urmat o perioadă fără precipitaţii care a continuat pe parcursul întregului an 2007,
marcat de o secetă severă. Anul 2008 a fost favorabil din punct de vedere al precipitaţiilor şi
temperaturilor aerului. În toţi aceşti ani, în calitate de premergător pentru sfeclă a fost grâul de
toamnă. După recoltarea grâului s-a efectuat dezmiristirea, apoi arătura de zăble. În anii de studii,
îngrăşăminte organice n-au fost introduse, iar cel minerale (N 60P60K60) au fost utilizate doar în anul
2008. În anul 2008 experienţa a fost semănată la 7 mai în condiţii de umezeală abundentă.
Semănatul s-a efectuat cu semănătoarea SSN-12. Parcela a fost alcătuită din 3 rânduri cu
lungimea de 10 m, distanţa între rânduri – 0,45 m; suprafaţa parcelei – 13,5 m². Variantele s-au
amplasat în repetiţii rendomizate.
Pentru aprecierea eficienţei preparatului Enoxil în ceea ce priveşte protecţia împotriva
patogenilor ce provoacă putrezirea plantulelor în faza de dezvoltare a 2 perechi de frunze, au fost
analizate câte 70-80 de plante în fiecare variantă. De menţionat, că în 2006, în condiţii de umezeală
abundentă a solulului şi lipsă de aer în sol, gradul de atac al putregaiului de rădăcină a fost destul de
înalt şi a constituit la martorul absolut 30,9 (ICCC 21) şi 37,5% (Victoria) ( tab.2.8). În condiţiile a.
2008 mai eficientă a fost tratarea seminţelor cu Enoxil în concentraţia 0,5%.
Prelucrarea seminţelor cu Enoxil a condus la diminuarea dezvoltării acestei maladii. La
genotipul cu rezistenţă medie ICCC 21, în urma tratări seminţei cu soluţii de 0,05 şi 0,10%
dezvoltarea maladiei s-a micşorat cu 7,4% faţă de martorul absolut. La soiul Victoria acţiunea
preparatului a fost mai evidentă, gradul de atac diminuând cu 14,5% în varianta Enoxil – 0,05%.
În condiţiile secetoase ale anului 2007, putregaiul de rădăcină s-a dezvoltat mai slab. Astfel,
în varianta martor absolut, la soiul Victoria gradul de atac al plantulelor a fost de 5,26%, iar la
ICCC 21 – 2,94%. Şi în aceste condiţii de secetă, preparatul Enoxil a prezentat un efect pozitiv în
protecţia plantulelor, diminuând gradul de atac al putregaiului, în special, în varianta de 0,05%, în
care gradul de atac a fost de 2,4 – 4,1 ori mai mic la genotipurile analizate.

70
 Tabelul 2.8. Acţiunea preparatului Enoxil asupra gradului de atac al putregaiului la
plantulele de sfeclă pentru zahăr

Nr. Variantă Concentraţie, % Grad de atac al putregaiului plantulei, %

2006 2007 2008 Media pe 3 ani
Victoria
1 Martor absolut - 37,5 5,26 3,56 15,4
2 Martor-H2O - 28,5 2,84 3,46 11,6
3 Enoxil 0,05 23,0 1,29 3,41 9,2
4 -„- 0,10 25,5 2,86 3,89 10,7
5 -„- 0,25 26,5 2,50 3,50 10,8
6 -„- 0,50 25,0 2,25 2,75 10,0
7 Enotanină 0,05 - - 3,53 -
8 -„- 0,10 - - 3,31 -
ICCC 21
9 Martor absolut - 30,9 2,94 4,16 12,7
10 Martor-H2O - 25,0 2,88 3,75 10,5
11 Enoxil 0,05 23,5 1,22 3,89 9,5
12 -„- 0,10 24,0 2,34 3,62 10,0
13 -„- 0,25 30,5 2,54 3,50 12,0
14 -„- 0,50 29,0 2,82 2,25 11,4
15 Enotanină 0,05 - - 3,00
16 -„- 0,10 - - 4,00

Analizând media datelor obţinute pe 3 ani, care au prezentat condiţii diferite pentru
activitatea patogenilor din sol şi din seminţe ce provoacă putrezirea plantelor, s-a constatat că
tratarea seminţelor soiului Victoria înainte de semănat cu Enoxil, în oricare din concentraţiile testate,
conduce la diminuarea gradului de atac, iar a hibridului ICCC 21 – în concentraţiile 0,05 şi 0,10
%. În medie pe 3 ani, la ambele genotipuri a prezentat acţiune pozitivă concentraţia 0,05 % Enoxil.
Pentru obţinerea unei recolte înalte de sfeclă pentru zahăr, cu calităţi tehnologice
performante este necesar ca planta să se dezvolte normal pe tot parcursul vegetaţiei dar, în special,
la primele etape ale ontogenezei. Unul din indicii de dezvoltare a plantei juvenile este masa
vegetală în perioada de dezvoltare 2 perechi de frunze adevărate. Cu cât acest indice este mai înalt,
cu atât este mai mare şi probabilitatea obţinerii unei recolte înalte.
În condiţiile anului 2006, masa plantelor a fost foarte mică. Primăvara, sfecla s-a dezvoltat
anevoios din cauza salinizării secundare şi lipsei aerului în sol. În medie pe variante, acest indice a
alcătuit 68 g (tabelul 2.9).

71
 Tabelul 2.9. Acţiunea preparatului Enoxil asupra masei vegetale a plantelor

Nr. Variantă Concentraţie, % Masa a 100 plantule, g

2006 2007 2008 Media pe 3 ani
Victoria
1 Martor absolut - 55,8 173,4 255,75 161,6
2 Martor - H2O - 62,2 152,8 254,20 156,4
3 Enoxil 0,05 72,2 176,0 354,23 200,8
4 -„- 0,10 73,3 265,4 300,78 213,2
5 -„- 0,25 68,6 183,4 366,16 206,1
6 -„- 0,50 84,7 229,8 287,70 200,7
7 Enotanină 0,05 - - 368,60 -
8 -„- 0,10 - - 252,60 -
ICCC 21
9 Martor absolut - 62,1 169,3 210,60 147,3
10 Martor - H2O - 65,0 184,0 220,35 156,4
11 Enoxil 0,05 60,1 203,4 316,00 193,2
12 -„- 0,10 76,4 222,5 357,00 218,6
13 -„- 0,25 64,4 167,0 331,25 187,6
14 -„- 0,50 70,1 146,7 306,88 174,6
15 Enotanină 0,05 - - 276,40
16 -„- 0,10 - - 251,35
Analizele probelor au demonstrat că preparatul Enoxil acţionează stimulator asupra
creşterii şi dezvoltării plantelor. Astfel, la soiul Victoria masa a 100 de plante s-a mărit în toate
variantele, însă mai evident aceasta s-a produs în cazul concentraţiei de 0,05% de Enoxil, la care
masa plantelor a sporit cu 16,4 g faţă de martorul absolut. Concentraţia 0,10% a sporit acest indice
cu 17,5 g; 0,25% – cu 15,8 g; 0,5% – cu 28,9 g. La genotipul ICCC 21 efectul substanţei Enoxil a
fost mai puţin evident, dar s-a constatat, totuşi, că în variantele cu concentraţiile 0,10 şi 0,50%,
masa plantelor a crescut, respectiv, cu 14,3 şi 8,0 g per 100 de plante.
În condiţiile favorabile ale anului 2008 masa a 100 de plantule a fost mai mare, media pe
experienţă alcătuind 275 g. Deci, şi în aceste condiţii, la ambele surse de germoplasmă preparatul
Enoxil a acţionat favorabil acumularea de masă vegetală raportată la 100 plantule. La genotipul
receptiv la boli (Victoria) concentraţiile 0,05 şi 0,25%, au fost mai eficiente, întrucât au sporit
masa a 100 de plantule, respectiv cu 98,5 şi 110,4 g. La genotipul ICCC 21 valori mai înalte ale
indicelui s-a înregistrat în cazul tratării seminţelor cu Enoxil în concentraţiile 0,10 şi 0,25%, masa a
100 plantule majorându-se cu 146 şi 120 g.
Prin examinarea creşterii plantulelor în primele faze ale ontogenezei în diverse variante, s-a
observat în toate cazurile o eficienţă mai înaltă a preparatului Enoxil, comprativ cu enotanina.

72
 Calculul mediei pe 3 ani, a demonstrat că preparatul Enoxil a acţionat pozitiv ca stimulator
de creştere a plantelor de sfeclă de zahăr. Concentraţia mai eficientă la ambele genotipuri a fost
0,10%, în cazul căreia masa a 100 plantule a fost superioară. Alte variante studiate cu Enoxil, de
asemenea, au prezentat o mărire a acestui indice comparativ de ambii martori.
După cum s-a menţionat, în anul 2006 creşterea sfeclei pentru zahăr a fost reprimată din
cauza surplusului de umezeală în sol pe parcursul primăverii şi verii. O dezvoltare mai viguroasă,
plantele au prezentat în luna august şi septembrie, ceea ce a contribuit la dezvoltarea aparatului
foliar şi a rizocarpului. Din cauza dezvoltării târzii a frunzelor tinere, nu s-au observat careva
deosebiri între variantele studiate.
În anul 2007 plantele au suferit din cauza secetei, care a început în toamna anului 2006 şi a
continuat până la 8 august, când a plouat în cantităţi considerabile. Cu toate acestea, sfecla a
suportat seceta fără să se rărească din cauza pieirii plantulelor. O dezvoltare intensă s-a început
după ploile din luna august. În aceste condiţii, s-a observat o afectare a aparatului foliar de către
făinare şi cercosporoză în proporţie de 100%, la ambele genotipuri (Fig.2.7), însă gradul de
dezvoltare a acestor maladii n-a fost înalt. Astfel, gradul de dezvoltare a făinărei a constituit 6,3 şi
5,7% la soiul Victoria şi 4,5 şi 6,3 % – la ICCC 21, respectiv, pentru martorul absolut şi martorul cu
apă. La tratarea seminţelor cu soluţii apoase de Enoxil gradul de atac al făinarei a fost mai mic.
Datele obţinute în baza aprecierii a 100 de plante sunt prezentate în tab.2.10.
La soiul Victoria – genotip mai puţin rezistent, preparatul Enoxil a avut o acţiune
protectoare împotriva dezvoltării făinărei în concentraţiile 0,10; 0,25 şi 0,50%, care au micşorat
gradul dezvoltării maladiei cu 0,6 % faţă de martorul - H 2O şi 1,2% – faţă de martorul absolut. La
genotipul tolerant ICCC 21, efect pozitiv au demonstrat toate variantele cu Enoxil, însă concentraţia
0,25% mai evident a acţionat în direcţia diminuării ratei plantelor afectate (aparatului foliar) de
făinare. În anul 2008, când la sfârşitul vegetaţiei au căzut ploi şi s-au semnalat temperaturi înalte,
gradul de atac al făinarei a fost mai înalt, la martorul absolut constituind: 16,5 şi 5,7%, respectiv,
pentru Victoria şi ICCC 21. În variantele, în care seminţele au fost tratate cu Enoxil s-a constatat
diminuarea afectării plantelor de făinare la ambele genotipuri. Pentru ambele genotipuri mai
eficiente, însă, au fost variantele cu Enoxil în concentraţiile 0,10 şi 0,25% care s-au evidenţiat prin
inhibiţia dezvoltării făinarei în ambii ani de studiu, ani cu condiţii destul de diferite. De menţionat,
că eficienţa preparatului a fost constantă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie şi, totodată, mai
înaltă în comparaţie cu enotanina.

73
 Tabelul 2.10. Acţiunea preparatului Enoxil asupra gradului de atac al făinarei asupra
aparatului foliar la sfecla pentru zahăr

Nr. Variantă Concentraţie, % Rata plantelor Grad de atac Media pe 2

afectate, % ani

2007-2008 2007 2008

Victoria
1 Martor - 100 6,3 16,5 11,4
absolut
2 Martor-H2O - 100 5,7 14,1 9,9
3 Enoxil 0,05 100 5,7 12,9 9,3
4 -„- 0,10 100 5,1 9,3 7,2
5 -„- 0,25 100 5,1 9,9 7,2
6 -„- 0,50 100 5,1 12,9 9,0
7 Enotanină 0,05 100 12,3 -
8 -„- 0,10 100 11,7 -
ICCC 21
9 Martor - 100 4,5 5,7 5,1
absolut
10 Martor-H2O - 100 6,3 5,1 5,7
11 Enoxil 0,05 100 5,7 5,1 5,4
12 -„- 0,10 100 4,5 4,5 4,5
13 -„- 0,25 100 3,3 4,5 4,4
14 -„- 0,50 100 4,5 5,1 4,8
15 Enotanină 0,05 100 5,1 -
16 -„- 0,10 100 5,1 -

Fig. 2.7. Manifestarea cercosporozei la sfecla pentru zahăr

Maladia s-a semnalat doar în condiţiile anului 2007, când plantele s-au afectat în proporţie
de 100% cu un grad de dezvoltare la martori de 6,3-7,5%. La soiul Victoria cea mai diminuată
dezvoltare a bolii s-a constatat în varianta cu concentraţia de Enoxil 0,05%, iar la hibridul ICCC

74
21 – la concentraţia 0,25% (tab.2.11). Cele prezentate relevă că preparatul Enoxil acţionează
favorabil şi în ceea ce priveşte rezistenţa plantelor la C.beticola. Totodată, capacitatea de acţiune
asupra micşorării agresiunii patogenilor ce provoacă boli periculoase la sfecla pentru zahăr se
menţine pe tot parcursul vegetaţiei.
La sfecla pentru zahăr pentru necesităţile umane se utilizează partea vegetativă (rizocarpul)
şi nu cea generativă (sămânţa). Productivitatea sfeclei de zahăr se exprimă prin nivelul recoltei,
conţinutul de zahăr (%) şi cantitatea de zahăr de pe o unitate de suprafaţă cultivată (t/ha). Analizând
influenţa preparatului Enoxil asupra elementelor de producţie a sfeclei pentru zahăr se poate
constata o stimulare a acestora în unele din variantele studiate. Astfel, în condiţiile a.2006 s-a
observat o tendinţă de sporire a recoltei de rizocarpi la tratarea seminţei cu soluţie de Enoxil de
0,05% la soiul Victoria şi 0,10% – la hibridul ICCC 21. În anul secetos 2007, preparatul a
manifestat, de asemenea, o capacitate de majorare a recoltei de rizocarpi cu 2,7 t/ha (DL05=2,41) la
soiul Victoria în concentraţia 0,25%. În anul favorabil pentru sfecla de zahăr 2008, preparatul Enoxil
a exercitat un efect mai pronunţat asupra recoltei de rizocarpi la toate variantele studiate, acestea
esenţial deosebindu-se de martori la ambele genotipuri luate în studiu, cea mai înaltă recoltă
constatându-se la soiul Victoria în varianta cu Enoxil – 0,10%, în care martorul absolut a fost
depăşit cu 4,2 t/ha (DL05=1,75 t/ha).

Tabelul 2.11. Eficienţa preparatului Enoxil în combaterea cercosporozei aparatului foliar la

sfecla pentru zahăr în condiţiile a.2007

Variantă Concentraţie, % Grad de dezvoltare a bolii, %

Victoria ICCC 21
Martor absolut - 6,3 7,5

Martor-H2O - 4,5 7,5

Enoxil 0,05 3,9 5,7
-„- 0,10 7,5 6,3
-„- 0,25 5,1 5,1
-„- 0,50 6,3 6,3

La genotipul tolerant mai eficientă a fost tratarea seminţelor cu soluţie de 0,05 şi 0,50% Enoxil
care a condus la depăşirea martorului absolut cu 4,5 şi 5,3 t/ha, respectiv. De menţionat, că în medie
pe 3 ani, deosebiţi esenţial unul de altul prin condiţiile agrometeorologice, preparatul Enoxil a mărit
recolta de rizocarpi la ambele genotipuri. Totuşi, s-au constatat unele particularităţi genotipice în
ceea ce priveşte răspunsul la tratament. Dacă la genotipul cu sensibilitate medie Victoria, în toate

75
variantele s-a mărit recolta, atunci la hibridul relativ rezistent ICCC 21 – doar concentraţia 0,10% a
sporit acest indice (Fig. 2.7).

A B

Fig. 2.7. Influenţa preparatului Enoxil asupra recoltei de rizocarpi (t/ha) la soiurile
Victoria (A) şi ICCC 21 (B)
1 – martor absolut, 2 – martor-H2O, 3 – 0,05; 4 – 0,10; 5 – 0,25; 6 – 0,25% Enoxil;
7 – 0,05; 8 – 0,10% enotanină

Conţinutul de zahăr este un indice valoros care demonstrează calitatea materiei prime. Cu
cât este mai înalt acest indice, cu atât mai mare este randamentul uzinelor de prelucrare. S-a
constatat, că preparatul Enoxil a contribuit la majorarea conţinutului de zahăr în materia primă de
sfeclă pentru zahăr. Astfel, în condiţiile puţin favorabile ale anului 2006, la soiul Victoria conţinutul
de zahăr s-a majorat considerabil în variantele 0,05 şi 0,50% de Enoxil, în care valorile au fost
superioare martorului absolut cu 0,6 şi 0,9% (DL 05=0,31%). La genotipul rezistent ICCC 21 acest
indice a fost mult mai înalt în urma tratării seminţei cu soluţii de 0,05; 0,10 şi 0,5% Enoxil. În anul
secetos 2007 preparatul a sporit conţinutul de zahăr, însă adaosul a fost mai mic comparativ cu anii
favorabili. Aceasta se datorează, în mare măsură, şi faptului, că aparatul foliar s-a dezvoltat doar la
ultimele etape de vegetaţie a sfeclei prin creşterea frunzelor noi în luna august şi septembrie, când
produsele fotosintezei deja fusese utilizate la creşterea plantelor şi nu s-au depozitat în rizocarpi.

Preparatul a manifestat o acţiune vădită în anul favorabil 2008, de exemplu, concentraţiile

0,05; 0,10 şi 0,50% la soiul Victoria şi toate variantele de concentraţii – la hibridul ICCC 21. În
general, media pentru 3 ani de studiu, a demonstrat eficienţă pronunţată a concentraţiilor 0,05; 0,10
şi 0,50% la soiul Victoria, la hibridul ICCC 21 eficienţa manifestându-se în toate concentraţiile.

76
Conform datelor a.2008, preparatul din seminţe de struguri enotanină, de asemenea, a majorat
conţinutul de zahăr, însă a prezentat o eficienţă inferioară comparativ cu Enoxil (Fig.2.8).

A B

Fig.2.8.Influenţa preparatului Enoxil asupra conţinutului de zahăr (%) la soiurile

Victoria (A) şi ICCC 21 (B)
1 – martor absolut, 2 – martor-H2O, 3 – 0,05; 4 – 0,10; 5 – 0,25; 6 – 0,25% Enoxil;
7 – 0,05; 8 – 0,10% enotanină
Media pe 3 ani pentru recolta de zahăr, de asemenea, a fost mai mare în variantele cu Enoxil,
însă la ambele genotipuri luate în studiu acest indice a fost mai înalt la tratarea seminţelor cu soluţii
0,05 şi 0,10% (Fig.2.9).

A B

Fig.2.9. Influenţa preparatului Enoxil asupra recoltei de zahăr (t/ha) la soiurile

Victoria (A) şi ICCC 21 (B)

1 – martor absolut, 2 – martor-H2O, 3 – 0,05; 4 – 0,10; 5 – 0,25; 6 – 0,25% Enoxil;

7 – 0,05; 8 – 0,10% enotanină
77
 Generalizând datele prezentate, putem menţiona că sfecla pentru zahăr este o cultură
strategică importantă pentru economia naţională a Republicii Moldova, prin cultivarea căreia se
aduce un beneficiu economic semnificativ. În virtutea particularităţilor biochimice ale ţesuturilor
vegetale, deosebit de valoroase din punct de vedere a substratului nutritiv, sfecla pentru zahăr,
conform datelor din literatură, este atacată de o multitudine de patogeni fungici, bacterieni şi virali.
În condiţiile noastre, la această cultură mai frecvent se manifestă putregaiul de rădăcină, agenţii
cauzali ai căreia sunt, în special, ciupercile Fusarium, şi unele boli foliare (E.betae, C. beticola).

Unul din dezideratele de bază a conceptului de agricultură ecologică este reducerea sau
substituirea fungicidelor tradiţionale cu preparate/substanţe de origine naturală. Sub aspectul vizat,
prezintă interes compusul Enoxil, obţinut prin metode chimice şi fizico-chimice din taninurile din
seminţele de struguri – enotaninuri. Testarea compusului în condiţii in vitro, a demonstrat acţiunea
lui fungitoxică pentru ciupercile F.oxysporum, F.solani şi P.debarianum. Rezultatele au servit ca
bază pentru cercetările ulterioare cu privire la capacitatea protectivă a preparatului pentru plante, în
cazul atacului patogenilor. În cadrul experienţelor de laborator şi de câmp (pe parcele mici) s-a
constatat că tratarea seminţelor de sfeclă cu Enoxil, aplicat în soluţii apoase sau prin utilizarea
amidonului în calitate de formator de peliculă, conduce la sporirea rezistenţei plantelor, însuşire
manifestată prin stimularea creşterii plantelor, diminuării frecvenţei şi gradului de atac al
putregaiului de rădăcină. În cazul testărilor de câmp timp de 3 ani, pe parcele mari, s-a stabilit că
tratarea seminţelor cu soluţii apoase de Enoxil a condus la obţinerea unui şir de indici valoroşi
pentru această cultură: diminuarea gradului de atac al plantelor de către putregaiul de rădăcină şi
făinare, mărirea masei vegetale a plantulelor, recoltei de rizocarpi şi zahăr, precum şi conţinutului de
zahăr. De menţionat că aceste efecte ale preparatului depind precum este şi firesc, într-o oarecare
măsură, de condiţiile de an şi factorul genotipic. Totuşi, tratarea seminţelor cu soluţie de Enoxil de
0,1% asigură îmbunătăţirea însuşirilor menţionate, adică a rezistenţei la patogeni, recoltei şi calităţii
sfeclei pentru zahăr.

Bibliografie

1.Гужов Ю.Л., Фукс А., Валичек П. Селекция и семеноводство культурных растений.

М: Изд-во Росc.ун. дружбы народов, 1999, 536 с.
2.Winner C. Zuckerrubenbau. DLG-Verlag, Frankfurt/Main, 1981
3.Mc Mullen M.R., Jones R., Gallenberg D. Scab of wheat and barley: A re-emerging
disease of devastating impact. Plant.Dis., 1997, 81, p.1340-1348
78
 4.Hart P., Ward R., Bafus R. et al. Proceedings of the Nat.FHB For.Mich. State Univ., 1998
5.Milus E.A., Parsons C.E. Evaluation of foliar fungicides for controlling Fusarium head
blight. Plant Dis., 1994, 78, p.697-699
6.Taylor D., Cormack B. Choice of cereal and pulse species and varieties.
http://orgprints.org/8163/01/8.pdf
7.Oancea I., Ţenchea-Mărghitan V., Pană C. Cultura sfeclei pentru zahăr în lume şi în
România. Prezent şi perspective. Agronomie, Seria A, XLVII. 2004, р.48-57
8.Maier K., Baron O., Bruhns I. Zuckerwirtschaft Europa 2003. 49 Jhrg. Varlag. Dr. Aslbert
bartons Berlin, 2002, 411 s.
9.Шпаар Д. Сахарная свекла. Выращивание, уборка и хранение. Минск, 2004, 325 с.
10.Долгоруков П.Д., Петрункевич И.И. Аграрный вопрос. Сб. статьей. М., 1905-1907
11.Зосимович В.П. Эволюция маревых и рода Beta. Сборник научных трудов ВНИС,
Т.38, УССР, Госсельхоз издат., 1959, с.59-74
12.Красочник В.Т. Свекла. Государственное изд. c.-x. литературы, М.-Л., 1960, 439 c.
13.Карпенко П.В. История культуры сахарной свеклы. Свекловодство, М., Сельхозгиз,
1958
14.Мазлумов А.Л. Селекция сахарной свеклы. Изд.: Колос, 1970, 208 с.
15.Оканенко А.С. Фiзологiчнi основи пiдвищения цукристостi цукровых буракiв, Киiв:
Наукова думка, 1966, 311 с.
16.Зосимович В.П. Дикие виды и происхождение культурной свеклы. Свекловодство,
Т.1, Киев, 1940, с.17-87
17.Badiu A.F. Contribuţii cu privire la istoria culturii sfeclei de zahăr în România (perioada
1800-1900). Lucrări ştiinţifice. Sfeclă de zahăr, Vol.XVI, Bucureşti, 1988, p.281-288
18.Badiu A.F. Particularităţile şi cerinţele biologice ale sfeclei de zahăr. Bucureşti, 1991, 99
p.
19.Орловский Н.И. Этапы развития отечественных селекций сахарной свеклы. Киев,
1973, 158 с.
20.Crivceanschi V.F. Soiul şi nivelul de producţie a sfeclei de zahăr. Chişinău, 1997, 28 p.
21.Doncilă A. Factorii care determină diminuarea desimii în culturile de sfeclă de zahăr –
posibilităţi de prevenire şi combatere. Cereale şi plante tehnice, 4, 1988, p.22-28
22.www.ecoportal.ro/.../Negrean_Anastasiu.Invasive_and_potentially_invasive_parasite.pdf

79
 23.Ciochia V., Codrescu A., Rizescu Gh. Bolile şi dăunătorii sfeclei de zahăr. Bucureşti.
1984
24.Bottcher I., Behr B. Fusarium spp. als Erreger des Wurzelbrandes und einer
Seitenwurzelkrankheit der Zuckerrube. Arch.Phytopath.u Pflanzen., Berlin, 1980, 16(6), p.376-380
25.Ciochia V., Codrescu A., Dumitraş L. Protecţia sfeclei de zahãr. Bucureşti. Ed. Ceres,
1980
26.Pfender W.F., Delwiche P.A., Grau C.R. et al. A medium to Enhance Recovery of
Aphanomyces from Infected Plant Tissue. Plant Disease, 1984, 68, p.845-847
27.Bărbulescu A., Popov C., Mateiaş M.C. Bolile şi dăunătorii culturilor de câmp.
Bucureşti., Ed. Ceres, 2002, 376 p.
28.Fusarium, 2004 - www.beetseed.com
29.Windels C.E. Aphanomyces Root Rot on Sugar Beet, Online, Plant Health Progress,
10.1094/PHP-2000-0720-01-DG. 2000
30.Dumitraş L., Sesan T. Sfecle de zahãr. Bolile plantelor industriale – prevenire şi
combatere, Ed. Ceres, Bucureşti, 1988, p.61-90
31.Lupaşcu G., Saşco E., Kastner B. et al. Putregaiul de rădăcină la sfecla de zahăr în
condiţiile Moldovei. Oportunităţi metodologice de cercetare a rezistenţei. Buletinul A.Ş.M. Seria
Ştiinţe Biologice, Chimice şi Agricole, 2004, 2(293), p.48-53
32.Lupaşcu G., Saşco E., Kastner B. et al. Reacţia unor genotipuri de sfeclă de zahăr la
patogenii care provoacă putregaiul de rădăcină. Cercet. de Genet. Veget. şi Anim., Vol.IX, 2006,
p.79-86
33.Koch F. Zielsetzung und Ergebnisse der Zuchtung von Zuckerruben auf Resistenz gegen
Cercospora beticola. Verlag Paul Pareg, Berlin, 1972, 246 p.
34.KWS (Hrsg.) Blattkrankheiten. Schadbilder, Schäden, Strategien. KWS-Ratgeber. KWS
Einbeck, 2003, p.35
35.Crivceanschi Gh., Kastner B., Lupaşcu G. Particularităţi genotipice ale sfeclei de zahăr în
legătură cu protecţia de cercosporoză. Genetica şi ameliorarea plantelor, animalelor şi
microorganismelor. Congr.VIII al Societăţii Ştiinţifice a Geneticienilor şi Amelioratorilor din
Republica Moldova, 29-30 septembrie 2005, p.580-584
36.Саблук В.Т., Гресь Ю.А. Звичайний буряковый довгоносик та iншi шкидники
цукровых бурякив. Збiрник наукових праць, Киiв. Изд.: Аграрная Наука, 1977, с.179-187.

80
 37.Яковець В.А., Назарук В.М., Яковець Г.В. Ефективнiсть хiмiчних методiв в
боротьбi з хворобами цукровых бурякив. Збiрнiк наукових праць. Ялтишкiвська дослiдка –
селекцiина станцiя. Ювiлейний випуск. Киiв, 1998, с.155-159
38.Воблов Н.П. Проблема, требующая решения. Сахарная свекла, 2002, 5, p.30-31
39.Нуждина В.В., Матасов А.А., Черепухина Г.В. Новое защитно-стимулирующее
средство для обработки семян. Сахарная cвекла, 2003, 5, с.20-21
40.Чмелева Л.Е., Бородин А.А., Чепин А.Д. Применение гуминовых препаратов в
свекловичных посевах. Сахарная свекла, 2007, 5, c.19-20
41.Родионов Е.Т., Сумская М.А. Об интенсификации в отраени. Сахарная свекла,
2003, 6, с.24-25
42.Кандыба Е.В., Лазарев В.И. Биопрепараты будут решать вопросы повышения
продуктивности. Сахарная свекла, 2003, 7, с.24-25
43.Безлер Н.В., Цымбалов Н.Н. Комплексный препарат «Биоэнергия» в свекловодстве.
Сахарная свекла, 2003, 6, c.25-26
44.Лазарев В.И., Шапин Д.В., Тренч В. Применение водной вытяжки препарата
Биогумус «Агроспас» на свекловичных посевах. Сахарная свекла, 2008, 4, с.33-74
45.Данилов Д.В., Стародубцев Г.П. Воздействие физических факторов,
биологического препарата «Биофит» и озона на посевные качества семян. Сахарная свекла.
2008, 4, c.23-25
46.Лазарев В.И., Титов В.Н., Горобец Ж.А. Эффективность регуляторов роста и
биоудобрений при совместном применении с гербицидами. Сахарная свекла. 2007, 7, с.15
47.Билай В.И. Фузарии. Киев: Наукова думка, 1977, 422 с.
48.Lupaşcu L., Saşco E., Lupaşcu T. et al. Compus ce posedă activitate fungitoxică pentru
ciuperca Fusarium oxysoprum. Brevet de invenţie MD, nr.3113, 2006
49.Rudic V., Lupaşcu L., Lupaşcu T. et al. Compus ce posedă activitate fungitoxică pentru
ciuperca Fusarium solani (Mart.) App. Et. Wr. Brevet de invenţie MD, nr. 3139, 2006
50.Saşco E., Rudic V., Lupaşcu L. et al. Compus ce posedă proprietăţi fungtoxice pentru
ciuperca Pythium debarianum Hesse. Brevet de invenţie MD, nr.3179, 2006

81
 3.UTILIZAREA PREPARATULUI ENOXIL ÎN PROTECŢIA SOIEI DE FUZARIOZA
RADICULARĂ

Galina LUPAŞCU, Elena SAŞCO, Svetlana GAVZER

3.1.Importanţa economică a culturii soia

În ultimele decenii, în legătură cu deficitul acut de proteine interesul faţă de soia a crescut
considerabil, dintre culturile proteico-oleaginoase soia fiind cea mai valoroasă cultură. De aceea,
soia este provider-lider al proteinei şi uleiului vegetal în lume, numită cultură-miracol datorită gamei
vaste de utilizări care include alimentaţia umană, hrana animalelor, produsele industriale de
consum. Seminţele mature de soia conţin 38-42% proteine, 28-30% carbohidraţi, 18-22% ulei, 14%
apă.
Conform unor date, soiurile contemporane de soia din România asigură în seminţe circa 39-
44% proteine şi 19-22,5% uleiuri, producţia în condiţii neirigate fiind de 3000 kg/ha (soiul
Românesc 99) [1].
În ceea ce priveşte productivitatea soiei în Republica Moldova, autorii V.Vozian, M Iacobuţă
de la Institutul de Cercetări pentru Culturile de Câmp (ICCC) “Selecţia”, Bălţi [2] menţionează că
soiurile create în această instituţie asigură o productivitate de 2,26-2,86 t/ha. Indicii de stabilitate a
majorităţii soiurilor se micşorează, însă, odată deplasarea arealului de cultivare a acestora spre sudul
republicii, unde suma precipitaţiilor atmosferice este mai mică. Soiurile create la Institutul de
Genetică şi Fiziologie a plantelor al A.Ş.M. – Amelina, Albişoara, Clavera, conform mediei pe
republică în a.2008 au asigurat o roadă de 2,10-2,42 t/ha, depăşind soiurile standard cu 2,8-21,3%
[3].
În unele ţări înalt dezvoltate, cu climă favorabilă, soia a devenit o cultură strategică. Astfel,
statistica agricolă din SUA relevă că în statul Carolina de Nord, în a.1946 soia era cultivată pe o
suprafaţă de 6000 acri, iar relativ recent – suprafaţă ocupată constituia tocmai 2,0 mln acri [4]. În
Argentina, din cauza pierderilor de roadă la grâu, cauzate de secetă, fermierii se orientează spre
cultivarea soiei care asigură o roadă bună în aceste condiţii [5].
Una din obiectivele prioritare ale amelioratorilor acestei culturi în Republica Moldova este
crearea soiurilor cu rezistenţă avansată la factorii ambientali stresogeni sau restrictivi – biotici şi
abiotici.

82
 Proteinele din soia, au o aplicare largă şi se utilizează în alimentaţie: la prepararea produselor
pentru copii, laptelui hipoalergic, bierii, cărnii, tăiţeilor; în industrie: produse cosmetice, peliculă
pentru împachetare, plastic; farmaceutică; protecţia plantelor: pesticide. Soia este excepţională prin
conţinutul înalt al 8 aminoacizi indispensabili pentru sănătatea omului. Uleiul de soia se utilizează în
alimentaţie: cremă, prăjituri, lapte, margarină, maioneză, săndvici; în industrie: lacuri, clei,
linoleum, glicerină, combustibil diesel, dezinfectanţi, fungicide, vopsele pentru pictură [6]. După
componenţa aminoacizilor, proteinele de soia sunt aproape de cele de origine animalieră, conţinând
aminoacizi indispensabili pentru organism: lizină, metionină, triptofan ş.a.

Circa 80% din produsul global de seminţe de soia sunt obţinute în 3 ţări: Statele Unite ale
Americii (33%), Brazilia (28%) şi Argentina (21%) [7], iar 85% din producţia globală de soia este
procesată în alimente şi ulei [8].

De menţionat, că proteina de soia este de 7 ori mai ieftină ca cea de mazăre, de 8 ori ca cea
de lucernă şi de 20 ori mai ieftină decât proteina de peşte.

Deja în anii ’60 ai secolului trecut, s-a constatat că în seminţele de soia se conţin de 3 ori mai
multă vitamină B1, decât în laptele de vacă uscat [9]. În acestea se mai conţin vitaminele A, B 2, D, E
şi K. Laptele de soia se administrează în caz de ulcer stomacal, boală Bazedov, ceroză a ficatului,
colecistită ş.a. Din lecitina extrasă din soia se pregătesc preparate medicinale.

Unele proteine din soia manifestă proprietăţi de inhibitori ai fermenţilor proteolitici, ceea ce
face dificilă asimilarea acestora, din care motiv se recomandă ca seminţele să fie opărite înainte de a
fi utilizate în nutriţia animalelor, întrucât se diminuează activitatea inhibitorilor, iar aceasta conduce
la mărirea gradului de asimilare a proteinelor din soia. Se presupune că prezenţa inhibitorilor este
legată de funcţia protectoare a plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.

În timpul germinaţiei seminţelor de leguminoase enzimele devin active pentru a descompune

amidonul, proteinele de rezervă şi factorii proteici antinutriţionişti. Descompunerea proteinelor de
rezervă este necesară pentru a produce peptide şi aminoacizi favorabili stimulării creşterii seminţelor
şi plantulelor tinere. Unii factori antinutriţionişti de origine proteică, aşa ca inhibitorii amilazei,
lectinei şi tripsinei [10], precum şi de origine taninică [11] sunt prezenţi în seminţele sau
tegumentul acestora la plantele leguminoase şi deţin rol de protecţie împotriva patogenilor, inclusiv
a ciupercilor Fusarium. S-a constatat o corelaţie directă pozitivă între conţinutul de polifenoli şi
activitatea antioxidativă a extractelor de seminţe de soia [12]. Inhibitorul tripsinei din soia a fost
pentru prima oară cristalizat de către Kunitz în 1945 [13]. În condiţii in vitro s-a constatat că
83
inhibitorul tripsinei din soia, de rând cu acidul tanic inhibă activitatea proteolitică din stomacul
larvelor de Helicoverpa armigera [14].

Odată cu intensificarea crizei energetice şi majorarea preţurilor la îngrăşămintele de azot,

interesul faţă de soia care are capacitate de fixare a azotului a crescut, întrucât acumulând azotul
atmosferic, cultura bonifică solul, prin aceasta fiind un bun predecesor pentru multe culturi agricole.
Conform unor autori, materia organică obţinută din reziduurile plantelor leguminoase în cadrul
asolamentelor bonifică structura solului şi capacitatea de reţinere a apei. S-a constatat că grâul
cultivat după plantele leguminoase, inclusiv soia, are capacitate biologică, şi indici de producţie mai
înalţi decât în urma altor culturi agricole [15].

Aceaste oportunităţi ale includerii soiei în rotaţia culturilor agricole aduc, desigur mari
avantaje economice şi ecologice în tehnologiile agriculturii moderne, întrucât are loc reducerea
semnificativă a cheltuielilor legate de administrarea azotului în calitate de fertilizant.

3.2.Din istoricul apariţiei culturii soia

Soia este cunoscută mai mult de 6000 ani, din timpurile cele mai străvechi fiind folosită ca
produs de bază în alimentaţia populaţiei ţărilor din Orient. Renumitul savant rus Nicolae Vavilov o
considera drept una din cele mai vechi culturi – ca şi grâul, porumbul, orzul, inul şi bumbacul.
Despre soia găsim referinţe în multe monumente ale eposului popular din ţările Asiei de Sud-Est. În
cântece, legende, poveşti soia este prezentată ca plantă-minune, prieten al omului şi la bucurii, şi la
nevoi, salvatoare de la foame şi boli, simbol al bărbăţiei, dragostei de muncă, bunătăţii şi fidelităţii.

Soia a intrat în ritualurile ce ţin de întâmpinarea primăverii şi de petrecerile de masă. Până în

prezent, însă, nu s-a putut stabili exact originea acestei culturi, deoarece s-au păstrat foarte puţine
date. Majoritatea autorilor sunt de părerea că patria soiei de cultură este Asia de Sud-Est (China
Centrală şi cea de Nord), dar unii admit posibilitatea apariţiei acesteia mult mai devreme în India şi
apoi în China, sau simultan în India şi China. Alţi cercetători, nu exclud ipoteza existenţei câtorva
centre de apariţie a soiei, dispersate în timp şi spaţiu, dar legate de regiunea sud-estică a Asiei, cât şi
de continentele Africii şi Australiei. Savantul rus Nicolae Vavilov, încă în a.1926 scria că creşterea
soiei în Manciuria a început după venirea chinezilor. Este greu de determinat evoluţia exactă a
culturii însă se presupune că transformarea acesteia din plantă sălbatică în plantă de cultură s-a
produs prin hibridizarea naturală a speciilor Glycine max şi G.ussuriensis. Chiar dacă originea soiei
este polifenică, totuşi China, în opinia majorităţii specialiştilor, deţine întâietatea în evoluţia
multiseculară a acestei plante, fiind introdusă în cultură în jurul anilor 1100 ÎHr. [16].
84
 Conform unor date, în a.1939 misionarii au adus această cultură din China în Franţa, de unde
în continuare a fost introdusă în America. În a. 1909 suprafeţele de soia în SUA constituiau doar 800
ha, dar din a.1920 acestea se măresc continuu şi în prezent cultura deţine locul 3 după importanţă în
ţară [17].
În anii 1912-1916, în Basarabia soia se cultiva în gospodării ţărăneşti individuale. În anii ’30
ai secolului trecut, suprafeţele ocupate de această cultură constituiau mai mult de 50 mii ha. Cele
mai mari suprafeţe ocupate de soia în Moldova sovietică – 60 mii ha s-au înregistrat în anii 1951-
1955, fiind cultivată în calitate de cultură oleaginoasă, însă întrucât aceasta nu putea concura cu
floarea soarelui, iar în calitate de sursă bogată de proteine încă nu se afirmase, suprafeţele s-au redus
brusc. În legătură cu necesitatea creării unei baze furajere sigure pentru ramura vităritului, în anii
’70 ai secolului trecut suprafeţele de soia din nou au început să se mărească, ajungând până la 11-14
mii ha [18].
3.3.Condiţiile climatice de apariţie şi dezvoltare a soiei

Această cultură a apărut în condiţii de climă umedă, musonică, din care cauză minimul
biologic de temperatură este 10-15 oC, iar optimul – 20-30oC. Precipitaţiile abundente în perioada
înfloririi au contribuit la supravieţuirea, păstrarea şi înmulţirea doar a plantelor cu înflorire închisă
(cleistogame), deoarece polenul plantelor cu înflorire deschisă era spălat de ploi, ceea ce ducea la
micşorarea fecundităţii şi dispariţia biotipurilor cu înflorire deschisă. Înflorirea cleistogamă a
condus, la rândul său, la autopolenizare obligatorie şi autofecundare în cadrul unei singure flori.
Întrucât nu apăruse necesitatea polenizării încrucişate de către insecte, deci şi a atragerii acestora, a
lipsit şi selecţia naturală pentru florile mari, din care motiv florile de soia au rămas mici, fără miros
şi fără culoare vie a corolei.
Pentru creşterea şi dezvoltarea normală plantele, în dependenţă de soi, au nevoie de o sumă a
temperaturilor medii pentru perioada de vegetaţie de 2000-3000 oC. Temperatura minimă de
germinaţie a seminţelor de soia este 6-8 oC. Asemenea temperatură, de obicei, este caracteristică
pentru Moldova la sfârşitul decadei a 2-a a lunii aprilie. Totuşi, în aceste condiţii plantulele apar
târziu, o parte din seminţele pe cale de germinaţie pierind din cauza bolilor şi dăunătorilor. Soia
creşte mai intens la temperatura 16-22oC, care se consideră optimă pentru germinaţia şi apariţia
uniformă a seminţelor. În condiţiile noastre, termenul optim de semănare este perioada 20 aprilie –
10 mai. Plantulele de soia rezistă la diminuări de scurtă durată a temperaturii până la minime
negative de 2-3oC, iar în caz de acţiune mai îndelungată aceasta poate conduce la deteriorări serioase
ale plantulelor. Deşi soia este o cultură rezistentă la secetă, ea asigură roade înalte doar în condiţii de
85
umiditate suficientă. Pentru germinaţie seminţele au nevoie de 100-160% umiditate, raportată la
masa acestora [19, 20].
În condiţiile de stepă din regiunea mun.Bălţi, soiurile de soia cu precocitate medie asigură o
productivitate înaltă în caz de umiditate suficientă în iulie şi august, iar cele tardive – în iulie, august
şi prima jumătate a lunii septembrie.
Cultura este sensibilă la solurile înmlăştinite şi salinizate. De preferinţă sunt cernoziomurile
nisipo-argiloase cu conţinut înalt de humus. Roade înalte se obţin pe solurile cu reacţie neutră a
mediului.
3.4.Istoricul cercetării fuzariozelor la soia. Impactul economic al maladiei

În legătură cu mărirea suprafeţelor însămânţate şi lărgirea arealului de răspândire a soiei, în

ultimul timp, a crescut importanţa bolilor micotice, bacteriene şi virotice. Savanţii americani au
constatat că în America de Nord, speciile de fungi Deuteromycetes, însoţite de cele din clasa
Ascomycetes şi Phycomycetes au o răspândite mai înaltă pe organele plantei de soia – seminţe,
păstăi, flori ş.a. Circa 8 genuri care cuprind 135 sau chiar mai multe specii se întâlnesc pe plantele
de soia şi aduc imense pierderi economice [21].
Pentru prima oară, putrezirea seminţelor şi ofilirea plantelor de soia a fost menţionată în anul
1917 de către R.O.Cromwell [22] în statul Carolina de Nord, SUA. În calitate de agent cauzal a fost
constatat Fusarium oxysporum f.trachiphilum. Plantele infectate de acest patogen, de obicei, erau
joase, reprimate, defoliate şi ofilite.
După ce Fusarium trachiphilum a fost detectat în calitate de agent cauzal al ofilirii la soia
(Glycine max (L.) Merr.) unele specii de Fusarium au fost ulterior izolate din plante de soia cu
simptome de putregai de rădăcină, care ca şi fenomenul de ofilire se considera o problemă majoră în
Iowa în a.1953. În calitate de agent cauzal al putregaiului de rădăcină, prima dată a fost identificat
F.orthoceras Appel et Wr., denumit ulterior F.oxysporum Schlet. emend Snyd et Hans., mai apoi
fiind menţionate şi alte specii de Fusarium – F.roseum, F.solani. Boala produsă de aceste specii era
foarte severă în unele state cu condiţii similare de mediu – secetă şi temperatură joasă, de exemplu
în Minnesota şi Iowa [23].
Destul de timpuriu, diverse forme de manifestare a fuzariozelor la soia au fost atestate în mai
multe ţări ale lumii. De exemplu, în Rusia (URSS) atacul cotiledoanelor plantelor de soia de
fuzarioză este cunoscut din anul 1929 [24]. Ulterior, speciile Fusarium au fost menţionate în calitate
de agenţi patogeni ai putrezirii plantulelor şi ofilirii plantelor în Caucazul de Nord şi Extremul
Orient al URSS, autorii atenţionând că fuzariozele prezintă maladii cu cea mai mare importanţă
86
pentru soia [25, 26]. De asemenea, în SUA au apărut numeroase comunicări despre daunele produse
de fuzarioze, speciile Fusarium fiind menţionate în fiecare an în calitate de agenţi cauzali importanţi
ai putrezirii rădăcinii, tulpinii, păstăilor, seminţelor [27, 28]. De la primele etape ale investigării
fuzariozelor a fost remarcat faptul că acestea prezintă diverse forme de manifestare, care se pot
întâlni pe parcursul întregii vegetaţii, dar cea mai vulnerabilă este etapa de răsărire a plantulelor
[29].
S-a constatat că gradul de rezistenţă a plantelor de soia la sindromul de pieire bruscă
(soybean death syndrome) corelează cu intensitatea atacului rădăcinilor de către F.solani [25].
Simptomele îmbolnăvirii sunt următoarele: brunificarea şi, adesea, subţierea rădăciniţei şi
părţii inferioare a tulpiniţei, rădăciniţele laterale adesea putrezind totalmente. În condiţii de
umiditate suficientă, deasupra porţiunii afectate se pot forma rădăciniţe suplimentare. Miceliul, de
obicei, se răspândeşte prin epiderm, dar poate coloniza şi vasele conducătoare. Uneori, rădăcina
poate avea formă umflată, însoţită de dezvoltarea rădăciniţelor laterale, dese şi scurte, vărful cărora
se înnegreşte şi putrezeşte. În condiţii favorabile de creştere, plantele pot să nu prezinte manifestări
externe de îmbolnăvire, dar în caz de insuficienţă de umiditate acestea rămân în creştere, se
îngălbenesc, formând un număr mic de păstăi care conţin seminţe mici şi zbârcite. În caz de
dezvoltare puternică a bolii plantele se usucă.
Plantele de soia cu putregai de rădăcină sunt uşor observate în camp prin înălţimea
neuniformă a acestora. Plantele infectate pot arăta galbene, joase sau ofilite, iar cele infectate
puternic au un sistem radicular slab dezvoltat şi prezintă leziuni de culoare maro sau roşietică.
Asemenea plante pot fi întâlnite izolat pe suprafaţa câmpului sau sub formă de focare. În statul
Iowa, SUA putregaiul de rădăcină este provocat de speciile de fungi Rhizoctonia şi Fusarium.
Simptomele fuzariozei radiculare, de obicei, sunt decolorările brune, însă unele specii Fusarium pot
cauza decolorări roşietice pe rădăcini. Nu s-au constatat soiuri de soia rezistente la putregaiul de
rădăcină produs de speciile Rhizoctonia şi Fusarium, iar aplicarea tratamentului seminţelor prin
metode chimice poate ameliora sănătatea rădăcinilor [26].
Din întreaga diversitate de manifestări ale fuzariozei, în Republica Moldova cele mai
frecvente sunt: putrezirea seminţelor, afectarea cotiledoanelor şi rădăciniţei la etapa de germinare
(Fig.3.1). Acestea sunt deosebit de periculoase în caz de temperatură diminuată în timpul încolţirii
seminţelor. Scăderea temperaturii mai jos de nivelul 8-10ºC în această perioadă conduce la reţinerea
plantelor în creştere dar, totodată, la dezvoltarea miceliului ciupercii, ceea ce determină rărirea
semănăturilor şi apariţia plantelor lipsite de vigoare, fără potenţial optim de producţie [27].

87
 1 2 3 4 5

Fig.3.1.Simptome de fuzarioză pe rădăcinile plantulelor de soia

1, 2, 3, 4, 5 – grade de atac

O mare atenţie se acordă influenţei factorilor abiotici asupra creşterii şi dezvoltării

ciupercilor Fusarium. De exemplu, optimul de temperatură pentru reproducerea, germinarea sporilor
şi infectarea solului al acestora este 18-28ºC, iar speciile patogene pot creşte într-un diapazon şi mai
larg: 0-35º. Pentru dezvoltarea speciilor Fusarium şi intensificarea proceselor patologice, este
semnificativă şi reacţia substratului nutritiv. Majoritatea speciilor Fusarium pot creşte într-un
diapazon larg al valorilor pH al mediului – de la 2,0 la 9,0 (iar uneori şi mai mare), cu optimumul în
limitele 3,5-5,0. În procesul de creştere multe specii au capacitatea de a schimba pH mediului, să-l
aciduleze sau alcalinizeze. Deşi creşterea miceliului poate avea loc într-un diapason larg al acidităţii
mediului, formarea sporilor şi sinteza unor metaboliţi specifici se poate realiza în limite mai
restrânse [29].
Mediul ambiant este un important factor în iniţierea maladiilor plantelor, dezvoltarea
acestora şi în reglarea sensibilităţii plantelor la boală, întrucât patogeneza este determinată de
particulartităţile genotipice ale plantei-gazdă, patogenului, cât şi de caracterul factorilor ecologici.
Influenţa mediului se poate manifesta atât prin acţiunea asupra stării plantei, cât şi asupra
patogenului. Factorii mediului pot deregla adaptarea patogenului la anumite stadii de dezvoltare, la
anumite faze ale ontogenezei plantei, adaptare stabilită în procesul evoluţiei. Tocmai coincidenţa sau
necoincidenţa acestor etape poate fi factorul decisiv în acutizarea sau diminuarea bolii. Studierea
relaţiilor dintre plantă şi patogen demonstrează, pe de o parte, că influenţând nemijlocit asupra
patogenului sau a plantei diverşi factori externi pot influenţa asupra intensităţii de multiplicare a
patogenului, deci asupra dimensiunilor daunei. Pe de altă parte, factorii pedoclimatici, influenţând
direct asupra plantelor, indirect influenţează asupra ciclului de dezvoltare a patogenului, fapt care în

88
cele din urmă poate schimba rezistenţa plantelor la boală. Deci, fiecare specie de patogen sau soi de
plantă prezintă un caz independent şi în cadrul patogenezei interacţionează 3 sisteme organic legate
între ele: plantă – patogen – mediu extern.

3.5.Testarea acţiunii preparatului Enoxil asupra reacţiei plantelor de soia la fuzarioza

radiculară
3.5.1.Cercetări în condiţii de laborator
Testarea capacităţii Enoxilului de a proteja plantele de soia de putregaiul de rădăcină produs
de F.oxysporum s-a efectuat iniţial în condiţii de laborator (Fig.3.2). Pentru aceasta, s-a procedat la
tratarea seminţelor în soluţii de Enoxil timp de 9,0 ore şi cultivarea ulterioară în vase cu nisip
infectat, reieşind din raportul 25 g inocul de ciupercă la 800 gr. nisip.

Mm

50

40

30

20

10

1 2 3 4 5 6

Fig.3.2.Influenţa Enoxilului asupra creşterii rădăciniţei de soia pe fond cu infecţie de

F.oxysporum

1 – martor; 2 – 10-6; 3 – 10; 4 – 10-4; 5 – 10-3; 6 – 10-2% Enoxil

După cum rezultă din datele prezentate în Fig.3.2, tratarea boabelor/seminţelor cu soluţii de
Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2% a condus la stimularea creşterii rădăciniţei pe fond
cu infecţie de F.oxysporum var.orthoceras cu 35,0; 70,0; 158,3; 216,7 şi 201,7%, respectiv, în
comparaţie cu martorul, deci la sporirea rezistenţei plantelor la putregaiul de rădăcină.

89
 3.5.2.Cercetări în condiţii de câmp

Pentru testarea eficienţei Enoxilului în condiţii de camp, înainte de semănat seminţele de soia
s-au tratat în modul următor. Cantităţile necesare de preparat (0,06; 0,12; 0,25 g) şi amidon (2 g) au
fost dizolvate în 100 ml de apă distilată, iar cantităţile necesare de Enotanină (0,06; 0,12; 0,25 g),
utilizată ca analog proxim, s-au dizolvat în câteva picături de alcool, după care s-a adaugat apă
distilată, 2 g de amidon, volumul fiind dus până la 100 ml. În felul acesta s-au obţinut soluţii
coloidale, lipicioase de 0,06; 0,12; 0,25% de Enoxil + 2% de amidon şi 0,06%; 0,12%; 0,25% de
enotanină + 2% de amidon. Tratarea s-a efectuat prin adăugarea a 1ml de compoziţii obţinute la 80
seminţe de soia, amestecarea acestora până la acoperirea uniformă, după care au fost dispuse în strat
subţire pentru uscare, timp de 18 ore.
Seminţele tratate de soia ale soiurilor Bălţi 82 şi Bucuria au fost semănate în sol la
adâncimea de 4-5 cm, în rânduri de 2 m, distanţa dintre rânduri de 50 cm, în 4 repetiţii, în fiecare
câte 80 de seminţe. Creşterea şi dezvoltarea plantulelor a avut loc în condiţii nefavorabile de
temperaturi nocturne, media acestora în prima decadă de dezvoltare a plantelor fiind de circa 6-8ºC
– nivel termic la limita posibilităţilor adaptive ale plantelor de soia şi care predispun pentru
îmbolnăvirea de putregai de rădăcină.
Aprecierea facultăţii germinative s-a efectuat peste 21 zile de la semănat, în baza numărului
de plante răsărite. Gradul de atac al putregaiului de rădăcină s-a stabilit vizual, la etapa de 5-6
frunze, în scara de 6 trepte: 0 – plante sănătoase (imune); 1 – rezistente (1-10% de suprafaţă
radiculară necrotizată); 2 – rezistente mediu 21-25%); 3 – sensibile mediu (26-50%); 4 – sensibile
(51-75%); 5 – puternic sensibile (76-100%). Aprecierea biomasei plantulelor s-a efectuat după
uscarea acestora în aer liber, la temperatura de cameră, timp de 14 zile. Productivitatea
semincieră s-a determinat prin analiza a 20 de plante pentru fiecare variantă. Datele obţinute au fost
prelucrate statistic în pachetul de soft STATISTICA (SUA).
S-a constatat că tratarea (acoperirea) seminţelor de soia cu Enoxil (0,06%) a condus la
mărirea semnificativă a capacităţii de germinaţie a seminţelor în raport cu martorul (amidon) cu
10,0 şi 13,4%, respectiv, la soiurile Bălţi 82 şi Bucuria. Concentraţia de 0,12% de Enoxil a avut
acţiune favorabilă pentru soiul Bucuria, contribuind la sporirea germinaţiei acestuia cu 10,3%
(tab.3.1). Totodată, Enoxilul 0,06% a produs sporirea biomasei plantulelor cu 15,8 şi 9,7% respectiv,
la soiurile Bălţi 82 şi Bucuria, iar în concentraţia 0,12% – cu 9,8% doar la soiul Bălţi 82. E notanina
n-a prezentat influenţe semnificative asupra biomasei plantulelor (tab.3.2).
90
 În ceea ce priveşte gradul de atac de putregai de rădăcină, s-a constatat acţiunea favorabilă a
Enoxilului în vederea sporirii rezistenţei plantelor la boală în concentraţiile 0,06; 0,12 şi 0,25%
pentru soiul Bălţi 82 şi 0,06; 0,12% pentru soiul Bucuria. Astfel, în diapazonul concentraţiilor sus-
menţionate de Enoxil gradul de atac a fost mai diminuat cu 24,5...47,0% în comparaţie cu martorul
(amidon) la soiul Bălţi 82 şi cu 22,9...24,3% - la soiul Bucuria. Amestecul cu enotanină a prezentat
acţiune de diminuare a gradului de atac de putregai de rădăcină doar la soul Bucuria în concentraţia
0,06% (Fig.3.3).

Tabelul 3.1. Date comparative ale acţiunii Enoxilului şi enotaninei

asupra facultăţii germinative a seminţelor de soia

Varianta Concentraţie, % Bălţi 82 Bucuria

x±mx, % % x±mx, % %
Martor absolut - 74,1±2,3 94,8 89,6±1,0 109,8
Martor (amidon) - 78,2±2,9 100,0 81,6±3,6 100,0
Enoxil 0,06 86,0±0,9* 110,0 92,5±0,5* 113,4
-„- 0,12 78,5±2,9 104,0 90,0±1,5* 110,3
-„- 0,25 72,2±4,5 92,3 81,9±1,7 100,4
Enotanină 0,06 78,1±2,1 99,9 73,3±1,2* 89,8
-„- 0,12 58,8±9,8* 75,2 78,5±3,0 96,2
-„- 0,25 62,2±6,1* 79,5 81,3±2,7 99,6
* - deosebire de martor (amidon), cu suport statistic la nivelul p≤0,05.

Tabelul 3.2 . Date comparative ale acţiunii Enoxilului şi enotaninei asupra biomasei
plantulelor de soia
Varianta Concentraţie, Bălţi 82 Bucuria
% x±mx, g/1 plantă % x±mx, g/1 plantă %
Martor absolut - 0,424±0,005 96,6 0,503±0,018 99,4
Martor (amidon) - 0,439±0,023 100,0 0,506±0,017 100,0
Enoxil 0,06 0,491±0,010* 115,8 0,555±0,009* 109,7
-„- 0,12 0,482±0,013* 109,8 0,527±0,021 104,2
-„- 0,25 0,462±0,016 105,2 0,520±0,015 102,8
Enotanină 0,06 0,439±0,021 100,0 0,506±0,016 100,0
-„- 0,12 0,406±0,026 92,5 0,492±0,024 97,2
-„- 0,25 0,419±0,005 95,4 0,495±0,032 97,8
* - deosebire de martor (amidon), cu suport statistic la nivelul p≤0,05.

91
 Fig.3.3. Acţiunea Enoxilului şi enotaninei
asupra gradului de atac al plantulelor de soia de către putregaiul de rădăcină

1 – Martor (seminţe netratate); 2 – martor (amidon); 3 – 0,06%; 4 – 0,12%; 5 –0,25%

Enoxil; 6 – 0,06%; 7 – 0,12%; 8 –0,25% enotanină.

S-a stabilit că greutatea seminţelor per plantă în varianta Enoxil (0,06%), la soiul Bălţi 82 a
prezentat o creştere de 23,3%, iar în variantele Enoxil în concentraţiile 0,06 şi 0,12% la soiul
Bucuria – de 19,6 şi 34,8% în raport cu martorul (amidon). Nu s-au înregistrat valori cu diferenţe
semnificative de martor în cazul aplicării enotaninei (tab.3.3).

Tabelul 3.3. Acţiunea Enoxilului şi enotaninei asupra productivităţii plantelor de soia

Varianta Concen- Bălţi 82 Bucuria

traţie, % x±mx, g/1 plantă % x±mx, g/1 plantă %
Martor absolut - 12,9±0,12 107,5 12,2±0,12 108,9
Martor (amidon) - 12,0±1,33 100,0 11,2±1,24 100,0
Enoxil 0,06 14,8±1,44* 123,3 13,4±0,50* 119,6
-„- 0,12 13,0±0,55 108,3 15,1±1,39* 134,8
-„- 0,25 12,8±1,25 106,7 12,0±0,41 107,1
Enotanină 0,06 12,1±1,65 100,8 13,0±1,24 116,1
-„- 0,12 11,7±0,73 97,5 12,6±1,34 112,5
-„- 0,25 11,6±1,45 96,7 10,4±0,35 92,9
* - deosebire de martor (amidon), cu suport statistic la nivelul p<0,05.

Din datele prezentate, rezultă că tratarea seminţelor de soia cu Enoxil în concentraţia 0,06;
0,12% contribue la sporirea facultăţii germinative, biomasei plantulelor, productivităţii de seminţe şi
rezistenţei plantelor la putregaiul de rădăcină produs de patogenii Fusarium şi procedeul poate fi
utilizat în tehnologiile de protecţie a soiei [34].
92
 Bibliografie

1.www.gazetadeagricultura.info…
2.Vozian V., Iacobuţă M. Plasticitatea ecologică a soiurilor de soia. În: Lucr.conf.intern.şt.-
pract. Culturile tehnice în agricultura modernă, Republica Moldova, Bălţi, August 7-9, 2008, p.113-
114
3.Будак А.Б., Челак В.Р. Некоторые результаты по созданию сортов сои. În:
Lucr.conf.intern.şt.-pract. Protecţia integrată a culurilor de cîmp, Republica Moldova, Bălţi, Iunie
18-19, 2009. Chişinău: Tipografia centrală, p.202-205
4.Berglund D.R., Helms T.C. Soybean Production.
http://www.ag.ndsu.edu/pubs/plantsci/rowcrops/a250w.htm
5.Взгляд на продовольствие. http:www.fao.org/giews/English/fs/index.htm
6.Lemon JR. Research shows soy protein supports good health.
www.theolivebranch.com/news/soy.htm accessed 25 June 2009
7.GMO compass http://www.gmo-compass.org/eng/grocery....html accessed 25 June 2009
8.Soy stats. www.soystats.com/2008/Default-frames.htm.accessed 25 June 2009
9.Енкен В.Б. Соя. М.: Сельхозгиз, 1959, 622 с.
10.Savelkoul F.H.M.G., Van der Poel A.F.B., Tamminga S. The presence and inactivation
of trypsin inhibitors, tannins, lectins and amylase inhibitors in legume seeds during germination.
Plant Foods for Human Nutrition, 1992, Vol.42, Nr.1, P.71-85
11.Taylor D., Cormack B. Choice of cereal and pulse species and varietes.
http://orgprints.org/8163/01/8.pdf
12. Malencic D., Maksimovic Z., Popovic M., Miladinovic J. Polyphenol contents and
antioxidant activity of soybean seed extract. Bioresource Technology. 2008, Vol.99, Issue 14,
P.6688-6691
13.Trypsin Inhibitors Product Information. http:www.worthington-biochem.com
14.Chen Zhu W., Jun De Q. Effect of soybean trypsin inhibitor, gossypol and tannic acid on
the midgut protease activities and growth of Helicoverpa armigera larvae. Acta Entomologica
Sinica. http:www.cababstractsplus.org/abstracts…
15.Kumbhar A.M., Buriro U.A., Oad F.C, Chachar Q.L. Yield parameters and N-uptake of
wheat under different fertility levels in legume rotation. Journal of Agricultural Technology, 3 (2),
P.323-333

93
 16.History of Soybeans. http://www.ncsoy.org/ABOUT-SOYBEANS/History-of-
Soybeans.aspx
17.Hymowitz T., Newell C. Current thought on origins, present status and future on
soybeans. Crop.resources, New York, 1977, P.197-209
18.Ветрова Е.Г., Голбан Н.М., Коробко В.А. Зернобобовые культуры. Кишинев: Картя
молдовенескэ, 1982, 154 с.
19. Коробко В.А. Селекция и семеноводство сои в Молдавии. Кишинев: Штиинца,
1984, 80 с.
20. Простакова Ж.Г., Корецкая Л.С., Лупашку Г.А. Аспекты экологии возбудителей
фузариоза сои в Молдове. Микология и фитопатология, 1992, Том.26, Вып.4, С.299-304
21.Roy K.W., Baird R.E., Abney T.S. A Review of Soybean (Glycine max) Seed, Pod and
Flower Mycofloras in North America, with Methods and a Key for Identification of Selected Fungi.
Mycopathologia, 2001, Vol.150, Nr.1, P.15-27
22. Cromwell R.O. Fusarium-blight, or wilt diseases of soybean. Agr. Res., 1917, Vol.8,
P.421-440
23.Nyvall R.F. Colonization of soybeans by species of Fusarium. Mycologia, Vol.68, No.5,
1976, p.1002-1010
24. Ячевский А.А. Справочник фитопатологических наблюдений. Л., 1929, 237 с.
25.Лобик В.И. К вопросу о болезнях сои по наблюдениям в 1930 г. в Есентуках.
Изв.Северо-Кавказкой краевой СТАЗР, 1930, Т.6-7, с.285
26.Абрамов И.Н. Грибные болезни соевых бобов на Дальнем Востоке, Владивосток,
1931, 84 с.
27. Noble R.J., Hynes H.J., Mecleery F.C. Plant diseases recorded in New South Wales.
Depat.Agr.New South Wales Sci.Bul., 1935, 46, p.395
28.Liu K. Studies on a Fusarium diseases of soybean pods. Memories of the college of Agr.
Kyoto Imperial. Univ., Kyoto, 1940, V.47, P. 15-29
29. Владимирский С.В. Фузариоз всходов. Записи ЛСХИ, Вып.I, Л.: Сельхозгиз, 1938,
с.111-130
30.Lightfoot D.A., Gibson P.D., Meksem K. Method of determining soybean death
syndrome resistance in a soybean plant. Patent 7288386 USA, MPK, C12Q 1/06, n09/954773, 2007
31.Soybean root rot in 2003. http:www.ipm.iastate.edu/ipm/icm/2003

94
 32.Лупашку Г.А. Выявление устойчивых к фузариозу и абиотичеким факторам среды
сортообразцов сои. Автореферат дисс….канд.биол.наук. п.Самохваловичи, Минской обл.-
1987, 20 с.
33.Билай В.И. Фузарии. Киев: Наукова думка, 1977, 442 с.
34.Lupaşcu G., Saşco E., Lupaşcu T. et al. Procedeu de protecţie a genotipurilor de soia de
fuzarioza radiculară. Brevet de invenţie MD, nr.3549, 2008

95
 4.INFLUENŢA PREPARATULUI ENOXIL ASUPRA PUTREGAIULUI CENUŞIU,
INDICILOR DE PRODUCŢIE ŞI CALITATE LA VIŢA DE VIE

V.CEBANU, B. GĂINĂ, A. MIDARI

4.1. Particularităţi biologice ale viţei de vie. Scurt istoric al culturii

Viţa de vie (Vitis vinifera L.) este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae,
originară din regiunea mediteraneană, Europa Centrală şi sud-vestul Asiei, din Maroc şi Spania până
în sudul Germaniei în nord şi în est până în nordul Iranului. Este o liană, care atinge o înălţime de
35 m. Frunzele alternează, sunt lobate palmat şi au o lungime şi lărgime de 5–20 cm. Fructul este o
boabă, cunoscut ca strugure; care la specia sălbatică are un diametru de 6 mm şi când se coace
dobândeşte o culoare purpurie închis spre negru, cu o floare gălbuie; iar la plante cultivate este de
regulă mult mai largă, de până la 3 cm lungime şi poate avea o culoare verde, roşie sau purpure.
Specia sălbatică se găseşte în păduri umede şi pe malurile apelor curgătoare.

Strugurele sălbatic este deseori clasificat ca V.vinifera, subsp. silvestris (în unele clasificări
considerat Vitis silvestris), cu V. vinifera, subsp. vinifera restricţionată la formele cultivate. Viţa de
vie domesticită are flori hermafrodite, dar subsp. silvestris este dioecică (are flori masculine şi
feminine pe plante separate) şi pentru ca fructul să se dezvolte este necesară polenizarea. Strugurii
sălbatici au fost recoltaţi de cultivatori şi fermierii timpurii. De mii de ani, fructul este cules atât
pentru proprietăţile sale medicinale, cât şi pentru cele nutriţionale, istoria lui fiind strâns legată de
cea a vinului.

Schimbări în conformaţia sâmburilor (mai mici la formele cultivate) şi distribuţii ale

seminţelor sălbatice cultivatorilor, au avut loc între cca 3500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în
sudul Transcaucaziei (Armenia şi Georgia). Cultivarea strugurilor s-a răspândit şi în alte părţi ale
lumii, în perioada preistorică sau în antichitate (1, 2).

Strugurii au fost transportaţi în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de
Nord în jurul anului 1600 şi apoi în Africa, America de Sud şi Australia. În America de Nord,
strugurii au format hibrizi cu o specie de Vitis, gen originar din regiune; unii hibrizi fiind creaţi
intenţionat pentru a combate Phylloxera.

În America de Nord creşterea speciei Vitis vinifera a fost limitată la regiunea cu climă
temperată de pe Coasta de vest a Statelor Unite, în New Mexico şi California. Însă, datorită unor

96
cercetări interprinse de Konstantin Frank, Vitis vinifera este cultivată acum şi în regiunile cu un
climat mai aspru ca New York şi sudul provinciei canadiene Ontario.

În martie 2007, cercetători australieni de la CSIRO (3), lucrând în Centrul cooperativ de

cercetare pentru viticultură au descoperit că "mutaţii independente şi extrem de rare din două gene
[VvMYBA1 şi VvMYBA2] [din struguri roşii] produc o singură viţă-de-vie albă, care este părintele
aproape tuturor varietăţilor de struguri albi din lume. Dacă numai o singură genă ar fi suferit mutaţii,
majoritatea strugurilor ar fi rămas roşii şi astăzi nu am avea mai mult de 3000 de cultivatori
disponibili, de struguri albi."

4.2.Istoricul viței de vie și vinificaţiei în lume și în Moldova

Utilizarea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit
improvizat de vin, vechi de 7000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996 (4). Alte dovezi au
arătat că mesopotamienii şi vechii egipteni aveau plantaţii de vin şi deţineau măiestria necesară
fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât şi
sub formă de vin. Cultivarea Vitis viniferei, ca şi producţia vinului, au început în China în timpul
dinastiei Han, în secolul 2 î.Hr., odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuşi, viţa de vie
sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului înainte de
sec.2.

Seva de viţă de vie a fost folosită de vindecătorii tradiţionali europeni pentru tratarea bolilor
de piele şi de ochi. Alte utilizări includ folosirea frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri şi
inflamaţii ale hemoroizilor. De asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiţi strugurii
necopţi, iar stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipaţiei şi setei. În tratamentul
cancerului, holerei, variolei, ameţelilor, infecţilor ale pielii şi ochilor, boli ale rinichilor şi ficatului
au fost folosiţi strugurii necopţi.

Au fost create şi multiplicate varietăţi de struguri fără sâmburi, pentru a atrage consumatorii,
însă cercetări recente au arătat că multe dintre propietăţile vindecătoare ale strugurilor provin chiar
de la sâmburi.

Viticultura şi vinificaţia ani de-a randul au rămas principalul gen de activitate al populaţiei.
Confirmările acestui fapt pot fi găsite nu doar în documentele scrise şi vestigiile istorice, dar şi în
folclor, obiceiuri, în limbajul cotidian al moldovenilor. Dezvoltarea multiseculară a acestui teritoriu
este indisolubil legată de practicarea şi evoluţia vinificatiei, proces care, sub aspect cronologic, a
cunoscut mai multe etape.
97
 Perioada preistorică. În Moldova vinul se produce din cele mai străvechi timpuri. Forma
spontană a vitei de vie a fost cunoscută pe acest spaţiu încă din epoca eneolitului, adică cu şapte mii
de ani în urmă.
Viticultura constituia o preocupare a populaţiei deja în perioada tripoliană – pe cioburi de ceramică
şi pe vase de lut, produse între anii 2700-3000 înainte de era noastră, au fost identificate imprimeuri
ale seminţelor de struguri. Prelucrarea (fermentarea) strugurilor şi producerea de vin a fost una din
activităţile stravechi pe acest teritoriu.
Perioada antică. După cum arată săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Republicii
Moldova, cu aproximativ 2500 de ani în urmă coloniştii greci au familiarizat populaţia băştinaşă cu
procedeele folosite de ei în vinificaţie, aceasta fiind una dintre ramurile-cheie ale economiei statului
elen antic. Atunci pe meleagurile noastre a început „la scară industrială” (în raport cu realităţile
acelui timp) producerea de vinuri pentru consum casnic si pentru schimburi pe alte marfuri.
Un nou impuls pentru dezvoltarea de mai departe a vinificaţiei a venit odată cu perioada de
înflorire a Imperiului Roman, care pusese stăpânire pe teritoriile dacilor, inclusiv cele dintre Nistru
si Prut. Despre puterea acelui impact vorbeşte terminologia, care în popor se foloseşte pănă astazi
pentru tot ce este legat de producerea vinului.
Evul Mediu. În această perioadă istorică în mediul boierimii moldoveneşti s-a încetăţenit un
specific „cult al vinului”, fapt ce a impulsionat şi mai mult dezvoltarea vinificaţiei. Pentru plantaţiile
de viţă de vie sunt repartizate terenuri considerabile, cunoaşte perfecţionare tehnologia vinicolă, se
construiesc numeroase hrube pentru păstrarea producţiei. La curtea domnească existau dregători, în
a căror grijă se aflau viile şi cramele. Este semnificativ că pentru calitatea vinurilor, în special a
celor care erau servite la masa voievodului, principalul dintre acestea, vel-paharnicul, răspundea
literalmente cu propriul cap.
Din secolul XIV a început exportul de vinuri în Polonia şi Cnezatul Moscoviei. Pe durata
perioadei jugului otoman (sec. XV - XVIII) livrările nu au încetat, ci s-au extins şi mai mult,
cuprinzând Ucraina şi Orientul. Anume din acea epocă începe istoria Moldovei în calitate de
exportator permanent de loturi semnificative de vinuri.
Din păcate, nu se ştie cu exactitate volumul vinurilor produse pe acele timpuri, dar cert
rămâne ca această marfă era inclusă plenar în schimburile naturale şi comerciale, aducând un venit
solid pentru Ţara Moldovei.
Perioada moderna si contemporana. În epoca respectivă unele microzone vitivinicole
istoriceşte statornicite au pornit pe calea obţinerii unui prestigiu dincolo de hotarele meleagului

98
nostru. De exemplu, vinurile roşii de înaltă calitate, care provin din Purcari, judetul Tighina, sunt
larg cunoscute de trei secole. Ele au fost distinse în 1878 cu medalia de aur la Expoziţia mondială de
la Paris. Familia imperială rusească achiziţiona vinurile de Purcari pentru vinoteca curţii. Din
secolul XIX au început livrările de Negru de Purcari catre casa regală britanică.
Unul dintre cei mai buni vinificatori, P.C. Cazimir, la acea epoca a adus din Franta şi a
plantat pe moşia sa din apropierea Mileştilor Mici butaşi de soiuri noi progresive. Iar carierele de
piatră părăsite el s-a gândit să le folosească în calitate de depozit pentru vin.
În prezent, Cricova, Mileştii Mici, Brănesti sunt cele mai mari obiective subterane de
depozitare a productiei intreprinderilor de ramură. Ele reprezintă întregi oraşe cu străzi care se
extind pe sute de kilometri şi spaţii pentru păstrarea vinurilor efervescente, a circa 30 de mii de tone
de vinuri de soi şi a 2 milioane de sticle de colecţie. Întreprinderile industriei vinicole fac investiţii
de capital nu numai în tehnologiile şi echipamentele moderne, ci şi în noile plantaţii de viţă de vie,
asigurându-şi astfel o stabilă calitate a producţiei (5).

4.3.Repercursiuni ale bolilor fungice la viţa de vie

Viticultura în Republica Moldova prezintă un sector al agriculturii cu nivel de intensificare
înalt. Dezvoltarea viticulturii, datorită atacurilor frecvente de diverse organisme fitopatogene,
implică un consum ridicat de produse chimice şi, deci, ca şi alte sectoare ale agriculturii se confruntă
cu probleme mari ale omenirii la ora actuală – poluarea mediului ambiant.
În ultimii ani, aplicarea pe larg a metodei chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor viţei
de vie a contribuit la agravarea stării ecologice (acumularea de fungicide în sol, poluarea aerului şi
apelor). Aplicarea nejustificată a produselor chimice în protecţia plantelor are efecte grave atât
asupra plantelor şi animalelor prin fenomenele de fitotoxicitate, dezechilibre ale agrobiocenozelor,
apariţie de noi rase virulente ale patogenilor, cât şi asupra sănătăţii omului în urma intoxicării
organismului, afectării sistemului imunologic, ereditar, funcţiei de reproducere ş. a.
Această situaţie impune necesitatea elaborării unor metode eficiente de protecţie contra
bolilor şi dăunătorilor viţei de vie, alternative celor chimice, sau cu aplicare minimă a pesticidelor.
De menţionat, că comunitatea ştiinţifică este preocupată de elaborarea şi implementarea metodelor
nepoluante de producere agricolă. Referitor la cultura viţei de vie, o atenţie deosebită în publicaţiile
ştiinţifice se acordă metodelor biologice de combatere a bolilor, bazate pe utilizarea diferitelor
ciuperci-antagoniste, bacterii, superparaziţi, antibiotice [6-12].

99
 Pornind de la aceste obiective, o importanţă apreciabilă în ecologizarea măsurilor de
combatere a bolilor viţei de vie pot avea metodele biologice de combatere, bazate pe utilizarea unor
extracte sau seminţe de plante, ce nu dăunează plantelor, nonpoluante pentru mediul ambiant şi mai
puţin dependente de condiţiile de temperatură, umiditate ş. a. De menţionat, că aplicarea unor astfel
de produse în programele ecologice de combatere a organismelor nocive poate fi realizată doar în
conformitate cu prevederile regulamentului Comunităţii Europene [13] care reglementează strict
produsele (inclusiv substanţele extrase din plante) pentru utilizare în agricultura ecologică.

Având în vedere cele menţionate şi luând în considerare perspectiva utilizării acestor produse
în tehnologiile ecologice de obţinere a producţiei viticole pure, investigaţiile au fost axate pe
elucidarea acţiunii antifungice a preparatului Enoxil.

4.4.Aspecte metodice de testare a acţiunii preparatului Enoxil

Pentru realizarea celor propuse, au fost determinate concentraţiile optime şi toxice de Enoxil
pentru prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu, maladie frecventă la viţa de vie, produsă de
ciuperca imperfectă Botrytis cinerea Pers. Preventiv, pentru determinarea dozelor fungitoxice ale
preparatului Enoxil au fost iniţiate experimentări la soiul de viţă de vie Sovignon pe parcele mici, cu
aplicarea preparatului în mod profilactic, până la producerea infecţiei.

Variantele cercetate au fost amplasate în blocuri rendomizate în 4 repetiţii, a câte 10 tufe în

fiecare pe poligonul experimental al secţiei Imunologie şi Protecţie, a Institutului Naţional al Viţei
de Vie (INVV). Soiul Sauvignon a fost cultivat pe suprafaţa de 6,7 ha, situată pe pantă Sud-Estică,
în schema de plantare 2,5 x 1,75 m. Testarea preparatului în concentraţiile: 0,05; 0,1 şi 0,2% s-a
efectuat în paralel cu varianta etalon în care s-au aplicat tehnologiile existente de combatere a bolilor
viţei de vie. În calitate de marrtor a servit un lot de 40 tufe netratate. Tratamentele au fost efectuate
cu stropitoarea manuală pneumatică "Neptun", consumul de soluţie fiind 0,45 l per tufă. În
variantele în studiu, tufa a fost formată după tipul cordon orizontal cu două braţe laterale. Operaţiile
agrotehnice şi întreţinerea solului (aratul, operaţiile în verde, praşila) s-au efectuat conform
tehnologiei convenţionale de producere. Estimarea frecvenţei atacului şi intensităţii dezvoltării bolii
a fost efectuată conform metodelor acreditate de cercetare. Evaluarea atacului s-a estimat pentru
toţi strugurii de pe tufă.

Aprecierea frecvenţei (F,%) şi intensităţii (I,%) putregaiului cenuşiu a fost efectuată după
metoda propusă de autorii Берим Н. Г. (1972), Săvulescu A., Rafailă C. (1978).
100
 Indicele F (%) reprezintă valoarea relativă a numărului (n) de struguri atacaţi, raportat la
numărul total de struguri luaţi în evidenţă (N) şi se calculează prin relaţia:

F = n x 100% / N.

Intensitatea atacului (I, %) reprezintă gradul de extindere a bolii şi a fost evaluată în scara de
6 trepte (grade): 0 – fructificarea ciupercii lipseşte; 1 – se manifestă unele pete solitare, mici cu
fructificare slabă, abia vizibile; 2, 3, 4, 5 – 10-15; 16-25, 26-40, 40%, respectiv, de suprafaţă atacată.
Indicele (I, %) se calculează din relaţia:

I = [(∑ a x b) / (N x K)] x 100 %, în care:

a – numărul de struguri cu acelaşi grad de atac;

b – gradul de atac respectiv;

N – numărul total de struguri luat în evidenţă;

К – gradul maxim de atac în scara de evaluare.

Eficacitatea biologică (E, %) a produselor chimice aplicate a fost calculată conform metodei
Берим Н. Г. (1972) după formula:

E = [(a – b)/a] x 100%, în care:

E – eficacitatea biologică (%);

a – intensitatea atacului în varianta martor;

b – intensitatea atacului în varianta cu tratament.

Pentru aprecierea diferenţelor de producţie de struguri obţinute în variantele cercetate cu

aplicarea produsului Enoxil contra putregaiului cenuşiu la viţa de vie şi varianta etalon cu aplicarea
tehnologiei de protecţie conform recomandărilor existente, în anul 2008 a fost determinată şi
evaluată recolta medie de struguri: recolta la hectar, producţia de struguri per tufă, conţinutul de
zahăr şi aciditatea în must.

Conţinutul de zahăr (%) în struguri s-a stabilit prin densitometria mustului (Гост 13192-73.
СТ СЭВ 4256-83), iar aciditatea mustului (g/dm3) – prin titrare (Гост 14252-73).

Prelucrarea statistică a datelor obţinute s-a efectuat prin metoda varianţei în pachetul de soft
STATISTICA 7. Veridicitatea deosebirilor între variante s-a stabilit conform criteriului t (Student)
pentru gradul de confidenţă p<0,05.
101
 Spre deosebire de anul 2007, condiţiile climatice ale anului 2008 au fost mai favorabile
pentru manifestarea şi dezvoltarea putregaiului cenuşiu în toate regiunile viticole. De menţionat, că
primăvara anului 2008 s-a deosebit prin condiţii specifice – timp rece şi ploios, fapt care a
determinat reţinerea fazelor de dezvoltare a viţei de vie în zona centrală cu aproximativ 7 zile. La
sfârşitul decadei a doua a lunii aprilie au fost înregistrate precipitaţii abundente atât în Centrul, cât şi
în Sudul republicii. Media depunerilor de precipitaţii în primele două decade ale lunii a constituit
34,2 mm, depăşind cu 71-87% media multianuală. Temperatura medie în a doua decadă a fost
12,2oC, fiind cu 2,2oC mai înaltă comparativ cu datele medii multianuale. În luna iulie, în zona
centrală s-a menţinut vreme caldă cu precipitaţii locale.

La 28 iulie 2008 s-a înregistrat apariţia primelor simptome ale putregaiului cenuşiu. În
perioada de coacere, în varianta de referinţă – martor intensitatea bolii a atins 19,35%, iar frecvenţa
de atac – 58,45%. Deci, maladia a înregistrat o manifestare puternică, astfel fiind posibilă
determinarea sigură a eficacităţii de utilizare a preparatului Enoxil şi tehnologiei Etanol în
combaterea acesteia.

4.5.Determinarea acţiunii fungicide a preparatului Enoxil asupra patogenului

Botrytis cinerea Pers.
Pornind de la condiţiile favorabile de dezvoltare ale patogenului B.cinerea, în anul de cercetare
2008 tratamentele contra putregaiului cenuşiu au fost efectuate în următoarele termene şi faze de
dezvoltare ale viţei de vie: 1 – postînflorire (11.06); 2 – creşterea bobiţelor (23.06); 3 –
compactizarea ciorchinelor (12.07); 4 – începutul coacerii (1.08); 5 – 20 zile pînă la recoltare
(29.08). Tratamentele s-au efectuat pe acelaşi fundal de tratamente contra altor boli (mana şi
făinarea viţei de vie) în care s-a aplicat tehnologia existentă de combatere a bolilor care prevede 6
tratamente contra manei şi 5 – contra făinarei: 1 - Cuproxat SC 3 kg/ha + Topaz 0,4 l/ha; 2 - Quadris
0,8 l/ha; 3 - Ridomyl Gold MZ 68% WG 2,5 kg/ha + Mystic 25 EC 0,4 l/ha; 4 - Foliogold 2,0 kg/ha
+ Magistru 25 EC 0,4 l/ha; 5 - Bravo 500 SC 2,0 l/ha + Atemi 0,1 l/ha; 6 - Cuproxat SC 4 l/ha.

În varianta Etalon s-a aplicat tehnologia existentă de combatere a putregaiului cenuşiu, care
constituie 2 tratamente cu utilizarea produselor Rovelin 50 WP (1,5 kg/ha) şi Sumilex 50 WP (1,0
kg/ha) pe acelaşi fundal de combatere a manei şi făinarei, unde s-au prevăzut 6 tratamente contra
manei şi 5 – contra făinării: 1 - Cuproxat SC 3 kg/ha + Topaz 0,4 l/ha; 2 - Quadris 0,8 l/ha; 3 -
Ridomyl Gold MZ 68% WG 2,5 kg/ha + Mystic 25 EC 0,4 l/ha; 4 - Foliogold 2,0 kg/ha + Magistru

102
25 EC 0,4 l/ha; 5 - Bravo 500 SC 2,0 l/ha + Atemi 0,1 l/ha + Rovelin 50 WP 1,5 kg/ha; 6 - Cuproxat
SC 4l/ha + Sumilex 50 WP 1,0 kg/ha.
În a.2007 toate variantele în care s-a aplicat preparatul Enoxil, au prezentat indici diminuaţi
ai putregaiului cenuşiu, cei mai semnificativi fiind în cazul concentraţiei 0,2%, la care frecvenţa şi
intensitatea maladiei au fost de 3 şi 3,4 ori, respectiv, mai diminuaţi, comparativ, cu martorul
(tab.4.1).

Tabelul 4.1. Eficacitatea biologică a preparatului Enoxil contra putregaiului cenuşiu la viţa de
vie (2007)
Frecvenţa (F,%) Intensitatea (I,%) Eficacitatea (E,%)
Variante Concentraţie, %
x±mx σ x±mx σ x±mx σ
Enoxil 0,05 30,53±0,39* 0,7 8,99±0,16* 0,3 42,33±1,87 3,2
-„- 0,1 21,29±0,71* 1,2 5,73±0,27* 0,5 63,24±2,08 3,6
-„- 0,2 17,57±0,52* 0,9 4,62±0,13* 0,2 70,30±1,75 3,0
Martor - 52,50±1,00 1,7 15,61±0,59 1,0 - -

*– deosebire de martor cu suport statistic la nivelul p<0,05.

În condiţiile meteorologice ale anului 2008 frecvenţa de atac a ciupercii B.cinerea a variat
funcţie de faza de dezvoltzare a viţei de vie, ajungând în faza de coacere a strugurilor la nivelul de
58,45%, cu intensitatea de 19, 35% (tab.4.2).
Tabelul 4.2. Eficacitatea biologică a preparatului Enoxil contra putregaiului cenuşiu la viţa de
vie (2008)
Variante Concentraţie, % Frecvenţa (F,%) Intensitatea (I,%) Eficacitatea (E,%)
x±mx σ x±mx σ x±mx σ
Enoxil 0,05 49,78±1,85* 3,2 14,60±0,65* 1,1 24,46±2,61** 4,5
-„- 0,1 40,21±2,23* 3,9 11,72±0,61* 1,1 39,48±1,26** 2,2
-„- 0,2 32,00±1,28* 2,2 9,42±0,53* 0,9 51,37±2,08** 3,6
Etalon - 13,16±0,89* 1,6 3,39±0,22* 0,4 82,53±0,88 1,5
Martor - 58,45±1,25 2,2 19,35±0,90 1,6 - -

*– deosebire de martor cu suport statistic la nivelul p≤0,05;

**– deosebire de etalon cu suport statistic la nivelul p≤0,05.

Datele prezentate (tab.4.2, Fig.4.1) relevă că în a.2008 s-a manifestat o acţiune fungitoxică
evidentă a preparatului Enoxil asupra agentului patogen B.cinerea. În variantele cu aplicarea

103
preparatului în concentraţiile 0,05 şi 0,1% frecvenţa bolii a fost la nivel de 49,78 şi 40,21%, iar
intensitatea bolii – 14,60 şi 11,71%, respectiv.
Eficienţă maximă a Enoxilului s-a manifestat în concentraţia 0,2%, în cazul căreia frecvenţa
şi intensitatea maladiei a fost la nivel de 32,0 şi 9,42%, respectiv, iar eficacitatea biologică a
constituit 51,37% (tab.4.3). De menţionat, că în varianta martor indicii de frecvenţă şi intensitate ai
putregaiului cenuşiu au fost mult mai înalţi decât în varianta Enoxil 0,2%.

Fig.4.1.Manifestarea putregaiului cenuşiu la viţa de vie

Tabelul 4.3. Eficacitatea biologică a preparatului Enoxil contra atacului de putregai cenuşiu
la viţa de vie, exprimată în unghi-arcsinus √procent (2008)

Eficacitatea biologică (E, %) Unghi-arcsinus √procent

Variantă Concentraţie, %

Enoxil 0,05 24,46 29,7

-„- 0,1 39,48 38,9
-„- 0,2 51,37 45,8
Etalon - 82,53 65,3
DL 2,3

104
 4.6.Determinarea indicilor de producţie şi calitate a strugurilor în cadrul măsurilor de
protecţie a viţei de vie de putregaiul cenuşiu

Se ştie că în cadrul elaborării tehnologiilor de protecţia plantelor, o mare importanţă are

menţinerea parametrilor optimi ai indicilor de producţie şi calitate. În legătură cu aceasta, au fost
investigate asemenea însuşiri importante pentru viţa de vie, ca recolta de struguri (q/ha), conţinutul
de zaharuri (g/l) şi nivelul de aciditate (g/dm 3) în must. Datele obţinute (tab.4.4) relevă că în
intervalul de concentraţii testate, preparatul Enoxil a prezentat indici de producţie (61,9-66,9 q/ha)
superiori martorului (58,5 q/ha), dar inferiori Etalonului (76,6 q/ha).

Producerea vinurilor de calitate superioară din soiurile albe, necesită în strugurii proaspeţi
destinaţi prelucrării industriale un conţinut de zaharuri de 176 g/dm 3 şi aciditate titrabilă a mustului
de 8...11 g/dm3. În legătură cu aceasta, putem observa că indicii de zaharitate şi aciditate, în
variantele cu Enoxil s-au păstrat în limitele prevăzute de normele standard, depăşind martorul, dar
cedând Etalonului. De menţionat, totuşi, că cea mai eficientă variantă cu Enoxil (0,2%) a fost,
practic, la nivelul Etalonului în ceea ce priveşte conţinutul de zaharuri şi, de rând cu Etalonul (7,53
g/dm3) a prezentat nivel optim de aciditate (9,34 g/dm3).

Tabelul 4.4. Date comparative ale cantităţii şi calităţii producţiei de struguri la aplicarea
preparatului Enoxil în combaterea putregaiului cenuşiu

Variantă Concen- Recoltă de struguri Zaharitate Aciditate

traţie, % q/ha % faţă % faţă g/l % faţă % faţă g/dm3 % faţă % faţă
de de de de de de
Etalon Martor Etalon Martor Etalon Martor
Enoxil 0,05 61, 78,8 105,8 173,3 90,2 101,7 10,79 143,3 94,2
9 4
-„- 0,1 63, 81,0 108,9 176,8 92,0 103,7 9,86 130,9 86,1
7 7
-„- 0,2 66, 85,1 114,4 186,6 97,1 109,5 9,34 124,0 81,6
9 7
Etalon - 78, - 134,4 192,2 - 112,7 7,53 - 65,8
6 3
Martor - 58, 74,4 - 170,5 88,7 - 11,45 152,1 -
5 1
DL 2,6 - - 4,65 - - 0,42 - -

Cercetările cu privire la potenţialul protector al preparatului Enoxil în combaterea putregaiului

cenuşiu al strugurilor viţei de vie a condus la următoarele concluzii.

105
 Preparatul Enoxil manifestă o acţiune fungitoxică penrtu patogenul B. cinerea la viţa de vie,
în special, în concentraţia 0,2%, în cazul căreia intensitatea atacului bolii a fost puternic diminuată
(de 2 ori), în comparaţie cu martorul netratat. Enoxilul poate fi aplicat în combaterea putregaiului
cenuşiu la soiurile tolerante penrtu B.cinerea, procedeul de protecţie fiind nepoluant şi prezintând o
alternativă metodei chimice în scopul obţinerii producţiei viti-vinicole ecologic pure sau o alternanţă
cu produsele chimice la aplicarea defolierii parţiale a tufelor.

Bibliografie

1.Viţă de vie. http:ro.wikipedia.org/wiki/Vita_de_vie

2.Zohary D., Hopf M. Cultivarea plantelor în lumea veche. Oxford: Oxford University Press., 2000
3.Walker A.R., Lee E., Bogs, J. et al. Struguri albi rezultaţi din mutaţia a două gene similare şi
adiacente. The Plant Journal, 2007, 49 (5): 772-785
4.http://www.archaeology.org/9609/newsbriefs/wine.html
5.Viticultura. http://www.vartely.md/lang...
6.Mirică I., Mirică A., Şesan T. şi colab. Cîteva consideraţii asupra atacului produs în ţara noastră de
putregaiul cenuşiu al strugurilor cu unele contribuţii la stabilirea unei tehnologii de combatere mai eficientă.
Buletinul de Protecţia Plantelor, 2, Oltenia, Bucureşti, 1990, p.11-24
7.Şesan T., Stadiul actual al combaterii biologice a micozelor viţei de vie. Buletinul de Protecţia
Plantelor, 2, Bucureşti, 1990, p.3-10
8.Мареев-Королев П.И., Биологические средства в системе защиты виноградников от
вредителей и болезней в Краснодарском крае. Проблемные вопросы защиты винограда от вредных
организмов: Материалы всесоюзной научно-практической конференции (10-14 апреля 1989 г.), Ялта,
1990, с.315-317
9.Минаев А.П. Опыт применения биологического метода борьбы с вредителями в совхозе-
заводе имени "В.И. Ленина" Анапского района Краснодарского края. Проблемные вопросы защиты
винограда от вредных организмов: Материалы всесоюзной научно-практической конференции (10-14
апреля 1989 г.), Ялта, 1990, с.318
10.Пузанова Л.А. Применение ампеломицина для биологической защиты винограда от
оидиума. Проблемные вопросы защиты винограда от вредных организмов: Материалы всесоюзной
научно-практической конференции (10-14 апреля 1989 г.), Ялта, 1990, с.176-180
11.Чебану В.А., Дегтярь В.Н., Определение эффективности некоторых штаммов бактерий рода
Pseudomonas в борьбе с оидиумом на виноградниках. Труды Научного центра виноградарства и
виноделия, Институт винограда и вина "Магарач", Ялта, 2000, c.32-34
12.Чебану В. Интеграция современных методов и средств борьбы с серой гнилью винограда в
условиях Республики Молдова. Новые технологии производства винограда для интенсификации
106
отечественной виноградо-винодельческой отрасли. Материалы научно-практической конференции
посвященной 70-летию ВНИИВ и В им. Я.И.Потапенко (8-9 августа 2006 г.), Новочеркаск, Роcс.
акад.сельскохозяйственных наук, 2006, с.142-148
13.Official journal of the European Communities. 473. 15.03.2002. p.21-24

II. APLICAREA PREPARATULUI ENOXIL ÎN MEDICINĂ

5. PROPRIETĂŢI ANTIOXIDANTE. CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE

MATRICEI SILICIOASE ALE PREPARATULUI ENOXIL

Tudor Lupaşcu, Gheorghe Duca, Alexandru Gonţa, Evelina Popovici

Introducere
Dezvoltarea domeniului tehnologic industrial a expus şi expune populaţia la efectele
poluanţilor mediului ambiant. Creşterea concentraţiei substanţelor toxice în soluri, ape şi aer
conduce la evoluţia şi adaptarea microorganismelor ce provoacă apariţia unor noi tipuri de maladii.
O problemă globală actuală este afectarea fiinţei umane de diferite boli ale sistemelor
organismului. Printre stările psihologice care conduc la dereglarea sănătăţii omului se numără
stresul, factor principal în apariţia diferitor patologii [1, 2].
Oamenii de ştiinţă cercetează factorii şi cauzele responsabile de aceste efecte negative în
organism, pentru a putea interveni şi preveni acţiunea nocivă ale acestora. Una dintre cauzele
apariţiei dereglărilor la nivel biologic, chimic, genetic şi psihologic este formarea radicalilor liberi
[3]. Poluarea atmosferică, radiaţiile excesive şi reziduurile toxice prezintă surse „primare” de
radicali proveniţi din mediu. Ca exemplu, ar fi marile cantităţi de radicali liberi generate în cadrul
proceselor de fotoliză şi radioliză a apei [4]. Schematic, mecanismul de formare a radicalilor liberi
este prezent în Fig.1.

107
 Fig.1 Schema formării radicalilor liberi

În anul 1956, doctorul Denham Harman de la Universitatea din Nebraska a prezentat pentru
prima data "teoria radicalilor liberi în procesul îmbătrânirii". Acest pas uriaş făcut în ştiinţa medicală
a fost ignorat timp de doua decenii de comunitatea medicală, până cand dovezile în sprijinul acestei
teorii au devenit evidente, astfel încat ea nu a mai putut fi contestată.

Dintre factorii importanţi care generează radicali liberi putem enumera poluarea aerului, apei,
radiaţia UV, consumul de alcool, alimentaţia incorectă, fumul de ţigară ş.a. Radicalii liberi produşi
şi speciile reactive ale oxigenului sunt metaboliţi oxigenaţi foarte reactivi, care conduc la distrugerea
lipidelor, proteinelor şi ADN-ului. Astfel, cercetările ştiinţifice din domeniul antioxidanţilor sunt
actuale, deoarece aceşti compuşi participă la prevenirea neajunsurilor cauzate de radicalii liberi
atât în organismul uman, cât şi în diferite produse alimentare şi cosmetice [5-7].
Radicalii liberi, inclusiv radicalul superoxid (O 2˙-), radicalul hidroxil (OH●) şi peroxidul de
hidrogen (H2O2) au contribuit la dezvoltarea unor boli precum astmul bronşic, cancerul, bolile
cardiovasculare, cataracta, diabetul zaharat, bolile inflamatorii gastro-intestinale, boli ale ficatului,
boala parodontală şi alte procese inflamatorii.
Reactivitatea radicalilor liberi este determinată de prezenţa a cel puţin unui electron necuplat.
Radicalul liber oxidează molecula atacată prin înlăturarea unui electron sau unui atom de hidrogen.
Reactivitatea acestor radicali depinde de structura lor: radicalul liber al unei molecule simple are un
timp de viaţă scurt, iar radicalii eliberaţi de o moleculă complexă sunt mult mai stabili, cu un timp
de viaţă cu două sau trei ordine de mărime mai lung [8].
Inhibarea proceselor distructiv-oxidative generate prin eliberarea de radicali liberi presupune
acţiunea unui factor de control reprezentat de antioxidanţi. Radicalii liberi sunt molecule înalt
108
reactive cu un electron impar (sau "liber") pe orbitalul extern, condiţie de dezechilibru care
transformă aceste molecule fragmentate în agenţi foarte instabili şi periculoşi din puncte de vedere
biochimic. Compuşii chimici complecşi, cum sunt cei din structura fiinţei umane, dobândesc
stabilitate prin paritatea electronilor de molecule. Atunci când o molecula pierde un electron, ea
devine dezechilibrată din punct de vedere electrochimic, instabilă biochimic şi extrem de reactivă,
cautând să-şi recapete stabilitatea prin sustragerea violentă a unui electron de la alta moleculă.
Schematic, acest proces este redat în Fig.2

Fig. 2. Schema interacţiunii antioxidanţilor cu radicalii liberi

Termenul de antioxidant este un concept introdus în literatură pentru un produs având în

vedere complexitatea proprietăţilor acestuia. Astfel, antioxidantul poate fi substanţa care la
concentraţii extrem de reduse în raport cu substratul, previne sau întârzie semnificativ oxidarea
acestuia. Antioxidanţii funcţionează adecvat numai în strânsă corelaţie cu structura radicalului liber,
concentraţia de agent nociv, proprietăţile şi modul de acţiune al acestuia în ţesutul ţintă [9].
Sursele externe de radicali liberi includ radiaţia nucleară, razele X şi microundele, metalele
toxice precum Aluminiul şi Cadmiul din apa potabilă, smogul, aditivii alimentari chimici, fumul de
ţigară, gazele de eşapament (în special compuşii cu Plumb) şi, poate cel mai semnificativ, uleiurile
vegetale hidrogenate omniprezente în preparatele uzuale precum margarina de consum. Aceste
grăsimi artificiale se oxidează în clipa în care intra în contact cu aerul şi continuă acest proces în
interiorul organismului, producând un lanţ de reacţii de atac la nivel molecular asupra celulelelor şi
funcţiilor vitale cu o viteză superioară capacităţii de apărare a organismului. Toate substanţele
enumerate mai sus produc radicali liberi atunci când sunt oxidate (combinate cu oxigenul) şi
descompuse.

109
 O posibilă soluţie pentru această problemă este folosirea antioxidanţilor naturali, care
neutralizează radicalii liberi şi protejează celulele organismului uman. Antioxidanţii reprezintă un
grup de compuşi sintetizaţi de organism, întâlniţi în diverse produse alimentare de provenienţă
naturală. Antioxidanţii acţionează în mod sincron cu organismul uman, consumând radicali liberi şi
menţinând sănătatea omului. Rolul antioxidanţilor constă în anihilarea acţiunii radicalilor liberi din
organismul uman, care se produc continuu şi servesc drept catalizatori pentru procesele metabolice.
Dacă organismul uman nu este supus factorilor nocivi externi, acesta îşi reglează singur
cantitatea radicalilor liberi, fără implicaţii din afară şi, dimpotrivă, când factorii nocivi externi
acţionează asupra organismului uman, cantitatea radicalilor liberi se măreşte esenţial, situaţie în care
este necesară suplimentarea alimentelor cu substanţe naturale antioxidante. Sunt cunoscute sute de
antioxidanţi, dar numai cinci dintre ei constituie o funcţie-cheie pentru organismul uman, fiind
numiţi antioxidanţi de reţea. Acestea sunt vitaminele C şi E, acidul lipoic, glutationul şi coenzima Q
10. De menţionat că vitaminele C şi E sunt produse în organismul uman, din care cauză acestea îşi
au sursa în hrană. Acidul lipoic, glutationul şi coenzima Q 10 sunt produse de organismul uman,
însă conţinutul antioxidanţilor scade paralel cu îmbătrânirea organismului, motiv pentru care este
necesară obţinerea acestora din exterior. Schematic neutralizarea radicalilor liberi este prezentată în
Fig.3.

110
 Fig. 3. Schema neutralizării radicalilor liberi

Flavonoizii constituie o clasă largă de compuşi prezenţi în plante, compuşi ce posedă

proprietăţi antioxidante. Aceştia conţin un număr de grupe hidroxile fenolice ataşate la structura
inelară, conferindu-le astfel proprietăţi reducătoare.
Activitatea antioxidantă a polifenolilor este determinată de prezenţa grupelor hidroxilice în
inelul B în poziţiile 3' şi 4' şi într-o măsură mai mică de grupa hidroxilică din inelul B în poziţia 4'
[10]. Flavonolii, în special catechina, quercitina, kaemferolul şi glucozidele lor, sunt constituenţi ai
ceaiului verde şi negru [11], a vinului roşu şi a seminţelor de struguri [12].

5 4
3
6
A C 2'
2
7
8 O
1 B

5'

Fig. 4. Structura chimică comună a flavonelor [10]

Studiile efectuate in vitro au definit potenţialul antioxidant al polifenolilor ca parametru ce

determină capacitatea de captare a radicalilor liberi, cum sunt radicalii superoxizi, oxigenul singlet,
radicalul hidroxil şi radicalul peroxil (care la rândul lor stau la baza diferitor patologii). Structurile
chimice ce contribuie la activitatea antioxidantă a polifenolilor, incluzând structura vecinală
dihidroxi- sau trihidroxi-, poate chela ionii de metal prin formarea complecşilor şi poate totodată
preveni generarea radicalilor liberi. Această structură permite, de asemenea, delocalizarea
electronilor, conferind reactivitate înaltă de distrugere a radicalilor liberi [13].

111
 Antocianidinele şi catechinele au fost testate pentru activitatea inhibitorie in vitro asupra
enzimelor ciclooxigenaze (COX). S-a constatat că cel mai puternic efect inhibitor al enzimelor COX
îl are cianidina, care conţine în inelul B grupele 3',4' dihidroxilice. Pentru catechine cis-,
transizomeria, empimerizarea nu a influenţat semnificativ activitatea inhibitoare asupra enzimelor
COX, iar prezenţa grupelor galloyl în structura catechinelor a influenţat mai mult activitatea lor
inhibitoare asupra enzimelor COX [14,15].
Prin generarea radiolitică a speciilor de oxigen reactiv în prezenţa diferitor catechine ce sunt
constituenţi activi ai ceaiului şi seminţelor de struguri, s-a constatat că paguba ADN [16] produsă de
aceste particule reactive se micşorează cel mai mult în prezenţa EGCG [17].
Din studiul activităţii antioxidante totale medii a vinului roşu, s-a constatat că 54,76% sunt
determinate de contribuţia catechinei şi epicatechinei, care alcătuiesc în jur de 63,54% din
constituenţii fenolici (191 şi 82 mg/l respectiv) [18].
O inflenţă mare asupra proprietăţilor inhibitoare a polifenolilor în procesele redox o are gradul
de polimerizare. Fracţiile polifenolice extrase din struguri cu un grad diferit de polimerizare au avut
un efect antioxidant/antiradicalic diferit[19]. Activitatea antioxidantă/antiradicalică determinată prin
testul DPPH pentru fracţia polifenolică din struguri, compusă din monomeri şi oligomeri mici, a fost
mai înaltă în comparaţie cu fracţia care includea flavonoli şi oligomeri procianidinici cu masă
moleculară mare.
Enotaninurilele extrase din seminţe de struguri reprezintă un complex de polifenoli care
posedă un anumit grad de polimerizare. Pentru a mări activitatea antioxidantă a enotaninurilor,
aceste substanţe au fost supuse oxidării lente cu obţinerea compuşilor ce se caracterizează printr-un
grad mai mic de polimerizare.
Prezenta cercetare este axată pe capacitatea antioxidantă a unor forme de Enoxil, produs nou
şi original, obţinut la Institutul de Chimie al Academiei de Ştiinţe din Moldova.
Se pune accent tot mai mare pe utilizarea compuşilor naturali, precum polifenolii extraşi din
seminţele de struguri. S-au încercat diferite sisteme de extracţie cu obţinerea noilor produşi cum sunt
taninurile. Acţiunea antioxidantă, antibacteriană şi antifungică pe care o manifestă aceşti compuşi
este pe larg studiată în literatura de specialitate. Totodată datorită solubilităţii scăzute în apă sau
alcool, a instabilităţii precum este oxidarea sau reducerea, aceşti compuşi creează probleme în
conceperea noilor medicamente [20-22].
Seminţele de struguri conţin o gamă largă de compuşi polifenolici cum sunt enotaninurile. În
scopul îmbunătăţirii calităţilor fizico-chimice ale acestor compuşi, cercetătorii de la Institutul de

112
Chimie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei au modificat structura şi proprietăţile fizico-chimice ale
enotaninurilor prin reacţii de oxidare, fapt ce a condus la apariţia noului produs numit Enoxil [23-
25].
Preparatul prezintă un interes evident, dat fiind că fabricarea acestuia se realizează din materie
primă naturală, ecologică şi inofensivă şi care, spre deosebire de alte preparate medicamentoase, nu
generează efecte secundare. În special, este menţionat faptul că materia primă o constituie seminţele
de struguri, existente în cantităţi suficiente pe teritoriul Republicii Moldova [25].
Enoxilul reprezintă o compoziţie de substanţe polifenolice, compuşi carboxilici, cetonici,
aldehidici şi esterici. Acest produs s-a evidenţiat prin proprietăţile remarcabile terapeutice, care au
fost testate la: Institutul Oncologic în cadrul Secţiei Mamologie, Catedra de Microbiologie,
Imunologie şi Virusologie al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie ”N.Testemiţanu” [26,27].

Fig.5. Schema proceselor de depolimerizare a enotaninurilor[27]

113
 Conform cercetărilor clinice, s-a constatat că Enoxilul posedă proprietăţi antiseptice, iar prin
metoda ABTS şi DPPH s-a constatat că el prezintă proprietăţi antioxidante. Astfel, preparatul
poate fi utilizat pentru obţinerea preparatelor cosmetice, farmaceutice etc. [26].
În cadrul analizelor fizico-chimice s-a constatat că Enoxilul este un compus foarte higroscopic,
instabil la o temperatură mai mare de 70 0C. În acest scop, prezenta cercetare este o investigaţie
asupra îmbunătăţirii proprietăţilor fizico-chimice şi a celor terapeutice ale preparatului Enoxil, cu
utilizarea şi modelarea de noi compozite pe bază de argilă.
De-a lungul timpului, s-a încercat modelarea diferitor compozite pe bază de argilă de tip
montmorilonite, cum ar fi Na+montmorilonite sau Ca2+montmorilonite (bentonită sodică, bentonită
cu calciu), recunoscute pentru proprietăţile farmacologice remarcabile în utilizarea terapeutică
internă şi externă [28].
Astfel, modelarea complexului montmorilonite-Na + - Enoxil va intensifica şi va proteja
proprietăţile terapeutice ale Enoxilului. Obiectivele de bază sunt folosirea de noi materiale pentru a
entrapa compusul Enoxil, prelungirea activităţii terapeutice, menţinerea stabilităţii, testarea clinică a
noilor produşi cu activitate antibacteriană şi antifungică.
În prezentul studiu se vor analiza doua tipuri de matrici: argila cationică şi silicea mezo-
poroasă, în care se încearcă entraparea Enoxilului, cu scopul remedierii unor inconveniente practice
şi a sporirii activităţii antioxidante.
5.1. Caracteristica şi proprietăţile fizico-chimice ale matricei argiloase
Argilele sunt cele mai cunoscute şi răspândite minerale de pe suprafaţa pământului, folosite de
oameni încă din primele zile ale civilizaţiei datorită abundenţei acestora în natură, cât şi a
proprietăţilor acestora. Diversitatea domeniilor de utilizare a acestor materiale a determinat
acoperirea unei palete largi de cercetare, găsindu-se aplicaţii în domenii de vârf precum medicina,
farmaceutica, agricultura, cataliza, protecţia mediului etc.
Clasa argilelor cuprinde două mari grupe şi anume grupa argilelor cationice, larg răspândite în
natură şi grupa argilelor anionice, mai puţin răspândite în natură, dar relativ simplu şi ieftin de
sintetizat [29].
Adsorbanţii minerali naturali reprezintă materiale de origine minerală, având structură poroasă,
suprafaţă complexă şi proprietăţi de adsorbţie pronunţate. În funcţie de structura, componenţa
chimică şi proprietăţile fizico-chimice, adsorbanţii minerali sunt clasificaţi în trei categorii
principale, incluzând silicaţi disperşi, silicaţi stratificaţi şi, sub formă de panglici, silicaţi cu structură
în carcasă (zeoliţi) [30].

114
 Silicaţii disperşi (diatomite) sunt de origine sedimentară şi se caracterizează printr-un conţinut
mare de bioxid de siliciu (60-95 %). Diatomitul s-a format ca rezultat al depunerii, în îndelungate
perioade geologice a scheletelor algelor monocelulare (diatomeelor). Tripoli (trepel) este apropiat,
prin compoziţia chimică, diatomitului, deosebindu-se însă prin origine, în majoritate de provenienţă
minerală. Spre deosebire de diatomit, particulele de tripoli au o formă sferoidală, cu diametrul de 1-
2 μm [30].
Silicaţii stratificaţi şi sub forme de panglici sunt clasificaţi în mai multe grupe. Din punct de
vedere cristalo-chimic, mineralele argiloase prezintă silicaţi cristalini de aluminiu sau magneziu,
având o structură stratificată, asemenea unui “sandvich” din straturi tetraedrice şi octaedrice.
Straturile tetraedrice şi octaedrice, suprapuse, formează pachete de tipul 1:1 (strat tetraedric:strat
octaedric) sau 2:1 (strat tetraedric:octaedric:tetraedric). Minerale cu structura de tip 1:1 sunt
caolinitul, dickitul, nacritul, hallouzitul. Mineralele de tip 2:1 se clasifică în două categorii. O
categorie include mineralele care se dilată în apă sau solvenţi polari, de exemplu montmorillonitul,
nontronitul, vermiculitul, sauconitul, saponitul, hectoritul [30,p.4,5].
Montmorillonitul în stare pură nu este prea răspândit în natură, acest mineral constituind
frecvent componenta principală a bentonitelor. Formula generală a montmorilonitului este
A0.3(Al1.3Mg0.7)[Si4]O10.(OH)2.xH2O, unde A este cationul de schimb ionic, K +, Na+, sau
0.5Ca2+.Valorile capacităţii de schimb cationic al acestui bentonit ating 70-100 mechiv/100g de
argilă. Suprafaţa specifică atinge 120 2/g. Razele efective ale porilor constituie 0,7 şi 3-4 nm,
mărimi caracteristice pentru montmorilonit. În procesul adsorbţiei adsorbaţilor polari,
montmorilonitul se dilată. Graţie acestei proprietăţi, bentonitele au capacitatea de a adsorbi nu
numai molecule cu dimensiuni mici, dar şi macromolecule ca aminoacizii şi compuşii proteinici,
coloranţii şi oxiacizii [31].
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor sorbţionale şi catalitice ale bentonitelor, s-au efectuat studii
complexe în vederea activării lor chimice, fiind elucidate modificările din reţeaua cristalină a
montmorilonitului, modificările chimiei suprafeţei, ale capacităţii sorbţionale şi de schimb cationic.

115
 Fig.6. Structura montmorilonitului [35]

În scopul modificării chimiei suprafeţei montmorillonitului se practică diferite procedee,

incluzând tratarea lor cu soluţii acide diluate sau concentrate, la rece sau la diferite temperaturi [32].
O caracteristică structurală importantă a montmorillonitului este prezenţa moleculelor de apă
interstratală, care se asociază orientat, respectând simetria hexagonală ( Figura 6 ) [35].

În cazul montmorillonitului, cantitatea de apă interstratală nu este într-un raport stoichiometric

definit, ci este variabilă. La deshidratare straturile de molecule de apă nu sunt cedate la un punct fix

de temperatură, ci are loc o deshidratare progresivă cu ridicarea temperaturii, începând de la 1000C

(ceea ce arată că moleculele de apă sunt labil si diferit fixate în structură).

Fenomenul este reversibil, iar structura montmorillonitului nu se modifică. În urma proceselor

de hidratare–deshidratare se modifică doar distanţa dintre pachetele straturilor Al2O3 . 4

SiO2 .H2O. Astfel, în cazul montmorillonitului uscat în aer, distanţa dintre pachete este 8,6Å, iar la

saturare cu apă, aceasta devine 19,7 Å [33].

La argilele montmorillonitice, apa este adsorbită între pachetele reţelei cristaline formând un
strat de grosime variabilă, în funcţie de gradul de hidratare .

116
 Numeroşi cercetători au dovedit că numărul de straturi de molecule de apă este dependent de
natura cationului interstratal. S-a stabilit astfel că montmorillonitul sodic are următoarele valori ale
spaţiului bazal în funcţie de prezenţa a 1,2,3 straturi moleculare de apă: 12,5Å; 15,5Å şi respectiv
19,0Å [35].
Studiul acestor tipuri de materiale minerale se încadrează în domeniile actuale de cercetare,
deşi se cunosc unele utilizări ale acestora din Antichitate. Bentonita sodică este inclusă în
Farmacopeea Europeana, ediţia 4, fiind larg utilizată în scopul tratamentului medicinal sau cosmetic.
Pe piaţa naţională şi internaţională sunt prezente câteva tipuri de argilă cu proprietăţi
terapeutice, precum: Argila alba (caolin), Argila albastră, argila verde şi argila galbenă [34].
Argilele sunt minerale foarte valoroase pentru îngrijirea pielii, fiind principalele materii prime
tradiţionale, folosite la prepararea produselor cosmetice, în principal datorită purităţii şi fineţii. Ca
produs farmaceutic, se folosesc sub forma de prafuri, alifii, paste, pentru tratarea iritaţiilor şi
arsurilor. Se observă o cerere tot mai mare de produse naturale, în special a celor pe bază de argilă,
datorită proprietăţilor curative pe care le posedă: curăţă epiderma, are efect antiseptic şi regenerativ
de suprafaţă, suplineşte nevoia de minerale a pielii, favorizează regenerarea celulară, stimulând
metabolismul, tonifică pielea, curăţă coşurile şi punctele negre, albeşte tenul, netezeşte ridurile,
eficiente în tratamentul celulitei etc. [34,36]

5.2. Caracteristica şi proprietăţile matricei silicioase

Silica este denumirea des utilizată pentru descrierea materialelor ce conţin SiO 2 ce se regăsesc
sub formă cristalină sau amorfă. Utilizarea la scară industrială a materialelor silicioase sintetizate, în
special a silicei nanostructurate, a condus la evoluţia aplicabilităţii lor în diferite domenii cum ar fi:
industria cosmetică, industria farmaceutică, industria textilelor, industria vopselelor şi multe altele.
Obţinerea pulberilor ultrafine în soluţie prin procedeul sol-gel (PSG) este o metodă foarte
uzuală de chimişti şi larg aplicată pentru obţinerea nanomaterialelor [37-41].
Există două căi de sinteză sol – gel la temperatura camerei. Prima variantă constă în formarea unui
sol prin simpla dizolvare şi condensare a speciilor de silice în soluţii apoase, ceea ce conduce la
apariţia reţelei de silice. Acest tip de condensare poate apărea în diferite soluţii apoase, în funcţie de
pH şi concentraţia de sare [41].
Cea de-a doua cale presupune formarea de silice din precursori alcoxidici şi apă în solvent
alcoolic. O explicaţie a mecanismul PSG aplicat materialelor pe bază de silice ar fi că numărul de
coordinare al siliciului este, în general, 4, deşi poate apărea o extindere a coordinării pentru stările

117
de tranziţie. Comparativ cu metalele tranziţionale, siliciul este mai puţin electropozitiv şi, de aceea,
nu este foarte susceptibil la un atac nucleofil, ceea ce conferă stabilitate compuşilor silicici [41,43].
Procedeul sol-gel decurge în câteva etape după cum urmează:
a) hidroliza şi condensarea precursorilor moleculari şi formarea solurilor;
b) gelifierea (tranziţia sol gel);
c) maturarea;
c) uscarea.
Gelurile de silice sunt, în mod cert, materialele cele mai investigate în chimia anorganică.
Pentu prepararea gelurilor de silice prin PSG, pot fi utilizate diferite tipuri de precursori.
Principiul chimic de bază al PSG constă în transformarea unor specii conţinând Si-OR sau
Si-OH în compuşi siloxan. Pentru a obţine o particulă sau chiar un gel, numărul de legături siloxan
trebuie să fie maxim şi, în consecinţă, numărul grupărilor silanol şi alcoxid trebuie să fie minimizate
[42].
Recţiile chimice care au loc în timpul PSG pot fi descrise formal prin trei ecuaţii de bază.
Condensarea se poate realiza fie printr-un mecanism de producere de alcooli, fie printr-unul
din care rezultă apă [43].
a) ≡ Si − OR + H2O → ≡ Si − OH + R − OH a) hidroliză
b) ≡ Si − OH + ≡ Si − OR → ≡ Si − O − Si ≡ + R − OH b) condensare
c) ≡ Si − OH + ≡Si − OH → ≡Si − O − Si ≡ + H2O c) condensări
Reacţiile chimice de bază sunt aceleaşi pentru ambele tipuri de precursori conţinând siliciu şi
pentru speciile monomerice, oligomerice sau polimerice. Totuşi luate în considerare două situaţii
diferite trebuie cu privire la mecanismul de reacţie: reacţiile în mediu acid, respectiv în mediu bazic.
Pentru înţelegerea diferenţei este necesar să se reamintească faptul că punctul de sarcină zero (PZC)
al speciilor conţinând Si-OH este 1,5 ÷ 4,5 (grad mai mare de condensare la o valoare mai joasă a
PZC-densitatea sarcinii electrice pe suprafaţă). Acidulând soluţia la un pH < PZC, rezultă că speciile
silicice vor fi încărcate (+), iar pentru un pH > PZC speciile vor fi încărcate (-) [37,39].

118
 Reacţie de hidroliză, X = R, Y = H;
Reacţie de condensare, X = R sau H, Y= ≡Si.
În mediu acid, atomul de O al grupării Si-OH sau Si-OR este protonat rapid în prima etapă.
Gruparea eliminată (H2O sau alcool) este produsă prin protonare.
În mediu bazic, dacă reacţia are loc la pH > 2, reacţia decurge după un mecanism nucleofil,
prin atacul fie a OH-, fie a Si-O- asupra atomului de siliciu. Apariţia OH - sau Si-O- are loc prin
disocierea unui H+ din molecula de H2O sau Si-OH. În reacţia de hidroliză, anionul hidroxil atacă
siliciul printr-un mecanism SN2 (substituţie nucleofilă în două trepte) în care OH - înlocueşte OR-. În
reacţia de condensare, ionul nucleofil silanolat atacă speciile silicatice neutre şi înlocuieşte OH - sau
OR- [40].
Cei mai uzuali tetraalcoxisilani utilizaţi în PSG sunt tetrametoxisilan (TMOS) şi
tetraetoxisilan (TEOS). Totuşi, întregul procedeu este cu mult mai complex, atât timp, cât reacţiile
de hidroliză şi condensare sunt condiţionate de altele în timpul tuturor etapelor PSG şi sunt, în plus,
influenţate, în diferite proporţii, de parametrii discutaţi în următoarele paragrafe.
Odată cu agregarea sau condensarea particulelor de sol, viscozitatea solului creşte progresiv şi
se formează gelul (cu condiţia ca solul să fie suficient de concentrat). Tranziţia sol gel este realizată
când se formează o reţea continuă [41].

5.2.1. Dimensiunile şi morfologia silicelor

Dimensiunea particulei este determinată de parametrii de sinteză utilizaţi. Dimensiunile

particulelor de silice comercială se încadrează între 10-25 nm.

Tabelul 1. Proprietăţile fizico-chimice şi dimensiunile particulelor de silice

Materialul de silice Natura Cristalinitatea Dimensiunea, Polaritatea
produsului nm
Soluţia de silice Soluţie amorfă 1-1000 hidrofilă
coloidală
Gelul de silice Pulbere amorfă 0.5-5, până la hidrofilă
reţele de 500µm-
6mm
Silicea mezoporoasă pulbere amorfă 50-1000 hidrofobă
Zeosilicea Pulbere cristalină 50-5000nm Hidrofilă/hidrofobă

119
 5.2.2. Proprietăţile hidrofobe-hidrofile
Hidrofilicitatea materialului silicios creşte în paralel cu mărirea numărului de grupe silanol,
capabile de a forma legături de hidrogen cu moleculele de apă.

suprafaţa hidrofilă suprafaţa hidrofobă

Concentraţiile de grupe hidroxil pe nm2 la suprafaţa silicei amorfe este cuprinsă între 4-5 grupe
OH/ nm2. Soluţia coloidală de silice, silicea mezoporoasă şi gelul de silice au proprietăţi hidrofile
datorită concentraţiei înalte de grupe silanol [43,44].

5.2.3. Solubilitatea
Gradul de dizolvare şi precipitare a silicei în apă depinde de factorii de hidroliză şi condensare,
catalizaţi de ionii OH.
Pentru dimensiuni nanometrice ale materialului silicios amorf, concentraţia la echilibru ( în
condiţii de 25oC, soluţie apoasă, pH 7) corespunde concentraţiei de 70 ppm. Silicea cristalină are
solubilitate la echilibru mult mai joasă, aproximativ 6ppm [45].
Aceste materiale sunt obţinute prin proceduri similare, cu diferenţe mici în diametrul porilor şi
grosimea pereţilor, dar cu o organizare a porilor diferită [44].

Fig.7. Exemple de structuri 3D, a materialelor silicioase (a) MCM-41, (b) MCM-48, (c) MCM-
50

În funcţie de condiţiile de sinteză, sunt posibil de obţinut următoarele materiale silicioase:

120
- structuri lineare şi paralele: porii acestor structuri sunt aranjaţi în forma de tuburi cilindrice,
împachetate unul alături de celălalt sub forma unei geometrii hexagonale. Exemple din această
grupă pot fi materialele MCM-41, SBA-15.
- structuri tridimensionale cubice: porii acestor structuri sunt aranjaţi în formă de tuburi mici
interconectate cu simetrie sub forma unui cub. Din această grupă face parte MCM-48.
- structuri lamelare: structura acestor materiale este formată din plane largi cu organizarea
cavităţilor interioare paralel sau perpendicular lamelelor. Exemplu de această structură este
MCM-50 [44].

Fig.8. Imagini SEM a materialelor sintetizate sub diferite forme:[45]

(a) giroid; (b) tuburi; (c) sfere; (d) fibre mici; (e) fibre lungi (Scara fiind de 10µm)

5.2.4. Materiale silicice SBA-15

Un alt exemplu de material mezoporos cu structură organizată este SBA-15, care este
asemănător cu MCM-41, dar cu pereţii mai subţiri, fapt ce ce îi conferă o stabilitate mai mare decât
cea a MCM-41. Procesul de sinteză a materialului SBA-15 este uşor de realizat, ceea ce poate
conduce la formarea nanomaterialelor cu pori uniformi şi dimensiuni în intervalul 5-30 nm.

121
 Fig.9. Imaginea SEM a silicei mezoporoase SBA-15 [46]

Valorile tipice pentru volumul porilor şi aria suprafeţei sunt 0.8-1.2cm 3/g şi respectiv 800-
1000m2/g. Reţeaua aranjării porilor SBA-15 ia forma unui hexagon, cu mezopori bi-dimensionali
uniformi, cu sistem complementar de micropori aranjaţi dezordonat (diametru < 2nm) localizaţi în
pereţii mezoporilor. Datorită capacităţii de a încapsula diferiţi compuşi şi a stabilităţii sale termice,
SBA-15 este pe larg utilizat la entraparea de compuşi farmaceutici, catalizator în reacţiile de
oxidare a apelor reziduale, la diminuarea concentraţiei de coloranţi etc. [47].

5.3. Prepararea şi testarea soluţiilor de Enoxil şi fracţiile sale

5.3.1. Metode şi tehnici de caracterizare structurală şi spectrală
5.3.1.1. Metode instrumentale de analiză
 Spectroscopia UV-VIS
Prin această tehnică se pot obţine informaţii cu privire la nivelele electronice ale moleculelor
studiate. Spectrele UV-VIS sunt asociate cu tranziţiile electronice care au loc la trecerea dintr-o stare
fundamentală într-o stare excitată electronic. În acest scop s-a utilizat Spectrofotometrul T80
(Compania Beijing Purkinje General Instrument Co., Ltd.).

Spectre de absorbţie pentru probe lichide s-au înregistrat la 296 K, cu o precizie de ±0.2 nm în
cuve de cuarţ de 1 cm. Datele spectrale au fost înregistrate şi prelucrate de mai multe ori, cu probe
paralele, astfel încât maximul de absorbţie a fost stabilit cu o precizie de ±0.2 nm. Spectroscopia
UV-VIS a fost utilizată pentru determinarea activităţii antioxidante –antiradicalice prin metoda
ABTS şi DPPH. Acest aparat a fost oferit de Facultatea de Chimie şi Tehnologie Chimică a
Universităţii de Stat din Moldova [48].

 Spectroscopia FT - IR
Spectrele în FT - IR sunt datorate mişcărilor de vibraţie şi rotaţie moleculară. Bazele teoretice
ale interpretării acestor spectre aparţin mecanicii clasice şi mecanicii cuantice. Spectrometrele FT –
IR se caracterizează printr-o mare precizie, sensibilitate şi reproductibilitate. Termenul de „Fourier
transform infrared spectroscopy” provine de la factorul Fourier Transform - algoritm matematic
care converteşte datele obţinute şi le actualizează în spectru [49]. Înregistrarea spectrelor a fost
efectuată cu aparatul Portable IdentifyIR, ce foloseşte ca interfaţă „Diamond Attenuated Total
Reflection” de la compania Smiths Detection. Acest aparat a fost oferit de Centrul de Cercetări
pentru Oenologie al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi de Medicină Veterinară, Iaşi [50].

122
  Izoterme de adsorbţie şi desorbţie a azotului la 77 K
Metoda include realizarea procesului de adsorbţie/desorbţie a N 2, la temperatura 77K, folosind
aparatul Nova Surface Area Analyzer E2200 din cadrul Colectivului de Chimie a Materialelor. S-a
studiat procesul de adsorbţie/desorbţie fizică, pentru determinarea suprafaţei specifice BET şi
volumul total al porilor. Distribuţia dimensională a porilor pentru materiale mezoporoase s-a
determinat utilizând metoda BJH, precum şi ecuaţiile altor izoterme, distribuţia microporilor
utilizând metoda Horvath-Kawazoe [51].

 Cromatografie lichidă de înaltă performanţă (HPLC)

Este o metodă de analiză calitativă şi cantitativă utilizată în biochimie şi chimie
analitică pentru separarea, identificarea şi cuantificarea compuşilor. În metoda HPLC se foloseşte o
coloană încărcată cu diferite materiale (faza staţionară), o pompă ce împinge faza/fazele mobilă(e)
prin coloană şi un detector ce identifică timpii de retenţie ale moleculelor. Timpul de retenţie
depinde de interacţiunea dintre faza staţionară, moleculele de analizat şi solvenţii utilizaţi. A fost
utilizat Aparatul HPLC/ESI-MS/MS alcătuit dintr-un sistem HPLC (Agilent 1200) în tandem
MS/MS (Agilent 6520) , utilizând ca sursă ionizarea prin electrospray. Acest aparat a fost oferit de
Institul de Chimie Macromoleculară “Petru Poni” din Iaşi [52].

 Analiza SEM/EDAX
Metoda include utilizarea unui microscop electronic de baleiaj cu sistem de analiză elementară
calitativă şi cantitativă EDAX, având o rezoluţie de 3 nm în cazul studiilor de suprafaţă şi o
rezoluţie de 4 nm în cazul studiilor de separare de fază. Domeniul de mărire este între 25X- 1 000
000X , iar rezultatele sunt înregistrate în format digital. Microscopul de baleiaj Quanta 200 cu
sistem de analiză Edax permite examinarea probelor conductoare şi neconductoare, cu conţinut de
apă. Cu ajutorul acestui tip de microscop electronic se pot realiza studii ale morfologiei de
suprafaţă, studii de separare de fază, analiza elementală EDAX (identificarea elementelor calitativ şi
cantitativ), determinări dimensionale de particule în domeniul nanometric. Acest aparat a fost oferit
de Institul de Chimie Macromoleculară “Petru Poni” din Iaşi [53].

5.3.2. Analiza activităţilor antioxidante a reducătorului Enoxil şi fracţiilor sale

5.3.2.1. Reactivi pentru determinarea activităţii antioxidante a reducătorilor
În cercetarea dată au fost utilizate două metode de determinare a activităţii antioxidante,
precum metoda cu utilizarea radicalului DPPH● şi cationul radicalului ABTS+●.

123
 Reactivi pentru metoda DPPH
Denumirea Formula chimică
DPPH radical, D9132,Aldrich 2,2-Diphenyl-1-picrylhydrazyl
Soluţie etanolică C2H5OH

Reactivi pentru metoda ABTS

Denumirea Formula chimică
ABTS radical 2,2'-azino-bis(3-ethylbenzthiazoline-6-
11557, Fluka, <99% HPLC grade sulphonic acid
Persulfat de Na Na2S2O8
S6172, Sigma, >98%BioXtra
Soluţie etanolică C2H5OH

S-au studiat proprietăţile antioxidante ale diferitor fracţii de Enoxil obţinute în laboratorul
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, caracteristicile lor fiind prezentate în Tabelul 2.
Tabelul 2. Fracţiile compozitului Enoxil
Substanță/fracție Culoare
Enoxil standard Galben pronunţat
Enoxil – fracţie Etanol Galben-maro
Enoxil – fracţie acetonă Galben-închis
Enoxil - fracţie Etil-acetat Galben pal

Pentru prepararea materialului de argilă a fost utilizat montmorilonitul. Argila de uz extern şi

de uz intern au fost procurate de la compania farmaceutică Farmec Vital.

5.3.2.2. Metoda cation radicalului ABTS●+

Cation- radicalul de ABTS•+ este produs prin reacţia dintre ABTS•+ (soluţie de 7 mM) şi
persulfatul de potasiu (2.45 mM; concentraţia finală), timp de 12-16 ore în întuneric la temperatura
camerei. Soluţia de ABTS•+ obţinută [2,2'-azino-bis(3-etilbenztiazolin-6-sulfonic acid)] este diluată
cu etanol de 70 % pînă la A = 0,700 ± 0,020 determinată la 734 nm. Introducerea a 30 μl de
antioxidant la 3 ml de ABTS •+ trebuie să producă o inhibiţie de 20-80% faţă de soluţia iniţială.

124
Curba de calibrare se construieşte după standardul Trolox (concetraţiile variază între 0–15 mM),
absorbanţa fiind măsurată la 734 nm la 1 şi 6 min după amestecare [54,55].
Activitatea antioxidantă totală (AAT) s-a determinat conform ecuaţiei :

( )( )
T 0 −T 1 T 0 −T 1
a a b b
−
T0 T0
AAT = a b
(I.1)
unde T0a şi T1a sunt absorbţiile soluţiei la 0 şi la 1 min respectiv a probei testate, iar T 0b şi T1b ale
soluţiei probei martor la 0 şi 1 min. Corecţia se face după soluţia martor (în loc de antioxidant se
adaugă 30 μl de apă distilată). Pentru activitatea antioxidantă totală s-a construit curba de calibrare
după standardul Trolox (Tx), din care s-a calculat capacitatea antioxidantă în echivalenţi Trolox
(TEAC) [56].
Metoda TEAC (Trolox equivalent antioxidant capacity) reflectă abilitatea antioxidanţilor de a
dona atomi de hidrogen pentru scindarea cation-radicalului ABTS •+, care are maxime de absorbţie la
734, 645, şi 815 nm, comparativ cu Troloxul, un analog hidrosolubil al vitaminei E. TEAC se
defineşte drept concentraţie a soluţiei de Trolox cu un potenţial antioxidant echivalent a 1 mM de
concentraţie a compusului supus investigării [56,57]. (Fig.10).

Fig. 10. Mecanismul reacţiei dintre ABTS•+ şi Trolox [58].

Capacitatea antioxidantă în echivalenţi Trolox (TEAC) corespunde concentraţiei (mmol/l sau

mg/l) de Trolox, care are aceeaşi activitate cu concentraţia unitară de compus testat.
125
 Rezultate şi discuţii
S-a cântărit o cantitate de substanţe pentru fiecare dintre probele propuse pentru a fi analizate şi
cercetate. Pentru a studia proprietăţile antioxidante, au fost preparate anumite concentraţii de
substanţă de analizat (tabelul 3).

Tabelul 3
Formele şi concentraţiile de Enoxil analizate conform metodei ABTS●+
Denumirea Concentraţia soluţiei de Concentraţia analizată,
bază, µg/mL µg/mL,
Enoxil standard C1 - 15000 µg/mL C1 - 150 µg/mL
C2 - 10000 µg/mL C2 - 100 µg/mL
C3 - 7000 µg/mL C3 - 70 µg/mL
C4 - 3000 µg/mL C4 - 30 µg/mL

Enoxil – fracţie Etanol C1 - 15000 µg/mL C1 - 150 µg/mL

C2 - 10000 µg/mL C2 - 100 µg/mL
C3 - 7000 µg/mL C3 - 70 µg/mL
C4 - 3000 µg/mL C4 - 30 µg/mL

Enoxil – fracţie Acetonă C1 - 15000 µg/mL C1 - 150 µg/mL

C2 - 10000 µg/mL C2 - 100 µg/mL
C3 - 7000 µg/mL C3 - 70 µg/mL
C4 - 3000 µg/mL C4 - 30 µg/mL

Enoxil – fracţie Etil-Acetat C1 - 15000 µg/mL C1 - 150 µg/mL

C2 - 10000 µg/mL C2 - 100 µg/mL
C3 - 7000 µg/mL C3 - 70 µg/mL
C4 - 3000 µg/mL C4 - 30 µg/mL

Conform principiului metodei de determinare a activităţii antioxidante cu utilizarea cation

radicalului ABTS+*, au fost înregistrate absorbanţele dupa 1 min şi 6 min. Acestea sunt prezentate în

126
Tabelele 4-7. Utilizând aceste date s-au construit curbele cinetice de reducere a cationului radical
ABTS●+ cu antioxidanţii pregătiţi pentru analiză (Fig.11-14).

Datele rezultate utilizând cation radicalul ABTS+●

Tabelul 4. Absorbanţele înregistrate la 1 min şi la 6 min, pentru proba Enoxil standard
Concentraţia finală în
soluţia de analizat,
µg/mL Timp, 1 min Timp, 6 min
150 0,306 0,117
100 0,384 0,182
70 0,423 0,301
30 0,508 0,449
0 0,706 0,706

Tabelul 5. Absorbanţele înregistrate la 1 min şi la 6 min, pentru proba Enoxil - fracţie

etanolică
Concentraţia finală în soluţia
de analizat, µg/mL Timp, 1 min Timp, 6 min
150 0.320 0.110
100 0.387 0.187
70 0.419 0.289
30 0.513 0.398
0 0.706 0.706

Tabelul 6. Absorbanţele înregistrate la 1 min şi la 6 min, pentru proba Enoxil - fracţie

acetonică
Concentraţia finală în soluţia de
analizat, µg/mL Timp, 1 min Timp, 6 min
150 0.318 0.098
100 0.387 0.192
70 0.409 0.285
30 0.522 0.403
127
 0 0.706 0.706

Tabelul 7. Absorbanţele înregistrate la 1 min şi la 6 min, pentru proba Enoxil - fracţie etil-
acetată
Concentraţia finală în soluţia
de analizat, µg/mL Timp, 1 min Timp, 6 min
150 0.332 0.154
100 0.394 0.221
70 0.439 0.309
30 0.516 0.415
0 0.706 0.706

0.8

0.7

0.6

0.5
Abs

0.4

0.3

0.2

0.1

0
0 1 2 3 4 5 6 7
timp, min

[C1]=150micro.g/mL [C2]=100micro.g/mL [C3]=70micro.g/mL [C4]=30micro.g/mL

Fig. 11. Curbele cinetice de reducere a cation radicalului ABTS●+cu Enoxil - fracţie etil-acetat

128
 0.8

0.7

0.6

0.5

Abs
0.4

0.3

0.2

0.1

0
0 1 2 3 4 5 6 7
timp, min
[C1]=150micro.g/mL [C2]=100micro.g/mL [C3]=70micro.g/mL [C4]=30micro.g/mL

Fig. 12. Curbele cinetice de reducere a cation-radicalului ABTS●+cu Enoxil - fracţie etanol
0.8

0.7

0.6

0.5
Abs

0.4

0.3

0.2

0.1

0
0 1 2 3 4 5 6 7
timp,min

150µg/mL 100µg/mL 70µg/mL 30µg/mL

Fig. 13. Curbele cinetice de reducere a cation- radicalului ABTS●+cu Enoxil - fracţie acetonă

0.8

0.7

0.6

0.5
Abs

0.4

0.3

0.2

0.1

0
0 1 2 3 4 5 6 7
timp, min

150µg/mL 100µg/mL 70µg/mL 30µg/mL

Fig. 14. Curbele cinetice de reducere a cation- radicalului ABTS●+cu Enoxil standard

129
 Conform rigorilor metodei, s-a calculat activitatea antioxidantă în echivalenţi Trolox. Pentru
aceasta s-au preparat în prealabil soluţii cu concentraţii cunoscute de Trolox, care au fost supuse
oxidării cu ABTS●+, la fel ca probele sus-specificate. În următoarea etapă, din datele experimentale
obţinute, s-au construit curbele cinetice (Fig.15) si, respectiv, curba de calibrare (Fig.16), din care s-
au calculat activităţile antioxidante în echivalenţi Trolox ale soluţiilor pentru compuşii studiaţi
(Tab.7-10).

0.8

0.7

0.6

0.5
Abs

0.4

0.3

0.2

0.1

0
0 1 2 3 4 5 6 7
t,min

[C1]=6micro.g/mL [C2]=4,5micro.g/mL [C3]=2,6micro.g/mL [C4]=1,5micro.g/mL [C5]=0.9micro.g/mL

Fig.15. Curbele cinetice de reducere a cation -radicalului ABTS●+cu TROLOX

1
y = 0.1388x + 0.072
0.9 2
R = 0.9688
0.8
0.7
0.6
AAT

0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 1 2 3 4 5 6 7
[TROLOX], micro.g/mL

Fig. 16. Activitatea antioxidantă totală în funcţie de [Tx]0, determinată prin metoda ABTS•+

130
 Tabelul 7. Dependenţa activităţii antioxidante, în echiv-Trolox în funcţie de concentraţia
Enoxil - Etil-Acetat
Concentraţia, µg/mL AAT Echiv-TROLOX
150 0.521246 3.168
100 0.433428 2.554
70 0.369688 2.090
30 0.260623 1.326

Tabelul 8. Dependenţa activităţii antioxidante, în echiv-Trolox în funcţie de concentraţia

Enoxil Etanol
Concentraţia, µg/mL AAT Echiv-TROLOX
150 0.538244 3.297
100 0.443343 2.623
70 0.398017 2.307
30 0.264873 1.356

Tabelul 9. Dependenţa activităţii antioxidante, în echiv-Trolox în funcţie de concentraţia

Enoxil-Acetonă

Concentraţia, µg/mL AAT Echiv-TROLOX

150 0.541076 3.316
100 0.443343 2.623
70 0.412181 2.406
30 0.252125 1.257

Tabelul 10. Dependenţa activităţii antioxidante, în echiv-Trolox în funcţie de concentraţia

Enoxil standard

Concentraţia, µg/mL AAT Echiv-TROLOX

150 0.531074 3.271
100 0.447592 2.582
70 0.392351 2.282
30 0.271955 1.428

Din rezultatele obţinute în urma experienţelor,constatăm că AAT depinde de concentraţia

formelor analizate de Enoxil şi, pentru intervalul de concentraţii studiate, AAT variază în limitele de
la 0,55 până la 0,26. Cea mai scăzută activitate antioxidantă s-a observat la forma obţinută prin
extracţia cu etil-acetat (concentraţia 150 µg/mL).

131
 Din datele obţinute, putem constata că la concentraţia maximă testată - 150 µg/mL de
antioxidant - eficienţa activităţii antioxidanţilor a fracţiilor studiate scade în şirul:

Etil-Acetat<Enoxil Standart<Enoxil-fracţie Etanol<Enoxil-fracţie Acetonă

5.3.2.3. Metoda de determinare a activităţii antioxidante prin testul DPPH

Este o metodă spectrofotometrică în care se utilizează radicalul liber stabil de 2,2-difenil-2-
picrilhidrazil (Fig.17).

Fig. 17. Structura moleculară a DPPH•

În urma interacţiunii radicalului DPPH• cu un antioxidant, are loc decolorarea soluţiei (din
violet în galben), din cauza reducerii sale [59,60].

Protocol de lucru
La 3.5 ml de soluţie etanolică (70%) de DPPH ● cu concentraţia initială de 60 μM am adăugat
0.5 ml de soluţie de antioxidant cu diferite concentraţii (30-150 μg/ml). Densitatea optică s-a
măsurat la 517 nm la 1, 5, 10, 20, 30, 60 şi 120 minute cu spectrofotometrului T80, în cuve de cuarţ
cu lăţimea de 1 cm.
În metoda DPPH, utilizată pentru determinarea activităţii antioxidante a reductonilor,
concentraţia iniţială a DPPH• a fost calculată conform ecuaţiei de mai jos:
C0 DPPH• = 7.99·10-5·A + 2.06 ·10-7 (I.2)
unde: C0 DPPH• - concentratia initiala a DPPH●; A – densitatea optica a DPPH● la t = 0 min.
Reacţia dintre antioxidant şi DPPH este redată în Fig.18.

Fig.18. Interacţiunea antioxidanţilor cu DPPH [61]

132
 Utilizarea radicalului liber DPPH• (2,2-difenil-2-picril hidrazil) în determinarea capacităţii de
reducere se bazează pe faptul că molecula de DPPH• este un radical stabil datorită unei delocalizări
a sarcinii electronice extinse pe întreaga moleculă, fapt care generează o culoare violetă în soluţie. În
prezenţa unui donor de protoni rezultă forma redusă, incoloră [60].
Pe parcursul experimentului se urmăreşte micşorarea absorbanţei cauzată de decolorarea
soluţiei. Mecanismul reacţiei dintre antioxidant şi DPPH • depinde de conformarea structurală a
antioxidantului. În fig.18 este propus mecanismul de interacţiune a DPPH• cu acidul ascorbic [60].
Compuşii cu cinetică rapidă trebuie să conţină grupe funcţionale active, care participă în
transferul rapid al atomilor de hidrogen, dar care sunt incapabile de un transfer lent. Activitatea
antiradicalică a acestor compuşi este destul de înaltă şi se realizează o reacţie ireversibilă cu DPPH •
(Fig. 18), astfel urmărindu-se o scădere bruscă a concentraţiei de DPPH • la concentraţii mici ale
antioxidantului studiat. Abilitatea compuşilor de a capta radicalul DPPH• este determinată de
proprietatea lor de a ceda electroni sau atomi de hidrogen, altfel spus, de potenţialul de oxido-
reducere a compuşilor studiaţi. Astfel a fost determinată activitatea antioxidantă a compuşilor
Enoxil.
În general, se ştie că forma curbelor cinetice obţinute este determinată de structura
moleculară a compusului studiat, ceea ce implică în continuare stabilitatea radicalului de
antioxidant. Deoarece structurile moleculare ale formelor de Enoxil sunt asemănătoare, ne-am
aştepta ca şi curbele cinetice sa fie asemănătoare.
În cazul polifenolilor, prezenţa grupării dihidroxo- în poziţiile 3' şi 4' ale inelului B
favorizează reacţiile cu un comportament cinetic lent. Totuşi prezenţa compuşilor cu alte structuri
implică un comportament caracterizat prin manifestarea a doua etape, dintre care prima rapidă şi
Concentraţia remanentă de antioxidant [Anti], %

cealaltă lentă (Fig.19-22), în funcţie de modalitatea de extracţie.

Datele rezultate utilizând testul DPPH
120

100

80

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100 120 140
timp, min

30µg/mL 70µg/mL 100µg/mL 150µg/mL

Fig. 19. Curbele cinetice de reducere a probei Enoxil-Etanol (diverse concentraţii) cu DPPH●

133
 Concentraţia remanentă [Anti], %
120.00

100.00

80.00

60.00

40.00

20.00

0.00
0 20 40 60 80 100 120 140
timp, min

30µg/mL 70µg/mL 100µg/mL 150µg/mL

Concentraţia remanentă de antioxidant [Anti], %

Fig. 20. Curbele cinetice de reducere a probei Enoxil-Acetonă (diverse concentratii) cu DPPH●

120

100

80

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100 120 140
timp, min

30µg/mL 70µg/mL 100µg/mL 150µg/mL

Fig.21. Curbele cinetice de reducere a probei Enoxil-Etil/Acetat (diverse concentraţii) cu

DPPH●
Concentraţia remanentă a
antioxidantului [Anti], %

120

100

80

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100 120 140

timp.min

30µg/mL 70µg/mL 100µg/mL 150µg/mL

Fig. 22. Curbele cinetice de reducere a probei Enoxil standart (diverse concentraţii) cu DPPH●

Activitatea antioxidantă/antiradicalică este definită drept cantitatea de antioxidant necesară

pentru diminuarea concentraţiei iniţiale de DPPH cu 50%. Ea este numită concentraţie eficientă când
este de 50% (EC50). Pentru simplitate s-a utilizat valoarea 1/EC 50, numită putere antiradicalică
134
(PAR) sau activitate antiradicalică [62]. Astfel, cu cît PAR este mai mare, cu atît antioxidantul este
mai eficient. Activitatea antiradicalică este determinată din graficul dependenţei remanente (în
procente) [DPPH•], de raportul molar (RM) sau masic dintre antioxidant şi DPPH • (RM=
[ANTI]0/[ DPPH•]0). Deoarece activitatea antioxidantă a compuşilor testaţi se caracterizează printr-
o cinetică în două etape, ea poate fi determinată la stabilirea echilibrului. În Fig. 23-27 este
prezentată modalitatea de determinare a EC50.
Concentraţia remanentă [DPPH], %

100.00
90.00
80.00
70.00
60.00
50.00
40.00
30.00
20.00
10.00
0.00
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
[Anti]/[DPPH]

Etil-Acetat Etanol Acetonă Enoxil std.

Fig. 23. Curbele cinetice de reducere a [DPPH], % în funcţie de raportul [Anti]/[DPPH]

Concentraţia remanentă DPPH,%

110

100

90

80

70

60

50 EC50=0.152

40

30

20

10

0
0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
[Anti]/[DPPH]
Enoxil standart

Fig. 24. Curba cinetică de reducere a [DPPH], % în funcţie de raportul [Anti]/[DPPH] şi EC50

135
 Concentraţia remanentă DPPH,%
110

100

90

80

70

60
0.129
50

40

30

20

10

-10
0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
[Anti]/[DPPH]
Enoxil-Acetonã

Fig. 25. Curba cinetică de reducere a [DPPH], % în funcţie de raportul [Anti]/[DPPH] şi EC 50

Concentraţia remanentă DPPH,%

110

100

90

80

70

60

50 0.168

40

30

20

10

0
0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0

[Anti]/[DPPH]
Enoxil-Etil/Acetat
Concentraţia remanentă DPPH,%

Fig. 26. Curba cinetică de reducere a [DPPH], % în funcţie de raportul [Anti]/[DPPH] şi EC 50

110

100

90

80

70

60

50 0.141

40

30

20

10

0
0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
[Anti]/[DPPH]
Enoxil-Etanol

Fig. 27. Curba cinetică de reducere a [DPPH], % în funcţie de raportul [Anti]/[DPPH] şi EC 50

136
 Astfel, Enoxilul fracţia-acetonă, intrând în reacţie cu DPPH • are cea mai mare activitate
antioxidantă. (PAR=7.7), obţinând EC50 la un raport molar de RM= 0,13.
Un alt parametru de determinare a activităţii antioxidante este stabilirea cantităţii
antioxidantului necesar pentru diminuarea concentraţiei iniţiale a DPPH • cu 100%, adică EC100. .

Relaţia stoechiometrică poate fi determinată prin multiplicarea EC 50 a fiecărui antioxidant cu 2, fapt

ce va da concentraţia teoretică eficientă a antioxidantului, necesară pentru a reduce 100% de DPPH •.
În Fig. 28 sunt prezentate PAR şi EC50 a Enoxilului fracţia-acetonă în comparaţie cu alţi
antioxidanţilor supuşi testării [62].

10 0.6
9
8 0.5

7 0.4
6
5 0.3
4
3 0.2

2 0.1
1
0 0
Catehina DFH4 Rezveratrol Enoxil-Acetona

PAR EC50

Fig. 28. Relaţia dintre PAR şi EC50 pentru antioxidanţii testaţi, comparativ cu alti antioxidanţi
studiaţi

5.4. Formularea şi caracterizarea nanocompozitelor cu Enoxil

Generalităţi

Proprietatea substanţelor active de a fi solubile şi stabile în soluţii apoase este o necesitate în

conceperea farmaceutica a medicamentelor şi a produselor cosmetice. Datorită faptului că
majoritatea extractelor naturale sunt puţin solubile/instabile în soluţii apoase, s-a pus problema
design-ului unor materiale care să le confere menţinerea activităţii biologice iniţiale sau chiar
intensificarea ei, paralel cu creşterea stabilităţii şi îmbunătăţirea solubilităţii.
Nanotehnologia contribuie considerabil la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale
substanţelor biologic active. Aceste nanomateriale le conferă noi caracteristici fizico –chimice,
precum: stabilitatea produsului activ (în diferite medii, cît şi în timp – efect de prelungire);

137
transportul de component activ (drug-carriers); solubilitatea pronunţată; penetrarea membranei
celulare; absorbţia intensă prin epiderma; biodisponibilitatea în organism [63].
Datorită dimensiunilor mici pe care le posedă nanomaterialele, acestea sunt utilizabile în orice
domeniu de activitate. Dimensiunile se încadrează în intervalul 1-100 nm, fapt benefic pentru
penetrarea membranei celulare a diferitor microorganisme patogene, pentru transportul asigurat la
locul ţintă, pentru absorbţia prin stratul de epiderma etc.
Un obiectiv de bază reprezintă crearea materialelor pentru înglobarea optimă a compusului
cercetat, şi anume ENOXIL-ul. Aşa cum am menţionat anterior, ENOXIL-ul este foarte
higroscopic. Am plecat de la ideea că formularea compuşilor hibrizi pe baza de Enoxil şi compuşi
poroşi va conduce la sporirea activităţii biologice, fară de utilizarea Enoxilul-ului pur şi, în acelaşi
timp, va dezvolta unele proprietăţi fizico/chimice importante pentru utilitatea practică.
După consultarea literaturii de specialitate, au fost propuse următoarele materiale
nanostructurate: monmorillonitul – forma Na+ (necesara pentru uniformitatea cationica, ştiind că
argila naturală este policationică) şi nanoparticule de silice mezoporoasă (SBA 15).

5.4.1 Prepararea montmorillonitului- forma Na+ prin schimb ionic

O cantitate de argila de uz farmaceutic a fost suspendată în soluţia NaCl pentru a se realiza
schimbul ionic, folosind un raport S/L=1g/100L soluţie 1M NaCl. După 24 de ore, supernatantul s-a
separat prin decantare, iar montmorilonite-Na + a fost supus spălării şi centrifugării pentru a elimina
ionii Cl- din soluţie. Acest experiment a fost repetat de cîteva ori pînă ce la reacţia cu AgNO 3 nu s-a
mai format precipitatul alb.
5.4.2. Înglobarea Enoxilul în matricea de argilă
Argila farmaceutica (m=2g) a fost dispersată în apă într-un raport solid/lichid 1:100 şi apoi
supusă ultrasunetelor timp de 1 oră pentru a-i mari suprafaţa de contact şi agitată magnetic înca 2
ore. Soluţia cu Enoxil (0.1g/50mL apa) a fost adăugată încet, cu picătura peste suspensia de argilă şi
lăsată la agitare magnetica o zi. Produsul a fost apoi filtrat prin centrifugare la 4,000 r/min pentru 10
min, spălat cu apă distilată şi uscat la 500C, timp de 12 ore.
5.4.3. Încapsularea Enoxilului în matricea de silice
0.5g de materie silicioasa (SBA15) s-a suspendat în 200mL apă distilată, obţinându-se un raport
solid/lichid 1:400. Suspensia a fost pusă la agitat pentru 2 ore, în condiţii normale la temperatura
camerei. Pentru a încapsula En. în matricea de silice, s-au cântărit 0.1g de En care au fost dizolvate

138
în 50 mL de apă, până la obţinerea unei soluţii omogene, după care a fost amestecată cu suspensia
anterior obţinută, fiind lăsată la agitare pentru 12 de ore.
5.4.4. Datele rezultate în urma analizei spectrelor FT-IR
Entraparea Enoxilului în argile poate fi dovedită cu uşurinţă prin analiza FTIR la compararea
spectrului argilei cu cel al Enoxilului entrapat în argilă. Spectrele FTIR ale probelor indică vârfuri
caracteristice Enoxilului, vârfuri care pot fi observate şi în materialul entrapat.
804

1358 1029
3635 990
1201
1505 906
1693

783
3626
3318
1701 1167

1382
3318

3700 3200 2700 2200 1700 1200 700

număr de undă, cm-1

Ae En Ae-En

Fig. 29. Spectre IR pentru argila de uz extern (Ae), Enoxil (En)

şi Enoxil entrapat în argilă (Ae-En)

Banda situată la 3626 cm-1 caracterizează prezenţa apei în reţeaua montmorillonitului, iar
benzile corespunzătoare numerelor de undă 1095 cm -1 sunt caracteristice grupărilor silanolice Si-
OH de pe suprafaţa materialului; banda corespunzătoare numărului de undă 990 cm -1 este
caracteristică vibraţiei de întindere a legăturii Si-O-Si; banda corespunzătoare numărului de undă
906 cm-1 este caracteristica vibraţiei de deformaţie a grupării O-H, legată de un atom Al-OH [64].
Spectrele IR pentru Enoxil, evidenţiază vibraţiile grupărilor fenolice Ph-OH între 3500 cm -1 -
3200 cm-1; gruparea OH din compuşii carboxilici se regăseşte între 3000-2500; gruparea carbonil la
1701 cm-1 . În intervalul 1780 cm-1 -1680 cm-1 pot fi suprapuse, probabil şi benzile caracteristice
grupării carbonil din acizi carboxilici sau compuşii esterici. Numerele de undă cuprinse in intervalul
1200-1000 cm-1 sunt caracteristice vibraţiilor grupărilor –C-O din alcool aromatic, gruparea OH din
acizi carboxilici sau esteri. Banda situată la 867 cm -1 corespunde vibraţiei legăturii –C-H din poziţia
para, cât şi vibraţiei legăturii –C-H din poziţia orto din compusului aromatic [26].

139
 Analiza spectrului IR caracteristic materialului enoxil/argilă indică prezenţa benzilor specifice
pentru Enoxil, cât şi o creştere în intensitatea vârfurilor si o deplasare a unor benzi găsite în
spectrele probelor de argilă folosita ca matrice.

1294

1623 811

3374 956

1859
1623 956

1294

3373

4100 3600 3100 2600 2100 1600 1100 600

număr de undă, cm-1

SBA-15-EN En

Fig. 30. Spectre IR pentru enoxil (En) şi pentru complexul SBA15 - Enoxil (SBA15-En)

Banda largă de la 3700-2700 cm-1 este specifică grupării Si-OH prezente în matricea de silice
SBA15. Vibraţiile simetrice Si-O-Si specifice structurii matricei SBA-15 apar la aproximativ 950 cm -
1
. În acelaşi timp, vibraţiile asimetrice specifice aceleiaşi grupări se caracterizează printr-o bandă
largă de la 1300 la 1050 cm-1. Vibraţiile grupărilor OH sunt uşor vizibile în compusul Enoxil (En) şi
sunt cuprinse între 3500-2200 cm-1, vibraţiile grupelor carbonilice la numărul de undă 1701 cm -1 din
compuşii esterici şi acizii carboxilici, se pot delimita şi în complexul SBA 15 - Enoxil.
La fel, putem identifica vibraţiile grupării alcoolice aromatice Ph-OH din compusul En în
complexul SBA15 – Enoxil, la numerele de undă 1387 cm-1 şi 1050 cm-1.
5.4.5. Analiza cromatografică
Metoda HPLC este des utilizată pentru analiza taninurilor prin metoda HPLC, extrase din
seminţele de struguri [25]. Astfel, metoda HPLC –ESI, este o metodă modernă care ne permite să
identificăm compuşii naturali ce se reţin pe coloană în dependenţă de timpul lor de zbor.
Au fost înregistrate cromatogramele pentru proba cu Enoxil standart şi soluţia obţinută la
separarea supernatantului după ce a fost realizată entraparea Enoxil-ului în matricea de argilă.

140
 Timp de reţinere, min

Fig. 31. Cromatogramele HPLC ale soluţiilor supernatante rezultate dupa entraparea
Enoxil-ului (a) Ae-En , comparativ cu soluţia standart de Enoxil (b)

x10 2 DAD1 - A:Sig=280,4 Ba.d

1

0.95

0.9

0.85

0.8

0.75

0.7

0.65

0.6

0.55

0.5

0.45

0.4

0.35

0.3

0.25

0.2

0.15

0.1

0.05

0
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52 54 56 5
Response Units (%) vs. Acquisition Time (min)

Fig. 32. Cromatogramele HPLC ale soluţiilor supernatante rezultate dupa entraparea: (a)
negru En, (b) albastru Ae-En, (c) verde SBA15-En

În cromatogramele de mai sus se pot delimită picurile unor compuşi din compoziţia produsului
Enoxil. Analizând cromatograma, putem spune că unele picuri se suprapun sau sunt foarte apropiate
ceea ce confirmă faptul că substanţele chimice din Enoxil au timpul de reţinere foarte apropiat, deci
au o structură chimică asemănătoare. Este foarte greu de indentificat conţinutul acestui compozit,
deoarece se cunosc foarte puţine date despre produşii naturali din acest compozit. Au fost încercate
variate separări cu utilizarea diferitor coloane, sau solvenţi, dar nu s-a reuşit niciuna eficientă pentru
delimitarea acestor compuşi naturali [28].

141
 Comparând cele două cromatograme observăm că în cromatograma (Fig. 31A) intensitatea
picurilor, cât şi aria lor, sunt mai mici în comparaţie cu aceleaşi picuri din Fig.31 B, ceea ce denotă
faptul că valoarea concentraţiei în supernatant este mai mica, ca urmare a entrapării unor compuşi
din Enoxil.

5.4.6. Analiza SEM/EDAX

Datorită posibilităţii de mărire a imaginii, putem vizualiza morfologia compusului analizat la
dimensiuni foarte reduse. Au fost înregistrate imaginele SEM şi identificate elementele caracteristice
matricei de argilă, ale Enoxilului, cât şi ale complexului Ae-Enoxil, prezentate în figurile ce
urmează.

a b c

Fig. 33. Imagini SEM pentru probele studiate: a-argila (Ae), b- En, c-enoxil/argila (Ae-En)

Analiza elementară a compuşilor studiaţi, sus-menţionaţi, este prezentată în figurile de mai jos:

a b

c
142
 Fig. 34. Analiza elementală a compuşilor: a-argila (Ae), b- En, c-Enoxil/argila (Ae-En)

În Fig.33 (c) putem delimita apariţia noilor forme caracteristice compozitului Enoxil, cât şi
deosebirile dintre morfologia matricei de argile cu Enoxil de matricea de argilă (Ae).
Conform datelor analizei elementale, observăm apariţia elementului „C” în complexul Ae-
Enoxil [Fig. 34 (c)], cât şi o creştere a conţinutului de „O” , fapt ce indică entraparea unor
compuşi cum ar fi acizi carboxilici, esteri în matricea de argilă.

Fig. 35. Imagini SEM pentru probele studiate: (a) SBA15, (b) complexul SBA15-En.

a b

Fig. 36. Analiza elementală a compuşilor: (a) SBA15, (b) complexul SBA15-En.

Observăm o creştere a conţinutului de C în complexul format SBA 15-En (Fig.36.c), ceea ce

sugerează încapsularea unor compuşi din compozitul Enoxil în matricea de silice.

5.4.7. Izotermele de adsorbţie/desorbţie

Izotermele de adsorbţie/desorbţie de azot au fost utilizate pentru a caracteriza proprietăţile
texturale ale materialelor sintetizate. Aria suprafeţei specifice a fost calculată utilizând metoda BET
143
la presiunea relativă 0.05-0.30. Volumul porilor a fost calculat la presiunea relativă de 0.95, pe
ramura de desorbţie. Distribuţia mărimii porilor a fost calculată din ramurile izotermei de adsorbţie a
N2, folosind modelul Barett-Joyner-Halenda (modelul BJH). Drept urmare, au fost obţinute
izotermele şi distribuţiile corespunzătoare dimensiunii porilor prezentate în Figura 37.

Fig. 37. Izotermele de adsorbţie a azotului la 77K, pentru probele studiate: a-argilă (Ae),
b-Enoxil/argilă (Ae-En)

Alura generală a izotermei probelor dezvăluie o izotermă de tip IV IUPAC, caracteristică

adsorbanţilor poroşi, ce prezintă fenomenul de condensare capilară [67]. Rezultatul calculului
distribuţiei porilor (Figura 37) indică prezenţa unor mezopori cu raza de 3,9 nm.
În domeniul de valori ale presiunilor parţiale mai mari de 0,5 izoterma dezvăluie apariţia unei
bucle de histerezis de tip H3, care indică existenţa porilor de tip lamela [68].
Tabelul 11. Proprietăţile texturale ale materialelor

Probă Aria suprafeţei, Volumul porilor, Diametrul porilor,

m2/g cm3/g Nm
Ae 43.351 0.108 3.9

Ae-En 27.08 0.062 3.7

144
 Din tabelul 10 se observă că suprafaţa specifică BET, mărimea porilor şi volumul total al
porilor descresc după intercalarea Enoxilului între straturile de argilă, ceea ce confirmă faptul că
Enoxilul a fost entrapat între straturile de argilă de uz farmaceutic.
În concluzie putem menţiona că s-a studiat, prin metoda cation radicalului ABTS ●+, activitatea
antioxidantă (AAT ) a fracţiilor de Enoxil, iar din rezultatele experimentale obţinute constatăm că
AAT depinde de concentraţia formelor analizate de Enoxil, pentru intervalul de concentraţii studiate,
AAT variază în limitele de la 0,55 până la 0,26.
Activitatea antioxidantă pentru forme diferite nu diferă atât de mult, deoarece compoziţia lor
chimică este asemănătoare. Cea mai scăzută activitate antioxidantă s-a constatat la forma
Enoxilului, obţinută prin extracţia cu etil-acetat.
Din rezultatele experimentale s-a constatat că, la concentraţia maximă testată de 150 µg/mL
antioxidant, eficienţa activităţii antioxidanţilor a fracţiilor studiate scade în şirul:
Etil-Acetat<Enoxil Standart<Enoxil-fracţie Etanol<Enoxil-fracţie Acetonă.
S-a studiat activitatea antioxidantă prin metoda DPPH •, iar din analiza curbelor cinetice s-a
constatat că la compuşii studiaţi există doua etape de cinetică, una rapida şi una lentă în reacţie cu
DPPH•.
Conform analizelor spectroscopice de tip FTIR, se pot delimita vibraţiile caracteristice
grupărilor chimice din compozitul Enoxil în materialul nanohibrid argilă/Enoxil, respectiv,
SBA15/Enoxil.
Compoziţia elementala EDAX, imaginile SEM, izotermele de adsorbţie, sugerează că a avut loc
o schimbare a morfologiei şi texturii matricelor iniţiale şi confirmă realizarea entrapării unor
compuşi din compoziţia Enoxilul în matricele studiate.
Entraparea Enoxilului în matricele studiate, evidenţiate prin tehnicele de mai sus, scoate în
evidenţă ideea că sistemele obţinute vor cumula atât proprietăţile antioxidante recunoscute ale
argilei cu proprietăţile antioxidante ale Enoxilului, cât şi caracterul de biodisponibilitate specific
argilei, silicei mezoporoase şi Enoxilului.

Bibliografie
1. Popa M. Promovarea sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate. Şcoala naţională de sănătate
publică şi management. În: Public H. Press Edition, Bucharest, 2006, p. 178-181.
2. Goldman R., Klatz R. Anti-Aging medicine: An introduction to the World’s fastest-
growing medical specialty. In: American Academy of Anti-Aging Medicine, 2002.

145
 3. Nitu R., Corol D.I., Toma N. Free radicals in biological systems and their cytogenetics
effects. University from Bucharest, Centrum of Researches in Enzymology, Biotechnology and
Bioanalysis, 2002, vol. 2, p.17-24.
4. Schwarzenbach R.P., Gschwend P.M., Imboden D.M. Environmental organic chemistry.
In: John Wiley and Sons, 2003, p.672-674.
5. Witzany G. Life: The Communicative Structure. In: Norderstedt, 2000.
6. Defeng Wu., Cederbaum A. Alchol, oxidative stress, and free radical damage. In: Alcohol
Research and Health.
7. Ehab E., Tuppo DO., Forman L. Free radical oxidative damage and Alzheimer’s disease.
In: J.A.O.A, 2001, Vol. 101, nr 12
8. Herdan J.M., Gonţa M., Meghea. A. Antioxidanţi. Monografie, Bucureşti, 1995, p.13.
9. Valko M., Leibfritz D., Moncol J., Cronin M., Mazur M., Telser J. Free radicals and
antioxidants in normal physiological functions and human disease. In: The International Journal of
Biochemistry & Cell Biology, 2007, nr 39, p.44–84.
10. Halliwell B . "Are polyphenols antioxidants or pro-oxidants? What do we learn from cell
culture and in vivo studies?" In: Archives of Biochemistry and Biophysics, 2008, 476 (2), p.107–
112.
11. Rietveld A., Wiseman S. Antioxidant effects of tea: evidence from human clinical
trials. In: J. Nutr. , 2003, 133 (10): 3285S–3292S.
12. David J., Boocock F., Ketan R., Patel, Anna M., Victoria A. Phase I dose escalation
pharmacokinetic study in healthy volunteers of resveratrol, a potential cancer chemopreventive
agent. In: Cancer Epidemiol Biomarkers Prev, 2007, 16(6).
13. Stohs S., Bagchi D. Oxidative mechanisms in the toxicity of metal ions. In: Free Radical
Biology and Medicine, 1995, 18 (2), p.321–336.
14. Diana-Simona A., Gabriela G., Zeno G. The anthocyans: Biologically active substances of
food and pharmaceutical interest. In: The Annals of University Dunărea de Jos, Galaţi, Fascicle IV-
Food Technology, 2003, p.106-115.
15. Lafuente A., Guillamo E., Villares A., Rostagno M. Flavonoids as anti-inflammatory
agents: implications in cancer and cardiovascular disease. In: Inflamm. Res., 2009, 58, p.537–552
16. Marian V., Mario I., Milan M., Christopher R., Joshua T. Role of oxygen radicals in
DNA damage and cancer incidence. In: Molecular and Cellular Biochemistr, 2006, 266 (1–2),
p.37–56.

146
 17. Furukawa A., Oikawa S., Murata M., Hiraku Y., Kawanishi S. (-)-Epigallocatechin gallate
causes oxidative damage to isolated and cellular DNA. In: Biochem Pharmacol., 2003, 66(9),
p.1769-78.
18. Katalini V., Milos M., Modun D., Musi I., Boba M. Antioxidant effectiveness of selected
wines in comparison with (+)-catechin. In: Food Chemistry, 2004, 86, p.593–60.
19. Zhang L., Ming Lin., Zhou H., Wei S., Hong Che. Condensed tannins from Mangrove
species Kandelia candel and rhizophora mangle and their antioxidant activity. In: Molecules, 2010,
15, p.420-431.
20. Valencia I., Kirsner R., Kerdel F. Microbiologic evaluation of skin wounds: Alarming
trend toward antibiotic resistance in an inpatient dermatology service during a 10-year period. In:
Journal of the American Academy of Dermatology, 2004, 50(6), p. 845-849.
21. Visnevchi L., Bradu V. Antibiotical microorganisms resistance modification, tested in the
microbiological laboratory of PRMC Ungheni. Epidemiology and Microbiology. În: Mat. Congress
VI of Hygienists, Epidemiologists and Microbiologists from the Republic of Moldova, Chişinău,
2008, 2, p.264-265.
22. Gonţa A., Bobeico V. Activitatea antioxidantă a polifenolilor. În: Rezumatele comunicării
în cadrul Conferinţei Ştiinţifice-Republicane a tinerilor cercetători, Ediţia 10,USM, 2006, p.93-94.
23. Chung K., Lu Z., Chou M. Mechanism of inhibition of tannic acid and related compounds
on the growth of intestinal bacteria. In: Food and Chemical Toxicology,1998, 36(12), p.1053-1060.
24. Kulciţki V., Vlad P., Duca G. Investigation of grape seed proantocyanidins. In: Chemistry
Journal of Moldova, 2007, 2(1), p.36-50.
25. Lupascu T., Lupascu L. The obtaining procedure of the watersoluble enotannins. Patent
Nr. 3125. MD. 2006, BOPI: 8.
26. Lupascu T., Duca Gh., Lupascu G., Vlad P. Enoxilul – preparat ecologic pentru protecţia
plantelor. Chişinău: S. n., 2010( Ttipogr. AŞM),-136p..
27. Lupaşcu L., Rudic V., Cotos V., Lupaşcu T. Antimicrobial activity of the autochthonous
compound Enoxil. In: Journal of Biomedical Science and Engineering, 2010, 3, p.758-762.
28. Rouquerol J., Rouquerol F., Sing K. Adsorption by powders and porous solids, ISBN 10:
0-12-598920-2, Published: OCT-1998.
29. Adamis Z., Richard B. Bentonite, kaolin, and selected clay minerals. United Nations
Environment Programme. In: World Health Organization, 2005 - Medical - 175 p.

147
 30. Vasile R. Adsorbanţi minerali naturali, prospecţiuni. In: Revista Chimie, Akademos,
septembrie 2010, nr 3(18), p.101-104.
31. Кердиваренко М.А., Шеремет Н.В., Руссу В.И., Василеску Т.Н., Русу В.К., Ропот
В.М. Кислотная активация глин для адсорбционного осветления масел. В: Известия АН
МССР, серия биол. и хим. наук, 1990, н 5, c.56-62.
32. Odom I. E. Smectite clay Minerals: Properties and Uses. Philosophical Transactions of the
Royal Society. In: Mathematical, Physical and Engineering Sciences, 1984, 311 (1517),p. 391.
33. Maosheng X., Yinshan J., Fangfei Li., Bing X., Mengmeng S., Darui L., Xuguang Z. Wet
grinding of montmorillonite and its effect on the properties of mesoporous montmorillonite.
Colloids and Surfaces A: Physicochem. Eng. Aspects 356, 2010, p.1–9.
34. Saary J., Qureshi R., Palda V., DeKoven J., Pratt M., Skotnicki-Grant S., Holness L. A
systematic review of contact dermatitis treatment and prevention. In: J. Am. Acad. Dermatol., 2005,
53(5), p.845.
35. Isabelle B., Jean M., Michele F. Mechanism of adsorption and desorption of
water vapor by homoionic montmorillonites. In: Clays and clay minerals, 1999, Vol. 43, nr 3,
p. 324-336.
36. Ghanshyam V.J., Bhavesh D., Kevadiya H., Patel H., Raksh V. Montmorillonite as a drug
delivery system: Intercalation and in vitro release of timolol maleate. In: International Journal of
Pharmaceutics, 2009, Vol. 374, nr 1-2, p.53–57.
37. Brinker C.J., Scherer G.W. Sol-Gel Science: The Physics and Chemistry of Sol-Gel
Processing (Academic Press, Inc.: New York, 1990).
38. Iler R.K. The Chemistry of Silica. Wiley: New York, 1979.
39. Keefer K.D. Silicon Based Polymer Science: A Comprehensive Resource; eds.
40. Zeigler J.M., Fearon F.W. ACS Advances in Chemistry Ser. nr 224, (American Chemical
Society: Washington, DC, 1990) p. 227-240.
41. Jerzy C., Ludomir S. Synthesis of nanosilica by the sol-gel method and its activity toward
polymer. In: Materials Science, 2003, Vol. 21, nr 4.
42. Christophe J.B., Linggen K., Kim S. F., Sandrine C. Sol-gel matrices for controlled
release: from macro to nano using emulsion polymerization. In: J. Sol-Gel Sci. Technol., 2008, 46,
p.393–409.
43. Mario P. Silica-based materials for advanced chemical applications. In: Royal Society of
Chemistry, 2009 - Technology & Engineering – p.192.

148
 44. Eng-Poh Ng., Svetlana M. Nanoporous materials with enhanced hydrophilicity and high
water sorption capacity. Microporous and Mesoporous Materials, 2008, 114, p.1–2.
45. Bhattacharyya S., Lelong G., Saboungi M. Recent progress in the synthesis and selected
applications of MCM-41: a short review. In: Journal of Experimental Nanoscience, September 2006,
Vol. 1, nr 3, p.375–395.
46. Jia W., Ajayan V., Marc-Olivier C. Synthesis and structure of silicalite-1/SBA-15
composites prepared by carbon templating and crystallization. In: J. Mater. Chem., 2007, 17, p.
4265–4273.
47. Duncan W. B., Richard W., Dermot O. Porous materials. John Wiley and Sons, 2010
- Technology & Engineering - 350 pages (Google Book).
48. Kōzō I., Sridhar K., Makoto N. Springer, 1998 - Technology & Engineering - 240 pages
(Google book).
49. Prof. Greenlief. Instrumental Methods of Analysis with Lab Chemistry 4200, Laboratory
Manual, Fall 2009, p.45-50.
50. Neena J., Vij D.R. Fourier transform infrared spectroscopy. In: Handbook of applied solid
state spectroscopy, 2006.
51. Ruthven D. Principles of adsorption and adsorption processes. Wiley-Interscience
publication, 1938, p.9-12.(online publication).
52. Bernd M. Pharmacokinetics and pharmacodynamics of biotech drugs: principles and case
studies in drug development. Wiley-VCH, 2006 - Medical, p.162-168. (sursa google Book).
53. http://en.wikipedia.org/wiki/Energy-dispersive_X-ray_spectroscopy.
54. Huang D., Ou, B., Prior D. The Chemistry Behind Antioxidant Capacity Assays. In:
Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2005, nr 53(6), p.1841-1856.
55. Re R., Pellegrini N., Proteggente A., Pannala A., Rice-Evans C. Antioxidant activity
applying an improved ABTS radical cation decolorization assay. In: Free Radical Biology and
Medicine, 1999, nr 26(9-10), p.1231-1237.
56. Walker R., Everette J. Comparative Reaction Rates of Various Antioxidants with ABTS
Radical Cation. In: Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2009, nr 57(4), p. 1156-1161.
57. Lien E.J., Ren S., Bui H.H, Wang R. Quantitative structure-activity relationship analysis of
phenolic antioxidants. In: Free Radical Biology and Medicine, 1999, nr 26, p.285-294.

149
 58. Miller N. J., Rice-Evans C., Davies M. J., Gopinathan V., Milner A. A novel method for
measuring antioxidant capacity and its application to monitoring the antioxidant status in premature
neonates. In: Clinical Science, 1993, nr 84, p. 407-412.
59. Bondet V., Brand-Williams W., Berset C. Kinetics and mechanisms of antioxidant activity
using the DPPH• free radical method. In: Lebensm. Wiss. u. Technol., 1997, nr 30, p.609–615.
60. Brand-Williams W., Cuvelier M. E., Berset C. Use of a free radical method to evaluate
antioxidant activity. In: Lebensm. Wiss. u. Technol., 1995, nr 28, p. 25-30.
61. Sendra J.M., Sentandreu E., Navarro J.L. Reduction kinetics of the free stable radical 2,2-
diphenyl-1-picrylhydrazyl (DPPH•) for determination of the antiradical activity of citrus juices. In:
European Food Research and Technology, 2006, nr 223, p.615–624.
62. Diana P. Utilizarea compuşilor naturali extraşi din produse secundare vinicole în inhibiţia
N-Nitrozoaminelor. Teza de doctorat, Chişinău,USM, 2009.
63. Shaker A., Mousa E., Dhruba J., Bharali.G. From Nutraceuticals to Pharmaceuticals to
Nanopharmaceuticals:A Case Study in Angiogenesis Modulation During Oxidative Stress. In: Mol.
Biotechnol., 2007, 37, p.72–80.
64. Anderson D. R. Analysis of Silicones, Wiley, New York (1974).
65. Lupascu T., Duca Gh., Lupascu G., Vlad P. Enoxilul – preparat ecologic pentru protecţia
plantelor. Ch.: S. n., 2010, 136.
66. A new Classification of adsorbtion isotherm, IUPAC. (www.nigelworks.com).

150
 6. PROPRIETĂŢILE ELECTROCHIMICE ALE ENOXILULUI
Gheorghe Nemţoi, Tudor Lupaşcu

6.1. Voltametria ciclică – metodă electrochimică modernă

Metodele electrochimice moderne de cercetare oferă cercetătorului o varietate de tehnici
pentru soluţionarea unei game mari de probleme ce ţin de controlul analitic a compuşilor anorganici
şi organici în medii variate. Una dintre aceste metode este voltametria ciclică, unde curentul este
măsurat ca o funcţie de potenţial aplicat.

Voltametria ciclică (CV) este o metoda electrochimică potentiodinamica similară cu

voltametria cu baliaj liniar. Într-un experiment de voltametrie ciclică, potenţialul electrodului de
lucru este baleiat liniar în funcţie de timp, ca si în cazul voltametriei liniare. Spre deosebire de
voltametria cu baleiaj linear care se încheie atunci când se ajunge la un potenţial stabilit (V2), în
cazul CV, desi potentialul este baleiat tot intre două valori (V1 si V2), când acesta atinge V2, sensul
de baleiaj este inversat, iar potentialul este baleiat înapoi la V1. Aceasta inversare se poate produce
de mai multe ori în timpul unui singur experiment. Voltamograma ciclică obtinută este reprezentarea
grafica a curentului obtinut la electrodul de lucru (i) faţă de potentialul aplicat (E). Voltametria
ciclică este folosită, în general, pentru studiul proprietăţilor electrochimice ale unui analit dintr-o
soluţie.

În voltametria ciclică, potenţialul de electrod este baleiat liniar faţă de timp (figura 5), panta
dreptei fiind cunoscută ca viteză de baleiaj (v [V/s]). Potenţialul este măsurat între electrodul de
referință și electrodul de lucru, iar curentul este măsurat între electrodul de lucru şi electrodul
auxiliar. După cum se observă în voltamograma din figura 6, în scanarea directă se obține un curent
de pic pentru orice specie care poate fi oxidata in domeniul de potential baleiat. Curentul creşte pe
măsură ce potenţialul atinge potenţialul de oxidare a analitului, dar apoi scade, deoarece
concentraţia analitului se epuizează în vecinatatea suprafeței electrodului. În cazul în care cuplul
redox este reversibil, atunci când potenţialul aplicat este invers, se va ajunge la potenţialul la care se
va reduce produsul format în prima reacţie de oxidare şi se va crea un curent de polaritate inversă
față de scanarea directă. De obicei, picul de reducere va avea o formă similară cu picul de oxidare.
Ca urmare, din astfel de experimente se obțin informaţii despre potenţialul redox şi despre
vitezele reacţiilor electrochimice.
Medicamentele autohtone şi cele importate sunt supuse unui control riguros în vederea
corespunderii calităţii acestora cu datele din Documentaţiile Analitico-Normative.
151
 Pentru identificarea şi determinarea substanţelor farmaceutice în medicamente se utilizează un
set de metode fizice, fizico – chimice şi chimice. Cele mai frecvente metode fizice şi fizico –
chimice utilizate pentru identificarea şi determinarea substanţei active din medicamente sunt
Spectroscopia IR, UV-Vis, Spectroscopia de masă, Spectroscopia atomică, Spectroscopia de
rezonanţă magnetică nucleară, metodele cromatografice, electrochimice etc.
Enoxilul reprezintă un amestec de substanţe de origine naturală obţinute la oxidarea taninurilor
din seminţe de struguri [1]. Ca rezultat al proceselor chimice de oxidare are loc ruperea lanţului
polimeric în enotaninuri formându-se compuşi noi, care conţin grupe funcţionale carboxilice,
peroxidice, alcoolice, aldehidice, cetonice, eterice, esterice etc. Aceşti compuşi noi sunt solubili în
apă şi au un gust astringent. Prezenţa grupelor funcţionale enumerate mai sus a fost demonstrată prin
metode titrimetrice acidobazice, precum şi prin metode spectrale [2]. Scopul cercetărilor din
prezenta lucrare este studiul comportamentului voltametric al Enoxilului.
Metodele electrochimice sunt utilizate frecvent în analiza tocoferonilor din produsele
alimentare. Tocoferilchinonele rezultate dau unde polarografice de reducere, a căror înălţime este
proporţională cu concentraţia fapt care permite determinarea conţinutului de tocoferol încă din
probele iniţiale [3]. Antioxidanţii fenolici sintetici sunt uşor detectabili prin metode electrochimice
[4]. Vitamina E, provitamina A (- caroten), antioxidanţii fenolici sintetici precum Vitamina E şi
provitamina A pot fi detectaţi și ei prin metode electrochimice [4-6]. Prezenţa în moleculele
oxidanţilor naturali şi sintetici a grupelor cu caracter electroactiv fac ca evaluarea complexă
electroanalitică a capacităţilor de transfer de sarcină să ofere informaţii extrem de valoroase cu
privire la mecanismul reacţiilor care implică aceşti compuşi în procesele de prevenire a degradării
produse de stresul oxidativ [7]. Compusul biologic activ denumit Enoxil manifestă proprietăţi
antioxidante pronunţate [8].

6.1. Testarea preparatului Enoxil prin metoda voltametriei ciclice

S-au studiat 6 tipuri de Enoxil notate după cum urmează:
E1- Enoxil omogenizat pentru Î.M. Farmaco S.A. 2009;
E2- Enoxil omogenizat la 13.XI.2009;
E3- Enoxil din enotaninul standard cu µW, 24.03.2010;
E4- Enoxil din enotaninul standard fără µW, 25.03.2010;
E5- Enoxil din enotanin soluţie alcoolică cu µW, 24.03.2010;
E6- Enoxil din enotanin soluţie alcoolică fără µW, 25.03.2010.

152
 În 30 mL soluţie: apă (75% vol.)-alcool etilic (25%) cu fond electrolitic 0.1M iodură de
tetrabutil amoniu (ITBA) s-au adăugat 0.3mL Enoxil (E1) de conc. 5% (5g Enoxil în 100 mL soluţie
apoasă), realizându-se o concentrație a Enoxilului în celula electrochimică de 4.95x10-2%, soluţia
obţinută fiind puţin tulbure, dovadă că există tendinţa formării de precipitat. Voltamograma ciclică
(CV) s-a trasat utilizând electrod de lucru (EL), electrodul disc de platină (EDPt-2mm), electrod
de referinţă, ECS (electrodul de calomel saturat), iar ca electrod auxiliar (EA) - electrodul fir de
platină, conectaţi la Combina electrochimică VoltaLab 32 (Radiometer Copenhaga), prevăzută şi cu
software VoltaMaster2 [9,10], temperatura de lucru fiind de 25°C.S-a obţinut o CV caracteristică
proceselor cvasireversibile, prezentată în figura 1.Valorile potenţialelor din determinările efectuate
au ca referință ECS utilizat. Pentru măsurătorile de pH şi electroconductivitate s-a utilizat
multimetrul electrochimic Consort 831(Belgia).

0.01

0.00

-0.01 Pc:-548mV/-13
Pa:-412mV/5.66A
I(mA)

-0.02

-0.03

-0.04

-0.05
-800 -600 -400 -200 0 200
E(mV)

Fig.1.Voltamograma ciclică a E1 în ITBA la viteza de baleere 50 mV/s

Prin introducerea în continuare a câte 0.3mL soluţie E1, soluţia devine şi mai opalescentă,
confirmându-se astfel tendinţa formării de precipitat, rezultatele voltametrice obţinute fiind
prezentate în Tabelul 1.

Tabelul 1. Caracteristicile voltametriei ciclice pentru E1 în ITBA

la diferite concentraţii şi viteză de baleere 50 mV/s
102c ECD EPC IPC EPA IPA
(g/100mL) (mV) (mV) (A) (mV) (A)
4.95 127 -548 -13.0 -412 5.66
9.80 125 -648 -20.4 -388 4.71
14.56 123 -676 -28.3 -360 4.74
19.23 120 -723 -34.6 -340 4.19
23.81 122 -735 -42.0 -328 4.24

153
 Din Tabelul 1 se constată următoarele:
- valorile potenţialului în circuit deschis (ECD) se modifică foarte puţin, odată cu creşterea
concentraţiei lui E1, dovadă că pe suprafaţa EL nu au loc fenomene de adsobţie;
- deplasarea potenţialului picului catodic (EPC) spre valori mai negative şi a potenţialului
picului anodic(EPA) spre valori mai pozitive, la creşterea concentraţiei Enoxilului, arată că au loc
fenomene de complexare ;
- dacă în soluţie diluată de E1 (4.95x10-2), CV prezentată în Figura 1 pune în evidenţă un
proces cvasireversibil prin adăugare de Enoxil, curentul anodic (IPA) scade, apoi rămâne constant la
următoarele concentraţii de E1, CV evidenţiind desfăşurarea unui proces ireversibil (are loc doar
procesul catodic), datorită precipitării complexului format. În Figura 2 se prezintă dependenţa
intensităţii curentului catodic de concentraţia Enoxilului (care este liniară) și ecuaţia dreptei ce poate
servi ca etalon pe domeniul de concentraţie dat.

-5
-1.0x10
-6 -4
I(A)=-5.5005x10 -1.5314x10 c(gE1/100mL)
-5
-1.5x10
R=-0.99962
-5
-2.0x10

-5
-2.5x10
I(A)

-5
-3.0x10

-5
-3.5x10

-5
-4.0x10

-5
-4.5x10
0.0 -2
5.0x10
-1
1.0x10 1.5x10
-1
2.0x10
-1 -1
2.5x10
c(gE1/100mL)

Fig.2. Dependenţa intensităţii curentului catodic de concentraţia Enoxilului(E1) în soluţie

alcoolică de ITBA

Din prezentarea comportamentului voltametric al Enoxilului în soluţie alcoolică de iodură de

tetrabutil amoniu pe electrod de platină se poate recomanda dozarea acestuia pe baza procesului
catodic utilizând dreapta de calibrare (Fig.2).
La acidularea soluţiei cu HClO4 la un pH sub 2.6 nu mai poate fi pus în evidenţă nici picul
catodic(are loc o scădere continuă destul de pronunţată a curentului catodic), opacizarea soluţiei
fiind mai evidentă prin formarea unui precipitat gălbui. Prin alcalinizarea acestei soluţii cu NaOH la
un pH de 8.8, precipitatul se închide la culoare, fiind prezente flocoane gălbui, iar CV nu prezintă
nici un pic. Procesul de electroreducere pus în evidenţă pentru sistemul considerat mai sus, poate fi

154
datorat prezenţei grupei peroxidice din Enoxil care se reduce , proces facilitat de prezenţa ionului
iodură din fondul electrolitic.
Pentru a se evita influenţa fondului electrolitic, vom considera o soluţie apoasă 0.1M de
NaClO4 de pH=5.5, electroconductivitatea 10.78 mS/cm şi, la VoltaLab32, vom trasa CV pe
domeniul -8001200-800, la viteza de baleere 50 mV/s. S-au preparat soluţii de 5% (5g
Enoxil/100mL soluţie) din fiecare tip de Enoxil, din care s-au luat volume de 0.3mL sau 1.0mL (în
final la ultima adăugare) care s-au adăugat în 30mL soluţie 0.1M NaClO4 şi s-au trasat CV,
temperatura de lucru fiind 25°C. Îndepărtarea oxigenului din soluţie s-a realizat prin barbotare cu
azot timp de 5 minute, înaintea trasării voltamogramei. În figura 3 sunt prezentate CV obţinute
pentru soluţiile cele mai diluate de Enoxil (4.95x10-2%), iar în Figura 4 sunt CV pentru cele 6 tipuri
de Enoxil la concentrația de 19.23x10-2%.

0.02

0.00

-0.02
I(mA)

E1
E2
-0.04 E3
E4
E5
-0.06
E6

-0.08

-1000 -500 0 500 1000 1500

E(mV)

Fig. 3. CV celor 6 tipuri de Enoxil la 4.95x10-2% în 0.1 M NaClO4 la viteza de baleere 50 mV/s

Din Figura 3 se constată suprapunerea picurilor din domeniul pozitiv al potenţialelor care pot
fi atribuite fondului electrolitic,iar în domeniul negativ al potenţialelor picul anodic cuplat cu cel
catodic pun în evidenţă un proces redox cvasireversibil caracteristice Enoxilului, variaţia
intensităţilor de pic a proceselor anodice(IPA) fiind diferită de cele catodice(IPC), ele putând fi
grupate astfel: IPA: E2,E5,E6 > E3,E4 > E1; IPC: E2 > E5,E6 > E1 > E4,E3.

155
 0.10

0.05

0.00

-0.05

I(mA)
E1
-0.10 E2
E3
-0.15
E4
E5
-0.20
E6
-0.25

-0.30
-1000 -500 0 500 1000 1500
E(mV)

Fig.4.CV celor 6 tipuri de Enoxil la 19.23x10-2% în 0.1 M NaClO4 la viteza de baleere 50 mV/s

CV din Figura 4 confirmă existenţa picurilor din domeniul pozitiv de potenţial datorită
mediului, motiv pentru care în Figura 5 vom prezenta pentru E1,CV atât pentru un domeniu lărgit,
cât şi pentru unul restrâns unde apar doar picurile caracteristice Enoxilului, reproductibilitatea
determinată de suprapunerea maximurilor fiind foarte bună.

0.10

0.05 E1,CV:-800/0/-800

0.00
E1,CV:-800/1200/-800
-0.05
I(mA)

-0.10

-0.15

-0.20

-0.25
-1000 -500 0 500 1000 1500
E(mV)

Fig.5. CV a E1 de concentraţie 19.23x10-2% în 0.1 M NaClO4 la viteza de baleere 50 mV/s pe

domeniu lărgit şi restrâns

Gruparea celor 6 tipuri de Enoxil în funcţie de variaţia intensităţii curentului de pic pentru
concentraţia Enoxilului de concentraţie 19.23x10-2% este următoarea: IPA: E5, E2,E6 > E3, E4, E1;
IPC: E5,E6 > E2 > E1 > E3, E4.

156
 Se constată o uşoară modificare faţă de soluţia mai diluată în Enoxil,dar cum intensitatea
curentului de pic este direct proporţională cu viteza procesului redox, se poate spune că probele de
Enoxil E5 şi E6 sunt cele mai reactive, în timp ce proba E4 este cel mai puţin reactivă. În tabelul 2
se prezintă datele centralizate obţinute prin voltametrie ciclică la viteză de baleere 50 mV/s pentru
cele 6 tipuri de Enoxil pe electrodul disc de platină în soluţie 0.1M NaClO4.

Tabelul 2. Parametrii soluţiilor şi caracteristicile de pic ale CV pentru soluţiile apoase de 0.1M
NaClO4 ale celor 6 tipuri de Enoxil

102c pH -EPC -IPC -EPA IPA

κ
(g/100mL) (mV) (A) (mV) (A)
mS/cm
E1
4.95 2.94 11.10 523 22.2 431 6.85
9.80 2.71 11.30 516 45.8 420 25.0
14.56 2.58 11.48 511 65.4 412 37.0
19.23 2.49 11.69 524 88.0 408 45.1
34.16 2.32 12.05 528 132.0 392 62.8
IPC(A)= 5.3208 – 570.75823c + 492.24991c2; R=0.99898
IPA(A)= -10.91388 + 405.99054c – 558.70508c2; R=0.99685
E2
4.95 2.88 11.07 508 29.3 431 14.0
9.80 2.71 11.34 512 48.2 424 28.1
14.56 2.59 11.52 524 68.0 415 38.3
19.23 2.49 11.72 524 87.2 408 48.1
38.46 2.28 12.25 536 155.0 388 82.8
IPC(A)= -7.36359 – 4.39348c + 0.01437c2; R=0.99984
IPA(A)= 1.09012 + 2.82228c – 0.01819c2; R=0.9993
E3
4.95 3.02 11.14 523 19.7 439 6.32
9.80 2.80 11.28 512 40.9 420 22.8
14.56 2.68 11.43 528 57.0 420 31.8
19.23 2.61 11.52 540 71.2 412 38.2
34.16 2.46 11.77 540 112.0 404 60.3
IPC(A)= 0.54852 – 441.465c + 329.27349c2; R=0.99928
IPA(A)= -6.44928 + 304.78515c – 323.07386c2; R=0.99167
E4
4.95 3.04 10.88 511 18.5 432 6.5
9.80 2.84 10.90 516 34.5 428 16.4
14.56 2.72 10.91 519 49.2 420 25.2
19.23 2.64 11.03 536 63.7 416 34.0
34.16 2.48 11.14 559 102 408 55.8
IPC(A)= -0.97988 – 361.38485c + 191.8709c2; R=0.99994
IPA(A)= -4.44 + 227.15128c – 148.47841c2; R=0.9999
157
 E5
4.95 2.86 11.16 516 27.5 428 12.8
9.80 2.63 11.32 512 52.5 416 27.7
14.56 2.51 11.50 508 74.1 408 40.1
19.23 2.41 11.85 528 96.2 404 51.5
34.16 2.24 12.28 527 151 395 61.7
IPC(A)= -0.3855- 564.72738c + 361.95061c2; R=0.99987
IPA(A)= -7.13662 + 425.25416c – 653.75472c2; R=0.99844
E6
4.95 2.85 11.06 516 27.6 424 13.5
9.80 2.63 11.26 516 52.8 412 29.8
14.56 2.50 11.46 516 73.5 412 41.1
19.23 2.41 11.61 524 94.1 400 51.4
34.16 2.25 12.09 532 148.0 388 71.6
IPC(A)= -1.65877 – 548.01533c + 350.42436c2; R=0.99988
IPA(A)= -3.38475 + 372.85301c – 449.51928c2; R=0.99932

Din Tabelul 2 se constată că, paralel cu creşterea concentraţiei Enoxilului din celula
electrochimică în care fondul electrolitic este percloratul de sodiu, are loc o scădere a pH-ului
însoţită de o uşoară creştere a electroconductivităţii (κ), fapt ce poate fi atribuit ionilor de hidrogen
pe care îi generează Enoxilul la dizolvare. La fiecare tip de Enoxil s-a stabilit dependenţa curentului
de pic de concentraţie, atât pentru procesul anodic(IPA(A))cât şi pentru cel catodic (IPC,
A),dându-se şi coeficienţii de corelaţie corespunzători (R) a căror valoare este foarte apropiată de
unitate, prin fitarea polinomială de ordinul 2 a datelor experimentale. Valorile medii ale
potenţialelor de reducere (EPC) şi de oxidare(EPA) precum şi un potenţial redox formal(E0’)
calculat cu relaţia (Tab.3):
E PC  E PA
E 0' 
2
Tabelul 3. Valorile medii ale potenţialelor de reducere şi oxidare, precum şi potenţialul redox
formal al Enoxilului pe electrod de platină în soluţie apoasă de 0.1MNaClO4

Enoxil -EPC, mV -EPA, mV - E0’, mV

E1 520.4 412.6 466.5
E2 520.8 413.2 467.0
E3 528.6 419.0 473.8
E4 528.2 420.8 474.5
E5 518.2 410.2 464.2
E6 520.8 407.2 464.0

158
 Valorile apropiate ale fiecăreia dintre cele trei forme de potenţial prezentate în figura 3
dovedesc faptul că indiferent de tipul de Enoxil, gruparea reactivă electrochimic din componenţa

Enoxilului este caracterizată de un potenţial de reducere E PC  522.8mV şi un potenţial de

0'
oxidare E PA  413.8mV , iar potenţialul formal redox al acestei grupări va fi E  468.3mV
.Aceste valori ar constitui indicii calitative ale prezenţei Enoxilului şi, în funcţie de intensitatea
curentului de pic, se vor putea face şi estimări cantitative pentru o eventuală dozare a Enoxilului prin
voltametrie. Prin acidularea soluţiei cu HClO4 are loc o creştere pronunţată a curentului
catodic(creşterea vitezei procesului de reducere) şi aplatizarea picului anodic aşa cum este prezentat
pentru E4 în Figura 6.
0.2

0.0

-0.2
I(mA)

-0.4

-0.6

-0.8

-1.0
-1000 -500 0 500 1000 1500
E(mV)

Fig.6. CV la pH 1.86 pentru soluţia de 34.16x10-2% E4 în 0.1M NaClO4 la viteza

de baleere de 50 mV/s

Prin alcalinizarea soluţiei de Enoxil intensităţile de pic scad iar la un pH chiar foarte slab
alcalin, picurile caracteristice prezenţei Enoxilului, practice, dispar precum este exemplificat în
Figura 7 pentru E4.

0.02

0.01

0.00
I(mA)

-0.01

-0.02

-0.03
-1000 -500 0 500 1000 1500
E(mV)

Fig.7. CV la pH=7.46 pentru soluţia de 34.16x10-2% E4 în 0.1M NaClO4 la viteza

de baleere de 50 mV/s
159
 În urma determinărilor voltametrice efectuate în soluţia 0.1M NaClO 4 pe electrod de platină,
după cum rezultă şi din Tabelul 2 valorile de pH sunt funcţie de concentraţia Enoxilului, acidularea
sau alcalinizarea soluţiei ducând la modificări ale CV şi chiar anihilarea electroreactivităţii
Enoxilului.
Se poate, deci, concluziona că Enoxilul hidrosolubil poate fi studiat voltametric într-un mediu
apos de perclorat de sodiu ca fond electrolitic pe electrod de platină, prin punerea în evidenţă a unui
proces redox cvasireversibil.
În concluzie se poate constata că dependenţa intensităţii curentului catodic de concentraţia
Enoxilului este liniară. Aceasta poate fi folosită pentru determinarea concentraţiei Enoxilului în
soluţii necunoscute.Analiza voltamogramelor ciclice pune în evidenţă un proces redox
cvasireversibil caracteristic Enoxilului. Enoxilul obţinut din enotaninuri alcoolsolubile este mai
reactiv în timp, în comparaţie cu Enoxilul obţinut din enotaninuri standard.
Analiza potenţialelor de reducere şi oxidare precum şi a potenţialului redox formal al probelor
de Enoxil ne permite să estimăm aceste valori care pot constitui indici calitativi ai preparatului
Enoxil ce pot fi utilizați pentru dozarea acestuia prin voltametrie.
Bibliografie

1. Duca Gh., Lupaşcu T., Vlad P., Kulciţki V., Nastas R. Studies on the water solubilization processes
of oenotanins and their physico-chemical properties. In: Chemistry Journal of Moldova, 2006, nr 1
(1), p.74-79.
2. Lupaşcu T., Duca Gh., Giurgincă M., Vlad P. Natural compounds with antioxidant propertes. In:
Key Engeenering Materials, 2009, Vol. 415, p. 25-28.
3. Wisser K., Heimann W., Fritsche C., Fresenius Z. In: Anal. Chem., 1967, 230, p.189.
4. Ruiz M.A., Yanez-Sedeno Poloma, Pingaron J.M. Electroanalysis, 1994, nr 6, p. 475.
5. Ishar M.P.S., Kaur R., Kaur G., Gandhi R.P. Indian J. Chem, 1996, 35B, p. 641.
6. Surez – Fernendaz A.L., Alaines-Varela G, Costa-Garcea A. Electrochimica Acta, 1999, 44, p.4489.
7. Litescu S., Radu G.L.. Elemente de bioelectroanaliză a unor principii active antioxidante. Editura
Printech, Bucureşti, 2005, p.232.
8. Brevet de Invenţie. 3979 MD F 1. Compus cu proprietăţi antioxidante/ Lupaşcu T., Duca Gh.,
Lupaşcu L., Giurgincă M., Meghea A. BOPI, nr. 11/2009.
9. Nemtoi Gh., Ionica F., Lupascu T., Cecal A. Voltammetric characterirization of the iron behaviour
from steels in different electrolytic media. In: Chemistry Journal of Moldova, 2010, 5(1), p. 98-105.
10. Mareci D., Bocanu C., Nemtoi Gh., Aelenei D. Electrochemical behaviour of titanium alloys in
artificial saliva. In: J.Serb.Chem.Soc., 2005, 70, p.891-897.

160
 7. STABILIREA CALITĂŢII ŞI CANTITĂŢII GRUPELOR FUNCŢIONALE ÎN COMPUSUL
BIOLOGIC-ACTIV ENOXIL

Tudor Lupaşcu, Gheorghe Duca, Nina Ţâmbaliuc

7.1. Conţinutul total de grupări funcţionale acide

Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) a fost determinat conform
Monografiei Farmacopeice Temporare pentru substanţa farmaceutic activă Enoxil, ajustată pentru
determinări din soluţii.
Circa 1,0 g (masă exactă) preparat (soluţie apoasă 5%) se transferă într-un păhar cu capacitatea
de 150 ml, se adaugă 25 ml apă purificată bidistilată şi 25 ml soluţie hidroxid de sodiu 0,05 mol/L.
Soluţia obţinută se agită timp de 5 minute, după care se titrează excesul de hidroxid de sodiu 0,05
mol/L cu soluţia de acid clorhidric 0,05 mol/L.
Soluţia de acid clorhidric 0,05 mol/L se adaugă în porţiuni mici (cel mult 1,0 ml), la agitare
continuă pe agitatorul magnetic timp de circa 1 minut, după care se determină valoarea pH-ului
soluţiei (pentru atingerea echilibrului, soluţia se ţine în contact cu electrozii cel puţin 3 minute). În
apropierea punctului de echilibru (pH 4,6), soluţia se adaugă în volume mai mici 0,1 -0,3 ml.
Punctul de echilibru se determină potenţiometric, valoarea pH trebuie să constituie 4,5.

Cn(NaOH) x V1 – Cn(HCl) x V2
Ctotal = ------------------------------------------
m
Cn(NaOH) – concentraţia normală a soluţiei de hidroxid de sodiu 0,05 mol/L;
Cn(HCl) - concentraţia normală a soluţiei de acid clorhidric 0,05 mol/L;
V1 – volumul soluţiei de hidroxid de sodiu 0,05 mol/L, ml;
V2 - volumul soluţiei de acid clorhidric 0,05 mol/L, ml;
m – masa probei, g.
Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) trebuie să fie, calculat
pentru 1,0 g de preparat uscat, cel puţin, 4,0 mechiv/g şi cel mult 5,5 mechiv/g. (sau cel puţin 0,20
mechiv/g şi cel mult 0,28 mechiv/g determinat în 1,0 g de soluţie de 5%.

161
 7.2. Studiul influenţei prezenţei substanţelor insolubile
Preparatul Enoxil conține componente insolubile în apă. Ne-am propus să cercetăm influența
substanțelor insolubile asupra conținutului total de grupări funcționale acide în mostrele de Enoxil
aflate în studiu (tab. 1, 2).

Tabelul 1. Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) în soluţiile

apoase 5% (calculat la 1,0 g de soluţie de 5% Enoxil)

Mostra de Enoxil Nefiltrată, Filtrată, Nefiltrată, la Filtrată, la

proaspăt proaspăt 13 zile după 13 zile după
preparată preparată preparare preparare

Enoxil (din taninuri standard – t.s.) 0,2346 0,2349 0,2425 0,2469

obţinut în 2010, fără mW
Enoxil (t.s.) obţinut în 2011, fără 0,2350 0,2380 0,2460 0,2456
mW
Enoxil (t.s.) 14.01.2011 (2% 0,2491 0,2409 0,2354 0,2340
Venitiel)
Enoxil (t.s.), obţinut în 2011 0,2470 0,2393 0,2337 0,2352

Enoxil (t.s.), obţinut în 2011 0,2451 0,2457 0,2352 0,2358

Enoxil omogenizat în 2009 0,2492 0.2467 - -

Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 0,2362 0,2381 0,2374 0,2328

produs în 2004
Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 0,2269 0,2226 - -
produs în 2006
Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 0,2303 0,2279 - -
produs în 2007
Enoxil obținut în 2010, fără mW 0,2351 0,2359 - -

Enoxil obținut în 2010, cu mW 0,2614 0,2645 - -

Enoxil omogenizat obținut în 2011 0,2520 0,2421 - -

162
Tabelul 2. Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) determinat în
soluţiile apoase de 5% (calculat la 1,0 g de preparat uscat Enoxil)

Mostra de Enoxil Nefiltrată, Filtrată, Nefiltrată, la Filtrată, la 13

proaspăt proaspăt 13 zile după zile după
preparată preparată preparare preparare
Enoxil (din taninuri standard 4,69 4,70 4,85 4,94
– t.s.) obţinut în 2010, fără
mW
Enoxil (t.s.) obţinut în 2011, 4,70 4,76 4,92 4,91
fără mW
Enoxil (t.s.) 14.01.2011 (2% 4,98 4,82 4,71 4,68
Venitiel)
Enoxil (t.s.), obţinut în 2011 4,94 4,79 4,67 4,70
Enoxil (t.s.), obţinut în 2011 4,90 4,91 4,70 4,72

Enoxil omogenizat în 2009 4,98 4,93 - -

Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 4,72 4,76 4,75 4,66
produs în 2004
Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 4,54 4,45 - -
produs în 2006
Enoxil obţinut în 2011 din t.s. 4,61 4,56 - -
produs în 2007
Enoxil obținut în 2010, fără 4,70 4,72 - -
mW
Enoxil obținut în 2010, cu 5,23 5,29 - -
mW
Enoxil omogenizat obținut în 5,04 4,84 - -
2011

Rezultatele obţinute ne permit să constatăm ca prezenţa în soluţiile apoase de 5% de Enoxil a

substanţelor insolubile în apă, practic nu influenţează conţinutul total de grupări funcţionale acide
(carboxilice şi fenolice).

7.3. Studiul variaţiei conţinutului total de grupări funcţionale acide

În scopul stabilirii variației în timp a concentrației grupărilor funcționale acide, a fost
studiate cantitatea acestora pe durata a 30 de zile (tab. 3, 4)

163
Tabelul 3. Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) determinat în
soluţiile apoase de 5% la diferite intervale de timp (calculat la 1,0 g de soluţie de 5% Enoxil)
Mostra de Enoxil Filtrată
Proaspăt 13 zile după 30 zile după
preparată preparare preparare
Enoxil (t. s.), a. 2010, fără mW 0,2349 0,2469 0,2336

Enoxil (t. s.), a 2011, fără mW 0,2380 0,2456 0,2347

Enoxil (t. s.), a.2011 (2% Venitiel) 0,2409 0,2340 0,2356

Enoxil (t. s.), a. 2011 0,2393 0,2352 0,2357

Enoxil (t. s.), a. 2011 0,2457 0,2358 0,2365

Enoxil (t. s.), a. 2011 din t.s., a.2004 0,2381 0,2328 0,2330
Enoxil (t.a.s.), 2010, fără mn 0,2359 0.2314 -

Enoxil (t.a.s.), 2010, cu mW 0,2645 0,2642 -

Enoxil omogenizat, a. 2011 0,2421 0,2383 -

Tabelul 4. Conţinutul total de grupări funcţionale acide (carboxilice şi fenolice) determinat în

soluţiile apoase de 5% la diferite intervale de timp (calculat la 1,0 g de preparat uscat Enoxil)
Mostra de Enoxil Filtrată
Proaspăt 13 zile după 30 zile după
preparată preparare preparare
Enoxil (t. s.), a. 2010, fără mW 4,70 4,94 4,67

Enoxil (t. s.), a. 2011, fără mW 4,76 4,91 4,70

Enoxil (t. s.), a. 2011 (2% Venitiel) 4,82 4,68 4,71

Enoxil (t. s.), a. 2011 4,79 4,70 4,71

Enoxil (t. s.), a. 2011 4,91 4,72 4,73

Enoxil (t. s.), a.2011 produs în a. 2004 4,76 4,66 4,66

Enoxil, (t. s.), a. 2004, fără mW 4,72 4,63 -

Enoxil, a. (t.a.s.), a. 2010, cu mW 5,29 5,28 -

Enoxil omogenizat, a. 2011 4,84 4,77 -

164
 Analiza datelor obţinute ne permite să constatăm ca conţinutul total de grupări funcţionale
acide (carboxilice şi fenolice) practic nu se schimbă pentru mostrele de Enoxil studiate în intervalul
de 30 zile. Rezultate similare s-au obţinut în cadrul cercetărilor realizate în 2010 pe o altă serie de
mostre de Enoxil (tabelul 5).
Tabelul 5. Conţinutul total de grupări funcţionale acide determinate în 5 mostre de Enoxil
obţinut în diferite perioade (calculat la 1.0 g de soluţie de 5%)

Tipul de Num zile, temperatură (°C)

Enoxil 1, 4, 25, 33, 42, 55, 70, 85,
310°C 300°C 330°C 290°C 200°C 200°C 170°C 130°C
Enoxil
omogenizat, 0,2519 0,2356 0.2226 0.2231 0.2183 0.2321 0.2318 0.2173
a. 2008
Enoxil
omogenizat, 0,2500 0,2328 0.2189 0.2238 0.2160 0.2275 0.2309 0.2049
2009
Enoxil obținut în
a.2010 0,2279 0,2116 0.2056 0.1990 0.1918 0.2069 0.2076 0.1956
Enoxil obținut în
a.2010 0,2261 0,2029 0.1975 0.2035 0.1974 0.2164 0.2195 0.2059
Enoxil obținut în
a.2010 0,2372 0,2191 0.2048 0.2083 0.2014 0.2149 0.2190 0.1952

Tabelul 6. Conţinutul total de grupări funcţionale acide determinate în 5 mostre de Enoxil

obţinut în diferite perioade (calculat la 1.0 g de preparat uscat)

Tipul de Num zile, temperatură (°C)

Enoxil 1, 4, 25, 33, 42, 55, 70, 85,
310°C 300°C 330°C 290°C 200°C 200°C 170°C 130°C
Enoxil 5,038 4,712 0,452 4,462 4,366 4,642 4,636 4,346
omogenizat,
a. 2008
Enoxil
omogenizat, 5,000 4,656 4,378 4,476 4,32 4,55 4,618 4,098
2009
Enoxil obținut în
a.2010 4,558 4,232 4,112 3,98 3,836 4,138 4,152 3,912
Enoxil obținut în
a.2010 4,522 4,058 3,95 4,07 3,948 4,328 4,39 4,118
Enoxil obținut în
a.2010 4,744 4,382 4,096 4,16 4,028 4,298 4,38 3,904

165
Tabelul 7. Conţinutul total de grupări funcţionale acide determinate în 2 mostre de Enoxil –
soluţii apoasă şi alcoolică de 5% (la 1.0 g de preparat uscat)
Tipul de 22.06.10 23.06.10 06.07.10 16.08.10 26.08.10 02.09.10 15.09.10 30.09.10
Enoxil
1 zi 2 zile 15 zile 56 zile 66 zile 73 zile 86 zile 100 zile
Enoxil,
soluţie 5,054 5,018 4,778 4,800 4,728 4,688 4,794 4,786
apoasă
Enoxil,
soluţie 4,738 4,648 4,606 4,560 4,478 4,486 4,530 4,558
alcoolică

Fig.1. Dependenţa de timp a conţinutului de grupe funcţionale acide ale mostrei de Enoxil
omogenizat pentru S.A. Farmco 2008 (Eroarea determinărilor este cuprinsă în limitele 1,2-
5,4%)

Fig.2. Dependenţa de timp a conţinutului de grupe funcţionale acide ale mostrei de Enoxil
omogenizat la 13.XI.09 (Eroarea determinărilor este cuprinsă în limitele 1,3-4,9% )

166
Fig.3. Dependenţa de timp a conţinutului de grupe funcţionale acide ale mostrei de Enoxil
obţinut 10.02.10

(Eroarea determinărilor este cuprinsă în limitele 0,5-7,3% )

Fig.4. Dependenţa de timp a conţinutului de grupe funcţionale acide ale mostrei de Enoxil
obţinut 19.02.10

(Eroarea determinărilor este cuprinsă în limitele 1,6-5,7%)

Fig.5. Dependenţa de timp a conţinutului de grupe funcţionale acide ale mostrei de Enoxil
obţinut 30.04.10 (Eroarea determinărilor este cuprinsă în limitele 1.1-8,0 %)

167
 S-a stabilit ca în mostrele de Enoxil cercetate, conţinutul total de grupări funcţionale acide
determinate în intervalul de timp de 85 zile şi limitele de temperatură 13-33 0C se menţine stabil
(fiind în limitele erorii de determinare).

7.4. Spectrele FT-IR ale diferitelor mostre de Enoxil

În scopul identificarii grupelor funcţionale ale diferitelor mostre de produs Enoxil au fost
masurate spectrele FT-IR a 6 mostre de Enoxil obţinute în diferite perioade de timp Spectrele FT-IR,
înregistrate la spectrometrul Perkin Elmer Spectrum 100 din dotarea Centrului de Chimie Fizica şi
Nanocompozite al Institutului de Chimie al AŞM (Figura 6, 7).
99.0

668.20
99.1 98
770.41

98 97 2323.4
778.85

97 96

2616.9
96 95

95 94
2617.2

94 2932.6
93
3204.9
1399.1
93
92
3208.8 2941.8
1399.9
92
91

91
90

90 %T
89
1071.2
%T
89
88 1032.0

88
1071.6
1032.9 87
87
86 1187.0

86
1187.1
85
85
84
84

83
83

82
82
1715.4 1715.9
81
81

80.0
80.0
4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0
4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0
cm-1 cm-1

Mostra nr. 1 Mostra nr. 2

99.4
99
3737.1
98 778.46
98.9
97 98
2324.4
3732.2 730.92
97
96
96 778.95

95 2616.8
95
953.30
94
94
2849.5
93
2613.3
93 2938.1
3100.3 1399.8 92
1032.2
92 1023.6 91
2852.2
90
2930.0
91 3214.8
89
1399.2

90 88

%T 87
89
86
%T
88 85

84
87
1176.7 83 1083.3

86 82 1071.3
1032.2
81
85
80

84 79 1187.8

78
83
77
82
76

75 1714.0
81
1714.1
74
80.0 73.2
4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0 4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0
cm-1 cm-1

Mostra nr. 3 Mostra nr. 4

99.4 99.57

98 99.0

98.5
96 3748.0
778.96
98.0 778.54

94 97.5
2324.3
97.0
92 96.5
2616.8

954.14 96.0
90 2618.3
95.5

88 95.0
2943.1
2944.1 3182.2
3100.7 94.5
1399.5
86
1399.2 94.0

93.5
84 1024.7
93.0
%T %T 92.5
82 1096.0

92.0
80 1092.6 1023.7
91.5 1031.7

91.0
78
90.5

76 90.0
1188.1
1176.1 89.5
74
89.0

88.5
72
88.0

70 87.5

1709.9
87.0
68 1716.0
86.5

66.2 85.82
4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0 4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0
cm-1 cm-1

Mostra nr. 5 Mostra nr. 6

168
 Fig.6. Spectrele FT-IR ale diferitelor mostre de Enoxil

99.38

98.0

96.0

6 - 1.XII.10
94.0

92.0

3 - 1.XII.10
90.0
2 - 1.XII.10

88.0
1 - 1.XII.10

86.0

84.0

%T
82.0
4 - 1.XII.10

80.0

78.0
5 - 1.12.10
76.0

74.0

72.0

70.0

68.0

66.35
4000.0 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 650.0
cm-1

Fig.7. Spectrele FT-IR suprapuse ale mostrelor 1-6

Analiza spectrelor FT-IR ale celor 6 mostre de Enoxil obţinute în difetite perioade de timp,
denotă faptul că grupările funcţionale ale Enoxilului sunt identice şi stabile în timp.
În baza acestor rezultate se poate conchide ca spectrele FT-IR ale produsului biologic activ
Enoxil poate sevi drept metodă de identificare a acestei substanţe active în preparatele fatmaceutice
obţinute în baza Enoxilului.

169
 8. PARTICULARITĂŢILE FARMACOLOGICE ALE ENOXILULUI
Veaceslav Gonciar, Sergiu Cerlat

Elucidarea proprietăţilor farmacologice ale taninurilor merită o deosebită atenţie, datorită

multitudinii efectelor pe care le posedă, apreciate şi demonstrate în mai multe studii din întreaga
lume, extractul de seminţe de struguri fiind utilizat în diferite domenii ale medicinei vechi şi
contemporane. Principalele dintre aseste efecte sunt: antioxidante, antiinflamatoare, astringente,
detoxifiante, analgezice, fotoprotectoare, antibacteriene, antifungice ş.a. Ele fac ca taninurile să fie
considerateun produs de perspectivă pentru medicina practică.

8.1. Proprietăţile terapeutice ale Enoxilului

8.1.1. Acţiunea astringentă
Este un efect ce caracterizează din start taninurile, aceasta datorându-se proprietăţilor de a
precipita proteinele și a forma albuminaţi denşi. Efectul astringent a fost utilizat de la început pentru
procesul de tăbăcire a pielii, care în urma precipitării proteinelor capătă proprietăţi net superioare: se
prelungește cu mult termenul ei de putrefacţie, devine impermiabilă şi mai dură. Utilizarea medicală
a avut de asemenea efecte vizibil benefice. Dacă este aplicată la nivelul mucoaselor sau pe suprafaţa
plăgii, are loc coagularea parţială a proteinelor ce se conţin în exsudatul din plagă, formând o
peliculă proteică densă, impermeabilă pentru apă şi alţi factori externi, protejând astfel ţesuturile
subiacente. Ca urmare, apar un şir de efecte: contractarea ţesuturilor, scăderea secreţiilor glandelor şi
mucoaselor, oprirea hemoragiilor capilare. La nivel intestinal, efectul astringent se manifestă prin
oprirea diareii [1,2].

8.1.2. Proprietăţi antiinfecţioase

O caracteristică importantă a enotaninurilor constă în inhibarea creşterii mai multor tulpini de
bacterii, fungi sau viruşi [3,4].

Activitatea antibacteriană
Primul care a determinat activitatea antibacteriana in vitro a fost savantul Chung King-Thom şi
coaut. [5,6]. Ei au demonstrat responsabilitatea acidului taninic de inhibarea creşterii următoarelor
bacterii: Bacteroides fragilis, Clostridium perfringens, Escherichia coli, Enterobacter cloacae,
Streptococcus bovis, Butyvibrio fibrosolvens, Fibrobacter succinogenes, Prevotella ruminicola şi
Ruminobacter amylophilis. Acidul taninic este de asemenea responsabil de inhibarea creşterii
bacteriilor: Streptococcus bovis, Butyvibrio fibrosolvens, Fibrobacter succinogenes, Prevotella
170
ruminicola şi Ruminobacter amylophilis [7] şi a bacteriilor intestinale precum Bacteroides fragilis,
Clostridium perfringens, Escherichia coli şi Enterobacter cloacae.
Acţinea antibacteriană a fost confirmată în lucrările lui Dugasani [8] şi Kaur [9], în care
taninurile inhibau creşterea mai multor tulpini de bacteii Gr+ şi Gr-. În particular, a fost deteminată
o activitate antibacteriană contra Escherichia coli [10,11,12]. Acţiunea antibacteriană puternică
asupra tulpinei de Salmonella Typhimurium a fost demonstrată de Van Parys [13] in vitro, dar foarte
slabă in vivo. Limem-Ben Amor [14] a determnat efectul inhibitor contra tulpinilor de
Staphyllococcusaureus şi Enterococcusfeacalis. Inhibarea dezvoltării tulpinilor Bacillussubtilis,
Escherichiacoli, Klebsiellapneumoniae, Pseudomonasaeruginosa, Staphylococcus aureus şi K.
Rhizophilia de către taninuri a fost confirmată de cercetările efectuate de Wangensteen [15] şi Oboh
[12].
Activitatea antifungică
Literatura de specialitate conţine exemple şi date ce confirmă activitatea antimicotică contra
Candida, Cryptococcus, Filobasidiella, Issatchenkia, Saccharomyces, concentraţia minimă
inhibitoare fiind de 200 – 4000 μg/ml, ceea ce corespunde cu concentraţia de 140–2800 μg/ml a
activităţii polifenolilor [16,17].
Activitatea antiparazitară
De mai mult timp taninurile au fost considerate ca un agent antiparazitar natural. E
binecunoscut faptul că animalele carnivore consumă instinctiv plante cu conţinut crescut de taninuri
în cazul infecţiilor intestinale cu paraziţi. Lisonbee L. [18] a demonstrat că utilizarea plantelor cu
conţinut înalt de taninuri la miei practic a scăzut complet conţinutul de lamblii din intestin timp de
12 zile.
Utilizarea taninurilor a condus la reducerea viermilor paraziţi (nematode) la şoriceii infectaţi
cu peste 90%, ceea ce sugerează că ele pot fi utilizate în infecţii intestinale cu nematode [19].
Studiile in vitro efectuate de Fernandez [20] au demonstrat că taninurile posedă un potenţial de
activitate acaricid [contra Rhipicephalus (Boophilus) microplus]. Totodată a fost observată şi
creşterea concomitentă a imunităţii la infecţiile parazitare [21,22].

8.1.3. Efectul antiinflamator

Proprietăţile antiinflamatoare ale taninurilor au fost recunoscute de mai mult timp [23,24] dar
care continuă să fie intens studiate şi în multe cercetări recente [25,26]. Sunt mai multe ipoteze ce
explică mecanismul de acţiune, dar majoritatea au ca ţintă blocarea diferitor tipuri de mediatori
proinflamatori.
171
 În 1980, Baumann şi al.[23] printre primii au raportat că dieta cu polifenoli scade activitatea
ciclooxigenazei şi inhibă peroxidarea acidului arahidonic. Landolfi şi al. [27] au constatat că
flavonoizii deprimă calea ciclooxigenazei şi reduc răspunsul AMPc la prostaglandinele I2 cu
inhibarea ulterioară a agregării plachetare.
Altă explicare a efectului antiinflamator propusă de mai mulţi cercetători constă în formarea
unei pelicule protectoare pe plăgă, ceea ce face ca terminaţiile nervoase să nu fie excitate de către
mediul exterior, astfel scăzând senzaţiile dureroase din inflamaţie. Creşterea densităţii membranelor
celulare provoacă vasoconstricţie locală, cu scăderea permeabilităţii vasculare şi reducerea
exsudatului, și inhibă migrarea leucocitară în ţesutul inflamat, contribuind în cele din urmă la
micşorarea reacţiei inflamatoare [28]. Rezultatele obţinute de Bralley E.E. [29] au confirmat că
enotaninurile au abilitatea de a inhiba dezvotltarea inflamaţiei, edemului şi infiltratului cu limfocite
polimorfonucleare după aplicarea topică, similar ca activitate cu indometacina.

8.1.4. Efectul regenerator

Acţiunea regenerativă este o proprietate semnificativă a taninurilor, responsabilă de vindecarea
mai accelerată şi calitativă a plăgilor. Studiile efectuate de Khanna S. şi colab. [30], au demonstrat
că extractul din seminţe de struguri, aplicat topic, accelerează contracţia şi închiderea plăgii. De
asemenea, acest extract măreşte cantitatea factorului de creştere a endoteliului vascular, ceea ce
conduce la angiogeneză în plagă şi contribuie la vindecarea ei. Efectul regenerativ este confirmat şi
de experienţele lui Lopes G. [31], care menţionează că taninurile înlătură radicalii liberi din plagă
datorită proprietăţilor antioxidante şi, nu mai puţin important, efectul antibacterian care împiedică
supurarea primară sau secundară a plăgii. El a observat că spre ziua 4-7-a de tratament, nivelul
factorului epidermal de creştere s-a majorat comparativ cu lotul de referinţă. Toate acestea
facilitează vindecarea rănilor.
Menţionăm faptul că la şobolanii trataţi cu soluţie de enotanin în cercetările noastre, ca metodă
de tratament în leziuni termice şi mecanice, procesul de vindecare a fost mai rapid comparativ cu
loturile martor, fapt ce confirmă repetat efectul regenerator al taninurilor [32].
Datorita acestui efect, aplicarea taninurilor se produce atât în medicină, cât şi în cosmetologie
(preîntâmpină îmbătrânirea pielii, fiind inclus în componenţa mai multor creme cosmetice).

8.1.5. Efectul analgezic

Efectul analgezic a fost evidenţiat în cazul aplicării preparatelor cu conţinut de taninuri.
Mecanismul acestei proprietăţi este unul mai complex şi se axează pe mai multe verigi

172
patofiziologice ce conduc la apariţia durerii. Studiile efectuate de Uchida S. şi coaut. [33] au
confirmat efectul, demonstrând proprietăţile antinociceptive ale enotaninurilor. Ei explică acest efect
prin neutralizarea mediatorilor inflamatori de genul prostaglandinelor şi interleukinelor ce excită
nociceptorii, provocând ulterior durere, ducând după sine efectul analgezic. Un efect ce poate fi
comparabil cu salicilatul de sodiu şi acidul acetilsalicilic [25]. Investigaţiile efectuate de Ghogare U.
[34] de asemenea au confirmat acțiunea antinociceptivă a flavonoizilor şi taninurilor.
Efectul poate fi explicat şi prin protecţia terminaţiunilor nervoase nociceptive de excitarea lor
de către diverşi factori din mediul extern, prin formarea unei pelicule protectoare ca urmare a
precipitării proteinelor plasmatice din plagă.

8.1.6. Efectul antiaterosclerotic

Este o proprietate importantă a taninurilor, ce este explicată parţial de unii cercetători. Astfel
Choi C. şi alţii [35, 139] au demonstrat că extractul din seminţe de struguri sporește activitatea
sistemului antioxidant și scade peroxidarea lipidică, prevenind distrugerile provocate în cazul
hipercolesterolemiei. Cercetări similare explică efectul antiaterogen prin prevenirea oxidării LDL şi
creşterea efluxului colesterolului din macrofage [37, 38, 39]. Toate acestea conduc la reducerea
acumulării şi oxidării colesterolului şi a altor lipide, respectiv nu se formează celule spumoase,
elemente-cheie în formarea plăcii ateromatoase. Cu alte cuvinte enotaninurile acţionează anume
asupra acelui punct de pornire ce v-a conduce la dezvoltarea aterosclerozei.
Acest efect este un moment important în activitatea taninurilor ca substanţe cardioprotectoare,
precum şi a altor afecţiuni care au la bază afectarea aterosclerotică a vaselor.

8.1.7. Efectul cardioprotector

Studiile epidemiologice sugerează că consumul de vin, produs din struguri, şi alte alimente
care conţin polifenoli este asociat cu scadera riscului de morbiditate şi mortalitate cardiovasculară
(în principal bolile coronariene şi infarctul miocardic), corelaţia fiind invers proporţională, cu cât e
mai mare consumul de taninuri, cu atât este mai mic riscul dezvoltării afecţiunilor cardiovasculare.
S-au efectuat o multitudine de cercetări în domeniul dat, mecanismul definitiv al taninurilor
rămânând în continuare neelucidat complet, fiind interpretat de mulţi cercetători în mod diferit, dar
efectul cardioprotector este cert şi unanim recunoscut de majoritatea lor [40,41]. Studierea
proprietăţilor cardio- şi vasoprotectoare este tot mai actuală datorita faptului că afecţiunile
cardiovasculare rămân până în prezent cauza numărul unu de deces în lume.

173
 Radicalii liberi şi stresul oxidativ joacă un rol crucial în patofiziologia unui spectru larg de
afecţiuni cardiovasculare, inclusiv în insuficienţa cardiacă congestivă, hipertrofia ventriculară,
ateroscleroza şi alte afecţiuni cardiace ischemice. Astfel se face că unul din cele mai importante
mecanisme cardioprotectoare se datorează proprietăţilor antioxidante, însoțite de creşterea prin
inducere a enzimelor antioxidante din cardiomiocite, protejându-le astfel de distrugerile radicalilor
liberi [42].
Prevenirea dezvoltării aterosclerozei [39,43], ca urmare a inhibării peroxidării lipidice şi
oxidarii LDL [44,45,46], blochează întregul lanţ de reacţii ale radicalilor liberi care posedă
citotoxicitate înaltă și conduc la ruperea membranelor lipidice şi iniţierea oxidării LDL [47,48],
factori majori ce contribuie la dezvoltarea aterosclerozei [49]. Activitatea antiaterosclerotică a
enotaninurilor se datorează şi scăderii nivelului de colesterol în sînge [50], prin creşterea
transportului lui, excreţiei biliare şi prin scăderea absorbţiei la nivel intestinal a acestuia [51].

8.1.8. Efectul anticancerigen

Acţiunea anticancerigenă este apreciată şi demonstrată în mai multe cercetări contemporane,
care confirmă această proprietate nu mai puţin importantă a taninurilor.
Conform studiilor epidemiologice, între consumul alimentelor cu conţinut de flavonoizi
(fructele, ceaiul verde) şi cancer există o relaţie invers proporţională asemanătoare efectului
cardioprotector [52,53]. Această constatare se bazează pe progresele recente în chemoprevenţia
cancerului şi eficacitatea extractului din seminţe de struguri şi din alte produse pe bază din struguri
împotriva cancerului.
S-a demonstrat că taninurile hidrolizabile şi condensate prezintă in vitro şi in vivo proprietăţi
anticancerigene [54], iar mecanismul prin care se explică acestea nu este unul univoc, diferiţi autori
presupunând diferite mecanisme de acţiune.
Kuo M.L. şi al. [55] explică efectul anticancerigen prin reducerea fosforilării proteice şi
inhibarea ADN-sintetazei de către 12-O-tetradecanoylphorbol 13-acetat (care menţine activitatea
tumorogenă) într-o manieră dozodependentă. Proprietatea anticancerigenică a flavonoizilor şi, în
particular, a acidului taninic este asociată cu citotoxicitatea lui asupra celulelor canceroase [56,57]
şi abilităţii de a spori activitatea enzimelor care detoxifică hidrocarburile oxidate cu potenţial
cancerigen [58].
Conform recentelor cercetări efectuate de Lee C. şi colab. [59] mecanismul este datorat
inhibării inducerii TNF de către speciile de oxigen şi nitrogen, ele fiind neutralizate de către

174
proprietatea anioxidantă a taninurilor. Potter J. [60] confirmase faptul că efectul anticancerigen este
asociat cu activitatea antioxidantă prin eliminarea radicalilor liberi şi atenuarea peroxidării lipidice,
care, de asemenea, participă în patogeneza dezvoltării cancerului. Alt mecanism este datorat
preîntâmpinării distrigerii ADN-ului de către diverse toxice printr-o manieră dozodependentă
prezentând astfel un efect antimutagenic [39,61,62].
Concluzionând datele studiilor efectuate de mai mulți cercetători ştiinţifici, putem afirma cu
certitudine că atât strugurii, cât şi produsele pe bază din struguri sunt surse excelente de agenţi
împotriva diverselor tipuri de cancer, iar consumul lor regulat este prin urmare benefic pentru toată
populaţia ca metodă de prevenire a dezvoltării diferitor neoplazii.

8.1.9. Efectul radioprotector

Efectul radioprotector este cunoscut de mai mult timp, precum bine se cunoaşte faptul că de pe
masa zilnică a marinarilor de pe submarinele nucleare niciodată nu lipseşte vinul roşu. Problema
majoră creată de radiaţia ionizantă este inducerea speciilor reactive de oxigen în majoritatea
ţesuturilor, provocând ulterior dezvoltarea unui stres oxidativ masiv cu disfuncţii organice şi
dereglări metaboliceimportante.
Mai multe studii au confirmat efectul radioprotector al taninurilor care se bazează în mare
parte pe proprietăţile antioxidante ale lor. În cercetarea efectuată de Kang K. [63], taninurile au
restabilit viabilitatea celulelor după gama-iradiere. A fost redusă apoptoza indusă prin iradiere, s-a
restabilit potenţialul membranar al mitocondriilor. Taninurile au protejat componentele celulare,
lipidele membranare, proteinele şi ADN-ul de daunele radiaţiei. Ele au redus semnificativ nivelul
speciilor reactive de oxigen şi au normalizat siperoxiddismutaza şi activitatea catalazei, au micşorat
nivelul dialdehideimalonicelor [64], astfel protejând celulele de stresul oxidativ produs de radiaţie.

8.1.10. Efectul hipoglicemiant

Este o proprietate confirmată de mai mulţi autori care au observat că dieta bogată în taninuri
influenţează absorbţia şi metabolismul glucozei, rezultând scăderea indexului glicemic [65,66,67].
Într-un studiu de voluntariat s-a demonstrat că vinul roşu micşorează absorbţia glucozei [68] şi în
consecinţă reduce creşterea postprandială a ei. Scăderea indicelui glicemic este atribuită inhibării de
către taninuri a alfa-amilazei pancreatice, reducând astfel rata de hidrolizare a amidonului cu
scăderea ulterioară a glucozei [69], precum şi a maltazei [70,71] sau sucrazei (alfa-glucozidazei)
[72].

175
 Alte studii au denotă faptul că taninurile au potenţialul de interferare în transportul activ de
glucoză la nivelul duodenului [73,74]. Aceasta explică incidenţa redusă a diabetului zaharat de tip II
şi a sindromului metabolic la persoanele care consumă alimente bogate în taninuri.
Un alt beneficiu al utilizării enotaninurilor în diabetul zaharat este justificat de unii cercetători
prin faptul că îmbunătăţește schimbările patologice din diabet [75], preîntâmpinând stresul oxidativ
[66,76] şi acţionând contra complicaţiilor macro- şi microvasculare din diabetul zaharat [77]. Toate
acestea fac ca taninurile să fie utilizate pe larg în tratamentul diabetului zaharat.
Activitatea lor farmacologica este largă, reprezentând mai multe proprietăţi, printre care mai
importante sunt cele antioxidante, antibacteriane, antiinflamatoare şi regeneratoare. Cercetările
contemporane permit deschiderea unor noi perspective şi oportunităţi de utilizare a enotaninurilor în
mai multe domenii ale medicinei şi cosmetologiei, datorită proprietpților bilogice importante şi
benefice pe care le au.
Pentru Republica Moldova, cercetările în acest domeniu prezintă interes deosebit datorită
importantelor surse de materie primă nevalorificată de care dispunem: deşeuri alimentare ce
constituie peste 20 la suta din masa materiei prime utilizate la uzine, fabrici şi alte întreprinderi de
prelucrare a strugurilor de viţă de vie. Toate acestea vor permite lărgirea spectrului de preparate
autohtone cu un important profit medical şi economic pentru ţara noastră, justificând astfel
elaborarea şi implementarea în continuare a noului produs autohton Enoxil în medicina practică.

8.2. Determinarea toxicităţii Enoxilului

8.2.1. Studiul toxicitatii acute a Enoxilului

Toxicitatea preparatului Enoxil a fost cercetata în două modalităţi de administrare: enterală şi
parenterală. Calea parenterală era reprezentată de administrarea intraperitoneală, ca fiind cea mai
aproape după parametrii farmacocinetici de administrare intravenoasă. Studiul toxicităţii acute are ca
scop stabilirea dozelor maxime tolerate, letale medii şi totale (DL0, DL50, DL100) pentru
determinarea ulterioară a dozei terapeutice eficiente.

 Administrarea enterală
Pentru stabilirea dozelor toxice acute, substanţa a fost administrată enteral cu ajutorul sondei
gastrice, succesiv în doze de 500 mg/kg , 1000 mg/kg şi 2000 mg/kg masă corporală. În calitate de
animale experimentale au fost utilizați şobolanii, ei au fost supravegheaţi timp de 7 zile. În urma
aplicării dozelor date, nu s-a constatat decesul animalelor şi nici modificări ale comportamentului

176
lor. Putem să menţionăm doar o diminuare a activităţii motorii a şobolanilor pe o durată de 30–120
min. şi a reacţiei la stimuli exogeni. Ulterior, am recurs la administrarea substanţei în doze de 3000,
4000 şi 5000 mg/kg. La dozele respective s-a constatat o reducere de lungă durată a activităţii
motorii (4-6 ore) şi a reacţiei la stimulii exogeni, iar respiraţia a devenit mai frecventă şi mai
superficială. S-a înregistrat decesul unui şobolan la doza de 4000 mg/kg peste 24 ore şi a 3 şobolani
la doza de 5000 mg/kg peste 24-96 ore (Tab. 1). Doze mai mari de 5000 mg/kg nu s-au utilizat,
deoarece ar fi fost necesară utilizarea unui volum mai mare de substanţă cercetată, ceea ce depăşea
recomandările, iar preparatul studiat nu putea fi utilizat fără diluare din cauza acţiunii astringente
marcante.

Tabelul 1. Toxicitatea acută a Enoxilului administrat enteral

Doză, mg/kg Masculi Femele Animalele decedate

Nr. Deces Nr. deces Nr. Deces, %
500 5 - 5 - - -
1000 5 - 5 - - -
2000 5 - 5 - -
3000 5 - 5 - -
4000 5 1 5 - 1 10
5000 5 1 5 2 3 30

 Administrarea parenterală
Toxicitatea acută la administrarea parenterală a Enoxilului a fost studiată în baza şoriceilor şi a
şobolanilor albi. După administrarea dozei iniţiale de 100 mg/kg animalele au fost supuse
observărilor până la dispariţia modificărilor în comportamentul lor sau până la deces.
Astfel, la administrarea Enoxilului la şoricei, DL100 pentru masculi a constituit 1 500 mg/kg,
iar pentru femele – 2 000 mg/kg masă corporală. Rezultatele obţinute ne-au permis să constatăm că
DL0 era de 500 mg/kg masă corporală (Tab. 2). Pe parcursul experienţei, la animale s-a constatat o
diminuare a activităţii motorii cu reducerea constantă a reacţiei la stimulii exogeni (lumină, zgomot
etc.), cu dezvoltarea unei stări terminale (gasping) şi decesul animalelor timp de 96–168 ore la doza
de 1 000 mg/kg, 48–120 ore la 1 500 mg/kg şi timp de 4–24 ore la doza de 2 000 mg/kg; convulsii s-
au constatat doar ocazional. La şoriceii care au supravieţuit după administrarea Enoxilului în doze de
100 şi 500 mg/kg s-a constatat restabilirea activităţii motorii şi a reactivităţii la diverşi excitanţi

177
externi după o scurtă perioadă de hipodinamie şi hiporeflexie. Animalele au revenit complet la
starea iniţială pe parcursul a 24 ore.

Tabelul 2. Toxicitatea acută a Enoxilului administrat intraperitoneal la şoricei

Masculi Femele Animale decedate

Doză, mk/kg
Nr. deces deces Deces, %
Nr. Nr.
100 5 - 5 - - -
500 5 - 5 - - -
1000 5 4 5 - 4 40
1500 5 5 5 4 9 90
2000 5 5 5 5 10 100

La administrarea intraperitoneală a Enoxilului la şobolanii masculi, DL100 a constituit 1 500

mg/kg, iar la femele – 1 000 mg/kg. Astfel, rezultatele obţinute ne-au permis să constatăm că DL0
era de 100 mg/kg masă corporală (Tab. 3). După administrarea preparatului s-a constatat diminuarea
activităţii motorii la animale, manifestată prin reducerea reactivităţii cu progresare până la abolirea
aproape completă a reacţiilor la stimulii fizici provocaţi (lumină, zgomot etc.), dereglarea
coordonării mişcărilor (stare de ebrietate), paralizia membrelor posterioare, respiraţia frecventă şi
superficială, cu dezvoltarea în continuare a unei stări terminale şi decesul animalelor timp de 48–72
ore la doza de 500 mg/kg, 24–120 ore la doza de 1 000 mg/kg, 3–48 ore la doza de 1 500 mg/kg şi
2–24 ore la doza de 2 000 mg/kg.

Convulsii tonice ale cozii s-au constatat la majoritatea animalelor cărora li s-a administrat
substanţa supusă cercetării în doze de 1 500 şi 2 000 mg/kg. La şobolanii care au supravieţuit, după
o perioadă de hipodinamie şi reducere a reacţiei la stimulii exogeni, activitatea motorie şi
reactivitatea la excitanţi s-a restabilit, iar pe parcursul a 24 ore animalele au revenit la starea lor
iniţială. La examinarea macroscopică a organelor interne ale animalelor decedate nu s-au constatat
modificări vizibile.

178
 Tabelul 3. Toxicitatea acută a Enoxilului administrat intraperitoneal la şobolani

Masculi Femele Animale decedate

Doză, mg/kg
Nr. deces deces Nr. %
Nr.
100 5 - 5 - - -
500 5 1 5 2 3 30
1000 5 4 5 5 9 90
1500 5 5 5 5 10 100
2000 5 5 5 5 10 100

Un criteriu mai adecvat în determinarea toxicităţii acute este stabilirea dozei letale medii
(DL50), prin metoda Kurber (Tab. 4; 5).

Tabelul 4. Toxicitatea acută a Enoxilului administrat intraperitoneal la şoricei

Animale/Doză, mg/kg 100 500 1000 1500 2000

Nr. de animalelor din lot 10 10 10 10 10
Nr. de animalelor decedate 0 0 4 9 10
A (diferenţa dintre două doze succesive) 400 500 500 500 500
B (media nr. de animale decedate dintre două doze 0 2 6,5 9,5
succesive)
AxB 0 1000 3250 4750
Suma A x B = 9000; n = 10; DL50= DL100 – suma A x B/ n; DL50 = 2000 – 900 = 1100 mg/kg

Tabelul 5. Toxicitatea acută a Enoxilului, administrat intraperitoneal la şobolani

Animale/Doză, mg/kg 100 500 1000 1500 2000

Nr de animale din lot 10 10 10 10 10

Nr de animale decedate 0 3 9 10 10
A (diferenţa dintre două doze succesive) 400 500 500 500 500

B (media numărului de animale decedate 1,5 6 9,5 10

între două doze succesive)
AxB 600 3000 4750
Suma A x B = 8350; n = 10; DL50= DL100 – suma A x B/ n; DL50 = 1500 – 835 = 665 mg/kg

179
 Astfel, conform metodei Kurber, doza letală medie la administrarea intraperitoneală a
constituit la şoricei 1 100 mg/kg, iar la şobolani 665 mg/kg.
8.2.2. Studiul toxicitatii cronice a Enoxilului
 Administrarea intraperitoneală
După 30 zile de administrare intraperitoneală a două doze de substanţă cercetată, 100 şi 300
mg/kg, şobolanii au fost decapitaţi, iar sângele – colectat pentru explorări biochimice.
Observările efectuate în decursul studiului au demonstrat că animalele cărora li s-a administrat
Enoxil în doză de 300 mg/kg erau mai adinamice şi au decedat pe parcursul a 5–21 zile; cele cărora
li s-a administrat Enoxil în doză de 100 mg/kg au supravieţuit 100%. La examinarea macroscopică a
organelor interne nu s-au depistat modificări patologice.
Masa corporală a animalelor de laborator cărora li s-a administrat 100 mg/kg, la finele
experimentului practic nu a suferit modificări, s-a constatat o creştere a masei corporale doar la 3
animale şi diminuarea ei la 2; deci media pe grup n-a deviat de cea iniţială. Şobolanii din lotul
martor, pe parcursul a 30 zile, au avut o creştere a greutății în medie cu 25g.
Explorările biochimice ale sângelui colectat au vizat determinarea unui şir de parametri ce
caracterizează metabolismele glucidic, proteic, lipidic, precum şi unii indici ai activităţii enzimatice.
Concentraţia glucozei a suferit importante modificări în lotul în care animalele au fost
pretratate cu Enoxil în doză de 100 mg/kg timp de 30 zile. Astfel, comparativ cu lotul martor,
glucoza a scăzut cu 31,7%, scăderea fiind confirmată şi statistic, ceea ce indică un efect
hipoglicemiant semnificativ al substanţei cercetate (Tab. 6).
În urma examinării conţinutului de proteine s-a constatat că după administrarea Enoxilului în
doză de 100 mg/kg, nivelul proteinelor totale şi a albuminelor a scăzut substanţial faţă de lotul intact
(Tab. 6). O altă situaţie este prezentă în datele ureei şi acidului uric, în care concentraţia lor avea o
majorare statistic veridică. Nivelul creatininei în perioada studiului n-a suferit modificări esenţiale
(Tab. 6).
La determinarea nivelului colesterolului total în sângele şobolanilor pretrataţi cu Enoxil (100
mg/kg) timp îndelungat nu s-au depistat modificări semnificative (Tab. 6). Concomitent, un alt
parametru al metabolismului lipidic, trigliceridele, prezentau o creştere veridică a concentraţiei lor
faţă de lotul martor cu 141% (Tab. 6).
Datele obţinute în studiul dat, la administrarea intraperitoneală timp de 30 zile a Enoxilului în
doză de 100 mg/kg, ne permit să menţionăm că substanţa activă cercetată provoacă următoarele
efecte: hipoglicemic, hipoproteic, hipoalbuminemic; însoțite și cu o creştere a nivelului ureei,

180
acidului uric și a trigliceridelor, fără a modifica semnificativ concentraţia colesterolului şi
creatininei.
Tabelul 6. Modificările indicilor biochimici la administrarea Enoxilului în doză de 100 mg/kg,
timp de 30 zile

Parametrii Nr. de Lotul martor Enoxil 100 mg/kg

animale
Glucoza (mmol/l) 10 6,4+0,47 4,4+0,23*
Proteinele totale (g/l) 10 82,9+3,2 60,8+2,45*
Albuminele (g/l) 10 28,1+2,62 19,3+1,24*
Ureea (mmol/l) 10 3,2+0,33 4,3+0,34*
Creatinina (mkmol/l) 10 76,4+1,87 78,8+3,91
Acidul uric (mmol/l) 10 94,2+0,12 124,9+7,28*
Colesterolul total (mmol/l) 10 1,5+0,06 1,6+0,12
Trigliceridele (mmol/l) 10 0,41+0,05 0,99+0,17*
AlAT (U/l) 10 38,2+6,34 34,7+6,47
AsAT (U/l) 10 259,4+29,3 287,4+31,1
Gama-GT (U/l) 10 6,8+2,06 5,8+0,97
LDH (U/l) 10 1383,5+212,7 1362,5+138,0
LDH-1 (U/l) 10 673,4+211,4 485,2+64,2
Fosfataza alcalină (U/l) 10 266,2+27,7 174,0+19,0*
Notă: * – p ≤ 0,05.

Concomitent cu studierea parametrilor metabolismelor lipidic, glucidic şi proteic, a fost

studiată şi activitatea unor enzime ce caracterizează funcţia hepatocitelor. La determinarea nivelului
transaminazelor s-a constatat că Enoxilul în doză de 100 mg/kg nu modifică esenţial activitatea
AsAT şi AlAT (Tab. 6).
La administrarea intraperitoneală a Enoxilului în doză de 100 mg/kg timp de 30 zile s-a
depistat o tendinţă spre reducerea nivelului LDH, LDH-1 şi gama-GT (Tab. 6).
Cercetarea activităţii fosfatazei alcaline a relevat o diminuare a nivelului enzimei după
pretratarea timp de o lună cu Enoxil în doză de 100 mg/kg (Tab. 6).
După datele obţinute în urma toxicităţii cronice a Enoxilului, putem concluziona că pe
parcursul utilizării Enoxilului timp de 30 zile nu s-a constatat o creştere ponderală faţă de lotul
martor. Administrarea Enoxilului în doză de 100 mg/kg nu modifica esenţial nivelul creatininei şi
181
colesterolului. Substanţa cercetată provoca hipoglicemie, hipoproteinemie, hipoalbuminemie,
precum şi creşterea nivelului ureei şi a acidului uric. Activitatea transaminazelor, LDH, LDH-1 şi
gama-GT nu este influenţată de administrarea Enoxilului în doză de 100 mg/kg timp de 30 zile.
Enoxilul reduce nivelul fosfatazei alcaline la şobolanii pretrataţi timp de o lună.

* Administrare intragastrală
Experienţele au fost efectuate în baza a 40 de şobolani albi, cu masa corporală de 180–240g,
care au fost repartizaţi în patru loturi experimentale a câte 10. Animalelor li s-a administrat Enoxil în
doze de 100mg/kg, 250mg/kg şi 500mg/kg, timp de 30 zile.
Datele obţinute în urma efectuării studiului au demonstrat că animalele din loturile tratate erau
dinamice, reacţionau adecvat la zgomot şi lumină, indiferent de doza preparatului. La finele
studiului nu s-a constatat nici un deces. Concomitent, am determinat o creştere ponderală a
animalelor experimentale cu 15g la doza de 100 mg/kg, 16g la doza de 250 mg/kg şi 5g la cea de
500 mg/kg, în comparaţie cu 9g la cei din lotul martor (Tab. 7). Luând în consideraţie aspectul şi
comportamentul şobolanilor, creşterea masei corporale, putem conchide despre o toleranţă
satisfăcătoare a Enoxilului la animalele experimentale în dozele utilizate.

Tabelul 7. Modificarea masei corporale la şobolani în timpul studiului

Masa (mg)
Doza, Nr.
Săptămâni
mg/kg animale iniţială
Lotul

1 2 3 4
I Martor 10 204 191 203 207 213
II 100 10 190.5 185 194.5 194 206
III 250 10 201 193 203.5 207 217.5
IV 500 10 197.5 186.5 189 196.5 202.5

Consumul apei nu a fost evident în loturile experimentale, fiind acelaşi ca şi în lotul de

referinţă. Dereglări în diureza şi scaunul animalelor de laborator nu s-au depistat.
La sfârşitul studiului, şobolanii au fost sacrificaţi prin decapitare, în prealabil fiind anesteziaţi
cu eter. După colectarea sângelui, s-a efectuat rezecţia organelor interne cu recoltarea ţesuturilor
pentru analiza macro- şi microscopică ulterioară.

182
 Unul din aspectele studiului toxicităţii cronice a preparatului îl constituie tabloul sângelui
periferic. La administrarea Enoxilului în doze de 100 mg/kg, 250 mg/kg şi 500 mg/kg, timp de 30
zile, s-a depistat o tendinţă de majorare a numărului de eritrocite (RBC), în comparaţie cu lotul
martor (Tab. 8).
Tabelul 8. Modificările indicilor eritrocitari la administrarea
Enoxilului în doze de 100, 250 şi 500 mg/kg timp de 30 zile
Doza de Enoxil, mg/kg
Indici eritrocitari Martor
100 250 500
Nr. eritrocite (x1012/l) (RBC) 8,3 ± 0,27 8,53 ± 0,3 8,68 ± 0,16 8,68 ± 0,38

Hemoglobină (g/l) (HGB) 164,0 ± 4,49 159,8 ± 6,11 164,4 ± 5,34 166,6 ± 7,2

Hematocrit (l/l) (HCT) 0,48 ± 0,013 0,48 ± 0,02 0,47 ± 0,03 0,49 ± 0,02

Nivelul hemoglobinei şi hematocritului n-a suferit modificări esenţiale în aceste condiţii.

Analiza mai desfăşurată a unor indici calitativi ai eritrocitelor (MCV, MCH, MCHC şi RDW), după
administrarea preparatului n-a evidenţiat devieri semnificative ale acestora, valorile lor fiind similare
limitelor fiziologice şi lotului martor. Analiza rezultatelor obţinute denotă că la utilizarea de durată a
Enoxilului în doze de 100, 250 şi 500 mg/kg, practice, nu modifică parametrii eritrocitari, deci nu
exercită influenţă negativă asupra hemopoiezei.
Studiul indicilor trombocitari a estimat că numărul trombocitelor (PLT) are o tendinţă de
majorare în toate cele trei loturi experimentale, îndeosebi la dozele de 100 mg/kg (tabelul 9). Dar de
menţionat faptul că modificările minime relevate în studiul nostru nu depăşesc limitele fiziologice,
care prevăd oscilaţii diurne a numărului trombocitelor de aproximativ 10%. Indicii trombocitari
(MPV, PDW şi P-LCR) de asemenea au prezentat devieri nesemnificative, valorile lor fiind
apropiate celora din lotulul martor. Totodată, se poate constata că modificările minime survenite
depind de doza administrată a preparatului (Tab. 9). Astfel, rezultatele obţinute denotă că Enoxilul
administrat în dozele sus-numite practic nu influenţează indicii trombocitari.

183
 Tabelul 9. Modificările indicilor trombocitari la administrarea
Enoxilului în doze de 100, 250 şi 500 mg/kg, timp de 30 zile
. Doza de Enoxil
Indicii trombocitari Martor
100 mg/kg 250 mg/kg 500 mg/kg
Nr. Trombocitelor (x109/l) 808,8 ± 880,4 ± 849,2 ± 849,8 ±
(PLT) 37,23 40,35 38,89 74,14
Volumul mediu al
7,05 ± 0,13 6,92 ± 0,08 6,98 ± 0,1 7,11 ± 0,17
trombocitelor (fl). (MPV)
Raportul trombocitelor mari
(cu Ø 12 fl) către volumul 0,081 ± 0,073 ± 0,076 ± 0,089 ±
total al trombocitelor. 0,006 0,0035 0,0059 0,014
(P – LCR)

În tabloul sângelui periferic formula leucocitară a suportat cele mai semnificative modificări la
utilizarea Enoxilului timp de 30 zile (Tab. 10). Datele obţinute atestă că preparatul în doze de 250
mg/kg şi 500 mg/kg a sporit numărul leucocitelor (WBC) din patul sanguin cu 36,4% şi 22,8%
respectiv, faţă de valorile lotului martor. Modificările survenite nu sunt dependente de doză, fapt
demonstrat prin provocarea a celor mai semnificative devieri faţă de animalele intacte a dozei de
250 mg/kg. La administrarea Enoxilului în doză de 500 mg/kg au fost determinate valori mai mici
decât în lotul animalelor cărora li s-a administrat Enoxil în doză de 250 mg/kg, dar mai înalte decât
în сel de referinţă. Posibil, faptul se datorează diferenţelor mai mari din cadrul lotului respectiv (de
la 6,6 la 16,8). Administrarea substanţei cercetate în doză de 100 mg/kg practic nu a modificat
numărul total al leucocitelor din sângele periferic (Tab. 10).
Situaţie similară s-a constatat şi la analiza indicilor LYM şi LYM%, care manifestă aceeaşi
legitate ca şi WBC la dozele de 250 mg/kg (p≥0,05) şi 500 mg/kg (p≤0,05) (tabelul 10).
Numărul eozinofilelor şi bazofilelor în toate loturile nu s-a modificat esenţial faţă de lotul
martor. Nemodificarea indicilor ce participă în reacţiile de hipersensibilitate de tip imediat şi
întârziat, presupune că Enoxilul nu provoacă vreo reacţie alergică în cazul administrării îndelungate
(30 zile).

Tabelul 10. Modificările indicilor leucocitari (WBC, LYM%, LYM) la administrarea

Enoxilului în doze de 100, 250 şi 500 mg/kg, timp de 30 zile
184
 Doza de Enoxil
Indici leucocitari Martor
100 mg/kg 250 mg/kg 500 mg/kg
Nr. Leucocite (x109/l)
9,22±0,89 9,58±0,86 12,58±0,86* 11,32±1,02
(WBC)
Raportul în % al Limfocitelor
0,639±0,03
către Nr. total de leucocite (%) 0,633±0,025 0,73±0,018* 0,65±0,019
3
(LYM %)
Numărul absolut de limfocite
5,96±0,72 6,3±0,77 9,29±0,76* 7,36±0,74
(x109/l) (LYM)
Notă: * - p ≤ 0,05.
Rezultatele obţinute la administrarea Enoxilului timp de 30 zile ne permit să afirmăm că
preparatul nu influenţează negativ asupra elementelor figurate ale sângelui, dar dimpotrivă, poate
manifesta o tendinţă de stimulare a hemopoiezei, trombopoiezei şi leucopoiezei în doze mici (100
mg/kg). În dozele de 250 şi 500 mg/kg survin modificări numai în formula leucocitară.
Datele obţinute în prezentul studiu sunt în сoncordanţă cu datele altor autori privind siguranţa
şi inofensivitatea taninurilor extrase din seminţe de struguri în scopuri terapeutice [78,79].
În concluzie putem afirma că utilizarea Enoxilului în doze de 100 mg/kg, 250 mg/kg şi 500
mg/kg pe cale enterală, nu este toxică. În timpul cercetărilor a crescut masa ponderală, nu s-a
modificat starea psiho-somatică a animalelor. Administrarea preparatului timp de o lună în dozele
studiate nu modifică semnificativ indicii eritrocitari şi trombocitari; formula leucocitară suferă
devieri semnificative la utilizarea dozei de 250 mg/kg şi, parţial, a celei de 500 mg/kg, ce sugerează
faptul că modificările survenite nu sunt dozodependente.
 Influenţa asupra indicilor biochimici
Paralel cu determinarea indicilor hemo- şi leucogramei, s-au analizat indicii biochimici, ce
caracterizează metabolismele glucidic, proteic şi lipidic, precum şi se reflectă asupra unor parametri
ai activităţii enzimatice (Tab. 11).
Metabolismul proteic după utilizarea preparatului nu a suferit modificări importante, valorile
concentraţiei proteinei totale din loturile pretratate cu Enoxil fiind apropiate de cele ale lotului
martor. S-a observat doar o tendinţă de creştere a cantităţii de proteină ce era direct proporţională cu
doza utilizată de substanţă.
Tabelul 11. Indicii biochimici la utilizarea Enoxilului timp de 30 zile
Indice biochimice Martor Enoxil, mg/kg

185
 100 250 500
Proteina totală (g/l) 66,25±0,18 66,73±0,51 67,65±0,71 67,81±1,35

Glucoza (mmol/l) 5,02±0,14 4,5±0,17* 4,63±0,18 4,86±0,17

Creatinina (μmol/l) 69,25±2,38 73,82±4,63 71,13±3,58 69,49±3,39

Acidul uric (μmol/l) 292,71±13,62 272,8±10,22 304,76±11,08 302,19±4,61

Colesterolul (mmol/l) 2,00±0,21 2,06±0,09 2,14±0,19 2,51±0,12

Lipidele totale (g/l) 2,00±0,17 1,87±0,12 1,52±0,07* 1,97±0,21

Trigliceridele (mmol/l) 0,798±0,06 0,866±0,023 1,013±0,03* 0,982±0,04*

AlAT (u/l) 112,31±2,05 118,23±2,77 121,98±2,36* 138,62±8,25*

AsAT (u/l) 297,12±17,29 301,42±13,72 305,45±10,47 304,18±19,91

gama-GT (u/l) 1,39±0,07 1,81±0,14* 1,62±0,11 1,64±0,25

Fosfataza alcalină
850,68±4,48 858,75±7,39 838,49±8,4 864,05±8,36
(mmol/l)
1160,23±42,00
LDH - P (u/l) 781,16±47,86 1021,7±136,93 1026,08±89,85*
*
Notă: * - p ≤ 0,05.

Metabolismul glucidic a suferit modificări neesenţiale, s-au observat tendinţe de scădere a

cantităţii de glucoză în sânge la administrarea Enoxilului în doze de 250 şi 500 mg/kg, dar,
comparativ cu lotul de referinţă, statistic nesemnificative. Se menţionează însă un veridic efect
hipoglicemiant la administrarea celei mai mici doze de Enoxil incluse în studiu, 100 mg/kg,
(p0,05).
Compoziţia calitativă şi cantitativă a componenţei lipidice a plasmei suferise modificări
importante la administrarea Enoxilului în doză de 250 mg/kg atestându-se scăderea importantă a
cantităţii de lipide totale, statistic veridică (p0,05). Efectul hipolipedemiant obţinut nu se menţine
în dozele 100 şi 500 mg/kg, fiind prezentă doar o uşoară micşorare a cantităţii totale de lipide,
veridic neconcludentă. Un rezultat deosebit s-a remarcat la studiul concentraţiei de trigliceride, alt
component lipidic în care se atestă un efect opus celui din cadrul lipidelor totale, remarcându-se
tendinţa de creştere a cantităţii trigliceridelor, date veridice semnalându-se la administrarea dozelor
de 250 şi 500 mg/kg. Concentraţia colesterolului – component lipidic plasmatic - rămâne statistic
nemodificată în toate loturile cercetate, fiind aproximativ egală cu cea din lotul martor.
186
 Activitatea aminotransferazelor în plasma sanguină s-a modificat doar în cazul ALT,
evidenţiindu-se majorări veridice ale activităţii enzimei la administrarea Enoxilului în doze de 250 şi
500 mg/kg; doza de 100 mg/kg a avut valori apropiate celor din lotul martor. Activitatea AST n-a
suportat modificări semnificative nici într-un lot experimental. Administrarea dozei de 100 mg/kg a
majorat statistic indicele activităţii gama-GT, în restul dozelor cercetate remarcându-se doar o
creştere neimportantă. Modificări statistic veridice s-au obţinut la determinarea activităţii
lactatdehidrogenazei (LDH) în cazul şobolanilor cărora li s-a administrat Enoxil în doze de 250 şi
500 mg/kg (Tab. 11), lotul cu doza de 100 mg/kg prezentând valori egale sau apropiate cu cele din
grupul martor.
Prin urmare, datele expuse mai sus ne permit să presupunem că Enoxilul în doze mari (250 şi
500 mg/kg) posedă o hepatotoxicitate nesemnificativă.
Creatinina şi acidul uric n-au fost esenţial modificaţi, cantitatea fiind apropiată celora din lotul
intact, Enoxilul demonstrând lipsa nefrotoxicităţii. Deci putem concluziona că metabolismul
glucidic, la administrarea Enoxilului, suportă o tendinţă de micşorare a nivelului de glucoză, valorile
rămânând în limitele normei, fapt dovedit şi de studiile altor autori. Utilizarea substanţei cercetate
timp de 30 zile nu modifică cantitatea proteinei totale plasmatice.
Cantitatea lipidelor, la administrarea preparatului în toate loturile, are o tendinţă de micşorare
mai accentuată în doza de 250 mg/kg. Administrarea Enoxilului în doze de 250 şi 500 mg/kg
contribuie la majorarea moderată a activităţii aminotransferazelor hepatice (ALT şi AST), fapt ce
poate indica o afectare hepatică nesemnificativă.

8.2.3. Studiul inofensivităţii Enoxilului

Cercetările efectuate au cuprins cele trei compartimente ale sângelui periferic şi indicii
biochimici.
Datele experimentale obţinute relevă următoarele modificări ale hemogramei în seria
eritrocitară: la analiza indicilor eritrocitari s-a observat o tendinţă de majorare a numărului de
eritrocite (RBC). Astfel, la administrarea Enoxilului în doză de 10 mg/kg se constată o creştere cu
3%, iar în doză de 50 mg/kg practic nu se observă careva influenţă asupra indicelui menţionat (Tab.
12).

Tabelul 12. Modificările indicilor eritrocitari la administrarea

Enoxilului în doze de 10 şi 50 mg/kg, timp de 10 zile

187
 Enoxil, mg/kg
Indice eritrocitar Martor
10 50
Nr. Eritrocitelor (x1012/l) (RBC) 7,89 ± 0,82 8,15 ± 0,65 7,99 ± 0,66

Hemoglobina (g/l) (HGB) 143,6 ± 19,02 153,8 ± 24,5 150,6 ± 15,46

Hematocritul (l/l) (HCT) 0,39 ± 0,11 0,45 ± 0.047 0,44 ± 0,026

Concentraţia hemoglobinei (HGB) de asemenea manifestă o tendinţă de creştere: la

administrarea dozei de 10 mg/kg – cu 7% şi respectiv cu 4,9% – la administrarea dozei de 50 mg/kg
în lotul trei de animale (p>0,05). Hematocritul (HCT) se modifica în baza acelorași legități ca şi
indicii precedenţi (Tab. 12). S-a constatat o majorare cu 13% şi 10,8% la administrarea dozelor de
10 şi 50 mg/kg, în comparaţie cu lotul martor (p>0,5).
Analiza datelor obţinute demonstrează o tendinţă de creştere a tuturor indicilor eritrocitari, iar
modificările depistate sunt mai accentuate la administrarea dozei de 10 mg/kg în raport cu doza de
50 mg/kg. Din cele expuse, putem afirma despre existenţa unei tendinţe de stimulare a eritropoiezei
de către Enoxil în doză de 10 mg/kg.
Seria trombocitară a hemogramei demonstrează că numărul trombocitelor (PLT) nu se
modifică la administrarea Enoxilului în doză de 10mg/kg faţă de lotul martor, în timp ce doza de 50
mg/kg contribuie la creşterea valorilor acestui indice cu 10,7% (p>0,5) (tab. 13). Volumul mediu al
trombocitelor (MPV) practic nu se modifică la aplicarea ambelor doze de preparat. Raportul
trombocitelor mari către volumul total al plachetelor sanguine (P-LCR) nu a suferit modificări
esenţiale, dar manifestă o tendinţă de majorare (cu 9,2%) la administrarea substanţei în doză de 50
mg/kg, fapt ce indică despre stimularea trombopoiezei, deoarece trombocitele tinere au un diametru
mai mare. Amplituda distribuţiei trombocitelor (PDW) în ambele loturi practic nu se modifică (Tab.
13).
În baza rezultatelor obţinute putem conchide că Enoxilul în doză de 10 mg/kg practic nu
modifică indicii trombocitari, iar în doză de 50 mg/kg manifestă o tendinţă de creştere a parametrilor
trombocitari, îndeosebi a formelor tinere şi a numărului total de trombocite (PLT). Din cele expuse
putem presupune că Enoxilul în doză de 50 mg/kg stimulează trombopoieza, intensitatea acesteia
fiind dependentă de doză.

Tabelul 13. Modificările indicilor trombocitari (PLT, MPV, P-LCR) la administrarea

188
 Enoxilului în doze de 10 şi 50 mg/kg, timp de 10 zile
Enoxil, mg/kg
Parametru Martor
10 50
Trombocite (x109/l) (PLT)
607,4 ± 15,16 611,8 ± 16,93 671,8 ± 4,45
Volumul mediu al trombocitelor(fl) (MPV)
12,7 ± 0,45 12,7 ± 0,5 12,9 ± 0,33

Raportul trombocitelor mari (cu Ø 12 fl) la

0,11 ± 0,02 0,11 ± 0,02 0,12 ± 0,02
volumul total al trombocitelor (P – LCR)

Amplituda distribuţiei trombocitelor în (fl)

14,2±1,09 14,22±0,715 14,4±0,69
(PDW)

Rezultatele analizei seriei leucocitare a hemogramei atestă că numărul leucocitelor (WBC)

creşte la administrarea substanţei cercetate în doze de 10 mg/kg şi 50 mg/kg respectiv cu 16%
(p>0,05) şi 25% (p=0,05). În acest caz, majorarea este direct proporţională cu doza administrată
(tab. 14). Numărul absolut de limfocite (LYM) a crescut în ambele loturi atât la administrarea dozei
de 10 mg/kg cât şi la cea de 50 mg/kg, cu 19 şi 20% (p>0,05) respectiv. În acelaşi timp, raportul
procentual al limfocitelor către numărul total de leucocite (LYM%) rămâne practic la nivel constant
în ambele loturi (Tab. 14).

Tabelul 14. Modificările indicilor leucocitari (WBC, LYM%, LYM) la administrarea

Enoxilului în doze de 10 şi 50 mg/kg, timp de 10 zile
Enoxil, mg/kg
Parametru Martor
10 50
Nr. Leucocite (x109/l) (WBC)
9,4 ± 2,67 10,9 ± 3,29 11,8 ± 2,30

Raportul în % al Limfocitelor către Nr. total

1,32 ± 0,12 1,36 ± 0,12 1,26 ± 0,20
de leucocite (%) (LYM %)

Numărul absolut de limfocite (x109/l)

6,20 ± 1,81 7,40 ± 2,37 7,44 ± 1,73
(LYM)

Creşterea numărului de leucocite dependente de doza administrată, cu menţinerea unui raport

constant al LYM%, indică lipsa unui focar de infecţie, ceea ce poate contribui la dezvoltarea
leucocitozei cu devierea formulei leucocitare.

189
 În baza rezultatelor obţinute, putem concluziona că Enoxilul nu influenţează negativ asupra
elementelor figurate ale sângelui (de tip hemoliză etc.), dar dimpotrivă, se constată o tendinţă slab
pronunţată de stimulare a hemopoiezei, trombopoiezei şi leucopoiezei. De menţionat că majorarea
numărului de elemente figurate rămâne în limitele superioare ale normei, demonstrând despre
prezenţa în acest caz a unei policitemii fiziologice normale.
Rezultatele obţinute în studiu se află în deplină concordanţă cu datele altor autori privind
siguranţa şi inofensivitatea administrării taninurilor extrase din seminţe de struguri şi utilizate în
scopuri terapeutice [80,81,82], precum şi datele obţinute la determinarea toxicităţii cronice a
preparatului.
Analiza datelor obţinute demonstrează efectul dozodependent al Enoxilului asupra indicilor
trombocitari şi leucocitari. Administrarea timp de 10 zile, a substanţei în doze de 10 mg/kg şi 50
mg/kg se manifestă printr-o stimulare slab pronunţată a hemopoiezei, fapt confirmat prin tendinţa de
creştere a principalilor indicii eritrocitari, trombocitari şi leucocitari. Astfel, Enoxilul în dozele
cercetate nu influenţează negativ asupra parametrilor hemogramei, ceea ce indică inofensivitatea
administrării lui în scopuri terapeutice.

 Influenţa Enoxilului asupra parametrilor biochimici

Analiza indicilor biochimici ce caracterizează metabolismele glucidic, lipidic, proteic, precum
şi a unor parametri ai activităţii enzimatice din sângele periferic după administrarea Enoxilului, timp
de 10 zile, în doze de 10 şi 50 mg/kg, animalelor experimentale, a determinat următoarele schimbări,
după cum se vede şi în Tab. 15.

Tabelul 15. Modificările biochimice ale sângelui periferic după administrarea

Enoxilului timp de 10 zile în doză de 10 şi 50 mg/kg
Enoxil, mg/kg
Indice biochimic Martor
10 50
Proteina totală (g/l) 73,1±1,77 73,2±1,76 74,2±1,89

Glucoza (mmol/l) 4,86±0,25 5,37±0,22 5,01±0,11

Creatinina (μmol/l) 81,9±5,13 81,1±4,8 77,7±3,56

Acidul uric (μmol/l) 195,6±9,1 202,1±9,04 242,1±12,1*

Colesterolul (mmol/l) 1,5±0,06 1,41±0,05 1,46±0,06

Lipidele totale (g/l) 2,91±0,46 3,29±0,44 3,31±0,61

190
 AlAT (u/l) 86,6±7,5 84,1±8,25 73,5±7,73

AsAT (u/l) 251,5±13,1 254,2 ±12,4 234,7±12,1

gama-GT (u/l) 1,3±0,15 0,83±0,11* 0,92±0,09*

Fosfataza alcalină (mmol/l) 619,2±56,47 810,1±98,9 714,8±72,5
LDH - P (u/l) 1094,6±172,9 1179,6±234,8 1056,3±98,9
Notă: * - p ≤ 0,05.

Conform datelor obţinute, valorile indicilor – proteina totală, glucoza, lipidele totale,
colesterolul şi trigliceridele practic nu sunt influenţate de administrarea Enoxilului, rămânând la
valori apropiate celor din lotul martor şi de normele fiziologice.
O importantă modificare a suferit gama-GT, nivelul căruia a scăzut în ambele doze
administrate (10 şi 50 mg/kg). Acest ferment este prezent în mai multe organe si, în mod deosebit, în
ficat, facilitând transferul transcelular al alaminoacizilor. Acest indice este important în
diagnosticarea patologiilor tractului digestive, deoarece creşterea concentraţiei plasmatice a gama-
GT se atestă în cursul a numeroase boli hepatice si, îndeosebi, în cursul colestazei sau complicaţiilor
hepatice ale alcoolismului. Scăderea activităţii fermentului dat, observată în studiu, probabil că arată
o îmbunătăţire a funcţionării sistemului digestiv şi în parte a ficatului.
Acest fapt a fost dovedit şi prin tendinţa de scădere a indicilor direcţi de afectare hepatică
(transaminazele AlAT şi AsAT) care n-au suportat devieri statistice importante de la limitele
fiziologice. Valorile indicilor de creatinină şi acid uric nu au fost modificate esenţial faţă de lotul
intact. Cifrele, fiind în limitele normei, demonstrează neimplicarea Enoxilului în procesele
fiziologice ale rinichilor. S-a depistat o majorare nesemnificativă a acidului uric în lotul 50 mg/kg ,
dar această modificare se încadrează în limitele valorilor fiziologice.
Sumarul rezultatelor obţinute în studiul inofensivităţii ne-au relevat că compusul cercetat la
administrarea intragastrică a Enoxilului timp de 10 zile, în doze de 10 şi 50 mg/kg, nu provoacă
devieri importante ale parametrilor biochimici ai sângelui. Modificările determinate sunt în limitele
fiziologice, care stabilesc şi confirmă inofensivitatea enoxilului. Datele expuse mai sus ne permit, de
asemenea, să presupunem un efect benefic al Enoxilului asupra funcţionalităţii hepatice prin
amelioararea indicilor enzimatici.

 Influenţa Enoxilului asupra morfologicei organelor de importanţă vitală

191
 Analiza histologică a fragmentelor tisulare prelevate de la animale după ce au fost fixate în
soluţie de 10% formol şi colorate cu hematoxilin-euzină au fost studiate la microscopul optic pentru
determinarea modificarilor în urma tratării cu Enoxil timp de 10 zile. S-au constatat următoarele
schimbări:
La nivelul esofagului şi stomacului: necroză superficială a epiteliului pluristratificat esofagian
cu modificări distrofice în straturile subiacente, infiltrare leucolimfocitară minimă, mai pronunţată în
stratul submucos; mucoasa gastrică cu edem şi distrofie moderată.
Rinichi: fără modificări semnificative, dar cu infiltrare minimă limfocitară a mucoasei
bazinetului şi edem papilar. Stază venoasă moderată.
Plămâni: stază venoasă cu hiperemie şi edem interstiţial, mucoasa bronhiilor edemaţiată cu
semne catarale şi infiltrate limfoide.
Cord: stază venoasă, distrofie minimă.
Ficat: stază venoasă, modificări distrofice minime în hepatocit.
Intestin subţire, colon – fără modificări esenţiale.

Astfel, putem concluziona că studiul histologic relevă prezenţa unor modificări neesenţiale în
organele de importanţă vitală. Datele corelează cu schimbările minime din hemogramă şi analiza
biochimică.

8.2.4. Studiul proprietăţilor dermatoresorbtive şi iritante ale Enoxilului

Efectuarea testelor toleranţei cutanate prezintă interes din considerentul efectelor secundare,
deseori întâlnite în cazul utilizării locale repetate a preparatului. Acest test permite determinarea
capacităţii de resorbţie a medicamentului cu o importanţă incontestabilă, precum şi posibilitatea
acţiunii iritative a preparatului la locul aplicării, cu stabilirea ulterioară a posibilelor reacţii adverse
cutanate.
Testul 1. Rezultatele experimentale privind studiul toleranţei locale la nivelul conjunctivei au
prezentat date satisfăcătoare. După instilarea soluţiei apoase de 2,5% s-au observat fenomene
discrete de hiperemie a conjunctivei şi sclerei, care dispăreau în aproximativ 3 minute. Prin urmare,
Enoxilul în această concentraţie poate fi considerat drept un produs bine tolerat. Aceleaşi rezultate s-
au observat şi la utilizarea soluţiei apoase de 5%, hiperemia postinstilare a dispărut peste 3-4 minute.
Soluţia apoasă de 10% a indus fenomene de hiperemie a sclerei şi conjunctivei de intensitate mai
pronunţată, timpul dispariţiei fenomenelor de iritaţie fiind de 10-12 minute la nivelul sclerei şi de
15-20 minute la nivelul conjunctivei.

192
 O diferenţă semnificativă s-a constatat în cadrul utilizării soluţiilor alcoolice comparativ cu
cele apoase, fenomenele de iritare, de asemenea, fiind reprezentate doar de hiperemie la nivelul
conjunctivei şi sclerei. După instilarea soluţiei alcoolice de 2,5%, hiperemia a persistat aproximativ
1 oră, iar la utilizarea soluţiei alcoolice de 5% acest timp s-a majorat până la 3-5 ore. Cel mai
îndelungat timp a fost semnalat în cazul soluţiei alcoolice de 10% - până la 30 ore.
În baza celor relatate se poate afirma că Enoxilul în concentraţiile şi soluţiile cercetate
manifestă toleranţă bună, fapt demonstrat prin persistenţa iritaţiei locale până la maximum 30 ore (se
admite până la 48 ore), şi lipsa altor fenomene, precum reacţia inflamatoare de tip granulomatos cu
sau fără secreţie, ochi închis sau chemozis, lăcrimare ş.a.
Testul 2. În testul efectuat pentru stabilirea toleranţei locale prin badijonarea pielii, rezultatele
obţinute în lotul martor şi în lotul unde s-a aplicat soluţie apoasă de 5% au fost asemănătoare.
După aplicarea soluţiei s-au constatat tentative de înlăturare a preparatului din regiunea
aplicării, care au durat până la două minute. După badijonare, pielea a devenit brun-deschis datorită
coloraţiei soluţiei de Enoxil. Nu s-au observat semne de iritare - pigmentare, edem, eritem, escare,
descuamare etc.

La aplicarea soluţiei alcoolice de 5% animalele de laborator au încercat mai intens să înlăture

preparatul aplicat. Aceste semne de iritare dispăreau după o perioadă de cel mult 5 minute.
Tentativele mai îndelungate de înlăturare a preparatului de către şobolan s-au datorat alcoolului, care
provoacă o senzaţie de răcorire locală a pielii, senzaţie neobişnuită pentru animale.
Pe parcursul experienţelor nu s-au observat modificări în starea generală şi comportamentul
animalelor experimentale. Cântărirea şobolanilor la fiecare 5 zile a arătat o creştere a masei
corporale în toate cele trei loturi, fără vreo diferenţă semnificativă între grupe. Utilizarea apei şi
alimentelor – fără particularităţi. Local, în regiunea aplicării soluţiilor de Enoxil pe derm nu s-au
depistat schimbări vizuale de tip hiperemie, fisuri, cruste, eroziuni, ulceraţii ş.a. pe parcursul
întregului studiu. Este prezentă doar o uşoară colorare în cafeniu deschis a tegumentelor şi părului
adiacent, din cauza coloraţiei soluţiilor substanţei cercetate.
În mai multe surse din literatura de specialitate sunt referinţe la inofensivitatea taninurilor, iar
în cadrul studiilor toxicologice efectuate nu s-au constatat efecte toxice semnificative [78,83],
animalele supravieţuind în lipsa modificărilor morfologice sau hematologice. Datele studiului clinic
efectuat de Simonetti P. (2002) [80] demonstrează că taninurile exercită protecţie antioxidantă cu
economisirea vitaminei E, reduc dauna oxidării ADN-ului şi nu provoacă efecte adverse în organism

193
(după o administrare timp de 30 zile a 110 mg/kg de acid tanic). Acidul tanic a fost recunoscut
inofensiv şi de către Food and Drug Administration (FDA) din SUA [84].

8.3. Studiul proprietăţilor regenerative ale Enoxilului

8.3.1. Eficacitatea Enoxilului în tratamentul plăgilor

Scopul studiului a fost aprecierea proprietăţilor regenerative ale preparatului din seminţe de
viţă de vie, Enoxil, şi determinarea concentraţiilor optimale de preparat ce posedă efect regenerativ.
După modelarea plăgilor (foto 1), la toate animalele de laborator a fost aplicată soluţia de
Enoxil, în conformitate cu repartizarea pe loturi a concentraţiilor de preparat cercetat. Lotul martor –
urma o cicatrizare fiziologică, pe rană fiind aplicată doar soluţia fiziologică, pentru ca toate
animalele să aibă aceleaşi condiţii.
Drept criteriu de apreciere a capacităţii regeneratoare a Enoxilului a servit timpul mediu de
vindecare a plăgii (Fig. 1). Enoxilul s-a administrat zilnic până la cicatrizarea completă a plăgilor,
rezultatele obţinute sunt prezentate în Fig. 1.

Sol. alcoolică enoxil 2,5% 14.44

Sol. apoasă enoxil 2,5% 13.63

Sol. apoasă enoxil 5% 13.71

Sol. alcoolică enoxil 5% 13.89

Sol. apoasă enoxil 10% 15.63

Sol. alcoolică enoxil 10% 15.78

Lotul martor 15.78

12.5 13 13.5 14 14.5 15 15.5 16

Fig. 1. Timpul mediu de vindecare a plăgilor tratate cu Enoxil (zile).

Rezultatele obţinute au demonstrat că concentraţiile optime şi cu efect important sunt soluţiile
Enoxil apoase de 2,5% , 5% şi soluţia alcoolică de 5% față de care au avut un termen de cicatrizare
mai mic cu 2 zile (p≤0,01), vindecarea plăgii având o durată medie de 12–14 zile faţă de 14–17 zile
în lotul martor. Rezultatele obţinute corelează cu cercetările mai multor autori [30,31,85], care
confirmă proprietăţile regeneratoare ale taninurilor.

194
 Chiar din prima zi la şobolanii trataţi se observă formarea unei pelicule lucioase ce acoperă
suprafaţa plăgii în întregime, iar începând cu a 2-a zi este în plină formare crusta, lotul martor
întârzie în acest sens. Faptul se explică prin prezenţa proprietăţilor astringente ale taninurilor, care
interacţionând cu plasma din plagă conduc la coagularea proteinelor, cu formarea unei pelicule
protectoare pe suprafaţa rănii. Fiind impermiabilă, ea preîntâmpină infectarea primară sau secundară
a plăgii, un moment important pentru o regenerare mai accelerată a leziunii.
După 4-5 zile de la debutul tratamentului cu Enoxil, plăgile sunt complet acoperite cu o crustă
de culoare cafenie, mai închisă decât cea din lotul martor, proeminentă faţă de suprafaţa pielii.
Colorarea se datorează culorii brune a preparatului. La a 7-a – 9-a zi de tratament crusta a căzut la
toţi şobolanii, descoperind o plagă de dimensiuni mici şi curată, confirmând proprietăţile
antibacteriene şi regenerative. Pe parcurs, suprafaţa plăgii se micşorrează în dimensiuni, fără
modificări (foto 2). Către ziua a 12-a – 14-a, plaga este complet epitelializată cu prezenţa unei
cicatrice fine (foto 3).

Foto 1. Plaga iniţială Foto 2. Cicatrice lot martor Foto 3. Cicatrice lot Enoxil

Pe parcursul experienţei s-a observat că şobolanii la care plăgile erau tratate cu soluţie de
Enoxil -10%, atât cea alcoolică cât şi cea apoasă, posedă efecte iritante, manifestându-se prin
tentativele animalelor de a evita aplicarea preparatului pe plagă, iar odată aplicate, încercau să
înlăture cu lăbuţa preparatul de pe ea. Această iritare dura aproximativ 5 minute, după care şobolanii
nu mai reacţionau la preparat. Trebuie totuşi de remarcat faptul că, deşi plaga a suportat agresiune
mecanică ca urmare a scărpinării plăgii după aplicarea substanţei de cercetat, termenul de cicatrizare
a fost egal cu cel din lotul martor, confirmând repetat proprietăţile regenerative ale preparatului.
195
Celelalte loturi aveau o toleranţă bună la preparat şi nu manifestau nici o reacţie adversă în urma
aplicării lui.
Concentraţia de 2,5% sol. alcoolică a prezentat un termen mediu de vindecare mai modest, –
dar cu o zi mai scurt decât termenul lotului martor (p<0,05). Ambele concentraţii de 10% au avut un
termen mediu de cicatrizare a plăgii egal cu cel al lotului martor de 14 – 17 zile,(p=1,00).
Pe parcursul experimentului, starea generală a şobolanilor n-a suferit schimbări, aceștea
reacţionau la orice stimul extern şi aveau o dinamică bună. Prezintă interes specificarea rezultatelor
la distanţă, menţionând că plăgile tratate cu Enoxil au o cicatrice netedă şi favorabilă din punct de
vedere cosmetic, comparativ cu lotul martor (foto 3).
Rezultatele obţinute coincid cu cele din alte studii; din ele rezultă că eficienţa tratamentului
plăgilor se datorează proprietăţilor astringente şi antioxidante ale Enoxilului [31, 86].
Mecanismul prin care se realizează vindecarea mai rapidă a plăgilor se explică prin faptul că la
aplicarea Enoxilului pe rană, are loc formarea unei pelicule protectoare cu efect antiinflamator,
antibacterian şi analgezic, inhibând intensitatea proceselor inflamatorii şi prevenind supurarea
secundară a plăgii. Datorită proprietăţilor antioxidante, substanţa cercetată corectează acidoza din
micromediul plăgii şi accelerează procesele reparative din ea. Astfel, studiile efectuate furnizează
dovezi convingătoare privind efectul benefic al taninurilor în vindecarea plăgilor, dovezi ce sprijină
posibilitatea de aplicare topică a Enoxilului în cazul plăgilor şi traumatismelor superficiale.
Analizând fotografia 1 şi evoluţia plăgilor în fiecare lot în parte, putem confirma cu certitudine
că utilizarea soluţiilor apoase de 2,5% şi alcoolice de 5% Enoxil asigură o regenerare mai rapidă a
plăgilor cu 2 zile, în unele cazuri separate şi cu cu 4 zile, comparativ cu lotul martor, precum şi
formarea unei cicatrici netede şi fine din punct de vedere estetic. Aplicarea soluţiilor de Enoxil de
10%, atât alcoolice, cât şi apoase, manifestă efecte iritante asupra plăgii.
Astfel, rezultatele obţinute corelează cu cercetările autorilor menţionaţi mai sus, confirmând
proprietăţile regenerative ale Enoxilului. Sunt furnizate ferme dovezi ale efectului benefic a
preparatului în vindecarea plăgilor, dovezi ce sprijină posibila aplicare topică a preparatului în
tratamentul plăgilor şi traumatismelor superficiale, având un interes practic pentru clinicieni, dând
posibilitatea micşorării duratei incapacităţii de muncă, ce va conduce nemijlocit la un substanţial
profit economic. Iar pentru pacienţi, o vindecare mai rapidă şi un minimum de sechele
postraumatice.

196
 8.3.2. Eficacitatea Enoxilului în tratamentul combustiilor
După modelarea leziunilor termice Enoxilul s-a aplicat din prima zi pe leziunile termice,
neprovocând vreo reacţie la şobolani sau la locul de aplicare. Situaţia s-a modificat la ziua a doua,
când animalele pretratate cu soluţie alcoolică de 2,5% şi 5% au început să dea semne de iritare peste
un minut de la aplicarea substanţei şi pe o durată de 5-10 minute, după care efectele iritante dispar.
Iritaţia se manifesta prin diferite încercări ale şobolanilor de a înlătura preparatul din plagă. La
aplicarea soluţiilor apoase, astfel de fenomene n-au fost semnalate.
Pe parcursul perioadei de vindecare a plăgii şi de formare a crustei nu s-au manifestat
complicaţii în urma tratamentului, combustiile urmând două faze. Prima – crustele se formează din
învelişul cutanat necrotizat, bine delimitat împreună cu pilozitatea proeminentă faţă de pielea
adiacentă intactă (foto 4 şi 5); a doua – căderea crustelor primare.
Către ziua a 6-a, în două loturi au început sa cadă crustele, descoperind o plaga curată, fără
procese inflamatoare, supuraţii şi edeme ale plăgii sau marginilor ei. Plaga era acoperită de o
peliculă lucioasă şi transparentă (foto 6). La a 10-a zi de tratament, crustele au căzut la toţi şobolanii
din loturile III, IV, V, iar în loturile I şi II – cu 2,4 zile mai târziu.

Foto 6. Căderea pielii

Foto 4. Arsura iniţială Foto 5. Arsura în evoluţie
necrotizate

Etapa a doua a început cu formarea unei noi cruste pe locul celei precedente. Cea din urmă
era formată din plasmă şi elemente figurate ale sângelui. Această crustă a persistat până la
vindecarea completă a plăgii.

197
 Dinamica cicatrizării a relevat că soluţia alcoolică de 2,5% şi cea apoasă de 5% micşorează
termenul de vindecare a plăgii în medie cu 4 zile, în comparaţie cu lotul martor (p<0,005 şi respectiv
p<0,001) (Fig. 2).

Fig. 2. Termenul mediu de vindecare a plăgilor tratate cu Enoxil

Soluţiile apoase de 2,5% şi soluţiile alcoolice de 5% au avut un termen de cicatrizare modest,

vindecarea completă a leziunilor termice fiind cu două zile mai devreme decât în lotul martor
(p<0,05).
Pe parcursul experimentelor, starea generală a şobolanilor s-a menţinut fără schimbări
semnificative. După vindecarea completă a plăgii s-au format cicatrici mici şi netede, cu restabilirea
pilozităţii (foto 8).

Foto 7. Cicatrice la lotul martor Foto 8. Cicatrice la lotul cu enoxil

Rezultate similare au fost constatate şi de alţi autori [30, 87, 88], care consideră că la aplicarea
Enoxilului pe plaga termică sunt implicate mai multe mecanisme ce asigură acţiunea lui asupra
198
proceselor de regenerare. Un mecanism important este realizat datorită proprietăţilor astringente ale
aidului tanic, care contribuie la formarea unei pelicule în urma coagulării parţiale a proteinelor din
exsudatul plăgii. Pelicula este impermeabilă pentru apă, preîntâmpinând transudarea plasmatică şi
protejând excitarea terminaţiilor nervoase de către factorii mediului ambiant. Alt mecanism este
absorbţia substanţelor toxice formate în urma lezării celulare, problema majoră a combustiilor, cu
formarea unor complexe stabile, care nu se absorb în circulaţia sistemică [89]. Scăderea gradientului
degradării proteice şi înlăturarea aminogrupei conduc la diminuarea concentraţiei de amoniac în
plagă, având ca rezultat reducerea acidozei.
Trebuie să menţionăm faptul că la cei 40 de şobolani trataţi cu soluţie Enoxil nu s-a înregistrat
nici un caz de infectare a plăgii, confirmându-se astfel proprietăţile antibacteriene [32].
Efectul analgezic, necesar în tratamentul arsurilor, se datorează faptului că pe suprafaţa plăgii
se formează o peliculă, ce exclude influenţa factorilor externi asupra terminaţiunilor nervoase,
precum şi neutralizarea acidităţii ce excită chimic nociceptorii.
Un alt moment important este formarea unei cicatrice netede la nivelul plăgii, fără proeminări
faţă de nivelul pielii adiacente intacte, fapt confirmat şi de alte studii [90], conform cărora la 70%
din pacienţi nu s-a depistat hipertrofia cicatricelor, iar la 30% o depăşea doar cu 10% pe cea
normală. Hupkens şi colab. [87] de asemenea au constatat aspectul cosmetic important la utilizarea
acidului taninic în tratamentul arsurilor. Această direcţie este în continuuă dezvoltare; diapazonul
aplicării taninurilor ia amploare atât în medicină, cât şi în cosmetologie (preîntâmpină îmbătrânirea
pielii). Conform datelor Centrului de Combustii al Spitalului Crucea Roşie din Bevewijk, Olanda
[90], la studierea histologică a plăgilor tratate cu acid taninic s-a observat formarea unei cruste
durabile şi suple, ce nu împiedică regenerarea epiteliului, precum şi o accelerare în dezvoltarea
ţesutului granular. Microscopic, s-a determinat o micşorare a zonei hiperemiate şi a altor semne de
inflamaţie. Astfel, datele obţinute demonstrează inofensivitatea şi eficienţa Enoxilului în tratamentul
local al combustiilor.
În încheiere, putem afirma că soluţiile alcoolice şi apoase de Enoxil manifestă efecte
regenerator şi antibacterian, iar utilizarea Enoxilului în soluţie alcoolică de 2,5% şi soluţie apoasă de
5% asigură o regenerare mai accelerată cu 4 zile a leziunii termice, comparativ cu lotul martor, cu
formarea unei cicatrice mici şi netede. Efectul cicatrizant al soluţiei apoase de 2,5% şi al celei
alcoolice de 5% de asemenea este mai înalt decât în cazul lotului martor, dar constituie doar 50% din
cel al soluţiilor enumerate mai sus. Ambele soluţii alcoolice (2,5% şi 5%) au efecte iritante de scurtă

199
durată, fără a modifica starea generală a animalelor de laborator, în timp ce soluţiile de Enoxil de
10%, alcoolică şi apoasă, prezintă efecte iritante constante şi de lungă durată la nivelul plăgii.

8.3.3. Evaluarea eficacităţii Enoxilului în tratamentul ulcerului gastric

Afecţiunile digestive ocupă un loc de frunte în morbiditatea generală prin larga lor răspandire
în mijlocul populaţiei. Ulcerul gastroduodenal reprezintă unul dintre cele mai importante domenii
ale patologiei digestive, datorită ponderii mari pe care o posedă şi potenţialului mare invalidizant,
fapt ce impune perfecţionarea şi schimbarea permanentă a schemelor de tratament.
Determinarea eficienţei Enoxilului- tanin hidrosolubil extras din seminţe de struguri, , în
tratarea ulcerului gastroduodenal este de mare importanţă pentru determinarea proprietăţilor
regenerative ale Enoxilului. Ulcerul a fost modelat la şoareci cu indometacină, medicament din
grupa antiinflamatoarelor nesteroidiene ce sunt frecvent utilizate în tratamentul diferitor afecţiuni, cu
posibilitatea apariției la pacienți a ulcerelor medicamentoase.
După modelarea ulcerelor s-a efectuat analiza microscopică peste 24 ore de la administrarea
indometacinei, care indica existenţa a 100% de ulcere gastrice la toate animalele incluse în studiu,
fără a se determina diferenţe semnificative în numărul, dimensiunea şi suprafaţa leziunilor stomacale
între grupuri.
La analiza macroscopică s-a constatat că partea membranoasă a stomacului a fost subţiată
esenţial, iar stratul mucos al regiunii musculare prezenta semne de atrofie. Defectele ulceroase se
localizau în toate porţiunile stomacului, dimensiunile variind de la 0,5 x 0,5 până la 3x3 mm2.
Majoritatea ulcerelor erau profunde cu semne de hemoragie (foto 9 şi 10).
Activitatea terapeutică antiulceroasă s-a apreciat macroscopic prin determinarea număruluide
ulcere, suprafaţa şi procentul şobolanilor cu ulcer.

Foto 9 Foto 10 Foto 11

200
 Conform datelor obţinute, s-a stabilit că suprafaţa totală a ulcerelor la un şobolan după 24
ore a fost în medie de 14,2 ± 2,03 mm2, iar numărul mediu de ulcere era egal cu 10,5 ± 1,39 la un
animal.

Tabelul 16
Acţiunea Enoxilui în tratamentul ulcerului gastroduodenal
Numărul de
Variantă % animalelor Indicele
Suprafaţa (mm2) ulcere la un
cu ulcer ulceros
şobolan
După 24 ore 100 14,2 ± 2,03 10,5 ± 1,39 0,84
după 5 zile de tratament
Martor 100 7,33 ± 2,26 3,83 ± 0,6 0,23
Enoxil 100 2,65 ± 0,59* 2,0 ± 0,45 0,1
Notă: * - statistic semnificativ cu lotul de control (p≤ 0,1)

Începând cu a doua zi s-a administrat preparatul conform repartizării pe loturi timp de 5 zile,
iar la a 6-a zi de experienţe, animalele rămase au fost sacrificate. Substanţa se administra cu ajutorul
sondei, intragastral, dimineaţa, până la mâncare, după care urma o alimentaţie obişnuită.
După 5 zile de tratament s-a constatat vindecarea parţială a ulcerelor la majoritatea animalelor
în toate loturile experimentale, comparativ cu starea iniţială după 24 ore. Utilizarea preparatului a
condus la reducerea suprafaţei şi numărul ulcerelor până la 2,65 ± 0,59 mm2 (foto 5.11)
Rezultatele obţinute în experienţele noastre sunt confirmate şi de cercetările efectuate de Ariga
T. [91], precum şi alte lucrări care au demonstrat că extractul din seminţe de struguri previne
complicaţiile în asemenea patologii ca ateroscleroza, ulcerul gastric, cataracta şi diabetul. R.
Ramirez şi C. Roa [92] au deteriminat că taninurile dezvoltă o activitate majoră în vindecarea
leziunilor mucoasei stomacale, precum şi la reducerea semnificativă a concentraţiei radicalilor liberi
din ţesuturile stomacale. Astfel, studiile sugerează că taninurile au proprietăţi antiulceroase
semnificative [93].
Efectul antiulceros al extractului de struguri poate fi explicat prin multitudinea proprietăţilor
farmacologice pe care le posedă taninurile. Acţiunea astringentă este cea mai importantă, ea se
manifestă prin precipitarea proteinelor din plagă cu formarea unei pelicule proteice dense,
impermeabile pentru apă şi alţi factori de agresie externi ca acidul clorhidric, enzimele digestive,

201
protejând astfel ţesuturile subiacente la nivelul leziunii ulceroase de agresie externă. De asemenea,
ca urmare a coagulării proteinelor are loc oprirea hemoragiilor capilare din leziunile ulceroase [2].
Un alt efect nu mai puţin important este cel antiinflamator care se manifestă în faza acută a
inflamaţiei prin scaderea răspunsului inflamator, inhibarea infiltraţiei celulare şi ameliorarea
stresului oxidativ, micşorarea producerii citokinelor proinflamatoare IL-1&beta şi creşterii de
citokine antiinflamatoare IL-2 şi IL-4. [94]. Datele din literature de specialitate de asemenea
demonstrează că taninurile contribuie la stimularea regenerării leziunilor mucoasei gastrice cu înaltă
siguranţă de utilizare [95]. Alte studii efectuate de Xu X. şi coautorii [96] a stabilit că taninurile
exercită o acţiune antiulceroasă semnificativă, fapt confirmat şi în experimentele noastre.
În baza datelor experimentale obţinute, putem afirma că Enoxilul dezvoltă o înaltă activitate
antiulceroasă ce contribuie la accelerarea vindecării leziunilor stomacale. Schemele de tratament
examinate pot fi recomandate pentru studii clinice ulterioare la pacienţii cu ulcer gastroduodenal şi
alte afecţiuni gastroenterologice.
Precum s-a menţionat anterior, acţiunea regenerativă este una din proprietăţile importante ale
taninurilor, responsabilă de o vindecare mai accelerată şi calitativă a plăgilor.
Rezultatele experienţelor efectuate au demonstrat eficacitatea Enoxilului în tratamentul
plăgilor, leziunilor termice şi a ulcerului gastroduodenal, confirmând efectele regenerative pe care le
posedă. Coincidenţa datelor noastre cu cele obţinute de mai mulţi cercetători demonstrează
corectitudinea metodelor utilizate la efectuarea studiului.
Astfel, în cazul tratării plăgilor mecanice, utilizarea substanţei Enoxil în concentraţiile de 2,5 şi
5%, atât sol. apoasă, cât şi sol. alcoolică, asigură o regenerare mai rapidă cu 1-2 zile a plăgilor
comparativ cu lotul martor, precum şi formarea unui cicatrice net estetice lotului de referinţă.
Soluţiile alcoolică şi apoasă Enoxil de 10% prezintă efecte iritante asupra plăgii, dar au o durată
scurtă de acţiune.
Utilizarea taninurilor în tratamentul combustiilor se cunoaşte de mult timp datorită eficacităţii
înalte. În experimentul efectuat soluţiile alcoolice şi apoase de Enoxil au manifestat un efect
regenerator şi antibacterian în toate plăgile, iar cazuri de supurare a lor nu au fost înregistrate.
Enoxilul în soluţie alcoolică de 2,5% şi sol. apoasă de 5% asigură o regenerare mai accelerată
cu 4 zile a leziunii termice, comparativ cu lotul martor, şi formarea unei cicatrice mici şi
netede.Efectul cicatrizant al soluţiei apoase de 2,5% şi alcoolice de 5% de asemenea este mai
superior ca în lotul martor, dar constituie doar 50% din cel al soluţiilor enumerate mai sus.

202
 Ambele soluţiile alcoolice (2,5 şi 5 %), au efecte iritante pe o perioadă scurtă de timp, fără a
modifica starea generală a animalelor de laborator.
Eficacitatea regeneratoare înaltă, toleranţa şi inofensivitatea sunt în favoarea recomandării
Enoxilului pentru studiile clinice.
Capacitatea citoprotectoare a Enoxilului în ulcerul gastric a fost semnificativă la sfârşitul
experienţei. Au fost demonstrate efecte regeneratoare remarcabile, dată fiind diferenţa semnificativă,
comparativ cu lotul de referinţă, astfel că schemele de tratament examinate pot fi recomandate
pentru studii clinice ulterioare la pacienţii cu ulcer gastroduodenal şi alte afecţiuni
gastroenterologice.

BIBLIOGRAFIE
1. Брокгауз Ф.А., Ефрон И.А. Энциклопедический словарь.
2. Mашковский М.Д. Лекарственные средства. 15-е изд., перераб., испр. И доп. – М.:
ООО: Новая Волна, 2005, 1200 с.
3. Mayer R., Stecher G., Wuerzner R., Silva R.C., Sultana T., Trojer L, Feuerstein I, Krieg C,
Abel G, Popp M, Bobleter O, Bonn GK. Proanthocyanidins: target compounds as antibacterial
agents. In: J Agric Food Chem., 2008, Vol. 56(16), p. 6959-6966.
4. Gadang V.P., Hettiarachchy N.S., Johnson M.G., Owens C. Evaluation of antibacterial
activity of whey protein isolate coating incorporated with nisin, grape seed extract, malic acid, and
EDTA on a Turkey frankfurter system. In: J Food Sci., 2008, Vol. 73(8), p. 389-94.
5. Chung K., Wong T., Wei C., Huang Y., Lin Y. Tannins and Human Health. In: J. Food
Science and Nutrition, 1998, Vol.38, p. 421– 464.
6. Chung K., Wong T., Wei C., Johnson M.G. Are Tannin a Double – Edged Sword în
Biology and Health. In: Trends în Food Science & Technology, 1998, Vol.9(4) , p.168-175.
7. Giner-Chavey B.I. Condensed tannins în tropical forages. // Ph.D.Thesis. Cornell
University, Ithaca, New York 1996.
8. Dugasani S., Balijepalli M.K., Tandra S., Pichika M.R. Antimicrobial activity of Bauhinia
tomentosa and Bauhinia vahlii roots. In: Pharmacogn Mag., 2010, Vol. 6(23), p.204-207.
9. Kaur G.J., Arora D.S. Antibacterial and phytochemical screening of Anethum graveolens,
Foeniculum vulgare and Trachyspermum ammi. In: BMC Complement Altern Med., 2009,Vol. 9(1),
p.30.

203
 10. Kim T.J., Weng W.L., Stojanovic J., Lu Y, Jung Y.S., Silva JL. Antimicrobial effect of
water-soluble muscadine seed extracts on Escherichia coli O157:H7. In: J Food Prot., 2008,Vol.
71(7), p.1465-1468.
11. Engels C., Knödler M., Zhao Y.Y., Carle R., Gänzle MG., Schieber A. Antimicrobial
Activity of Gallotannins Isolated from Mango ( Mangifera indica L.) kernels. In: J Agric Food
Chem., 2009,Vol. 57(17), p.7712-7718.
12. Oboh I.E., Obasuyi O., Akerele J.O. Phytochemical and comparative antibacterial studies
on the crude ethanol and aqueous extracts of the leaves of Lecaniodiscus cupanoides Planch
(Sapindaceae). In: Acta Pol Pharm., 2008, Vol. 65(5), p. 565-569.
13. Van Parys A., Boyen F., Dewulf J., Haesebrouck F., Pasmans F. The Use of Tannins to
Control Salmonella Typhimurium Infections în Pigs. In: Zoonoses Zoonoses Public Health, 2010,
Vol. 57(6), p. 423-428.
14. Limem-Ben Amor I., Skandrani I., Boubaker J., Ben Sghaïer M. Investigation of biological
activity of polar extracts isolated from Phlomis crinita Cav ssp. mauritanica Munby. In: Drug Chem
Toxicol., 2009, Vol. 32(1), p. 38-46.
15. Wangensteen H., Dang H.C., Uddin S.J., Alamgir M., Malterud K.E. Antioxidant and
antimicrobial effects of the mangrove tree Heritiera fomes. In: Nat Prod Commun., 2009, Vol. 4(3),
p. 371-376.
16. Romani F., Ieri B., Turchetti N., Mulinacci F., Vincieri F., Buzzini P. Analysis of
condensed and hydrolysable tannins from commercial plant extracts. In: Journal of Pharmaceutical
and Biomedical Analysis, 2006, Vol. 41, p. 415-420.
17. Smith A.H., Mackie R.I. Effect of Condensed Tannins on Bacterial Diversity and
Metabolic Activity în the Rat Gastrointestinal Tract. In: Appl. Environ. Microbiol., 2004, Vol. 70,
p.1104-1115.
18. Lisonbee L.D., Villalba J.J., Provenza F.D., Hall J.O. Tannins and self-medication:
Implications for sustainable parasite control în herbivores. In: Behav Processes, 2009, Vol. 82(2),
p.184-189.
19. Costa C.T., Bevilaqua C.M., Morais S.M., Camurça-Vasconcelos A.L., Maciel M.V.,
Braga R.R., Oliveira L.M. Anthelmintic activity of Cocos nucifera L. on intestinal nematodes of
mice. In: Res Vet Sci., 2010, Vol. 88(1), p.101-103.
20. Fernández-Salas A., Alonso-Díaz M.A., Acosta-Rodríguez R., Torres-Acosta J.F,
Sandoval-Castro C.A., Rodríguez-Vivas R.I. In vitro acaricidal effect of tannin-rich plants against

204
the cattle tick Rhipicephalus (Boophilus) microplus (Acari: Ixodidae). In: Vet Parasitol., 2011, nr
175(1-2), p. 113-118.
21. Niezen J.H., Charleston W.A., Robertson H.A., Shelton D., Waghorn G.C., Green R. The
effect of feeding sulla (Hedysarum coronarium) or lucerne (Medicago sativa) on lamb parasite
burdens and immunity to gastrointestinal nematodes. In: Vet. Parasitol., 2002, Vol.105, p. 229–245.
22. Min B.R., Miller D., Hart S.P., Tomita G., Loetz E., Sahlu T. Direct effects of condensed
tannins on gastrointestinal nematodes în grazing Angora goats. In: J. Anim. Sci., 2003, Vol. 81
(Suppl. 2), p. 23.
23. Baumann J., von Bruchhausen F., Wurm G. Flavonoids and related compounds as
inhibition of arachidonic acid peroxidation. In: Prostaglandins, 1980, Vol. 20(4), p. 627-639.
24. Blazsó G., Gábor M., Sibbel R., Rohdewald P. Antiinflammatory and superoxide radical
scavenging activities of a procyanidins containing extract from the bark of Pinus pinaster Sol. and
its fractions. In: Pharm Pharmacol Lett., 1994, Vol. 3, p.217-220.
25. Anuja G.I., Latha PG., Suja S.R., Shyamal S., Shine V.J., Sini S., Pradeep S., Shikha P.,
Rajasekharan S. Anti-inflammatory and analgesic properties of Drynaria quercifolia (L.) J. Smith.
In: J Ethnopharmacol., 2010, Vol. 132(2), p. 456-460.
26. Park M.K., Park J.S., Cho M.L., Oh H.J., Heo Y.J., Woo Y.J., Heo Y.M., Park M.J., Park
H.S., Park S.H., Kim H.Y., Min J.K. Grape seed proanthocyanidin extract (GSPE) differentially
regulates Foxp3(+) regulatory and IL-17(+) pathogenic T cell în autoimmune arthritis. In: Immunol
Lett., 2011,Vol. 135(1-2), p.50-58.
27. Landolfi R., Mower R.L., Steiner M. Modification of platelet function and arachidonic acid
metabolism by bioflavonoids. Structure-activity relations. In: Biochem Pharmacol., 1984,Vol. 33(9),
p.1525-1530.
28. Mota M.L., Thomas G., Barbosa Filho Jm. Anti-inflamatory actions of tannins isolated
from the bark of Anacardium occidentale L. In: J. Ethnopharmacol., 1985, Vol.13(3), p. 289-300.
29. Bralley E.E., Hargrove J.L., Greenspan P., Hartle D.K. Topical anti-inflammatory
activities of Vitis rotundifolia (muscadine grape) extracts în the tetradecanoylphorbol acetate model
of ear inflammation. In: J Med Food, 2007, 10(4), p. 636-642.
30. Khanna S., Venojarvi M., Roy S., Sharma N., Trikha P., Bagchi D., Bagchi M., Sen C.K.
Dermal wound healing properties of redox-active grape seed proanthocyanidins. Free Radic Biol
Med., 2002, Vol.33(8), p.1089-1096.

205
 31. Lopes G.C., Sanches A.C., Nakamura C.V., Dias Filho B.P., Hernandes L., de Mello J.C.
Influence of extracts of Stryphnodendron polyphyllum Mart. and Stryphnodendron obovatum Benth.
on the cicatrisation of cutaneous wounds în rats, 2005, Vol. 99(2), p. 265-272.
32. Akiyama H., Fujii K., Yamasaki O., Oono T., Iwatsuki K. Antibacterial action of several
tannins against Staphylococcus aureus. J Antimicrob Chemother, 2001, nr 48(4), p. 487-491.
33. Uchida S., Hirai K., Hatanaka J., Hanato J., Umegaki K., Yamada S. Antinociceptive
effects of St. John's wort, Harpagophytum procumbens extract and Grape seed proanthocyanidins
extract în mice. In: Biol Pharm Bull, 2008, nr 31(2), p. 240-245.
34. Ghogare U.R., Nirmal S.A., Patil R.Y., Kharya M.D. Antinociceptive activity of
Gynandropsis gynandra leaves. In: Nat Prod Res., 2009, nr 23(4), p. 327-333.
35. Choi C.S., Chung H.K., Choi M.K., Kang M.H. Effects of grape pomace on the antioxidant
defense system în diet-induced hypercholesterolemic rabbits. In: Nutr Res Pract., 2010, Vol. 4(2),
p.1114-1120.
36. Chis I.C., Ungureanu M.I., Marton A., Simedrea R., Muresan A., Postescu I.D., Decea N.
Antioxidant effects of a grape seed extract în a rat model of diabetes mellitus. In: Diab Vasc Dis
Res., 2009, 6(3), p. 200-204.
37. Gollücke AP. Recent applications of grape polyphenols în foods, beverages and
supplements. In: Recent Pat Food Nutr Agric., 2010,Vol. 2(2), p. 105-109.
38. Terra X., Fernández-Larrea J., Pujadas G., Ardèvol A., Bladé C., Salvadó J., Arola L., Blay
M. Inhibitory effects of grape seed procyanidins on foam cell formation în vitro. In: J Agric Food
Chem., 2009, nr 57(6), p. 2588-2594.
39. Rezende A.A., Graf U., Guterres Zda R., Kerr W.E., Spanó M.A. Protective effects of
proanthocyanidins of grape (Vitis vinifera L.) seeds on DNA damage induced by Doxorubicin în
somatic cells of Drosophila melanogaster. In: Food Chem Toxicol., 2009, nr 47(7), p. 1466-1472.
40. Grassi D., Desideri G., Croce G., Tiberti S., Aggio A., Ferri C. Flavonoids, vascular
function and cardiovascular protection. In: Curr Pharm Des., 2009, 15(10), p. 1072-1084.
41. Scalbert A., Manach C., Morand C., Rémésy C., Jiménez L. Dietary polyphenols and the
prevention of diseases. In: Crit Rev Food Sci Nutr., 2005;45(4), p. 287-306.
42. Du Y., Guo H., Lou H. Grape seed polyphenols protect cardiac cells from apoptosis via
induction of endogenous antioxidant enzymes. In: J Agric Food Chem., 2007, nr 55(5), p.1695-
1701.

206
 43. Pérez-Jiménez J., Saura-Calixto F. Grape products and cardiovascular disease risk factors.
In: Nutr Res Rev., 2008, nr 21(2), p. 158-173.
44. Stanković M., Tesević V., Vajs V., Todorović N., Milosavljević S., Godevac D.
Antioxidant properties of grape seed extract on human lymphocyte oxidative defence. In: Planta
Med., 2008, Vol. 74(7), p. 730-735.
45. Sano A., Uchida R., Saito M., Shioya N., Komori Y., Tho Y., Hashizume N. Beneficial
effects of grape seed extract on malondialdehyde-modified LDL. In: J Nutr Sci Vitaminol (Tokyo),
2007, 53(2), p. 174-182.
46. Bertelli A.A., Das D.K. Grapes, wines, resveratrol, and heart health. In: J Cardiovasc
Pharmacol., 2009, nr 54(6), p. 468-476.
47. Teissedre P.L., Waterhouse A.L., Frankel E.N. Principal phenolic phytochemicals în
French syrah and Grenache rhone wines and their antioxidant activity în inhibiting oxidation of
human low density lipoproteins. In: J Intl Sci de la Vigne et du Vin, 1995, Vol.29, p. 205-212.
48. Mulvihill EE., Huff MW. Antiatherogenic properties of flavonoids: implications for
cardiovascular health. In: Can J Cardiol., 2010, Suppl A:17A-21A.
49. Dubnick M.A., Omaye S.T. Evidence for grape, wine and tea polyphenols as modulators of
atherosclerosis and heart disease în humans. In: J. Nutra. Func. Med. Foods, 2001, Vol.3, p. 67-93.
50. Chong MF., Macdonald R., Lovegrove JA. Fruit polyphenols and CVD risk: a review of
human intervention studies. In: Br J Nutr., 2010,104 Suppl 3:S28-39.
51. Tebib K., Besançon P., Rounat J-.M. Dietary Grape Seed Tannins Affect Lipoproteins,
Lipoprotein Lipases and Tissue Lipids în Rats Fed Hypercholesterolemic Diets. In: J Nutr., 1994,
Vol.124, p. 2451-2457.
52. Hertog M.G.L., Hollman P.C., Katan M.B., Kromhout D. Intake of Potentially
Anticarcinogenic Flavonoids and Their Determinants în Adults în The Netherlands. In: Nutr Cancer,
1993, Vol.20 (1), p.21-29.
53. Kono S., Ikeda M., Tokudome S., Kuratsune M. A. Case-Control Study of Gastric Cancer
and Diet în Northern Kyushu, Japan. In: Jpn J Cancer Res., 1988, Vol.79, p. 1067-1074.
54. Gali-Muhtasib H.U., Younes I.H., Karchesy J.J., El-Sabban M.E. Plant tannins inhibit the
induction of aberrant crypt foci and colonic tumors by 1,2-dimethylydrazine în mice. In: Nutr
Cancer, 2000, Vol.39, p.108-116.

207
 55. Kuo M.L., Wu W.S., Lee K.C., Lin J.K. Effects of tannic acid on 12-O-
tetradecanoylphorbol-13-acetate-induced protein kinase C activation în NIH 3T3 cells. In: Biochem
Pharmacol., 1993, Vol.46(8), p.1327-1332.
56. Ye X., Krohn R.L., Liu W., Joshi S.S. The cytotoxic effects of a novel IH636 grape seed
proanthocyanidin extract on cultured human cancer cells. In: Mol Cell Biochem., 1999, Vol.196, p.
99-108.
57. Krohn R.L., Ye X., Liu W., Joshi S.S., Bagchi M., Preuss H.G., Stohs S.J., Bagchi D.
Differential effect of a novel grape seed proanthocyanidin extract on cultured human normal and
malignant cells. In: Natural Antioxidants and Anticarcinogens în Nutrition, Health and Disease.
Kumpulainen, J.T., Salonen, J.T., Eds.; Royal Society of Chemistry : Cambridge, United Kingdom,
1999, p.443-450.
58. Yang, C.S., Wang Z-.Y. Tea and Cancer. In: J Nat Cancer Inst., 1993, Vol.85 (13), p.
1038-1049.
59. Lee C.S., Jang E.R., Kim Y.J., Seo S.J., Choi S.E., Lee M.W. Polyphenol acertannin
prevents TRAIL-induced apoptosis în human keratinocytes by suppressing apoptosis-related protein
activation. In: Chem Biol Interact., 2011, 189(1-2), p. 52-59.
60. Potter J.D. Vegetables, fruit, and cancer. In: Lancet, 2005, Vol. 366, p. 527–530.
61. Bagchi D., Bagchi M., Stohs S., Ray S.D., Sen C.K., Preuss H.G. Cellular protection with
proanthocyanidins derived from grape seeds. In: Ann N Y Acad Sci., 2002, Vol. 957, p. 260-270.
62. Kaur M., Agarwal C., Agarwal R. Anticancer and cancer chemopreventive potential of
grape seed extract and other grape-based products. In. J Nutr., 2009, nr 139(9):1806S-12S.
63. Kang K.A., Lee I.K., Zhang R., Piao M.J., Kim K.C., Kim S.Y., Shin T., Kim B.J., Lee
NH., Hyun JW. Radioprotective effect of geraniin via the inhibition of apoptosis triggered by
gamma-radiation-induced oxidative stress. In: Cell Biol Toxicol., 2010, PMID: 20680428 [PubMed
- as supplied by publisher.
64. Cetin A., Kaynar L., Koçyiğit I., Hacioğlu S.K., Saraymen R., Oztürk A., Orhan O., Sağdiç
O. The effect of grape seed extract on radiation-induced oxidative stress în the rat liver. In: Turk J
Gastroenterol., 2008, Vol. 19(2), p. 92-98.
65. Chis I.C., Ungureanu M.I., Marton A., Simedrea R., Muresan A., Postescu I.D., Decea N.
Antioxidant effects of a grape seed extract în a rat model of diabetes mellitus. In: Diab Vasc Dis
Res., 2009, 6(3), p. 200-204.

208
 66. Décordé K., Teissèdre P.L., Sutra T., Ventura E., Cristol J.P., Rouanet J.M. Chardonnay
grape seed procyanidin extract supplementation prevents high-fat diet-induced obesity în hamsters
by improving adipokine imbalance and oxidative stress markers. In: Mol Nutr Food Res., 2009, nr
53(5), p. 659-666.
67. Thompson L.U., Zoon J.H., Jenkins D.J., Wolever T.M., Jenkins A.L. Relationship
between polyphenol intake and blood glucose response of normal and diabetic individuals. In: Am
О Clin Nutr., 1984, Vol.39, p.745-751.
68. Gin H., Rigalleau V., Caubet O. Effects of red wine, tannic acid, or ethanol on glucose
tolerance în non-insulin-dependent diabetic patients and on starch digestibility în vitro. In:
Metabolism, 1999, Vol.48, p.1179-1183.
69. Ponnusamy S., Ravindran R., Zinjarde S., Bhargava S., Ravi Kumar A. Evaluation of
traditional Indian antidiabetic medicinal plants for human pancreatic amylase inhibitory effect în
vitro. In: Evid Based Complement Alternat Med., 2011
70. Chauhan A., Gupta S., Mahmood A. Effect of tannic acid on brush border disaccharidases
în mammalian intestine. In: Indian J Exp Biol., 2007, Vol.45(4), p.353-8.
71. Matsui T., Ebuchi S., Kobayashi M., Fukui K., Sugita K., Terahara N., Matsumoto K.
Anti-hyperglicemic effect of diacylated anthocyanin dereved from Ipomoea batatas cultivar
Ayamurasaki can be achieved trough the alpha-glucosidase inhibitory action. In: О Agr Food
Chem, 2002, Vol.50, p.7244-8.
72. Kawabata J., Mizuhata K., Sato E., Nishioka T., Aoyama Y., Kasai T. 6-
hydroxyflavonoids as alpha-glucosidase inhibitors from marjoram leaves. In: Biosci Biotechnol
Biochem, 2003, Vol. 67, p. 445-447.
73. Song J., Kwon O., Chen S., Daruwala R., Eck P., Park J.B., Levine M. Flavonoid
inhibition of sodium-dependent vitamin C transporter 1 (SVCT1) and glucose transporter isoform 2
(GLUT2), intestinal transporters for vitamin C and glucose. In: О. Biol. Chem., 2002, Vol. 277, p.
15252-15260.
74. Wolffram S., Block M., Ader P. Quercetin-3-glucoside is transported by the glucose carrier
SGLT1 across the brush border membrane of rat small intestine. In: О Nutr., 2002, Vol. 132, p. 630-
635.
75. Lu M., Xu L., Li B., Zhang W., Zhang C., Feng H., Cui X., Gao H. Protective effects of
grape seed proanthocyanidin extracts on cerebral cortex of streptozotocin-induced diabetic rats

209
through modulating AGEs/RAGE/NF-kappaB pathway. In: J Nutr Sci Vitaminol (Tokyo), 2010,
56(2), p. 87-97.
76. Viana M., Aruoma OI., Herrera E., Bonet B. Oxidative damage în pregnant diabetic rats
and their embryo. In: Free Radic Biol Med., 2000, 29, p. 1115–1121.
77. Li X.L., Li B.Y., Gao H.Q., Cheng M., Xu L., Li X.H., Ma Y.B. Effects of grape seed
proanthocyanidin extracts on aortic pulse wave velocity în streptozocin induced diabetic rats. In:
Biosci Biotechnol Biochem., 2009, 73(6), p. 1348-1354.
78. Cerda B., Ceron J.J., Tomas-Barberan F.A., Espin J.C. Repeated oral administration of
high doses of pomegranate ellagitannin punicalagin to rats for 37 days is not toxic. In: J Agric Food
Chem, 2003, Vol.51, p. 3493-3501.
79. Allison F., Cleary M., Frantz C., Melton S., Norris L. The 90-Day Oral Toxicity Study of
a Grape Seed Extract (IH636) în Rats © 2001, Dry Creek Nutrition, Inc.
80. Simonetti P., Ciappellano S., Gardana C., Bramati L., Pietta P. Procyanidins from Vitis
vinifera seeds: in vivo effects on oxidative stress. In: J Agric Food Chem., 2002, Vol. 50(21), p.
6217-6221.
81. Yamakoshi J. Safety evaluation of proanthocyanidin-rich extract from grape seeds. In:
Food Chem Toxicol., 2002, Vol. 40(5), p. 599-607.
82. Ray S. Acute and long-term safety evaluation of a novel IH636 grape seed
proanthocyanidin extract. In: Res Commun Mol Pathol Pharmacol., 2001, Vol.109(3-4), p. 165-
197.
83. Allison F., Cleary M., Frantz C., Melton S., Norris L. The 90-Day Oral Toxicity Study of
a Grape Seed Extract (IH636) în Rats © 2001, Dry Creek Nutrition, Inc.
84. According to Joint FAO/WHO Expert Committee on Food Additives USA (JECFA), 1970.
85. Deters A., Dauer A., Schnetz E., Fartasch M., Hensel A. High molecular compounds
(polysaccharides and proanthocyanidins) from Hamamelis virginiana bark: influence on human skin
keratinocyte proliferation and differentiation and influence on irritated skin. In: Phytochemistry,
2001, Vol. 58(6), p. 949-958.
86. Zhao J., Wang J., Chen Y., Agarwal R. Anti-tumor-promoting activity of a polyphenolic
fraction isolated from grape seeds în the mouse skin two-stage initiation-promotion protocol and
identification of procyanidin B5-3'-gallate as the most effective antioxidant constituent. In: J.
Carcinogenesis, 1999, Vol. 20(9), p. 1737-1745.

210
 87. Hupkens P., Boxma H., Dokter J. Tannic acid as a topical agent în burns: Historical
considerations and implications for new developments. In: Burns, 1995, Vol.21(1), p. 57-61.
88. Bart S., Halkes S.B.A., Van den Berg A.J.J., Hoekstra M.J., Du Pont J.S., Kreis R.W. The
use of tannic acid în the local treatment of burn wounds: intriguing old and new perspectives. In:
Wounds, 2001, nr 13(4), p.144–158.
89. Heijmen F.H., du Pont J.S., Middelkoop E., Kreis R.W., Hoekstra M.J. Cross-linking of
dermal sheep collagen with tannic acid. In: Biomaterials, 1997, Vol.18(10), p. 749-754.
90. Hupkens P., Hoekstra M.J., Vloemans A.F.P.M., Kreis R.W. Tannin ointment, follow-up
results, Clinical pilot trial report. Beverwijk, The Netherlands: Burns Research Institute, 1993.
91. Ariga T. The antioxidative function, preventive action on disease and utilization of
proanthocyanidins. In: Biofactors, 2004, nr 21(1-4), p. 197-201.
92. Ramirez RO., Roa CC Jr. The gastroprotective effect of tannins extracted from duhat
(Syzygium cumini Skeels) bark on HCl/ethanol induced gastric mucosal injury în Sprague-Dawley
rats. In: Clin Hemorheol Microcirc., 2003, nr 29(3-4), p. 253-261.
93. British National Formulary (BNF). Gastro-intestinal system. BMJ Publishing Group, 2007,
nr 53, р. 37-69.
94. Li X.L., Cai Y.Q., Qin H., Wu Y.J. Therapeutic effect and mechanism of
proanthocyanidins from grape seeds în rats with TNBS-induced ulcerative colitis. In: Can J Physiol
Pharmacol., 2008, 86(12), p. 841-849.
95. Vasconcelos P.C., Kushima H., Andreo M., Hiruma-Lima C.A., Vilegas W., Takahira RK.,
Pellizzon CH. Studies of gastric mucosa regeneration and safety promoted by Mouriri pusa
treatment în acetic acid ulcer model. In: J Ethnopharmacol., 2008, nr 115(2), p. 293-301.
96. Xu X., Xie B., Pan S., Liu L., Wang Y., Chen C. Effects of sea buckthorn procyanidins on
healing of acetic acid-induced lesions în the rat stomach. In: Asia Pac J Clin Nutr., 2007, nr 16
Suppl 1, p. 234-238.

211
9. ACTIVITATEA ANTIMICROBIANĂ A PREPARATULUI AUTOHTON ENOXIL

Lucian Lupaşcu, Valeriu Rudic

Introducere
Infecţiile de plagă, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, sunt o problemă majoră –
medicală, socială şi economică. Deşi infecţiile de plagă se întâlnesc cu preponderenţă în ţările cu
nivel economic precar şi standarde joase de igienă, în ultimele decenii acestea au devenit o
preocupare serioasă şi pentru ţările cu dezvoltare socio-economică înaltă [231].
Plăgile, de orice origine, sunt periculoase pentru viaţa omului datorită hemoragiilor şi
dezvoltării infecţiilor, consideră unii autori [53, 117, 118, 149].
O mare îngrijorare prezintă infecţiile intraspitaliceşti (nozocomiale) de plagă. Conform
datelor recente, acestea complică însănătoşirea, produc anxietate, măresc discomfortul pacientului şi
pot conduce la deces, prezentând, totodată, un pericol serios şi pentru lucrătorul medical [198,
231].
Unii autori opinează că acordarea unei atenţii mari pacienţilor cu infecţii de plagă aparent ar
părea lipsită de temei, întrucât există numeroase preparate antibiotice care pot fi utilizate în
permanenţă în efortul de a controla agenţii cauzali ai infecţiilor de plagă [65].
Infecţiile postoperatorii de plagă prezintă complicaţii importante în cadrul intervenţiilor
chirurgicale cauzate, în special, de speciile Staphylococcus coagulazo-negative, rezistente la multe
antibiotice, din care cauză un tratament eficient presupune debridarea rănii şi terapia antimicrobiană
prelungită [142].
În calitate de agenţi patogeni ai infecţiilor de plagă pot fi bacteriile, fungii, protozoarele şi
virusurile, efectul depinzând de structura şi capacităţile metabolice ale acestora [80, 66]. Este
important de ştiut că diferite microorganisme pot exista în comunităţi polimicrobiene, din care cauză
acestea adesea sunt prezente în cadrul plăgilor [54].
Nu sunt neglijabile nici aspectele economice ale problemei. Conform unor date, pagubele
economice anuale în urma infecţiilor septicopurulente doar în mun.Chişinău constituie circa 19 mln
683 mii lei [14].
Printre cele mai frecvente microorganisme în plaga purulentă se constată bacteriile gram-
pozitive Staphylococcus aureus, gram-negative Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Proteus
vulgaris şi fungul Candida albicans, consideraţi ca agenţi cauzali ai acestor boli [183].

212
 Una din metodele tradiţionale de combatere a infecţiilor este utilizarea antibioticelor. În
ultimul timp însă, se constată un fenomen îngrijorător, tot mai evident – rezistenţa
microorganismelor la aceste preparate [224]. Rezistenţa bacililor gram-negativi la medicamente se
datorează extincţiei spectrului de betalactamaze [198]. Un impediment serios în tratamentul acestor
infecţii este spectrul diferit al izolatelor bacteriene în funcție de timp şi arie geografică [40].
Prin acţiunea de monitoring al rezistenţei microorganismelor la preparatele antimicrobiene,
demarată în Republica Moldova în 2002 s-a constatat, ca şi în întreaga lume, fenomenul tot mai
evident de creştere a rezistenţei tulpinilor de microorganisme-agenţi patogeni ai multor infecţii la
acţiunea antibioticelor. Astfel, conform datelor medicilor de la Centrul de Medicină Preventivă din
or. Ungheni [16], rezistenţa multor agenţi patogeni, inclusiv celor din grupul pseudomonadelor,
stafilococilor, candidelor ş.a. a constituit circa 70-90% pentru peniciline, în timp ce în anul 2004
indicele constituia 35 şi 52%, respectiv, pentru ampicilină şi oxacilină. Chiar şi pentru
cefalosporinele de ultimă generaţie se observă o creştere rapidă a rezistenţei. De exemplu, la
cefazolină rezistenţa a crescut de la 38,2 până la 73,2%, iar la cefalexină – de la 18,8 la 69,2%,
respectiv pentru anii 2004 şi 2007.
Speciile de Pseudomonas şi cele din cadrul familiei de Enterobacteriaceae, printre bacilii
gram-negativi, prezintă un procent înalt de rezistenţă pentru asemenea antibiotice larg utilizate,
precum gentamicina şi amikacina, ciprofloxacina, carbenicilina, tobramicina, amoxicilina și
cefotaxim [34]. În mai mult de 90% de cazuri, P.aeruginosa este rezistentă la gentamicină,
ceftizoxim, carbenicilin, cefalotin și ceftazidim. Antibioticele pentru care bacteria prezintă
sensibilitate sunt amikacina şi tetraciclina [113].
Acest microorganism se poate dezvolta în următoarele situaţii clinice: arsuri, traume,
proceduri de tatuaj, perioadă postoperatorie, celulite la pacienţii neutropenici, ulcere cronice
decubitale, foliculite, piodermii. Infecţiile pielii cauzate de P.aeruginosa prezintă complicaţii ale
combustiilor de o înaltă rată de mortalitate, în pofida terapiei agresive cu antibiotice [90].
P.aeruginosa este unul dintre cele mai frecvente microorganisme izolate de la pacienţii cu
combustii, atestându-se în 57% cazuri de culturi tisulare [183].
Pentru testarea activităţii antipseudomonadice a preparatelor este important să relevăm
indicii biologici de bază care asigură viabilitate bacteriei. Astfel, o particularitate biologică
caracteristică speciei P.aeruginosa, utilizată cu succes la identificarea acesteia, este posibilitatea
unicală a microorganismului de a sintetiza pigmentul fenazinic hidrosolubil – piocianina care
colorează mediul nutritiv sau pansamentele bolnavilor în culoare albastră-verzuie. Se consideră că

213
lipsa sau diminuarea capacităţii de pigmentogeneză a tulpinilor de P.aeruginosa este determinată de
acţiunea inhibitorie a microflorei asociate, antibioticelor sau a insuficienţei de oxigen. S-a stabilit că
piocianina are rol de protecţie a celulelor de P.aeruginosa împotriva influenţei negative, produse de
schimbarea concentraţiei de oxigen în atmosferă şi de acţiunea letală a razelor ultraviolete (UV).
Prezenţa pigmentului ajută bacteriei să suporte hipoxia în timpul dezvoltării infecţiei în ţesuturile
profunde, iar rezistenţa împotriva razelor UV determină supravieţuirea patogenului la sterilizarea cu
raze UV a obiectelor mediului înconjurător. Aceste proprietăţi ale pigmentului relevă că tulpinile cu
capacităţi de sinteză a piocianinei fiind mai rezistente, sunt şi mai periculoase [26]. Totodată,
piocianina participă la diverse mecanisme patogenice, precum ar fi traumarea epiteliului respirator
şi declanşarea proceselor proinflamatorii ale fagocitelor. Un alt grup de enzime ale bacteriei –
hemolizinele (fosfolipaza, lecitinaza), care se identifică în majoritatea cazurilor prin apariţia zonelor
de hemoliză a eritrocitelor în jurul coloniilor crescute pe mediu agarizat cu sânge de 5% [133, 197],
contribuie la invazia bacteriană datorită efectelor citotoxice asupra celulelor implicate în reacţiile
imunitare – neutrofilelor şi limfocitelor [114].
Tratamentul permanent şi, adesea, abuziv cu antibiotice a condus la selectarea noilor
virulenţe, agresive şi severe cu potenţial genetic înalt de rezistenţă. Această situaţie orientează
specialiştii în domeniu spre elaborarea preparatelor antimicrobiene, în special, de origine vegetală şi
bazate pe mecanisme de acţiune principial noi [15]. Deşi utilizarea extractelor taninice din plante
pentru tratarea diferitelor infecţii ale dermului şi plăgilor este cunoscută de multă vreme, totuşi
acestea nu prezintă efectul scontat pentru multe microorganisme [188]. Totodată, la moment nu
există o gamă vastă de preparate medicinale eficiente, elaborate în baza acestor compuşi.
Astfel, creşterea rezistenţei microorganismelor la medicamente şi a adaptărilor evoluţioniste
ale acestora a redus mult eficienţa agenţilor antimicrobieni [190].
Oportunitatea obţinerii preparatelor medicinale antimicrobiene eficiente în baza extractelor
din diverse specii de plante ce conţin taninuri, fenoli și flavonoizi a fost menţionată în mai multe
lucrări [46, 141, 164, 219]. Totodată, aplicabilitatea compuşilor taninici în scopul vizat este
restrânsă, în mare parte, datorită insolubilităţii multora din ei în soluţii apoase sau alcoolice.
Este cunoscut faptul că seminţele de struguri prezintă o sursă bogată de aşa numitele
enotaninuri – taninuri condensate care reprezintă o gamă vastă de substanţe naturale cu structură
polifenolică, remarcate prin conţinut înalt de proantocianidine [126]. Cea mai mare parte a
enotaninurilor sunt insolubile în apă, din care motiv utilizarea lor în calitate de antioxidanţi este
dificilă.

214
 Cercetările tot mai intense cu privire la capacitatea extraselor fenolice (taninice) de a
dezinfecta şi trata mai rapid rănile au demonstrat că aceasta se bazează pe două fenomene de bază –
activitatea antimicrobiană şi antioxidantă. La rândul lor, aceste fenomene se bazează pe un şir de
mecanisme, dintre care cele cunsocute sunt captarea ionilor de fier din substrat şi, deci, deprivarea
microorganismelor de compuşii necesari pentru activitatea fiziologică; joncţiunea acestora cu
proteinele microbiene şi formarea complecşilor; captarea radicalilor liberi; absorbţia radicalilor de
oxigen; inhibiţia oxidării lipoproteinelor de densitate joasă. Totodată, mecanismele de rezistenţă a
microorganismelor împotriva taninurilor se realizează prin detoxifierea acestora ca urmare a sintezei
polimerilor de complexare a taninurilor, oxidarea compuşilor, biodegradarea acestora şi sinteza
sideroforilor [109].
Polifenolii plantelor sunt cunoscuţi ca taninuri şi percepuţi, în general, ca compuşi toxici
[191], probabil din cauza abilităţii lor să precipite proteinele. Această proprietate, numită astringenţă
în sens chimic, se menţionează în cazul când unguentele de acid tanic se utilizează pentru tratarea
combustiilor superficiale [100].
Toxicitatea taninurilor este determinată de acţiunea acestora asupra membranelor
microorganismelor şi de formare a complecşilor cu ionii de metal. Astfel, acidul tanic cu efect
inhibitoriu asupra creşterii unor bacterii intestinale, aşa ca Bacillus fragilis, Clostridium
perfringens, Escherichia coli şi Enterobacter cloacae, captează fierul din mediul nutritiv, făcându-l
inaccesibil pentru microorganismele ce activează în condiţii aerobe, în special, pentru bacteriile
intestinale, care au nevoie de fier pentru activităţile vitale [61, 62].
Taninurile formează complecşi ireversibili cu proteinele, ceea ce conduce la inhibarea
sintezei proteinelor celulare [99], formând precipitate care ulterior se transformă în cicatrice
protectoare şi antiseptică [31] şi acest lucru este important în tratarea ţesuturilor inflamate şi
ulceroase [153]. Capacitatea antimicrobiană şi antioxidantă a preparatelor taninice asigură aplicarea
acestora la tratarea rănilor [30, 124, 136].
Cercetarea acţiunii antibacteriene, prin testul de plasmocoagulare, a câtorva taninuri –
acidului tanic, acidului galic, acidului elagic, epicatechinei, epicatechingalatului,
epigalocatechingalatului asupra S.aureus a relevat că acidul tanic este prioritar în investigaţii ca
posibil agent adjuvant împotriva infecţiilor de plagă cauzate de S.aureus şi tratate cu antibiotice β-
lactamice. Se consideră că mecanismele antimicrobiene de bază ale taninurilor constau în
complexarea acestora cu enzimele microbiene sau substraturile nutritive datorită proprietăţii

215
astringente ale taninurilor. Multe enzime microbiene, în filtratele de cultură sau în formă purificată
îşi inhibă activitatea la amestecarea cu taninuri [105].
În Republica Moldova există taninuri din seminţe de struguri (enotaninuri) în cantităţi
industriale. Luând în consideraţie faptul că multe taninuri cu proprietăţi antimicrobiene sunt
insolubile în apă, precum și fenomenul apariţiei rezistenţei microbiene la taninurile vegetale, de
mare perspectivă se prezintă cercetările cu privire la posibilitatea de modificare structurală a
enotaninurilor, de măririe a gradului de oxidare în scopul sporirii eficienţei şi aplicării acestora la
tratarea infecţiilor de plagă. Pentru realizarea acestui deziderat este necesară obţinerea noilor
compuşi taninici cu activităţi antimicrobiene şi antioxidante înalte care ar asigura un tratament
eficient, rapid şi economic avantajos al infecţiilor de plagă.

9.1. Cercetări contemporane cu privire la infecţiile de plagă şi tratamentul acestora

cu preparate de origine naturală
9.1.1. Aspecte istorice, medico-ecologice şi economice ale unor infecţii nozocomiale,
oportuniste şi de plagă

Conform unor autori, infecţiile intraspitaliceşti, numite nozocomiale, prezintă unele din
problemele de bază ale medicinii contemporane, în patologiile acestora predominând infecţiile
septicopurulente. Aceste infecţii conduc la implicaţii multiple: prelungirea duratei de spitalizare,
agravarea bolii de bază, apariţia complicaţiilor, sechelelor sau deceselor, creşterea cheltuielilor
pentru tratamentul şi întreţinerea bolnavilor [14].
În Republica Moldova, frecvenţa morbidităţii şi letalităţii în cazul infecţiilor nozocomiale
constituie, respectiv, 6,5 şi 2,0 la 1000 persoane spitalizate, acestea revenind, în special, nou-
născuţilor. Pagubele economice anuale în urma infecţiilor septico-purulente nozocomiale (ISPN),
doar în mun. Chişinău constituie circa 19 mln 683 mii lei [14].
Investigaţiile bacteriologice ale agenţilor care provoacă ISPN au demonstrat că 53,8% cazuri
au fost provocate de bacterii grampozitive, dintre care 83,9% au revenit bacteriilor Staphylococcus
spp. În secţiile chirurgicale se constată infecţii mixte de E.coli (27,6%) şi S.aureus (26,8%). De
mare importanţă se prezintă problema creşterii rezistenţei agenţilor cauzali la antibiotice. Printre
factorii ce contribuie la apariţia şi intensificarea fenomenului este considerată utilizarea neraţională a
preparatelor antibacteriene [14].
Unii autori consideră că majoritatea infecţiilor fungice nozocomiale sunt cauzate de speciile
Candida [175]. De menţionat, că multe specii de fungi, anterior consideraţi nepatogeni, de exemplu,
216
cele din genurile Malasezzia, Fusarium, Trichosporon s-au dovedit a fi implicate în aceste tipuri de
infecţii [193]. Conform unor opinii, acordarea unei atenţii mari pacienţilor cu infecţii de plagă
aparent ar părea lipsită de temei, întrucât există numeroase preparate antibiotice care pot fi utilizate
în permanenţă în efortul de a controla agenţii cauzali ai acestor infecţii [65].
Infecţiile postoperatorii de plagă prezintă complicaţii importante în cadrul intervenţiilor
chirurgicale spinale cauzate, în special, de speciile Staphylococcus coagulazo-negative, rezistente la
multe antibiotice, din care cauză un tratament eficient presupune debridarea rănii şi terapia
antimicrobiană prelungită [142].
S.aureus şi Streptococii grupului A, invadatori comuni ai pielii exematoase, traumatizate şi
imunocompromise prezintă infecţii clinice primare: impetigo, foliculite, furuncule, carbuncule,
celulite şi secundare: ulcere şi exeme infectate [214].

9.1.2. Particularităţile infecţiilor de plagă. Fenomenul de rezistenţă antimicrobiană

Plăgile, de orice origine, sunt periculoase pentru viaţa omului datorită hemoragiilor şi
dezvoltării infecţiilor [53, 117, 118, 149]. Cu referinţă la datele NINSS [161], unii autori comunică
că infecţiile de plagă complică însănătoşirea, produc anxietate, măresc discomfortul pacientului şi
pot conduce la deces [230].
Problemele socio-economice, importanţa profesionalismului în tratarea infecţiilor de plagă
sunt considerate probleme prioritare chiar şi pentru ţările cu economie dezvoltată [66, 91, 158, 210],
iar măsurile igienice de rutină sunt adesea determinante în evoluţia infecţiilor de plagă şi, totodată,
destul de costisitoare [92]. Evoluţia infecţiilor de plagă depinde de un şir de factori: statutul
imunologic al pacientului, virulenţa şi patogenitatea microorganismelor colonizatoare [84, 68],
statutul hidric, nutriţia, condiţiile medicale, asistenţa postoperatorie [103]. Odată cu stabilirea
diagnosticului infecţiei de plagă şi a sensibilităţii antibioticelor, managementul trebuie asigurat
imediat pentru a impiedica infecţiile intersectate [52, 54, 87, 119]. Alegerea corectă a antibioticelor
în infecţiile de plagă [166] şi a antisepticelor [111] este importantă pentru evoluţia bolii.
Contaminarea, colonizarea [48], colonizarea critică [56, 81, 117] sunt noţiuni bine definite
pentru infecţiile de plagă. Criteriile clasice de recunoaştere a infecţiilor de plagă sunt următoarele:
eritemă, durere, fierbinţeală localizată, celulite, edeme, iar criteriile recente – abscese, eliminări
vâscoase, decolorări şi purulenţă, cicatrizare întârziată, decolorare a ţesuturilor la marginile plăgii,
durere bruscă, miros specific. Dezvoltarea infecţiei de plagă depinde de un complex de factori. Dacă
integritatea şi funcţia protectoare a pielii este compromisă, cantităţi mari de diferite tipuri de celule

217
pot pătrunde în plagă şi iniţia un răspuns inflamator care va prezenta semne clasice [59]. Răspunsul
inflamator este un mecanism de apărare pentru neutralizarea, nimicirea agenţilor toxici în locul
traumat şi restabilirea homeostaziei tisulare [64]. Există un şir de indicatori ai infecţiilor care
includ semne clasice ale procesului inflamator şi semne recente [69].
Conform unor date, infecţiile plăgilor chirurgicale sunt unele dintre cele mai comune infecţii
achiziţionale, intraspitaliceşti, şi prezintă cauze importante de morbiditate şi mortalitate. Totodată,
acestea conduc la mărirea perioadei de staţionare în spital, ceea ce implică consecinţe economice –
fiecare pacient cu infecţii ale plăgilor chirurgicale va necesita 6,5 zile suplimentare de şedere în
spital, ceea ce conduce la dublarea cheltuielilor intraspitaliceşti [49, 177].
Infecţiile de plagă în urma arsurilor şi septicemia cateterică – cele mai frecvente la copii,
sunt cauzate de asemenea agenţi infecţioşi, ca S.aureus, C.albicans, P.aeruginosa, Enterococcus
spp., E.coli, K.oxytoca, S.pneumoniae [183]. Se consideră că prima fază a procesului infecţios în
cadrul plăgilor este determinată de dezvoltarea E.coli, Enterococcus spp., Bacterioides fragilis care
produc o varietate largă de factori virulenţi – enzime şi toxine [120].
În calitate de agenţi patogeni ai infecţiilor de plagă pot fi bacteriile, fungii, protozoarele şi
virusurile, efectul depinzând de structura şi capacităţile metabolice ale acestora [66, 80]. Este
important de ştiut că diferite microorganisme pot exista în comunităţi polimicrobiale, din care cauză
adesea sunt prezente în cadrul plăgilor [54].
Bacilii gram-negativi (P.aeruginosa, E.coli, Klebsiella, Proteus, Acinetobacter, Enterobacter
spp.) apar în rana deschisă la aproximativ 4 saptamâni de la iniţierea acesteea. Bacteriile menţionate,
în general, nu penetrează, dar se asociază la un numar mare de microorganisme pe biofondul rănii.
Bacilii gram-negativi posedă mecanisme antifagocitare şi de aderenţă, iar endotoxinele şi unele
exotoxine, premit toxinelor să prelungească răspunsul inflamator printr-un proces cronic. Exotoxina
pseudomonadică piocianina, albastră-verzuie poate cauza extensia de plagă. Bacteriile gram-
negative eliberează endotoxine şi fac ca procesul inflamator cronic să dureze. Într-o cantitate
anumită, aceste microorganisme, datorită expresiei factorilor de virulenţă pot produce un biofilm.
Eficienţa preparatelor antimicrobiene depinde în mare măsură de colonizarea critică a bacteriilor.
Produsele care omoară bacteriile şi înlătură endotoxinele acestora sunt considerate avantajoase
[119].
De importanţă vitală se prezintă problema rezistenţei microorganismelor la antibiotice.
Astfel, principalii factori ce influenţează ecologia bacteriană în plaga combustională sunt agenţii
antibacterieni şi antibioticele sistemice [234].

218
 Prin cercetarea plăgilor chirurgicale s-a constatat că microorganismele predominante au fost
coliforminele (63,5%), iar în ulcere au fost prevalente Proteus spp. care prezentau rezistenţă
semnificativă la antibioticele, de obicei, utilizate – ampicilina, tetraciclina, co-trimaxazol, dar şi
sensibilitate la asemenea antibiotice ca ciprofloxacina şi ofloxacina [168]. Investigările
bacteriologice ale infecţiilor plăgilor nechirurgicale au pus în evidenţă prevalenţa detaşată a
izolatelor bacteriene asupra celor fungice, în majoritatea cazurilor atestându-se culturile
monomicrobiene. Dintre speciile mai frecvent izolate s-au remarcat S.aureus, P.aeruginosa,
Klebsiella spp., E.coli, Proteus spp., S.epidermidis, Streptococcus spp., cu rezistenţă înaltă la
antibiotice, multe dintre ele păstrând, totuşi, sensibilitate la ceftriaxonă, gentamicină şi ofloxacină
[162].
Din plăgile cauzate de leziuni mecanice în urma cutremurelor de pământ s-au izolat mai
frecvent S.aureus, la mod general bacteriile gram-pozitive prezentând o incidenţă mai înaltă (73,2%)
[215]. Specia P.aeruginosa s-a atestat, în special, printre infecţiile de plagă, care deseori conduc la
amputaţii [36]. Speciile Pseudomonas erau cele mai întâlnite şi în secţiile de combustiologie, şi
prezentau rezistenţă moderată la piperacilină (41,42%), rezistenţă înaltă la asemenea remedii
antimicrobiene ca amikacina, gentamicina, ciprofloxacina, carbenicilina, tobramicina, ceftazidim.
Totodată, acestea erau mai sensibile la imipenem, acid clavulanic, cefoperazon, în timp ce speciile
de Enterobacteriaceae şi Acinetobacter nu a prezentat rezistenţă la imipenem [147].
În majoritatea cazurilor, tulpinile de bacterii Staphylococcus spp. şi E.coli implicate în ISPN
din or. Chişinău manifestă rezistenţă înaltă pentru preparatele grupului penicilinelor şi
tetraciclinelor. Printre tulpinile de E.coli, 51,4% manifestă rezistenţă la cefalosporine [14].
Rezistenţa tulpinilor de S.aureus, izolate din piodermitele primare şi secundare a fost destul de
diferenţiată: rezistente la penicilină şi ampicilină, relativ rezistente la eritromicină şi sensibile la
cloxacilină, cefalexină şi co-trimaxazol [214].
Speciile de bacterii Pseudomonas şi Enterobacteriaceae, printre bacilii gram-negativi,
prezintă un procent înalt de rezistenţă pentru asemenea antibiotice ca gentamicina, amikacina,
ciprofloxacina, carbenicilina, tobramicina, amoxicilina, cefotaxim [34]. În mai mult de 90% cazuri
P.aeruginosa este rezistentă la gentamicină, ceftizoxim, carbenicilin, cefalotin, ceftazidim.
Antibioticul, pentru care bacteria prezintă sensibilitate este amikacina [113]. S-a constatat că
majoritatea tulpinilor de P.aeruginosa apărute prin mutaţii demonstrează rezistenţă la cefpirom,
ceftazidim şi cefotaxim, în timp ce pentru cefepim rezistenţa s-a manifestat la 25% tulpini [94]. În
calitate de patogeni – agenţi cauzali ai infecţiilor de plagă pot fi cocii gram-pozitivi S.pyogenes*,

219
Enterococcus faecalis, S.aureus*, bacilii aerobi gram-negativi P.aeruginosa*, bacilii gram-negativi
facultativi anaerobi Enterobacter spp., E.coli, Klebsiella spp., Proteus spp., anaerobii Bacteroides,
Clostridium, fungii Candida, Aspergillus (*agenţi cauzali comuni, asociaţi cu infecţiile de plagă)
[64].

9.1.3. Particularităţile biologice şi patogenice ale unor bacterii (P.aeruginosa, E.coli, S.aureus)
implicate în diverse infecţii de plagă
P.aeruginosa. Istoricul studierii bacteriei P. aeruginosa începe în anul 1862, când A.Lucke
pentru prima dată a descris supurarea plăgii cauzată de bacilul piocianic, izolat în cultură pură de
către C. Gessard în 1882 şi numit B.pyocyanea (bacilul puroiului albastru). Chiar în 1897 a fost
înregistrat primul focar de infecţie intraspitalicească în care rolul etiologic principal îl juca
P.aeruginosa [24]. Se menţionează faptul că acţiunea patologică a P.aeruginosa se atestă mai
frecvent la bolnavii cu imunitate scăzută şi la copii. De la începutul anilor ´70 ai sec.XIX, acest
microorganism a ocupat un rol primordial atât în etiologia proceselor purulent-inflamatorii locale,
cât si a celor generalizate, patogenitatea cărora este determinată de producerea unei fitotoxine,
structura chimica a căreia nefiind elucidată complet [27], dar presupunându-se a fi o proteinază
[211].
Timp îndelungat, majoritatea cercetărilor asupra P.aeruginosa, s-au efectuat în baza
materialului prelevat în secţiile de combustiologie şi staţionarele chirurgicale [27, 178].
P.aeruginosa, în baza clasificării Bergey B. (1980) face parte din genul Pseudomonas,
familia Pseudomonadaceae, pentru medicină fiind mai importante speciile P.aeruginosa, P.mallei
şi P.pseudomallei. P.aeruginosa prezintă o bacterie gram-negativă cu dimensiunile 1-3 mcm în
lungime şi 0,5-1 mcm în lăţime. În frotiul preparat din cultură pură bastonaşele se pot dispune
solitar, pereche sau formează lanţuri scurte. Sunt mobile datorită prezenţei unuia sau a 2 flageli
dispuşi polar, nu formează spori. P.aeruginosa este un patogen oportunist, care rareori cauzează
maladii la persoanele sănătoase. Speciile pseudomonadice sunt atât invazive, cât şi toxigene [26].
Conform unor date, există 3 faze ale răspândirii bacteriei: 1) ataşarea la substrat şi
colonizarea, 2) infecţia locală, 3) diseminarea în sânge şi dezvoltarea maladiilor sistemice.
Capacitatea microorganismului de a produce proteaze extracelulare măreşte virulenţa acestuia,
ajutându-l în aderenţă şi invazie [179].
Infecţiile pseudomonadice pot fi implicate în orice sistem de organe: tract respirator
(pneumonie), inimă (endocardite), sistem nervos central (meningită şi abcese ale creierului), urechi

220
(otită medie), ochi (cheratite bacteriene, abscese sclerale, endoftalmite), oase şi articulaţii (coloana
vertebrală, pelvis, articulaţie sternoclaviculară, osteomielite vertebrale, pioartroze), sistem gastro-
intestinal (enterocolite necrozante, enterite), tract urinar (infecţie după cateterizare, chirurgie), piele
(foliculite, ectima gangrenosum) [179].
P.aeruginosa este unul din cei mai răspândiţi bacili aerobi gram-negativi, destul de
periculos prin dezvoltarea infecţiilor nozocomiale severe, în special la gazdele imunocompromise.
Adesea bacteria este rezistentă la antibiotice, astfel, punând în dificultate alegerea corectă a
procedeelor de tratament. Acest microorganism se poate dezvolta în următoarele situaţii clinice: în
urma arsurilor, traumelor, procedurilor de tatuaj, postoperatoriu, celulite la pacienţii neutropenici,
ulcere cronice decubitale, foliculite, piodermii. Infecţiile pielii cauzate de P.aeruginosa ca
complicaţii ale combustiilor prezintă o înaltă rată de mortalitate, în pofida terapiei agresive cu
antibiotice [90]. P.aeruginosa este unul dintre cele mai frecvente microorganisme izolate de la
pacienţii cu combustii, atestându-se în 52-57% cazuri de culturi tisulare [147, 183]. Datele pentru o
perioadă de 25 ani relevă că 9% din arsuri au avut ca complicaţii bacteriemii pseudomonadice,
mortalitatea fiind de 77%. Cele mai comune microorganisme izolate de la pacienţii secţiilor de
combustiologie erau cele de Pseudomonas, urmate de S.aureus şi Klebsiella [127, 167].
Actualitatea studierii infecţiilor pseudomonadice este determinată şi de faptul ca agenţii ei
infecţioşi pot fi reprezentanţi ai câtorva specii de bacterii, patogene nu doar pentru om, dar şi pentru
animale. Aceşti agenţi adesea afectează tractul urogenital al vitelor cornute. Având mai multe
organisme-gazdă, P.aeruginosa este deosebit de periculoasă, întrucât se măreşte posibilitatea de
contaminare a organismelor sănătoase.
O particularitate adaptivă, specifică pentru P.aeruginosa este utilizarea limitată a
substanţelor nutritive de către aceasta, ceea ce determină păstrarea viabilităţii chiar şi în condiţii
limită de existenţă a sursei nutritive. Totodată, s-a constatat posibilitatea menţinerii viabilităţii
culturii de P.aeruginosa chiar şi în soluţii de antiseptici (de exemplu, în furacilină) care servesc
pentru aseptizarea cateterelor şi instrumentariului chirurgical, precum şi pentru spălarea rănilor în
secţiile de combustiologie şi chirurgie [114].
Conform unor date, contaminarea cateterelor şi instrumentelor cu tulpini intraspitaliceşti ale
bacteriei P.aeruginosa poate atinge nivelul de 90% [25], iar a echipamentului sanitar din secţiile de
hematologie – 4,5... 20,0% [79]. Nivel înalt de supravieţuire al acestui microb se constată în ape
reziduale şi soluţii de iodofor [42]. Tulpinile de P.aeruginosa se pot adapta şi la acţiunea
bactericidă a bromidei de didecildimetilamonium, un rol mare în declanşarea mecanismelor de

221
rezistenţă avându-l acizii graşi din membrana bacteriei [146]. Totodată, P.aeruginosa este sensibilă
la uscare, acţiunea preparatelor dezinfectante cu conţinut de clor, uşor se inactivează la temperaturi
înalte. În prezenţa unei cantităţi suficiente de masă nutritivă acest microorganism poate să rămână
viabil până la 2 săptămâni în condiţii anaerobe [202].
În calitate de patogen oportunistic, P.aeruginosa depăşeşte mecanismele de apărare a gazdei
şi poate produce maladia. Nu s-a atestat vreodată ca bacteria să infecteze ţesuturile necompromise.
Implicarea patogenului în infecţiile tractului urinar, sistemului respirator, ţesuturilor moi, afectarea
oaselor/articulaţiilor, aparatului gastrointestinal, în diverse dermatite, dezvoltarea endocarditelor,
meningitei, absceselor creierului, otitelor, keratitelor, foliculitelor, acneiei. Totodată, P.aeruginosa
prezintă o problemă serioasă pentru pacienţii spitalizaţi cu cancer, fibroză chistică şi arsuri [114].
Există date despre implicarea bacteriei P. aeruginosa în pneumoniile acute şi inflamarea corneiei,
constatându-se, totodată, că reacţiile de apărare ale gazdei sunt ineficiente în cazul unui nivelul înalt
al concentraţiei bacteriene [96].
S-au atestat infecţii de piele, în special pe picioare, declanşate de către P.aeruginosa,
constatându-se că patogenul manifestă sensibilitate înaltă la antibiotice, cu excepţia minociclinei
[104, 196]. Exemplele prezentate relevă dificultăţile majore existente în elaborarea măsurilor
orientate spre profilaxia sanitaro-igienica a infecţiilor intraspitaliceşti de etiologie pseudomonadică.
O particularitate biologică caracteristică speciei P.aeruginosa, utilizată cu succes la
identificarea acesteia este posibilitatea unicală a microorganismului de a sintetiza pigmentul
fenazinic hidrosolubil – piocianina care colorează mediul nutritiv sau pansamentele bolnavilor în
culoare albastră-verzuie. Se consideră, că lipsa sau diminuarea capacităţii de pigmentogeneză a
tulpinilor de P.aeruginosa este determinată de acţiunea inhibitorie a microflorei asociate,
antibioticelor sau insuficienţei de oxigen. S-a stabilit, ca piocianina deţine rol de protecţie a celulelor
de P.aeruginosa împotriva influenţei negative, produse de schimbarea concentraţiei de oxigen în
atmosferă şi de acţiunea letală a razelor ultraviolete (UV). Prezenţa pigmentului ajută bacteriei să
suporte hipoxia în timpul dezvoltării infecţiei în ţesuturile profunde, iar rezistenţa împotriva razelor
UV determină supravieţuirea patogenului la sterilizarea cu raze UV a obiectelor mediului
înconjurator. Aceste proprietaţi ale pigmentului relevă că tulpinile cu capacităţi de sinteză a
piocianinei fiind mai rezistente, sunt mai periculoase decât cele care nu prezintă această
proprietate. Totodată, piocianina participă la diverse mecanisme patogenice, precum ar fi traumarea
epiteliului respirator şi declanşarea proceselor proinflamatorii ale fagocitelor [26].

222
 Un alt grup de enzime al bacteriei P.aeruginosa – hemolizinele (fosfolipaza, lecitinaza) care
se identifică în majoritatea cazurilor prin apariţia zonelor de hemoliză a eritrocitelor în jurul
coloniilor crescute pe mediu agarizat cu sânge de 5% [133, 197], contribuie la invazia bacteriană
datorită efectelor citotoxice asupra celulelor implicate în reacţiile imunitare – neutrofilelor şi
limfocitelor [114].
O altă particularitate specifică a pseudomonadelor este cea de sinteză a citocromoxidazei.
Citocromoxidaza bacteriană este membră a superfamiliei oxidazice Fe-hem, importantă pentru
conservarea energiei la condiţii limitate de oxigen. Fermentul catalizează reducerea oxigenului
molecular până la apă. La cultivarea pe medii nutritive, celulele pseudomonadelor sintetizează
trimetilamina, care conferă culturii un miros specific ce aminteşte mirosul de iasomie [26].
La moment, polimorfismul patogenic al bacteriilor Pseudomonas este determinat nu doar de
particularităţile biologice de origine şi evoluţie firească, ci şi de presiunea de selecţie a fondalurilor
medicamentoase, în special a antibioticelor. În legătură cu aceasta devine atractivă prin
oportunităţile şi avantajele sale strategia de utilizare a preparatelor naturale, de origine taninică în
tratamentul infecţiilor bacteriene.
E.coli. Bacteria E.coli abitează colonul şi intestinul omului, multor mamifere, păsări, peşti,
reptile, amfibieni şi insecte. Este un anaerob facultativ, temperatura optimă de creştere fiind 30-
37°C. Pe agar peptonat, dezvoltă colonii uşor bombate, semitranslucide, de nuanţă gri, iar în bulion
peptonat produce opalescenţă omogenă cu formare de sediment. E.coli sunt bacterii condiţionat-
patogene. Unele tulpini produc enterotoxine şi posedă activitate hemolitică. La acţiunea factorilor
fizici nefavorabili, este mai rezistentă decât alte bacterii, supravieţuind săptămâni şi luni de zile, dar
uşor se inactivează sub acţiunea dezinfectanţilor. Contaminarea se produce de la persoanele
bolnave pe cale oro-fecală sau pe cale aeriană, prin picături şi praf [228].
S.aureus. Se consideră că stafilococii, fiind reprezentaţi de circa 30 de specii, sunt membri ai
florei normale a pielii, tractului respirator şi gastrointestinal. Totuşi, 3 specii principale ale genului
Staphylococcus – S.aureus, S.epidermidis, S.saprophyticus s-au dovedit a fi de mare impact clinic,
cauzând intoxicaţii alimentare, infectarea plăgilor, endocardite, osteomielite hematogene, meningite
şi infecţii pulmonare. Producând o varietate mare de enzime extracelulare şi toxine, stafilococii
patogeni adesea hemolizează sângele şi coagulează plasma. În condiţii in vitro s-a constatat existenţa
multor remedii cu activitate antibacteriană pentru Staphylococcus. Cu toate acestea, stafilococii
dezvoltă rezistenţă pentru multe remedii antimicrobiene şi prezintă probleme terapeutice majore
[106].

223
 S.aureus este o bacterie gram-pozitivă, cauzează la om şi animale procese inflamatorii,
însoţite de formarea puroiului, din care cauză aceasta este numită coc piogen. Bacteria are formă
sferică cu diametrul de 0,8-1 μm, dispusă sub formă de aglomerări neregulate. Pe frotiurile din
culturi şi din puroi se întâlnesc lanţuri scurte, uneori coci perechi sau izolaţi. Cocii lipsiţi de cili,
asporulaţi şi unele tulpini formează capsulă. S.aureus este anaerob facultativ. Se dezvoltă bine pe
medii nutritive cu pH 7,2-7,4, la temperatura de 37°C. Pe agar peptonat formează colonii bombate
cu margini regulate, având diametrul de 1-4 mm. Sintetizează peste 25 de proteine, toxine şi enzime.
Hemolizinele acestora se caracterizează prin acţiune hemolitică, letală şi dermatonecrotică. Ca şi
ceilalţi stafilococi, S.aureus se caracterizează printr-o rezistenţă relativ pronunţată la desicare,
congelare, acţiunea luminii solare şi substanţe chimice. În afecţiunile stafilococice se aplică
antibiotice şi sulfanilamide [13]. S-a constatat o nouă genă stafilicocică – mprF care determină
rezistenţa bacteriei la peptidele umane de apărare – defensinele şi protegrinele [174].
S-a constatat o creştere semnificativă a ratei de izolare a speciilor de Acinetobacter care,
conform unor autori prezintă o cauză importantă a infecţiilor nosocomiale în secţiile de
combustiologie [195].
2.4. Particularităţile unor micoze oportuniste – hialohifomicoze
Micozele oportuniste ale omului, produse de fungii condiţionat-patogeni prezintă afecţiuni
de proporţii ale membranelor mucoase sau plămânilor, cauzate de către miceliul fungului la pacienţii
cu stări imunodeficitare sau în perioada postoperatorie. Ca sursă de infecţie a acestora pot servi
resturile organice în putrefaţie sau solul, straturile superficiale ale căruia se transformă în praf şi se
transportă la distanţe mari, pătrunzând în încăperile pentru trai sau instituţiile curative. Analiza
componenţei speciilor microscopice a demonstrat prezenţa în solurile din pădure a speciilor
oportuniste, fitopatogene şi fitotoxice [21].
Conform datelor unor autori, mediul urbanistic prezintă unul din factorii importanţi care
influenţează viaţa şi sănătatea omului. Mediul urban se caracterizează prin poluări de transport şi
industriale ale solului, apei, aerului, factori cu impact negativ deosebit asupra ecologiei tuturor
sistemelor urbanistice. Ciupercile microscopice prezintă componenţi structurali şi funcţionali ai
sistemelor terestre şi reacţionează promt la schimbările antropogene ale mediului. Printre
micromicetele care abitează aerul, solul, elementele de infrastructură şi încăperile locative, se
enumără şi speciile care produc diverse boli micotice, numărul cărora cu fiece an creşte [17, 18, 22].
De exemplu, printre speciile din complexul ciupercilor mediului aerian al or. Sankt-Petersburg se
enumără Fusarium culmorum, F.moniliforme, F.oxysporum, F.sambucinum, F.sporotrichiella [20].

224
 Speciile de fungi Fusarium Link.ex Fr. sunt cunoscute, în special, ca agenţi patogeni ai
diferitelor boli la plante, adică – în calitate de fitopatogeni. Totodată, se cunoaşte capacitatea
fungilor de a produce diverse afecţiuni organismului uman în formă de micotoxicoze sau micoze.
Micotoxicozele sunt atestate mai frecvent şi, deci, mai bine investigate. Aceasta se referă, în
special, la speciile Fusarium care, datorită contaminării boabelor/cariopselor de diverse culturi
agricole cu micotoxine (dezoxinivalenol, zearalenonă, nivalenol, trihotecină, toxină T-2,
fumonizine, moniliformină, acid fuzaric ş.a.), prin produsele de panificaţie şi alte produse alimentare
produc grave tulburări, sub formă de toxicoze, leucemii, cancer al esofagului, anorexie, convulsii,
cefalee, neoplasme, boli autoimune ş.a. [19, 50, 132, 144, 155, 229].
Este cunoscut faptul că solurile Republicii Moldova sunt puternic infectate cu fungi
Fusarium, în special cu F.oxysporum şi F.solani, aceste specii atestându-se cu frecvenţă înaltă în
rădăcinile şi tulpinile plantelor agricole [8].
Sunt mai puţin cercetate aspectele cu privire la implicarea speciilor Fusarium în dezvoltarea
micozelor umane. Informaţiile cu privire la acţiunea ciupercilor menţionate asupra pielii se referă cu
preponderenţă la specia F.sporotrichiella, metaboliţii căreia au fost atestaţi ca factori cu acţiune
toxică asupra dermului, producând hiperemie, descuamare, îngroşare, necroze, edeme [135, 160,
229]. Date recente relevă că unele specii Fusarium care, de obicei, atacă rădăcinile şi partea bazală a
tulpinilor de plante, sunt implicate în iniţierea şi dezvoltarea hialohifomicozelor – micozelor umane,
manifestate prin edeme, ulceraţii ale pielii ş.a. Întrucât în apariţia şi manifestarea bolii sunt implicaţi
numeroşi patogeni Fusarium, care elaborează în calitate de metaboliţi toxine cu spectru larg de
acţiune, problema hialohifomicozelor este doar parţial investigată. Conform unor date, speciile
F.solani, F.oxysporum, F.moniliforme pot cauza infecţii localizate ale ochilor (endoftalmite,
keratite) şi pielii. Manifestări severe se atestă la pacienţii imunocompromişi, infectarea producându-
se prin plămâni sau căile respiratorii inferioare, dar şi prin deteriorarea pielii sau mucoaselor. Aceste
din urmă conduc la leziuni subcutanate masive [39, 78, 185, 238].
Autorii Guarro, Gene [97] comunică că speciile Fusarium, saprofiţi hialinici ai solului şi
patogeni ai plantelor sunt, totodată, şi agenţi etiologici ai infecţiilor fuzariene severe la oameni.
Circa 15 specii de Fusarium au fost constatate ca agenţi ai diverselor infecţii la oameni şi animale.
În cele mai frecvente cazuri, aceste infecţii sunt implicate în micozele superficiale, dar recent
numărul infecţiilor ţesuturilor profunde şi infecţiilor diseminate a crescut considerabil, în special la
pacienţii cu stări imunosupresive. Semnele caracteristice ale acestor infecţii sunt nodulii diseminaţi
ai pielii, fungemia, mialgia şi implicările multiorganice. Implicări ale pielii în manifestarea

225
infecţiilor s-au atestat în mai mult de 80% de cazuri ale infecţiilor diseminate. Leziunile produse
sunt pronunţate, ceea ce determină necesitatea unui diagnostic timpuriu, în baza biopsiei.
În cazul ulcerelor cutanate ale picioarelor provocate de F.oxysporum, constatate la
persoanele implicate în munci agricole, prin studii histopatologice s-a atestat o reacţie inflamatorie
nespecifică, formată din neutrofile polimorfonucleare, limfocite şi macrofage, dar şi prezenţa
filamentelor hialinice, ramificate, de 4...10 μm. Fungul, cultivat pe agar suplimentat cu glucoză, la 7
zile de incubare la 28°C prezenta un miceliu filamentos, hialin, cu ramificaţii de 3 şi 5 μm în
diametru, cu clamidospori intercalaţi în grup, a câte 2-3. Caracterele descriptive bine definite au
permis stabilirea apartenenţei fungului la specia F. oxysporum. Aspectele clinice prezente au
permis identificarea acestei maladii în calitate de fuzarioză cutanată focalizată, pe fondal de
depresie imună. Tratamentul hialohifomicozei s-a efectuat prin administrarea amfotericinei B (1
gr/zi) şi, ulterior, a itraconazolului (400 mg/zi), asociat cu aplicaţia locală a ciclopiroxolaminei
[159].
Din aceste considerente, fungii Fusarium reprezintă potenţiali agenţi etiologici ai
hialohifomicozelor pentru populaţia rurală din republică, implicată activ în munci agricole. Sub
aspectul dat, este importantă detectarea sau elaborarea preparatelor medicamentoase de origine
naturală, eficiente şi accesibile păturilor largi ale populaţiei.
9.1.5. Aspecte de management al rezistenţei patogenilor umani la antibiotice
Conform „World Health Report of Infectious Deseases 2000”, creşterea rezistenţei
patogenilor umani la antibiotice prezintă o problemă majoră a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
pentru mileniul prezent [190]. Rezistenţa bacteriană la antibiotice continuă să crească rapid şi
constituie o problemă de bază în dermatologie [224].
Prin acţiunea de monitoring al rezistenţei microorganismelor la preparatele antimicrobiene,
demarată în Republica Moldova în 2002 s-a constatat, ca şi în întreaga lume, fenomenul tot mai
evident de creştere a rezistenţei tulpinilor de microorganisme – agenţi patogeni ai multor infecţii, la
acţiunea antibioticelor. Astfel, conform datelor medicilor de la Centrul de Medicină Preventivă din
or.Ungheni [16], rezistenţa multor agenţi patogeni, inclusiv celor din grupul pseudomonadelor,
stafilococilor, candidelor ş.a. a constituit circa 70-90% din tulpini pentru peniciline, în anul 2004
indicele constituind 35 şi 52%, respectiv, pentru ampicilină şi oxacilină. Chiar şi pentru
cefalosporinele de ultimă generaţie, se observă o creştere rapidă a rezistenţei. De exemplu, la
cefazolină rezistenţa a crescut de la 38,2 până la 73,2%, iar la cefalexină – de la 18,8 la 69,2%,
respectiv pentru anii 2004 şi 2007.

226
 S-a constatat că tulpinile de P.aeruginosa prelevate de la bolnavii din raionul Căuşeni,
prezintă polirezistenţă la multe antibiotice, de exemplu la piperacilină (57,1%), ticarcilină (33,3%) şi
ciprofloxacină (25% cazuri) ş.a. [5].
Conform autorilor Matcovschi, Procopişin, Parii [11], caracteristica unor preparate
antimicrobiene de bază, omologate în Republica Moldova este următoarea:
Cefalotină – cefalosporină de generaţia I. Activă faţă de bacteriile gram-pozitive:
stafilococi; inclusiv producători de penicilinaze, streptococi, inclusiv S.pneumoniae,
Corynebacterium diphtheriae, Bacillus anthracis, bacterii gram-negative: Neisseria meningitidis,
Shigella spp., Salmonella spp., E.coli, Haemophilus influenzae, Klebsiella spp., Treponema
pallidum, Leptospira spp. Ineficientă faţă de Proteus spp., Mycobacterium tuberculosis, bacteriile
anaerobe. Mecanismul acţiunii constă în inhibiţia peptidoglicansintetazelor bacteriene şi în liza
bacteriilor aflate în faza creşterii.
Cefoxitin – Cefalosporină de generaţia II, din grupa cefamicinelor, rezistente la beta-
lactamazele bacteriilor gram-negative. Activă faţă de bacteriile gram-pozitive: S.aureus,
S.epidermidis, streptococcii beta-hemolitici, S.pneumoniae, bacteriile gram-negative: E.coli,
Klebsiella spp., Haemophilus influenzae, Neisseria gonorrhoeae, inclusiv tulpinile producătoare de
penicilinaze, Proteus mirabilis, Morganella morganii, P.vulgaris, Providencia spp., inclusiv
Providencia rettgeri, bacteriile anaerobe: Peptococcus spp., Clostridium spp., Bacteroides spp.,
inclusiv Bacteroides fragilis. Este inactiv faţă de P.aeruginosa şi Enterobacter cloacae. Mecanismul
acţiunii constă în inhibiţia peptidoglicansintetazelor bacteriene şi liza bacteriilor aflate în faza
creşterii.
Cefuroxim – Cefalosporină de generaţia II. Activ faţă de S.aureus, inclusiv faţă de
tulpinile penicilinorezistente, cu excepţia celor metilinorezistente, S.epidermidis, Haemophilus
influenzae, Klebsiella spp., Enterobacter spp., S.pyogenes, E.coli, S.mitis (grupa viridans),
Clostridium spp., P.mirabilis, P.rettgeri, S.typhi şi alte Salmonella spp., Neisseria spp., inclusiv
producătoare de beta-lactamaze, Bordetella pertussis, Bacteroides fragilis sunt rezistenţi. Este
ineficient faţă de Pseudomonas, Campylobacter, Acinetobacter calcoaceticus, Serratia, Clostridium
difficile. Cefuroximul axetil este eficient şi în administrarea orală. Mecanismul acţiunii constă în
inhibiţia peptidoglicansintetazelor bacteriene şi liza bacteriilor aflate în faza creşterii.
Ciprofloxacin – fluorochinolonă cu spectru antibacterian larg, activă faţă de E.coli,
Salmonella spp., Shigella spp., Proteus spp., inclusiv indol-pozitiv şi indolnegativ, M.morganii,
Citrobacter spp., Klebsiella spp., Enterobacter spp., Yersinia spp., Vibrio spp., Campylobacter spp.,

227
Hafnia spp., P.stuartii, H.influenzae, Pasteurella multocida, Pseudomonas spp., Gardnerella spp.,
Legionella pneumophila, Neisseria meningitidis, N.gonorrhoeae, Moraxella catarrhalis,
Acinetobacter spp., Brucella spp., Chlamydia spp., Staphylococcus spp., Streptococcus pyogenes,
S.agalactiae, Corynebacterium diphtheriae, Listeria monocytogenes. Mecanismul acţiunii constă în
blocarea ADN-girazei microorganismelor sensibile şi a replicării ADN-ului. Fluorul este responsabil
de lărgirea spectrului antibacterian pentru gram-negativi şi extinderea spectrului la gram-pozitivi.
Ciclul piperazinic face preparatul activ contra Pseudomonadelor.
Cloramfenicol – activ faţă de S.aureus, Streptococcus spp. (inclusiv S.pneumoniae), E.coli,
H.influenzae, Klebsiella spp., Enterobacter spp., Moraxella lacunata, Neisseria, Salmonella,
Shigella, Rickettsia, Chlamydia ş.a. Inhibă subunităţile 50S ribozomale bacteriene şi sinteza
proteinelor. Are acţiune bacteriostatică, iar în concentraţii mari, sau pentru bacteriile foarte sensibile
la cloramfenicol – bactericidă.
Eritromicină – antibiotic izolat din Streptomyces. Se fixează pe subunităţile 50S ale
ribozomilor organismelor susceptibile şi inhibă sinteza proteinelor. Este activ faţă de Streptococcus,
Staphylococcus (poate deveni rezistent), Mycoplasma, Treponema, Corynebacterim, Listeria,
Bordetella, Legionella, Ureaplasma, Neisseria, Chlamydia, Entamoeba.
Gentamicină – unul dintre cele mai utilizate aminoglicozide. Este activ faţă de Escherichia,
Proteus, Pseudomonas, Klebsiella, Enterobacter, Serratia, Citrobacter, Staphylococcus, inclusiv
producătorii de beta-lactamaze, Salmonella, Shigella. Sunt rezistenţi la gentamicină speciile de
bacterii: Streptococcus pneumoniae, streptococii grupei D şi toate bacteriile anaerobe.
Imipenem – inhibă sinteza peretului bacterian al unui şir de bacterii gram-pozitive şi gram-
negative, aerobe şi anaerobe. Este rezistent la beta-lactamaze ceea ce-l face eficient pentru
Pseudomonas, Serratia, Enterobacter, Staphylococcus, Streptococcus, Bacteroides.
Pefloxacină – este o fluorochină activă faţă de Escherichia, Enterobacter, Serratia, Proteus,
Citrobacter, Salmonellla, Shigella, Haemophilus, Staphylococcus, inclusiv producător de beta-
lactamaze, Neisseria, Legionella. Sunt rezistenţi la pefloxacină anaerobii gram-negativi,
spirochetele, Mycobacterium. Mecanismul acţiunii constă în inhibiţia ADN-girazei, fragmentarea
ADN, ceea ce conduce la distrugerea bacteriilor.
Piperacilină – activă faţă de bacterii gram-pozitive: Staphylococcus, Streptococcus spp.,
inclusiv, bacterii gram-negative: Escherichia, Proteus, Morganella, Providencia, Serratia,
Klebsiella, Enterobacter, Salmonella, Shigella, Pseudomonas, inclusiv Pseudomonas,
Acinetobacter, Haemophilus (tulpinile neproducătoare de beta-lactamase), Neisseria gonorrhoeae,

228
bacterii anaerobe: Actinomyces, Bacteroides, inclusiv Bacteroides fragilis, Clostridium spp.,
Eubacterium, Fusobacterium, Peptococcus, Peptostreptococcus, Veillonella.
Tetraciclină – preparat de elecţie în infecţiile cu Rickettsia, Mycoplasma, agenţii
limfogranulomului veneric şi inghinal. Activă faţă de Haemophilus, Yersinia, Francisella,
Bartonella, Bacteroides, Vibrio, Campilobacter, Brucella, Escherichia, Enterobacter, Shigella,
Mima, Herella, Klebsiella, Streptococcus, S.aureus (numai bolile respiratorii, ale pielii şi ţesuturilor
moi). Mecanismul acţiunii tetraciclinei constă în complexarea cu proteinele subunităţilor 30S
ribozomale şi inhibiţia sintezei proteinelor.
Tobramicină – aminoglicozid ce se deosebeşte printr-o activitate sporită faţă de
Pseudomonas. În afară de aceasta este activ faţă de Proteus spp., inclusiv P.mirabilis, P.vulgaris,
Morganella, Escherichia, însă relativ slab împotriva Streptococcus spp.
Deci, printre mecanismele importante ale acţiunii antibioticelor menţionate se enumără
inhibiţia acţivităţii enzimelor implicate în sinteza peptidoglicanului bacterian, ADN-girazei sau
fragmentarea ADN-ului.

9.1.6. Particularităţi de structură, activitate şi utilizare ale taninurilor

9.1.6.1. Proprietăţile fizico-chimice ale taninurilor
Taninurile – reprezentanţi importanţi ai fenolilor sunt compuşi vegetali cu o structură
chimică complexă (care cuprinde multe grupări hidroxil-fenolice, dar şi grupări carboxilice),
capabile să precipite proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate insolubile,
imputrescibile, impermeabile (pielea tăbăcită). Taninurile fac parte alături de alcaloizi din categoria
metaboliţilor secundari care se acumulează în plante şi în organele acestora. După capacitatea de
hidroliză, taninurile se împart în taninuri catehice (condensate sau nehidrolizabile) şi taninuri galice
(condensate sau nehidrolizabile) [82].
Taninurile, atât cele catehice, cât şi cele galice sunt substanţe solide, de regulă amorfe,
inodore de culoare alb-brună (culoarea se intensifică cu cât greutatea moleculara este mai mare), au
un gust astringent (care dispare odată cu creşterea gradului de polimerizare). Sunt solubile în apă
(formează soluţii coloidale din care în prezenţa electroliţilor salefiază), alcool, acetonă, glicerol, şi
insolubile în eter, benzen, cloroform [33].
Datorită grupărilor hidroxil fenolice şi uneori a grupărilor carboxilice din moleculă, taninurile
prezintă un caracter acid. Au capacitatea de precipitare a alcaloizilor şi substanţelor cu caracter
bazic. Structura polifenolică este responsabilă în mediul alcalin de caracterul puternic reducător al

229
soluţiilor de taninuri, însuşire pusă în evidenţă de reducerea soluţiilor: Fehling, permanganatului de
potasiu, reactivului Tollens, iodului, apei oxigenate [12].
9.1.6.2. Aplicarea extraselor fenolice din plante la tratarea infecţiilor şi plăgilor
Creşterea rezistenţei microorganismelor la medicamente şi a adaptărilor evoluţioniste ale
acestora a redus cu mult eficienţa agenţilor antimicrobieni [190]. Majoritatea medicamentelor
sintetice sunt de origine vegetală [205], de aceea, elaborarea noilor medicamente în baza materiei
prime vegetale, prezintă interes comercial major în domeniul famaceuticii.
Remedii de tratare ale diferitor infecţii cu ajutorul extraselor din plante sunt cunoscute pe
larg în medicina populară [102, 182]. Astfel, extrasele din scoarţa plantelor de Stryphnodendron ce
conţin 20% de taninuri, datorită proprietăţilor antibacteriene, au fost utilizate cu succes de către
băştinaşi la tratarea rănilor [188]. Conform autorilor [194], majoritatea plantelor medicinale
antimicrobiene sunt mai eficiente faţă de bacteriile gram-pozitive în comparaţie cu cele gram-
negative.
Oportunitatea obţinerii preparatelor medicale antimicrobiene eficiente în baza extractelor
din diverse specii de plante ce conţin taninuri, fenoli, flavonoizi a fost menţionată în mai multe
lucrări [46, 141, 150, 164, 219]. De exemplu, în calitate de materie primă, speciile de plante
L.inermis, Eucalyptus sp., H.antidysenterica, H.indicus şi cele din familia Aizoaceae prezintă interes
biotehnologic pentru obţinerea preparatelor antistafilococice, antisalmonelice, antieşerihice,
anticandidice, antipseudomonadice [35, 208], iar polifenolii, inclusiv proantocianidinele din
extrasele apoase ale plantelor de Vigna angularis – a preparatelor antibacteriene pentru S.aureus,
Acromonas hydrophila, Vibrio parahaemolyticus [107].
Pentru tratarea plăgilor de piele sunt eficiente extrasele de plante ce conţin compuşi fenolici,
inclusiv – taninici [77]. Beneficiile principale ale extraselor fenolice constau în absenţa efectelor
sistemice adverse şi incidenţa diminuată a rezistenţei microorganismelor [207].
Prin extragerea din plante medicinale a unui şir de polifenoli şi terpenoizi şi testarea acestora
cu privire la activitatea antibacteriană pentru Helicobacter pylori a fost pusă în evidenţă eficienţa
unei taninuri hidrolizabile, dependentă de doză şi timp, împotriva bacteriei. De menţionat, totodată,
că tanina nu a afectat viabilitatea celulelor epiteliului gastric, ceea ce este destul de important [88].
Testarea in vitro a acţiunii extraselor eteropetrolice, cloroformice, metanolice din Aspila africana ce
conţin mulţi compuşi bioorganici activi, printre care taninurile sunt prezente în cantităţi
considerabile, asupra bacteriilor S.aureus, B.subtilis, E.coli, P.aeruginosa şi fungilor C.albicans,
Aspergillus flavus a demonstrat proprietăţile antimicrobiene ale extractelor, ceea ce le fac de mare

230
perspectivă în tratamentul dizenteriei, la cicatrizarea rănilor [31]. Extractele metanolice ale unor
specii de Hypericum care prin analiză fitochimică au demonstrat prezenţa taninurilor, flavonoizilor
şi acizilor fenolici, au activitate antistafilococică [70].
Se consideră că plantele ce conţin taninuri în cantităţi mari, au proprietăţi astringente şi se
utilizează cu succes la tratarea unor dereglări intestinale, aşa ca diareea şi dizenteria, tocmai datorită
activităţii antimicrobiene [73].
Prin separarea taninurilor extrase din scoarţa plantelor de Rhizophora apiculata s-a constatat
că taninurile hidrolizabile, spre deosebire de cele condensate, prezintă activităţi antifungice
semnificative pentru C.albicans [130].
În medicina modernă, majoritatea tratamentelor împotriva infecţiilor stafilococice se bazează
pe utilizarea: eritromicinei, gentamicinei, rifampicinei, vancomicinei. Extractele din scoarţa de
Parkia biglobosa au fost utilizate cu succes în tratamentul numeroaselor maladii infecţioase: diaree,
pneumonie, bronşită, traheită, sepsis al plăgilor, carii dentare, conjuctivite, otită, dermatoză,
agentul etiologic al cărora a fost S.aureus. Totodată, taninurile izolate din Vaccinium vitis-idaea L.,
datorită proprietăţilor antimicrobiene, sunt eficiente la tratarea maladiilor periodontice [106].
Testările in vitro şi in vivo au demonstrat că extractele metanolice din Hemidesmus indicus,
cu conţinut bogat de taninuri, steroizi, triterpenoizi şi carbohidraţi prezentau efect
antienterobacterian asupra Salmonella typhimurium, E.coli şi Shigella flexneri, mai pronunţat decât
remediul antidiareic Lomotil, efectul antidiareic datorându-se inhibiţiei motilităţii intestinale şi
activităţii bactericide a extractelor [71].
Prin cercetarea efectelor procianidinelor patachinei de mare asupra cicatrizării leziunilor
stomacale ale şobolanilor induse de acidul acetic, evoluţia cărora a fost evaluată cu ajutorul indicelui
ulceros şi metodelor imunohistochimice, s-a constatat mărirea factorului de creştere epidermal din
plasmă, expresiei receptorului factorului de creştere epidermal (RFCE) şi proliferării antigenului
nuclear celular (PANC) în jurul ulcerului. Ca rezultat, s-au micşorat considerabil dimensiunile
ulcerelor la ziua 7 şi 14, funcţie de doza aplicată, tratarea leziunilor gastrice induse de acidul acetic
datorându-se, probabil, accelerării reparaţiei mucoasei [235].
Conform unor autori, fracţiile îmbogăţite cu taninuri din Myracrodruon urundeuva – plantă
utilizată în Brazilia de Nord în calitate de antiinflamator, cicatrizant de rană în ulcerele stomacale şi
în procese ginecologice, datorează aceste calităţi acţiunii antioxidante a compuşilor polifenolici
[206].

231
 Au fost constatate unele mecanisme ale acţiunii antiulceroase a extractelor apoase din coaja
de copac Rhizophora mangle, bogate în taninuri. Astfel, la şobolani extractele de R.mangle au
micşorat suprafaţa ulcerului, s-a recuperat nivelul de prostoglandine E2 care a fost iniţial micşorat
de către diclofenac. Dozele înalte de extract au provocat o creştere a activităţii peroxidazei
glutatienice şi superoxidismutazei, şi o inhibare a nivelurilor de oxidare lipidică. Rezultatele relevă
că efectul gastroprotectiv al R.mangle se datorează proprietăţilor antioxidante prostoglandin-
dependente [51].
Angiogeneza joacă un rol important în cicatrizarea plăgilor, iar factorul de creştere endotelial
vascular este important în stimularea angiogenezei în plagă, de obicei, bogată în asemenea oxidanţi,
ca H2O2, produs de neutrofile şi macrogagi. Extractul proantocianidinic din seminţele de struguri
reglează necroza oxidantă şi temporală în keratinocitele umane [115].
Extractele etanolice ale taninurilor scoarţei de Terminalia arjuna studiate cu privire la
activitatea cicatrizantă în plagi, prin administrare orală sau prin aplicări topice, au contribuit la o
creştere semnificativă a forţei tensiunii superficiale a plăgilor prin incizie şi o creştere procentuală a
reducerii dimensiunilor plăgilor prin excizie, comparativ cu grupul de control. Aplicările topice cu
taninuri s-au dovedit a fi superioare celorlalte în cadrul studiilor plăgilor prin incizie şi excizie.
Conţinutul înalt al hidroxiprolinei în ţesutul de granulaţie din plăgile prin excizie relevă o
proliferare colagenică activă care conduce la o cicatrizare rapidă a acestora [180].
Colagenul, o proteină unicală a ţesutului conjunctiv, şi-a găsit o aplicare largă în calitate de
material biocompatibil pentru cicatrizarea de plagă. S-a constatat că catechinele polifenolice
stabilizează colagenul de tip 1 datorită implicării legăturilor de hidrogen şi interacţiunilor hidrofobe
în calitate de forţe majore [140].
Specia Aspira africana, utilizată pe larg în Africa în medicina tradiţională pentru stoparea
sângerării din plagă şi tratarea durerilor reumatice, reduce sângerarea şi durata acesteia la şobolani.
Extractele de A.africana produc diverse grade de inhibiţie a creşterii izolatelor clinice de
P.fluorescens, P.aeruginosa şi S.aureus, şi reduc perioada de epitelizare a plăgilor experimentale.
Prezenţa de alcaloizi, saponine, taninuri, flavonoizi, steroli, terpenoizi, carbohidraţi în extractele
frunzelor de A.africana face posibilă stoparea sângerării de plagă, sanarea suprafeţelor de
inflamaţii, inhibiţia creşterii microorganismelor ce contaminează plaga, ceea ce, în definitiv,
accelerează cicatrizarea plăgii [163].
Constituienţii polifenolici din Mimoza pudica, în extractele metanolice de 2%, prezintă la
şobolani un efect cicatrizant puternic prin contracţia de plagă şi perioada de epitelizare în cazul

232
plăgilor prin excizie, şi prin mărirea forţei superficiale de tensiune şi conţinutului de hidroxiprolină
în plagă [123].
În timpul cicatrizării plăgii, suprafaţa acesteia este bogată în oxidanţi, aşa ca H 2O2. Acidul
ascorbic şi taninurile cu greutate moleculară joasă – emblicaninele A şi B, prezente în Emblica
officinalis posedă o acţiune antioxidantă, ceea ce contribuie la procesele reparatorii din plagă.
Totodată, extractul de E.officinalis activează proliferarea celulară şi colagenică pe suprafaţa plăgii,
ceea ce conduce la cicatrizarea acesteia [212].
Extractele apoase ale scoarţei de Rhizophora mangle L. posedă proprietăţi antimicrobiene,
cicatrizante de plagă şi antiulcerogene. Taninurile polimerice prezintă componenta majoră – 80%,
iar taninurile hidrolizabile – 20%. De asemenea, s-au constatat în calitate de componenţi
epicatechinele, catechinele, acidul clorogenic, acidul galic, acidul elagic [187]. Este cunoscut, de
asemenea, efectul taninurilor condensate împotriva nematodelor gastrointestinale [47, 57, 58, 151,
152].

9.1.6.3. Fenomenul stresului oxidant. Taninuri din seminţe de struguri, activitate biologică şi
aplicaţii
Dezvoltarea intensivă a industriei în plan global în ultimii 50 de ani ai secolului XX şi primii
ani ai secolului XXI a produs perturbări fără precedent în corelarea ecosisteme – biosisteme pe
planeta Pământ. Organismul uman zi de zi este ţinta unor factori nocivi cum ar fi: agenţi poluanţi,
stres, conservanţi, fum de tutun, pesticide, raze X, radiaţii ultraviolete, ultrasunete, computere, boli
micotice, bacteriene, virale etc. Aceşti factori sunt o consecinţă directă a complexului de fenomene
reunite sub numele de „stres oxidant” şi care este definit ca o producţie exagerată de radicali liberi
oxigenaţi în organismul uman, însoţită de diminuarea agenţilor antioxidanţi. O soluţie posibilă de
rezolvare a acestei probleme este folosirea antioxidanţilor naturali, care neutralizează radicalii liberi
şi protejează celulele organismului uman. Antioxidanţii reprezintă un grup de compuşi sintetizaţi de
organism care se întâlnesc şi în diverse produse alimentare de provenienţă naturală. Antioxidanţii
acţionează sincronizat cu organismul uman, consumând radicali liberi şi menţinând sănătatea
omului. Rolul antioxidanţilor constă în anihilarea acţiunii radicalilor liberi din organismul uman,
care se produc continuu şi servesc drept catalizatori pentru procesele metabolice [169].
Dacă organismul uman nu este supus factorilor nocivi externi, acesta reglează de sine stătător
cantitatea radicalilor liberi, fără implicaţii din afară, şi dimpotrivă – când factorii nocivi externi
acţionează asupra organismului uman, cantitatea radicalilor liberi se măreşte esenţial, situaţie în care

233
este necesară suplimentarea alimentelor cu substanţe naturale antioxidante. Sunt cunoscute sute de
antioxidanţi, dar numai cinci din ei sunt „cheie” pentru organismul uman, fiind numiţi antioxidanţi
de reţea. Acestea sunt vitaminele C şi E, acidul lipoic, glutationul şi coenzima Q 10. De menţionat,
că vitaminele C şi E nu se produc în organismul uman, din care cauză acestea se obţin prin hrană.
Acidul lipoic, glutationul şi coenzima Q 10 se produc de organismul uman, însă conţinutul
antioxidanţilor scade paralel cu îmbătrânirea organismului, din care motiv este necesară obţinerea
acestora din exterior [169].
Taninurile condensate izolate din seminţe de struguri, numite şi proantocianidine, reprezintă o
grupă de substanţe naturale cu structură polifenolică [192, 201]. Interesul faţă de aceşti compuşi este
determinat de mai mulţi factori. În primul rând ei posedă un spectru larg de activităţi biologice, în
special, antioxidante, iar prezenţa lor în dieta umană este considerată ca o măsură preventivă în
combaterea maladiilor severe, cum ar fi cancerul, ictusul cerebral, activitatea antidiabetică [41].
În mod cronologic, prima sursă explorată de taninuri condensate a fost scoarţa de pin. Ulterior,
una dintre sursele preferabile ale acestor compuşi au devenit seminţele de struguri, datorită
disponibilităţii acestora în cantităţi industriale. Ca rezultat, pe piaţa produselor secundare vinicole a
apărut un şir de extracte din seminţe de struguri, prezentând surse sigure de taninuri. Taninurile,
compuşi polihidroxilaţi cu structură aromatică, în primul rând, sunt caracterizate de proprietatea de a
forma complexe insolubile cu proteinele salivare. De aceea, prezenţa acestor compuşi în vin
determină proprietăţile organoleptice ale acestuia, în primul rând culoarea şi astringenţa [85, 93,
112, 176, 227].
În afară de aceasta, derivaţii flavan-3-olului reprezintă antioxidanţi importanţi în celulele vii,
din care motiv taninurile din seminţe de struguri sunt examinate, în primul rând, datorită activităţii
lor antioxidante. Se cunoaşte că potenţialul de oxido-reducere al compuşilor fenolici este suficient
de mic pentru a interacţiona cu speciile oxidante prin intermediul diferitelor mecanisme, de regulă,
prin mecanismul de captare a radicalilor liberi [72, 223]. Aceşti compuşi mai au un rol semnificativ
în calitate de repelenţi pentru protecţia plantelor contra agenţilor patogeni şi diferiţilor dăunători
[93]. Taninurile au o acţiune protectoare în cazul degradării oxidante a ADN-ului, precum şi o
acţiune benefică în inhibarea preventivă a carcinogenezei [176]. De rând cu proprietăţile lor
antioxidante, proantocianidinele pot influenţa eliberarea oxidului de azot de către celulele
endoteliale [83]. Bazându-se pe aceste mecanisme de acţiune, compuşii polifenolici din produsele
vinicole au fost prezentaţi în diferite publicaţii ca substanţe cu acţiune antibacteriană, antivirală,
antiinflamatoare, antialergică şi vasodilatatoare. De asemenea, taninurile din seminţe de struguri au

234
demonstrat capacitatea de a inhiba agregarea trombocitelor, de a îmbunătăţi permeabilitatea vaselor
sangvine şi de a diminua fragilitatea lor. Au mai fost relatate date despre efectul enotaninurilor
asupra sistemelor enzimatice precum ar fi fosfolipazele A 2, ciclooxigenazele şi lipooxigenazele. Ca
rezultat, beneficiul potenţial al enotaninurilor pentru sănătatea umană a fost recunoscut pe larg
[189]. Aceasta a condus la aplicaţii fitofarmaceutice diverse ale enotaninurilor condensate:
prevenirea maladiilor cardiovasculare, reducerea edemelor, ameliorarea circulaţiei periferice şi
vederii, tratarea retinopatiei diabetice, hipercolesterolemiei, stabilizarea tonusului ţesuturilor
conjunctive, reducerea reacţiilor alergice şi inflamatorii, accelerarea tratamentului plăgilor, precum
şi îmbunătăţirea funcţiei imunitare [156]. Binecunoscutul fenomen „Paradoxul francez” constă în
incidenţa mai scăzută a maladiilor cardiovasculare în Franţa, comparativ cu situaţia analoagă din
Marea Britanie şi SUA [172]. Cu toate că dieta populaţiei din toate aceste ţări este la fel de bogată în
lipide, în special, în grăsimi animale, s-a presupus că sănătatea mai bună a francezilor, inclusiv
numarul mai mic de cazurile fatale, se datorează consumului sistematic şi moderat al vinului, ceea
ce contribuie la inhibarea inflamărilor cronice şi stimularea activităţii anticoagulante exercitate de
compuşii polifenolici din vin [216].
Extractele din seminţe de struguri (ESS) (spre exemplu preparatul Leucoselect™) sunt
utilizate atât ca ingredienţi activi în produse farmaceutice, cât şi ca aditivi alimentari. Aceste
extracte contribuie, în primul rând, la tratarea fragilităţii şi creşterea stabilităţii pereţilor vaselor
sanguine, precum şi la captarea radicalilor liberi activi şi inhibarea ionilor superoxidici [89]. În baza
acestor circumstanţe, proantocianidinele din seminţele de struguri prezintă un interes sporit în
calitate de compuşi biologic activi cu spectru larg de activităţi [126].
Catechinele din ESS au proprietăţi fitotoxice determinate de enantiomerii catechinici.
Totodată, catechinele, dar nu enantiomerii posedă activităţi antibacteriene şi antifungice. Datorită
combinaţiei activităţilor fitotoxice şi antimicrobiene, catechinele pot fi utilizate ca erbicide naturale
şi în cadrul remediilor antimicrobiene [226].
Testarea activităţii antimicrobiene a compuşilor fenolici sumari din ESS, prin metoda difuziei
în agar, cu privire la bacteriile Aeromonas hydrophila, B.cereus, E.aerogenes, E.faecalis, E.coli,
Mycobacterium smegmatis, P.vulgaris, P.aeruginosa, P.fluorescens, S.enteritidis, S.typhimurium,
S.aureus şi Yersinia enterocolitica a demonstrat că toate bacteriile au fost inhibate de fenoli în
concentraţiile 2,5; 5; 10 şi 20%, cu excepţia Y. enterocolitica pentru care nu s-a constatat eficienţă
în cea mai mică concentraţie. Extractele, în concentraţia 1% nu au prezentat activitate
antibacteriană. Conform metodei utilizate, E.coli era cea mai sensibilă bacterie. S-a constatat, că

235
unii polifenoli (catechinele) din seminţe de struguri stopează creşterea bacteriei S.mutans care
cauzează cariile dentare [232].
Prin examinarea acţiunii antimicrobiene a compuşilor fenolici în extractele cu acetonă, acid
acetic, etil-acetat şi apă, s-a constatat eficienţa acestora pentru un şir de tulpini de E.coli, S.aureus,
P.aeruginosa, E.faecalis şi L.monocytogenes. În comparaţie cu cloramfenicolul, utilizat ca martor,
extractele manifestă activitate mai diminuată, dar totuşi destul de pronunţată.
De menţionat, că reacţia tulpinilor speciilor menţionate la compuşii fenolici a fost diferenţiată,
ceea ce denotă polimorfismul genetic semnificativ al speciilor cu privire la rezistenţa pentru
compuşii fenolici. Rezultatele obţinute au pus în evidenţă, totuşi, o corelaţie directă între conţinutul
de fenoli în extrase şi efectul antimicrobian [37].
Seminţele de struguri reprezintă deşeuri ale producţiei vinicole şi conţin cantităţi semnificative
de compuşi polifenolici. Ţinând cont de faptul că valorificarea produselor secundare ale industriei
vinicole reprezintă o direcţie de cercetare prioritară recunoscută de Guvernul Republicii Moldova,
un şir de companii au iniţiat programe de cercetare orientate spre elaborarea procedurilor eficiente
de extracţie a proantocinidinelor din seminţele de struguri.

9.1.6.4. Mecanismele de acţiune antimicrobiană a taninurilor

Cercetarea acţiunii antibacteriene, prin testul de plasmocoagulare, a câtorva taninuri – a
acidului tanic, acidului galic, acidului elagic, epicatechinei, epicatechingalatului și a
epigalocatechingalatului asupra S.aureus a demonstrat că acidul tanic merită să fie investigări ca
un posibil agent adjuvant împotriva infecţiilor de piele cauzate de S.aureus şi tratate cu antibiotice
β-lactamice. Diverse enzime microbiene, în filtratele de cultură sau în formă purificată îşi inhibă
activitatea la amestecarea cu taninuri. Se consideră că mecanismele antimicrobiene de bază ale
taninurilor constau în complexarea acestora cu enzimele microbiene sau substraturile nutritive
datorită proprietăţii astringente a taninurilor [105].
Toxicitatea taninurilor este determinată de acţiunea acestora asupra membranelor
microorganismelor şi de formarea complecşilor cu ionii de metal. Astfel, acidul tanic cu efect
inhibitoriu asupra creşterii unor bacterii intestinale, aşa ca B.fragilis, Clostridium perfringens,
E.coli şi E.cloacae, captează fierul din mediul nutritiv, făcându-l inaccesibil pentru
microorganismele care activează în condiţii aerobe, în special, pentru bacteriile intestinale, care au
nevoie de fier pentru activităţile vitale [61, 62].

236
 Conform unor date, proprietăţile antimicrobiene ale taninurilor se realizează prin următoarele
mecanisme: inhibiţia enzimelor extracelulare microbiene, deprivarea substratelor necesare pentru
creşterea microbiană, în special, a fierului şi acţiunea asupra metabolismului microbian prin inhibiţia
fosforilării oxidative [191] .
Mulţi flavonoizi lipofilici uşor pot deregla membrana microbiană. Totodată, activitatea
antibacteriană a taninurilor poate fi atribuită abilităţii acestora să inactiveze adezinele microbiene,
enzimele, proteinele de transport şi înveliş, şi să formeze complecşi cu polizaharidele patogenilor
[143].
Prin metoda diluţiei în agar s-a constatat că acizii tanic, galic şi propilgalatic, în
concentraţiile 150, 275, 300 µg/ml, respectiv, prezintă activităţi inhibitorii pentru patogenul
peştilor Cytophaga columnaris. Întrucât acidul tanic reprezintă un compus polimeric cu multiple
grupări hidroxilice şi are capacitatea de joncţionare a proteinelor cu glicogenul de cel puţin 9 ori
mai mare decât alţi compuşi-test, tocmai aceste însuşiri sugerează că grupările hidroxilice ale
taninurilor sunt importante pentru realizarea activităţii antibacteriene [98] şi conduc la distrugerea
membranei celulare [88].
Activitatea antibacteriană a extractelor din Pterocarpus santalinus, bogate în taninuri, pentru
speciile E.aerogenes, Alcaligenes faecalis, E.coli, P.aeruginosa, P.vulgaris, B.cereus, B.subtilis,
testată prin metoda difuziei în agar, a pus în evidenţă eficienţa acestora şi, totodată, specificitatea de
reacţie a patogenilor. Se presupune, că însuşirile antimicrobiene pronunţate ale flavonoizilor se
datorează abilităţii acestora de a forma complecşi cu proteinele extracelulare (solubile) şi, totodată,
cu peretele celulei bacteriene [143].
Mecanismele de rezistenţă ale microorganismelor împotriva taninurilor se realizează prin
detoxifierea acestora ca urmare a sintezei polimerilor de complexare a taninurilor, oxidarea
compuşilor, biodegradarea acestora şi sinteza sideroforilor [191].
Conform unor autori [45], catechinele – componenţi majori ai taninurilor condensate, deşi
sunt considerate rezistente, sunt descompuse de unele microorganisme. Oxigenaza catechinică
reprezintă o enzimă-cheie a fungilor şi bacteriilor care participă la degradarea acestor compuşi,
iniţial catechinele fiind degradate în acid fluoroglucinol carboxilic şi acid protocatechinic.

9.1.6.5. Mecanismele activităţii antioxidante şi regenerative ale taninurilor

Studiile recente relevă că ESS exercită efecte protectoare în diverse forme de dereglări
cardiace datorită proprietăţilor antioxidante ale acestora. Polifenolii seminţelor de struguri pot

237
proteja cardiomicetele de apoptoză prin inducerea enzimelor antioxidante endogene, protejând
celula cardiacă de traumatismul oxidant, iar tratarea prealabilă cu catechine şi proantocianidine B 4
conduce la reducerea considerabilă a xantinoxidazei şi acumularea de specii de oxigen reactive
xantininduse [74].
Investigaţiile asupra şobolanilor au pus în evidenţă faptul că administrarea orală timp de 1
săptămână a proantocianidinelor intensifică activitatea de captare radicalică în plasmă şi ţesutul
muscular, indicele fiind cu 34-44% mai înalt decât în grupul de control [145].
S-a constatat că fracţia metanolică din florile de Dimocarpus iongan Lour ce posedă
activitate antioxidantă constă din 2 componenţi majori: epicatechină şi proantocianidină A 2 [109].
Capacitatea de captare a radicalilor liberi, absorbţie a radicalilor de oxigen, inhibiţie a oxidării
lipoproteinelor de densitate joasă prezintă criterii exacte de determinare a proprietăţilor antioxidante
ale taninurilor. De menţionat, că extrasele în baza diferiţilor solvenţi adesea prezintă activitate
diferită. Astfel, la cercetarea activităţii antioxidante a extractelor metanolice, etil-acetate şi n-
hexanice din florile de D.iongan s-a stabilit că extractul metanolic prezintă cea mai înaltă activitate
antioxidantă [109]. Aceste date au o mare importanţă la elaborarea tehnologiei de obţinere a
preparatelor eficiente în baza compuşilor taninici.
Culturile gliale ale şobolanilor, tratate prealabil cu proantocianidinele din ESS prezintă o
ameliorare a viabilităţii în urma stresului oxidant, indus cu H 2O2, confirmat de reducerea eliberării
lactatdehidrogenazei [186]. De asemenea, şi fracţiile oligomerice proantocianidinice din prun, ce
constau din unităţi epicatechinice şi catechinice prezintă activităţi pronunţate antioxidante [116].
Conform autorului Sroka [209], flavonoizii, taninurile şi acizii fenolici prezintă proprietăţi
antiradicalice şi antioxidante pronunţate datorită prezenţei grupărilor hidroxilice, legăturilor duble
2,3, precum şi structurilor ortodifenolice care intensifică aceste însuşiri. Glicozilarea, blocarea
grupării 3-OH în inelul –C, lipsa grupării hidroxilice sau prezenţa doar a grupării metoxice în inelul
B au ca efect diminuarea activităţii antiradicalice sau antioxidante a acestor compuşi. Unele taninuri,
dar şi esterii galatici din vinurile roşii manifestă efecte antioxidante in vivo. Numărul grupărilor
hidroxice, joncţionate la inelul aromatic în poziţiile orto- sau para- măresc activitatea antioxidantă şi
antiradicalică a acizilor fenolici. Substituţia grupării metoxice din poziţia orto- în poziţia –OH din
cadrul monofenolilor, de asemenea, măreşte activitatea antioxidantă.
Cercetările asupra mutanţilor bacteriei patogenice Erwinia chrizsantemi, neutri în sistemul de
transport al fierului mediat de siderofori, au demonstrat că polifenolii inhibă creşterea
microorganismelor datorită deprivării acestora de fier. În baza mecanismului ipotetic, conform

238
căruia polifenolii (taninurile) sunt buni chelatori ai fierului cu care formează precipitat, se
presupune că deprivarea fierului în plantele bogate în polifenoli contribuie la protejarea acestora de
invazia microorganismelor patogene [148].
Pe modelul celulelor vegetale s-a constatat că taninurile oxidate pot forma legături covalente
cu enzimele fungice (pectinaza, celulaza, lactaza) şi să interfereze cu acestea, mecanism necesar
pentru stoparea invaziei fungice în plante [129, 218].
Punicalagina şi punicalina – substanţe fenolice, izolate din frunzele de Terminalia catappa
L. – o plantă folosită la tratarea dermatitelor şi a hepatitelor, prezintă activitate antioxidantă şi
contribuie la reducerea conţinutului de aspartataminotransferaze şi alaninaminotransferaze din ser.
Schimbările histologice în jurul venei centrale hepatice şi traumarea oxidantă, indusă de
acetaminofen sunt recuperate de ambii compuşi, ceea ce relevă activitatea antihepatotoxică a
acestora. S-a constatat, că substanţele în doze mari produc o traumare hepatică, iar în doze mici –
manifestă activitate antioxidantă [131].
Testele in vitro au demonstrat, că de rând cu asemenea antioxidanţi, ca vitamina C, vitamina
E, carotinoizii care previn progresarea cataractei, induse experimental la şobolanii cu cataractă
ereditară, şi procianidinele din struguri prezintă capacităţi antioxidante puternice reţinând formarea
cataractei [236].
Prin cercetarea acţiunilor preventive asupra maladiilor s-a constatat că activităţile antioxidante
ale proantocianidinelor sunt mai puternice decât ale vitaminei C sau E. Mecanismele acţiunii
antioxidante se datorează capacităţii de captare radicalică şi acţiunii inhibitorii enzimatice. ESS,
bogate în proantocianidine, manifestă acţiuni preventive în astfel de maladii, ca ateroscleroză,
ulcere gastrice, cancer, cataractă şi diabet. Datorită acestor efecte, produsele sunt lansate ca
antioxidanţi în aditivi alimentari, ingrediente în suplimentele alimentare şi cosmetică [44]. De
asemenea, proantocianidinele din seminţe de struguri au un efect benefic în protejarea rinichilor
şobolanilor diabetici, mecanismul efectului constând în creşterea abilităţii renale antioxidante
[134].
Este interesant de menţionat că catechinele şi proantocianidinele B 4 prezintă capacităţi
protectoare în ceea ce priveşte toxicitatea unor preparate. Astfel, utilizarea clinică a doxorubicinei –
un agent anticanceros activ, este restrânsă datorită efectelor sale cardiotoxice adverse şi severe. ESS
manifestă efecte protectoare pentru cardiotoxicitatea indusă de doxorubicină datorită proprietăţilor
antioxidante. Rezultatele studiului arată că catechinele polifenolice din seminţele de struguri şi
proantocianidinele B4 pot proteja cardiomiocitele de toxicitatea indusă de doxorubicină prin

239
micşorarea generării de specii reactive de oxigen şi numărului de celule apoptotice, prevenirea
fragmentării de ADN, reglarea nivelurilor de expresie a proteinei pro-apoptotice Bax-α şi proteinei
antiapoptotice Bci-2, precum şi inhibarea semnalelor apoptotice [75].
La testarea activităţii antioxidante a extractelor din ceaiul verde în condiţii de generare
radicalică, prin utilizarea compusul azohidrofilic, 2,2- azobis (2-aminopropan) dihidroclorid, la o
rată constantă şi măsurabilă, în cadrul liniei celulare epiteliale din cultură renală, s-a constatat că
extractele din ceaiul verde şi amestecul taninic cu componentele sale [(-)-epigalocatechina 3-O-galat
(EGCg), (-)-galocatechina 3-O-galat (GCg), (-)-epicatechina 3-O-galat (ECg), (-)-epigalocatechina
(EGC), (+)-galocatechina (GC), (-)-epicatechina (EC) şi (+)-catechina (C)], prezintă activitate
protectoare împotriva traumatismului celular indus de 2,2- azobis (2-aminopropan) dihidroclorid.
Amestecul taninic şi componentele sale exercită activitate antioxidantă mai înaltă decât extractele
din ceaiul verde. Structurile O-dihidroxi din inelul B şi grupările galatice sunt determinante şi
importante în captarea radicalică şi formarea potenţialului antioxidant [237]. Frunzele de Houttuynia
cordata, cu conţinutul polifenolic general de 1,14%, tradiţional sunt utilizate ca aliment medicinal
în Asia de Est datorită efectelor antioxidante ale polifenolilor, demonstrate în testele în care s-a
constatat inhibarea fragmentării albuminei serice bovine de către hidrogen-peroxidul de cupru
[221].
Conform unor opinii, efectele protectoare cardiovasculare ale ESS în diminuarea dereglărilor
cardiace se datorează proprietăţilor antioxidante. Incubarea celulelor cardiace H9C2 cu concentraţii
micromoleculare de catechine sau proantocianidine B 4 conduce la inducţia semnificativă a
enzimelor antioxidante celulare. De asemenea, tratamentul preventiv cu catechine sau
proantocianidine B4 reduce semnificativ xantinoxidaza (XO), speciile reactive de oxigen,
intracelulare şi xantin-induse şi apoptoza cardiacă celulară, astfel relevându-se că polifenolii din
struguri pot proteja de apoptoza celulară cardiacă prin inducerea enzimelor antioxidante endogene,
ceea ce prezintă un mecanism important al efectelor protectoare ale ESS, în diverse forme de
dereglări cardiovasculare [74].
Prin cercetarea efectelor extractelor proantocianidinice din seminţe de struguri asupra
generării de oxid de azot în culturile celulare astrogliale primare la şobolani, s-a constatat că de rând
cu activitatea antioxidantă, acestea conduc la producerea diminuată a cantităţilor de oxid de azot
[186]. S-a constatat că administrarea proantocianidinelor care reprezintă majoritatea polifenolilor
din vinul roşu, conduce la creşterea rezistenţei plasmei sângelui de şoareci împotriva stresului
oxidant [122].

240
 ESS inhibă carcinoma umană a toracelui, sporeşte creşterea şi viabilitatea mucoasei gastrice
umane, induc moartea apoptotică a celulelor carcinomei umane, inhibă tumorigeneza pielii indusă de
radiaţia UV. S-a concluzionat că ESS posedă proprietăţi anticanceroase şi chemopreventive
împotriva diferitelor cancere epiteliale [32, 82, 199, 213, 200, 225].
Eficacitatea anticanceroasă şi chemopreventivă a ESS în numeroase procese maligne inclusiv
cancerul de prostată, este determinată de cea mai activă procianidină – esterul 3,3-di-O-galat al
procianidinei dimerice B2. Studiile profilului chimic al ESS au demonstrat că toate grupările
hidroxilice ale acidului galic sunt necesare pentru activitate. Aceste date sugerează că grupările
galoil ale B2-digalat sunt responsabile, în mod special, pentru efectul anticancerigen. Procianidina
B2-3,3-di-O-galat este privită în calitate de nou agent biologic activ al ESS ce necesită un studiu
mai detaliat pentru aprecierea efectelor anticancerigene, inclusiv pentru tumorogeneza pielii indusă
de radiaţia UV [33].
Prezintă interes descompunerea acidului tanic în soluţii apoase în cadrul proceselor de oxidare,
în care au fost implicaţi ozonul, peroxidul de hidrogen şi radiaţia ultravioletă, atât individual, cât si
în combinaţii. Testul bacteriologic ToxAlert cu bacteria luminescentă Vibrio fisheri a demonstrat că
toxicitatea tulpinilor a diminuat considerabil în timpul oxidării avansate a soluţiei de acid tanic
[173].
S-a constatat că creşterea bacteriei E.coli a fost inhibată de taninurile condensate doar atunci
când acestea au fost expuse mediului aerob, ceea ce a condus la autooxidarea taninurilor şi
generarea considerabilă a peroxidului de hidrogen. Totodată, adiţionarea catalazei exogene a permis
creşterea bacteriei în mediu cu taninuri. Deci, taninurile condensate sunt toxice pentru E.coli în
mediu aerob, întrucât acestea generează H2O2, iar răspunsul la stresul oxidant ajută tulpinile de
E.coli să depăşească efectul inhibitor al acestora [203].
Studiile asupra catechinelor din ceaiul verde, care sunt polifenoli monomerici, arată că
bacteriile gram-pozitive sunt mai sensibile la acţiunea bactericidă ca cele gram-negative. Se
cunoaşte că catechinele deteriorează integritatea membranară, cauzând dezmembrarea lipozomilor.
Activitatea compuşilor este mai joasă în prezenţa lipidelor încărcate negativ, relevându-se, astfel, că
rezistenţa înaltă a bacteriilor gram-negative se datorează prezenţei lipopolizaharidelor încărcate
negativ [110]. Investigaţiile asupra catechinelor din ceaiul verde au confirmat că în cadrul distrugerii
membranare are loc inserarea sau interacţiunea flavonoizilor (catechinelor şi epigalocatechinelor
galat) cu zona polară externă a bistratului lipidic din lipozomi [101, 121, 181, 217, 222].

241
 Oricum, grupările dihidroxifenolice pot forma complecşi stabili cu mulţi ioni de metal. În
prezenţa cocentraţiei neletale de cupru (II), catechinele prezintă efecte bactericide pentru E.coli,
ceea ce determină distrugerea membranei citoplasmatice. În acest caz, mecanismul ipotetic de
acţiune constă în reacţiile redox reciclante dintre catechinele-complexate cu Cu (II) şi Cu (I),
cauzate de oxigenul molecular, generând peroxidul de hidrogen pe suprafaţa celulară [108]. Autorii
Smith, Imlay, Mackie [203] confirmă această ipoteză prin constatarea faptului că creşterea E. coli
în mediu cu acid tanic este restabilită după adiţionarea fierului.
E.coli posedă enzime antioxidante, induse ca răspuns la stresul oxidant. Gena Oxy-R
controlează expresia a cel puţin 9 proteine peroxid-inducibile, inclusiv a hidroperoxidazei I (HPI).
Răspunsul la stresul oxidant este necesar E.coli pentru depăşirea efectului inhibitor al taninurilor
condensate din mediu. Mutanţii, privaţi de gena HPI – o genă catalazică inducibilă, sunt mai
sensibili, iar mutanţii ce prezentau superexpresia enzimelor antioxidante – mai puţin sensibili la
efectul taninurilor [95].
Inducerea stresului peroxidic măreşte rata de supravieţuire a E.coli incubate cu catechine în
prezenţa Cu (II). Posibil că rezistenţa E.coli la toxicitatea taninurilor este determinată de implicarea
sistemelor de achiziţionare a ferului şi/sau activarea răspunsului la stresul oxidant. Autooxidarea
taninurilor însoţită de producerea peroxidului de hidrogen inhibă creşterea E.coli, iar creşterea
răspunsului la stresul oxidant poate diminua efectul inhibitoriu al taninurilor. Reacţiile redox dintre
Cu (II) şi Cu (I) complexat cu catechine rezultă în producerea peroxidului de hidrogen bactericid.
Efectul extractului taninic asupra tulpinii E.coli BW13711 este mai mult bacteriostatic decat
bactericid la concentraţia 0,1%, iar la concentraţia mai înaltă – 0,2% efectul este pronunţat
bactericid [108].
Peroxidul de hidrogen este o importantă moleculă care contribuie la distrugerea oxidantă în
celule. În mediile, în care taninurile produc peroxid de hidrogen ca rezultat al autooxidării,
microorganismele vor fi inhibate. Aceasta are importanţă considerabilă şi în sistemele biologice ale
solului în care taninurile sunt prezente la descompunerea biomasei plantelor. La multe specii de
microorganisme, proteinele OxyR induc genele antioxidante de protecţie ca răspuns la peroxidul de
hidrogen produs de taninuri [67].
Activitatea antimicrobiană a taninurilor din ceai este cercetată pe larg în lume [220]. De
exemplu, s-a constatat că catechinele şi teaflavinele prezintă o activitate antibacteriană înaltă pentru
Bacillus cereus, comparabilă cu asemenea antibiotice medicinale ca tetraciclina sau vancomicina
[86]. Totodată, s-a elucidat faptul că există o specificitate de sensibilitate a microorganismelor

242
Salmonella typhimurium, Listeria monocytogenes, Staphylococcus aureus şi Lactobacillus
plantarum la acţiunea extractelor catechinice [38, 67, 165].
S-a constatat oportunitatea utilizării extractelor de ceai în manipulările de cultura tisulară a
maimuţelor, întrucât acestea preveneau infectarea celulelor cu virusuri. Se consideră, totuşi, că este
vorba mai mult de influenţa asupra adsorbţiei virale decât de efectul antiviral direct [154].
Proprietăţile antimicrobiene şi antioxidante ale preparatelor taninice la tratarea rănilor [30,
100, 124, 136] se datorează faptului că taninurile formează complecşi ireversibili cu proteinele, ceea
ce conduce la inhibarea sintezei proteinelor celulare [99], acest lucru fiind important în cazul
ţesuturilor inflamate şi ulceroase [153].
Capacitatea taninurilor de a cicatriza rănile se bazează pe abilitatea acestora de a joncţiona
cu proteinele ţesuturilor lezate, formând precipitate care ulterior se transformă în cicatrice
protectoare şi antiseptică [31].
Prin urmare, compuşii taninici, prin acţiunea antimicrobiană (cuplarea cu enzimele
microbiene şi substratul nutritiv, joncţiunea cu fierul) şi antioxidantă (capacitatea de captare a
radicalilor liberi, de absorbţie a radicalilor de oxigen, de inhibiţie a oxidării lipoproteinelor ş.a.) au
proprietăţi regenerative puternice ale ţesuturilor, unul din mecanismele de bază fiind joncţiunea cu
proteinele şi precipitarea acestora.
Prin analiza situaţiei în domeniul studiului nostru s-a constatat că infecţiile de plagă,
nozocomiale, oportuniste au o mare importanţă medicală, ecologică şi socio-economică. În multe
ţări ale lumii, inclusiv în Republica Moldova acestea conduc la frecvente cazuri de morbiditate,
invalidizare şi mortalitate; administrarea intensă a antibioticelor care favorizează selectarea şi
răspândirea continuă a celor mai virulente tulpini de bacterii şi fungi; cheltuieli financiare imense
pentru tratament şi spitalizare suplimentară. Întrucât rezistenţa agenţilor patogeni la antibiotice a
devenit o realitate alarmantă, problema elaborării preparatelor taninice polifuncţionale în tratamentul
infecţiilor menţionate este de actualitate stringentă, acestea oferind largi oportunităţi în medicina
contemporană.
Afecţiunile de origine bacteriană şi fungică reprezintă patologii rezultate din interacţiuni
specifice celulă-gazdă x microorganism, care conduc la formarea unui sistem de interrelaţii.
Mecanismele de acţiune antimicrobiană a taninurilor se bazează pe un şir de efecte dintre care cele
mai importante sunt: complexarea taninurilor cu enzimele microbiene, substanţele nutritive, inhibiţia
enzimelor extracelulare microbiene, deprivarea substratelor necesare pentru creşterea microbiană,
acţiunea asupra metabolismului microbian prin inhibiţia fosforilării oxidative şi deprivarea de fier.

243
Mecanismele de rezistenţă a microorganismelor împotriva taninurilor se realizează prin detoxifierea
acestora ca urmare a sintezei polimerilor de complexare a taninurilor, oxidarea compuşilor,
biodegradarea acestora şi sinteza sideroforilor.
Pentru depăşirea acestui fenomen şi fortificarea potenţialului imunitar al organismului uman
este necesară elaborarea tehnologiei de obţinere a noilor preparate complexe polifuncţionale în baza
materiei vegetale, economic rentabile. Preţul înalt al multor remedii medicamentoase, reacţiile lor
adverse şi, în mare masură, ineficienţa lor, a determinat în ultimii ani intensificarea cercetărilor
ştiinţifice cu privire la valorificarea unor noi surse de substanţe biologic active şi elaborarea unor
preparate eficiente.
În Republica Moldova există taninuri din seminţe de struguri (enotaninuri) în cantităţi
industriale. Luând în consideraţie insolubilitatea în apă a multor taninuri şi, totodata, existenţa
fenomenului de rezistenţă microbiană la taninurile vegetale, de mare perspectivă se prezintă
cercetările cu privire la posibilitatea de modificare structurală a enotaninurilor, a măririi gradului de
oxidare în scopul sporirii eficienţei şi aplicării acestora la tratarea infecţiilor de plagă.

9.2. Elaborarea compusului enoxil cu proprietăţi polifuncţionale – antimicrobiene şi

antioxidante
Unii dintre cei mai importanţi antioxidanţi care nu se constată în reţelele metabolice ale
organismului uman, sunt compuşii proantocianidinici ce se găsesc în fructe, legume, struguri de viţă
de vie, ceai verde etc. Este cunoscut faptul că seminţele de struguri prezintă o sursă bogată de aşa-
numitele enotaninuri – taninuri condensate care reprezintă o gamă vastă de substanţe naturale cu
structură polifenolică, remarcate prin conţinut înalt de proantocianidine [126]. Întrucât stresul
oxidant este implicat în patogeneza numeroaselor maladii, sunt actuale investigaţiile cu privire la
manifestarea proprietăţilor antioxidante ale compuşilor polifenolici [184]. Cea mai mare parte a
enotaninurilor sunt insolubile în apă, din care motiv utilizarea lor în calitate de antioxidanţi este
dificilă. Pentru lărgirea spectrului acestor valoroase substanţe polifenolice s-a propus drept scop
elaborarea unui procedeu de hidrosolubilizare a enotaninurilor, determinarea proprietăţilor
antioxidante şi antimicrobiene ale compusului elaborat.
9.2.1. Proprietăţile antioxidante ale Enoxilului
Dintre metodele larg utilizate pentru stabilirea capacităţii antioxidante a preparatelor se
enumeră capacitatea de captare a radicalilor liberi, absorbţie a radicalilor de oxigen, inhibiţie a
oxidării lipoproteinelor de densitate joasă, indusă de Cu2+ [109].

244
 Mecanismul de captare a radicalilor liberi de către catechine este determinat de modul în care
fragmentele A, B, C participă la oxidare. Se cunoaşte, că fragmentul B nu participă direct la
reacţia redox, în timp ce nucleul C cu grupări –OH captează radicali liberi, formând radicali
fenoxilici stabili. Astfel, stabilitatea produsului este asigurată de structura inelelor A şi B,
mecanismul fiind similar cu cel al oxidanţilor capabili să capteze radicali liberi din sistem, în
special, de tip peroxidic [7]. Pe lângă aceasta, flavonoidele pot capta unele metale cu acţiune toxică
(Cu2+, Fe2+) formând chelaţi [55].
Proprietăţile antioxidante ale enotaninurilor şi Enoxilului au fost stabilite prin metodă de
chemiluminiscenţă, la aparatul Turner Design TD 20/20, US. Metoda este oportună, în special,
pentru structurile complexe (pulbere de compuşi organici, soluţii de compuşi organici şi anorganici)
şi poate fi aplicată în studiul tuturor produselor care pot fi solubilizate în apă sau dimetilsulfoxid
(DMSO). În cuva aparatului numit chemiluminometru (Turner Design TD 20/20, US) se introduc
200 ml soluţie de Luminol 10-5 M, 50 ml soluţie de analizat, 700 ml soluţie tampon (Tris HCl), 50 ml
soluţie de H2O2 10-5 M. Cuva se închide, se agită şi se introduce în aparat într-un compartiment
special, după care se începe măsurarea, datele înregistrându-se la fiecare 5 secunde, totalul
acestora constituind 30-60 de valori ale intensităţii chemiluminiscenţei (CL). Activitatea
antioxidantă (AA, %) se calculează din relaţia:

în care Io reprezintă intensitatea CL martorului la t = 5s, iar Ip – intensitatea CL probei la t = 5s.

Pentru fiecare probă s-au efectuat minimum 3 testări succesive. Rezultatele obţinute sunt prezentate
în Fig. 1.

Fig.1. Variaţia în timp a semnalului chemiluminiscent al Enoxilului (1),

enotaninurilor (2) şi martorului (3)
245
 Analiza datelor prezentate în Fig. 2.2 demonstrează că AA a Enoxilului a fost diminuată
comparativ cu martorul, dar mărită comparativ cu compusul de origine din care s-a obţinut –
enotanina. Datele chemiluminometrului au demonstrat că AA a enotaninurilor alcătuieşte 33,14%,
iar a Enoxilului – 54,02%. Deci, Enoxilul manifestă AA cu 20,88% mai pronunţată în comparaţie cu
enotaninurile iniţiale.
Creşterea AA a Enoxilului în comparaţie cu enotaninurile se explică prin faptul că în
procesul de hidrosolubilizare a enotaninurilor paralel cu multiplele procese de oxidare are loc şi
procesul de depolimerizare a lanţului polimeric al proantocianidinelor. Ca urmare, dintr-o
macromoleculă de enotaninuri se formează un număr mai mare de monomeri de catechine,
epicatechine, etc. [4, 76].
Prezintă interes şi studiul evoluţiei AA a Enoxilului în funcţie de concentraţie. Datele
-8 -2
prezentate în Tab. 1 relevă că în intervalul de concentraţii 1,0 · 10 ... 2,5 · 10 (%) de Enoxil,
AA a diminuat paralel cu descreşterea concentraţiei, indicele cercetat fiind aproape constant
(31,28...32,16) în intervalul 10-4 ... 10-8 %. Deci AA a preparatului elaborat este destul de mare chiar
şi la diluţii avansate.

Tabelul 1. Activitatea antioxidantă a diferitelor concentraţii de Enoxil

Concentraţie, % Activitate antioxidantă, %
2,5 · 10 -2 59,75
1,0 · 10 -3 36,20
1,0 · 10 -4 32,16
1,0 · 10 -6 31,28
1,0 · 10 -8 31,63

Prin cercetarea variaţiei în timp a semnalului chemiluminiscent, în funcţie de logaritmul

concentraţiei Enoxilului (Fig. 2), s-a constatat că la concentraţii mai mari de 0,6% a Enoxilului, AA
este egală cu 100%, adică pornind de la această concentraţie, practic, toţi radicalii liberi prezenţi în
sistem sunt captaţi [137].

Fig.2. Dependenţa variaţiei în timp a semnalului chemiluminiscent (AA, %) de logaritmul

concentraţiei soluţiei de Enoxil

246
 9.2.2. Studii comparative ale activităţii antimicrobiene a Enoxilului şi enotaninurilor
asupra unor agenţi oportunişti – agenţi cauzali ai hialohifomicozelor

9.2.2.1. Aspecte metodice de testare a acţiunii fungitoxice a Enoxilului şi prelucrare statistică

a datelor
Pentru testarea activităţii antimicrobiene a Enoxilului, iniţial s-a procedat la cercetarea
acţiunii acestuia asupra creşterii in vitro pe mediu must de bere-agar a fungilor fitopatogeni
Fusarium spp., care conform mai multor date recente se constată implicaţi şi în multe boli
oportunistice severe la om [18, 21], printre care se evidenţiază leziunile cutanate şi subcutanate
masive ale pielii – hialohifomicoze [78, 97] şi, totodată, reprezintă obiecte cu înalte oportunităţi
pentru determinarea capacităţii fungitoxice a preparatelor [23].
În calitate de obiecte-test au servit 2 tulpini virulente de Fusarium – F.oxysporum
var.orthoceras şi F.solani, izolate din plante bolnave de grâu.
Creşterea liniară a ciupercilor se consideră un indice valabil pentru determinarea influenţei
diferiţilor factori (temperatură, inhibitori ş.a.) asupra creşterii acestora pe mediu nutritiv [23].
Acţiunea fungitoxică a preparatelor a fost cercetată prin cultivarea ciupercilor F.oxysporum
var.orthoceras şi F.solani, pe mediu must de bere-agar, suplimentat cu Enoxil sau enotanină
(analog proxim), ce conţinea compuşii în concentraţiile 10-6…10-1%.
Mediile au fost sterilizate prin autoclavare la temperatura 120°C, timp de 30 min.
Pentru determinarea creşterii liniare s-a măsurat diametrul coloniilor (de la locul inoculării
până la sfârşitul zonei de creştere a miceliului), crescute pe mediu must de bere-agar solidificat, în
cutii Petri, cu grosime uniformă a mediului.
Ca martor a servit mediul must de bere-agar, nesuplimentat cu Enoxil sau enotanină. Efectul
preparatelor asupra creşterii ciupercilor a fost stabilit în baza diametrului coloniilor (mm) de
ciupercă la a 3, 5, 7, 10-a zi de cultivare pe mediu, în cutii Petri, la temperatura de 20-22 oC.
Experienţa a fost efectuată în 10 repetiţii. Datele obţinute au fost prelucrate statistic în pachetul de
SOFT STATISTICA 7. Parametrii de bază au fost media cu eroarea (x±m x), deviaţia standard (σ),
coeficientul de variaţie (V, %), coeficientul de corelaţie (r), ecuaţia regresională (y funcţie de x),
gradul de similitudine în baza analizei clusteriene (metoda construirii dendrogramei, metoda k-
medii) şi scanării multidimensionale [28].

247
9.2.2.2. Acţiunea Enoxilului şi enotaninurilor asupra fungilor F.oxysporum şi F.solani in vitro
După cum se vede din datele prezentate (Fig. 3), concentraţia de Enoxil a prezentat un rol
important pentru creşterea liniară a coloniilor de F.oxysporum.

1 2 3

4 5 6
Fig. 3. Aspectul şi dimensiunea coloniilor de F.solani pe mediu must de bere-agar,
suplimentat cu Enoxil
(1 – martor; 2 – Enoxil, 10-1%; 3 – Enoxil, 10-2%; 4 – Enoxil, 10-3%; 5 – Enoxil, 10-4%;
6 – Enoxil, 10-5%.)
În intervalul de concentraţii 10-6…10-1% de enotanină diametrul coloniilor de F.oxysporum a
fost mai mic cu 3,9...12,8; 3,1...14,8; 3,3...15,5 şi 2,4...14,4% decât martorul, respectiv, pentru zilele
3, 5, 7 şi 10 de creştere. Pentru Enoxil s-a constatat că în diapazonul de concentraţii 10 -6…10-1%
diametrul coloniilor a prezentat valori mai mici cu 8,1...29,1; 5,2...26,5; 2,7...36,6 şi 4,5...46,9%
decât martorul, respectiv, pentru zilele 3, 5, 7 şi 10 de la plasarea miceliului pe mediu.
De menţionat că cea mai puternică reprimare enotanina a prezentat-o în
concentraţiile 10-4%: -12,8% şi 10-6%: -14,8; -15,5; -14,4%, respectiv, în zilele 3, 5, 7 şi 10.
Spre deosebire de enotanină, Enoxilul a manifestat efect fungistatic asupra ciupercii
F.oxysporum în concentraţie mai înaltă: 10 -1%, însă puterea de reprimare a fost mult mai pronunţată,
valorile diametrului coloniilor fiind cu 29,1; 26,5; 36,6 şi 46,9% mai mici decât martorul, pentru
zilele 3, 5, 7 şi 10 de testare (Tab. 2, 3) [1].

248
 Metodele statistice de clasificare se utilizează cu succes în medicină şi în alte domenii ale
ştiinţelor reale pentru stabilirea gradului de similitudine/deosebire a obiectelor/variantelor aflate în
studiu [28]. În cercetările noastre prezintă interes particularităţile de distribuire a enotaninului şi
Enoxilului în diverse concentraţii, în funcţie de activitatea antifungică.

Tabelul 2. Date comparative ale influenţei enotaninului nemodificat şi Enoxilului asupra

creşterii ciupercii F.oxysporum in vitro (a 3 şi 5-a zi de creştere)
Nr. Varianta, Diametrul coloniilor Diametrul coloniilor
concentraţia în a 3-a zi de creştere în a 5-a zi de creştere
(%) x±mx, mm % faţă de x±mx, mm % faţă de martor
martor
1 Enotanină, 10-6 23,2±0,9* 89,9 32,8±1,3* 85,2
2 Enotanină, 10-5 22,8±1,5* 88,4 33,3±1,9* 86,5
3 Enotanină, 10-4 22,5±0,6* 87,2 36,2±1,4 94,0
4 Enotanină, 10-3 23,8±0,8* 92,2 41,0±1,3* 106,5
5 Enotanină, 10-2 24,8±0,8 96,1 37,3±1,2 96,9
6 Enotanină, 10-1 23,8±1,0* 92,2 36,8±1,1 95,6
7 Enoxil, 10-6 23,0±1,0* 89,1 38,5±2,4 100,0
8 Enoxil, 10-5 21,8±1,1* 84,5 34,8±0,7* 90,4
9 Enoxil, 10-4 23,7±0,8* 91,9 40,3±1,8 104,7
10 Enoxil, 10-3 22,7±1,0* 88,0 40,3±2,3 104,7
11 Enoxil, 10-2 20,5±0,9* 79,4 36,5±1,7 94,8
12 Enoxil, 10-1 18,3±0,3* 70,9 28,3±1,5* 73,5
13 Martor 25,8±1,1 100,0 38,5±0,8 100,0

* – p≤0,05.

Tabelul 3. Date comparative ale influenţei enotaninului nemodificat şi Enoxilului asupra

creşterii ciupercii F. oxysporum in vitro (a 7 şi 10-a zi de creştere)
Nr. Varianta, Diametrul coloniilor în a 7-a zi Diametrul coloniilor în a 10-
concentraţia de creştere a zi de creştere
(%) x±mx, mm % faţă de x±mx, mm % faţă de
martor martor
1 Enotanină, 10-6 43,7±0,8* 84,5 60,8±1,1* 85,6
2 Enotanină, 10-5 48,0±1,8* 92,8 69,3±2,2 97,6
3 Enotanină, 10-4 49,7±1,9 96,1 66,0±1,0* 93,0
4 Enotanină, 10-3 50,0±0,7 96,7 71,7±1,3 102,4
5 Enotanină, 10-2 47,0±1,1* 90,9 62,2±3,0* 87,6
6 Enotanină, 10-1 49,5±1,6 95,7 66,7±2,2* 93,9
7 Enoxil, 10-6 50,3±1,6 97,3 72,7±2,4 102,4
8 Enoxil, 10-5 44,3±0,9* 85,7 62,7±0,8* 88,3

249
 9 Enoxil, 10-4 51,8±1,1 100,2 73,8±1,9* 103,9
10 Enoxil, 10-3 49,7±1,8 96,1 72,3±2,8 101,8
11 Enoxil, 10-2 47,0±1,2* 90,9 67,8±1,4* 95,5
12 Enoxil, 10-1 32,8±1,7* 63,4 37,7±2,9* 53,1
13 Martor 51,7±1,1 100,0 71,0±0,9 100,0
* – p≤0,05.
Prin analiză clusteriană (Fig. 4) şi scanare multiplă (Fig. 5) a fost relevat faptul că
Enoxilul în concentraţia 10-1%, sub numărul 12, care a prezentat cele mai înalte valori ale gradului
de reprimare a creşterii coloniilor de F.oxysporum pe durata testării (10 zile) a format un cluster
separat, determinat de valori înalte ale distanţelor euclidiene al acestuia de toate variantele aflate în
studiu (Tab. 4), fapt ce relevă că nivelul de eficienţă a Enoxilului în concentraţia 10-1% are
superioritate avansată în comparaţie cu alte concentraţii de Enoxil sau enotanină. Analiza
clusteriană prin metoda construirii dendrogramelor, fiind o metodă aglomerativ-iteraţională. prezintă
clustere şi subclustere tot mai mici, relevându-se, astfel, că un grad de similitudine mai înalt între
variante există la nivel de agregare mai mic, la care deci şi distanţele euclidiene sunt mai mici [10].
Datele prezentate în Tab.5,6 relevă că în intervalul de concentraţii 10 -6…10-1% de enotanină
diametrul coloniilor de F.solani a fost mai mic cu 2,0...20,4; 10,2...20,4; 4,2...13,1 şi 10,9...16,4%
decât martorul, respectiv, pentru zilele 3, 5, 7 şi 10 de creştere.
Pentru Enoxil s-a constatat că în diapazonul de concentraţii 10 -6…10-1% diametrul coliniilor
a prezentat valori cu 3,3...44,9; 5,9...36,4; 4,2...39,8 şi 4,8...50,2% mai mici decât martorul,
respectiv, pentru zilele 3, 5, 7 şi 10 de la plasarea miceliului pe mediu [3].

Fig. 4. Analiza clusteriană a similitudinii de acţiune a enotaninului şi Enoxilului

asupra fungului F.oxysporum
250
 1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotanină în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%;
7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%; 13 – martor, respectiv

Fig. 5. Scanarea multidimensională a concentraţiilor de enotanină şi Enoxil

în baza capacităţii de reprimare a creşterii fungului F.oxysporum

1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotanină în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%;

7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%; 13 – martor, respectiv
Tabelul 4. Matriţa distanţelor euclidiente între variantele de enotanină şi Enoxil
(F.oxysporum)
Variant 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
a
1 0,0
2 9,5 0,0
3 8,7 4,7 0,0
4 15,0 8,4 7, 0,0
6
5 6,0 8,5 5, 10,7 0,0
3
6 9,2 4,7 1, 6,5 5,3 0,0
6
7 14,8 6,6 7, 2,8 11,2 6,3 0,0
1
8 3,2 7,8 6, 12,5 4,8 7,1 12,3 0,0
5
9 17,1 9,2 9, 2,9 13,0 8,2 2,7 14,6 0,0

251
 1
10 15,0 7,8 7, 1,5 11,1 6,7 2,0 12,3 2,8 0,0
5
11 9,0 4,3 3, 7,4 7,1 4,3 6,7 6,2 9,1 6,8 0,0
8
12 26,4 35,7 34, 40,5 30,4 35,0 40,7 28,5 42,9 40,6 34,3 0,0
2
13 14,4 7,3 6, 3,7 10,1 5,5 3,6 12,4 3,9 4,3 8,0 40,3 0,0
7

1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotanină în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%;

7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%; 13 – martor, respectiv.

De menţionat că enotanina a manifestat o acţiune mai pronunţată de reprimare a creşterii

tulpinii de F.solani în concentraţia 10-3% (-20,4% faţă de martor) în a 3-a zi de creştere, însă la a
10-a zi diferenţă între concentraţii, practic, nu s-a manifestat.
Spre deosebire de enotanină, Enoxilul a manifestat efect fungistatic asupra ciupercii F.solani
în concentraţie mai înaltă: 10-1%, însă puterea de reprimare a fost mult mai pronunţată, valorile
diametrului coloniilor fiind mai mici cu 44,9; 36,4; 39,8 şi 50,2% decât martorul, pentru zilele 3, 5,
7 şi 10 de testare [9].
Datele prezentate în Tab.5,6 relevă că în intervalul de concentraţii 10 -6…10-1% de enotanină
diametrul coloniilor de F.solani a fost mai mic cu 2,0...20,4; 10,2...20,4; 4,2...13,1 şi 10,9...16,4%
decât martorul, respectiv, pentru zilele 3, 5, 7 şi 10 de creştere.
Pentru Enoxil s-a constatat că în diapazonul de concentraţii 10 -6…10-1% diametrul coliniilor
a prezentat valori cu 3,3...44,9; 5,9...36,4; 4,2...39,8 şi 4,8...50,2% mai mici decât martorul,
respectiv, pentru zilele 3, 5, 7 şi 10 de la plasarea miceliului pe mediu [3].
De menţionat că enotanina a manifestat o acţiune mai pronunţată de reprimare a creşterii
tulpinii de F.solani în concentraţia 10-3% (-20,4% faţă de martor) în a 3-a zi de creştere, însă la a
10-a zi diferenţă între concentraţii, practic, nu s-a manifestat.
Spre deosebire de enotanină, Enoxilul a manifestat efect fungistatic asupra ciupercii F.solani
în concentraţie mai înaltă: 10-1%, însă puterea de reprimare a fost mult mai pronunţată, valorile
diametrului coloniilor fiind mai mici cu 44,9; 36,4; 39,8 şi 50,2% decât martorul, pentru zilele 3, 5,
7 şi 10 de testare [9].

Tabelul 5. Date comparative ale influenţei enotaninului nemodificat şi Enoxilului asupra

creşterii ciupercii F.solani in vitro (a 3 şi 5-a zi de creştere)

252
 Variantă, Diametrul coloniilor în a 3-a zi Diametrul coloniilor în a 5-a zi
concentraţie (%) de creştere de creştere
x±mx, mm % faţă de x±mx, mm % faţă de
martor martor
Enotanină, 10-6 22,7±0,6* 92,7 34,5±0,6* 87,8
Enotanină, 10-5 24,0±0,4 98,0 35,3±0,5* 89,8
Enotanină, 10-4 20,2±0,9* 82,4 33,2±0,7* 84,5
Enotanină, 10-3 19,5±0,6* 79,6 31,3±0,8* 79,6
Enotanină, 10-2 22,5±1,4 91,8 33,7±1,7* 85,8
Enotanină, 10-1 22,5±0,4 91,8 35,2±1,4* 89,6
Enoxil, 10-6 23,3±1,0 95,1 36,0±1,0* 91,6
Enoxil, 10-5 21,2±0,7* 86,5 33,5±1,4* 85,2
Enoxil, 10-4 22,3±0,8* 91,0 37,0±0,9* 94,1
Enoxil, 10-3 23,7±0,5 96,7 36,7±1,0* 93,4
Enoxil, 10-2 23,0±0,7 93,9 35,8±0,5* 91,1
Enoxil, 10-1 13,5±0,8* 55,1 25,0±1,5* 63,6
Martor (must-agar) 24,5±0,9 100,0 39,3±1,0 100,0
* –p≤0,05.
Tabelul 6. Date comparative ale influenţei enotaninuluii nemodificat şi Enoxilului asupra
creşterii ciupercii F.solani in vitro (a 7 şi 10-a zi de creştere)
Variantă, Diametrul coloniilor în a 7-a zi de Diametrul coloniilor în a 10-a zi
concentraţie (%) creştere de creştere
x±mx, mm % faţă de x±mx, mm % faţă de
martor martor
Enotanină, 10-6 44,7±0,6* 88,9 61,3±1,4* 83,6
-5
Enotanină, 10 48,2±0,9 95,8 64,7±0,6* 88,3
-4
Enotanină, 10 45,8±1,4* 91,1 65,3±1,4* 89,1
Enotanină, 10-3 43,7±1,5* 86,9 61,5±2,2* 83,9
-2
Enotanină, 10 45,8±1,6* 91,0 61,8±1,7* 84,3
Enotanină, 10-1 46,7±1,4* 92,8 62,3±2,8* 85,0
-6
Enoxil, 10 45,5±1,4* 90,5 63,5±1,2* 86,6
Enoxil, 10-5 42,7±1,0* 84,9 58,5±1,0* 79,8
-4
Enoxil, 10 48,2±0,9 95,8 69,8±2,1* 95,2
-3
Enoxil, 10 48,2±0,2 95,8 68,2±0,6* 93,0
Enoxil, 10-2 45,7±0,3* 90,8 67,0±1,1* 91,4
-1
Enoxil, 10 30,3±1,3* 60,2 36,5±2,2* 49,8
Martor 50,3±1,3 100,0 73,3±1,1 100,0
(must-agar)
* –p≤0,05.
Astfel, concentraţiile de enotanină au format cluster comun, ceea ce relevă similitudinea de
acţiune a substanţei în diferite doze asupra creşterii fungului. Totodată, concentraţiile de Enoxil s-au
repartizat în diferite clustere, fapt determinat de reacţia specifică a patogenului la concentraţii
diferite de Enoxil în mediu (Fig. 6, 7) .

253
 De menţionat, că preparatul în concentraţia 10 -1% (varianta 12), care a prezentat cele mai
înalte valori ale gradului de reprimare a creşterii coloniilor de F.solani pe durata testării (10 zile) a
format un cluster separat, determinat de valori înalte ale distanţelor euclidiene între toate variantele
aflate în studiu (Tab. 7), ceea ce demonstrează că nivelul de eficienţă a Enoxilului în concentraţia
10-1% are superioritate avansată în comparaţie cu alte concentraţii de Enoxil sau enotanină.

Fig.6. Analiza clusteriană a similitudinii de acţiune a enotaninului şi Enoxilului asupra

fungului F.solani

1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotanină în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%;

7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%, 13 – martor, respectiv

Fig.7. Scanarea multidimensională a concentraţiilor de enotanină şi Enoxil

în baza capacităţii de reprimare a creşterii fungului F.solani

1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotaninul în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%;

7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%, 13 – martor, respectiv.

Tabelul 7. Matriţa distanţelor euclidiente între variantele de enotanină şi Enoxil (F.solani)

Variant 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
a
1 0,0
2 5,1 0,0

254
 3 5,0 5,0 0,0
4 4,6 8,2 4, 0,0
8
5 1,5 4,4 4, 4,4 0,0
2
6 2,4 3,2 4, 5,8 1,8 0,0
4
7 11,0 9,8 13, 14,8 11,2 11,0 0,0
5
8 3,9 8,9 7, 4,2 4,7 5,9 13,6 0,0
5
9 9,5 5,6 6, 11,4 9,0 7,9 13,0 13,1 0,0
7
10 8,1 3,8 6, 10,6 7,6 6,4 11,0 11,9 2,1 0,0
2
11 5,9 3,6 4, 8,2 5,6 4,9 10,9 9,5 4,0 3,0 0,0
2
12 31,6 36,5 34, 29,7 32,2 33,5 38,4 27,7 40,6 39,6 37,1 0,0
4
13 14,2 9,7 11, 16,5 13,7 12,4 14,4 17,9 5,2 6,1 8,7 45,6 0,0
8

1, 2, 3, 4, 5, 6 – enotanină în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%, respectiv;

7, 8, 9, 10, 11, 12 – Enoxil în concentraţiile 10-6, 10-5, 10-4, 10-3, 10-2, 10-1%, 13 – martor, respectiv

9.2.2.3. Analiza corelaţională şi regresională a stabilităţii fungitoxice a compusului Enoxil

Sub aspect practic are importanţă determinarea gradului de stabilitate a eficienţei
preparatului. Prin analiză corelaţională s-a constatat că în ceea ce priveşte enotanina, n-au existat
corelaţii semnificative, cu suport statistic, pentru datele diametrului coloniilor de F.oxysporum pe
durata testării. În cazul F.solani, a existat corelaţie înaltă (r=0,90*) între valorile diametrului
coloniilor în a 3-a şi a 5-a zi de creştere, după care a diminuat la ziua a 7-a şi dispărut, practic,
complet la ziua a 10-a (tab.10,11). În ceea ce priveşte Enoxilul, s-au manifestat dependenţe înalte, cu
suport statistic (r=0,91…0,93*) între cele 4 zile de testare, în cazul F.oxysporum (tab.8, 9), şi între
zilele 5, 7 şi 10 (r=0,99…1,00*), în cazul ciupercii F.solani (tab.10, 11).

Tabelul 8. Analiza corelaţională a eficienţei enotaninului asupra fungului F.oxysporum în

diferite zile de testare
Ziua 3-a 5-a 7-a 10-a
3-a 1,00
5-a 0,49 1,00
7-a -0,07 0,67 1,00
10-a -0,22 0,51 0,78 1,00
255
 Datele obţinute relevă că, comparativ cu enotanina, concentraţiile de Enoxil au manifestat,
practic, aceeaşi putere de acţiune pe durata testării. Aceasta, pe de o parte, denotă capacitatea stabilă
a Enoxilului de reprimare a creşterii fungilor Fusarium pe durata menţionată, pe de altă parte,
exclude necesitatea obligatorie de testare a preparatelor în zilele 7 şi 10, fapt ce conduce la
reducerea considerabilă a volumului de lucru.

Tabelul 9. Analiza corelaţională a eficienţei Enoxilului asupra fungului F.oxysporum în diferite

zile de testare

Ziua 3-a 5-a 7-a 10-a

3-a 1,00
5-a 0,93* 1,00
7-a 0,93* 0,98* 1,00
10-a 0,91* 0,97* 0,99* 1,00
* –p≤0,05.

Tabelul 10. Analiza corelaţională a eficienţei enotaninului asupra fungului F.solani în diferite
zile de testare

Ziua 3-a 5-a 7-a 10-a

3-a 1,00
5-a 0,90* 1,00
7-a 0,73 0,80 1,00
10-a 0,05 0,23 0,63 1,00
* –p≤0,05.
Tabelul 11. Analiza corelaţională a eficienţei Enoxilului asupra fungului F.solani
în diferite zile de testare

Ziua 3-a 5-a 7-a 10-a

3-a 1,00
5-a 0,74 1,00
7-a 0,69 1,00* 1,00
10-a 0,66 0,99* 0,99* 1,00
* –p≤0,05.

Prin analiză regresională, s-a constatat că ecuaţia dependenţei diametrului coloniilor între
ziua a 10-a (y) şi a 3-a (x) de testare pentru F.oxysporum este y = -9,4285+2,1175 x (p≤0,05), iar
256
între ziua a 10-a (y) şi a 5-a (x) pentru F.solani – y = -31,3737+2,7046 x (p≤0,05) (Fig. 8). Astfel,
utilizând aceste ecuaţii se poate uşor calcula diametrul coloniilor de Fusarium pentru ziua a 10-a sub
acţiunea Enoxilului, în baza datelor obţinute în ziua a 3-a pentru F.oxysporum şi – a 5-a pentru
F.solani.

F. oxysporum F. solani
Fig. 8. Analiza regresională a dependenţei diametrului coloniilor
de Fusarium spp. sub acţiunea Enoxilului în diferite zile de testare.

Rezumând datele obţinute, putem menţiona că tehnologia de obţinere a preparatului Enoxil cu

pronunţate proprietăţi antioxidante şi antimicrobiene se bazează pe elaborarea unui sistem-cadru de
interacţiuni ale factorilor de diferită origine: biologică – materie primă (enotaninuri), fizică –
temperatură (70...100°C), chimică – peroxid de hidrogen. Procesele chimice şi fizico-chimice
declanşate, au determinat depolimerizarea compusului polimeric iniţial într-un complex catechinic
format, în special, din structuri monomerice esterificate, cu capacitate înaltă de captare a radicalilor
liberi, conferind, astfel, compusului obţinut activitate antioxidantă.
În condiţii in vitro s-a constatat că enotanina modificată chimic (Enoxil) pentru fungii
oportunişti şi, totodată, agenţi patogeni ai hialohifomicozelor – F.oxysporum şi F.solani manifestă
o acţiune antifungică, mai pronunţată fiind în concentraţia 10 -1%, ceea ce oferă şanse de utilizare a
acesteia la tratarea posibilelor hialohifomicoze provocate de patogen.
Prin analiză corelaţională a fost relevată o dependenţă pronunţată a reacţiei fungilor la Enoxil,
între primele şi ultimele zile de testare, fapt ce relevă capacitatea stabilă de inhibiţie a creşterii
fungilor pe durata menţionată de către preparat. Aceasta determină lipsa de necesitate a aprecierii
efectelor preparatelor în zilele 7 şi 10 şi deci reducerea considerabilă a volumului de lucru. Analiza
regresională a pus în evidenţă ecuaţiile matematice ale dependenţelor diametrului coloniilor de
ciuperci F.oxysporum şi F.solani între primele şi ultimele zile de testare.
Analiza clusteriană şi scanarea multidimensioanlă au demonstrat particularităţile de distribuire
a diverselor concentraţii de Enoxil şi enotanină, în funcţie de capacitatea de reprimare a creşterii

257
tulpinii de F.oxysporum în condiţii in vitro. S-a constatat că Enoxilul, în concentraţia de 10-1%
formează cluster separat de alte concentraţii ale preparatelor testate, ceea ce denotă că nivelul de
eficienţă a variantei respective nu este manifestat de o altă concentraţie de Enoxil sau enotanină,
adică are superioritate avansată în comparaţie cu alte concentraţii ale preparatelor cercetate.
9.3. Activitatea antimicrobiană a preparatului Enoxil pentru unii agenţi infecţioşi ai
diferitelor tipuri de plăgi

9.3.1. Materialele şi locul efectuării cercetărilor

Cercetările au fost efectuate la Catedra de Microbiologie, Imunologie şi Virusologie a
Universităţi de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, în anii 2006-2009.
În calitate de material pentru cercetare au servit tulpinile de microorganisme cu implicare
severă în multe boli infecţioase – bacteriile gram-pozitive Staphylococcus aureus, gram-negative
Escherichia coli,Pseudomonas aeruginosa, Proteus vulgaris, fungul Candida albicans. Culturile
de microorganisme utilizate au prezentat atât tulpini izolate de la pacienţi ai Secţiei de
Combustiologie a Spitalului Traumatologic Republican (P.aeruginosa), cât şi tulpini de referinţă
ale Catedrei de Microbiologie, Imunologie şi Virusologie a USMF „Nicolae Testemiţanu”:
Staphylococcus aureus ATCC 25923, Escherichia coli ATCC 25922, Pseudomonas aeruginosa
ATCC 27853, Proteus vulgaris ATCC 6896 , Candida albicans ГИСК 885.
În experienţe s-au utilizat mediile de cultură geloză peptonată, bulion peptonat, geloză
Sabouraud, geloză Miuller-Hinton, bulion Sabouraud şi soluţie fosfat-tampon.
Vesela de lucru spalată şi clătită cu apă distilată, s-a sterilizat în dulapul de uscare la
temperatura de 180oC.
9.3.2. Pregătirea inoculului bacterian şi fungic
Un volum de 1 ml de soluţie fosfat tampon se transferă cu pipeta în eprubeta cu geloză
înclinată ce conţine cultură bacteriană, după care aceasta se agită, astfel obţinându-se o suspensie
bacteriană de turbiditate înaltă.
Suspensia obţinută se transferă în eprubeta ce conţine 8 ml de soluţie tampon. Conţinutul
nou obţinut se agită bine cu pipeta, apoi se compară cu standardul de turbiditate pentru bacterii –
109 microorganisme, acceptat pentru efectuarea experienţei. În caz dacă soluţia obţinută este mai
concentrată decât standardul, aceasta se diluează suplimentar cu soluţie tampon până ce densitatea
culturii bacteriene din eprubetă devine similară cu densitatea standardului şi, dimpotrivă, dacă

258
suspensia bacteriană obţinută are concentraţie mai mică decât standardul, atunci la aceasta se
suplimentează cultură de bacterie până la nivelul standardului.
Dacă cultura obţinută corespunde standardului de turbiditate acceptat pentru testare, atunci se
face diluţia acesteia: se ia câte 1 ml de suspensie cu pipeta sterilă şi se transferă în eprubeta nr.1 a
rândului de 5 eprubete care conţin câte 9 ml de soluţie tampon necesare pentru titrarea culturii. Cu
altă pipetă sterilă se amestecă bine soluţia nou obţinută prin metoda de pipetare şi se transferă câte 1
ml în următoarea eprubetă. Aceeaşi procedură se repetă până la eprubeta nr.5. Aplicând această
metodă, concentraţia bacteriană scade de la 109 până la 105. Eprubeta cu diluţia bacteriană 105 a
servit pentru însămânţare în eprubetele cu diluţii ale preparatului antimicrobian studiat. Astfel se
asigură un inocul de 105 UFC/ml.
Pregătirea standardului de turbiditate pentru fungi se realizează ca şi în cazul bacteriilor.
Diluţia culturii se face până la nivelul 10 4, după care doza de însămânţare se aplică în eprubetele cu
diverse diluţii ale preparatului testat – Enoxilului.
9.3.3. Titrarea preparatului prin metoda diluţiilor duble în serie
Testările preliminare ale activităţi antimicrobiene a preparatelor taninice se efectuiază în
baza extractelor în diverşi solvenţi: etanol [35], apă [164], acetonă [46], metanol [125], petrol [46,
125].
După cum se ştie, concentraţia minimă de inhibiţie (CMI) a microorganismelor pentru
preparatele/substanţele testate reprezintă un indiciu relevant al activităţii biologie a acestora [46,
208]. Totodată, sub aspect practic este importantă stabilirea concentraţiei minime bactericide
(CMB). Determinarea CMI şi CMB se efectuează în condiţii optime de creştere şi dezvoltare
pentru microorganism.
Iniţial s-a efectuat titrarea preparatului prin metoda diluţiilor duble în serie. Pentru aceasta,
în condiţii aseptice, la flacăra spirtierei, la 1 ml de bulion peptonat s-a adăugat 1 ml de Enoxil de
5%. Prin agitarea amestecului cu ajutorul pipetei s-a format o soluţie omogenă, după care 1 ml de
amestec a fost suplimentat la 1 ml de bulion. Procedura iniţială a fost repetată de 9 ori până când
ultima diluţie a prezentat concentraţia Enoxilului – de 0,008%. În fiecare eprubetă cu diluţii diferite
ale preparatului şi în eprubeta de control (bulion peptonat fără preparat) s-au picurat câte 0,1 ml (2
picături) de suspensie de bacterii (doza de însămânţare) din eprubeta cu diluţia 10-5. Incubarea s-a
efectuat la 37oC în termostat până la constatarea creşterii bacteriene în varianta martor. Concentraţia
preparatului la care nu se observă o creştere vizibilă a bacteriilor (conţinutul eprubetei rămâne
transparent) se consideră a fi CMI a Enoxilului.

259
 Pentru determinarea CMB, pe geloză peptonată, în cutii Petri s-a însămânţat conţinutul
eprubetei cu CMI, cât şi al eprubetei care precedează cea cu CMI, în care concentraţia preparatului
este mai înaltă. CMI poate fi ≤ CMB. Ca martor al creşterii culturii a servit conţinutul eprubetei cu
o concentraţie mai mică de preparat decât conţinutul eprubetei ce reprezintă CMI. Ultima diluţie a
preparatului care nu prezintă creşterea nici a unei singure colonii de bacterie, poate fi considerată
ca CMB a preparatului.
În scopul aprecierii activităţii antifungice, diluţia preparatului s-a efectuat în bulionul
Sabouraud, iar stabilirea CMI – ca şi în cazul bacteriilor. Pentru determinarea concentraţiei minime
fungicide – CMF, în cutii Petri cu geloză Sabouraud se însămânţează conţinutul eprubetei cu CMI,
precum şi al eprubetei care precedează cea cu CMI, la care concentraţia preparatului a fost mai
înaltă. CMI poate fi ≤ CMF.

9.3.4. Analiza de microscopie electronică a bacteriilor E.coli şi S.aureus

Aspectul morfologic integral şi al peretelui celular, în particular, al bacteriilor E.coli şi
S.aureus tratate cu concentraţie bactericidă de Enoxil (0,3%) au fost examinate în cultură de
suspensie la microscopul electronic Vega Tescan TS 513OMM.
Fixarea probelor pentru microscopia electronică cu baleaj a inclus următoarele etape:
1.Fixarea în glutaraldehidă de 2% în soluţie tampon de cacodilat de sodiu, la rece.
2.Spălarea materialului în soluţie tampon de cacodilat de sodiu de 0,1 M de 2 ori a câte 10
min.
3.Fixarea în OsO4 de 2%, timp de 1 oră.
4.Spălarea materialului în soluţie tampon de 3 ori, a câte 10 min.
5.Dehidratarea în alcool de 50, 60, 70° cu suplimentare de uranilacetat de 80, 90° a câte 10
min, apoi de 2 ori în propilenoxid a câte 5 min.
6.Uscarea materialului în Silicagel.
7.Metalizarea cu Cu.
8.Examinarea vizuală.

9.3.5. Testarea acţiunii preparatului Enoxil asupra bacteriilor P. aeruginosa la nivel

biochimic
În calitate de indici ai acţiunii Enoxilului asupra bacteriilor P.aeruginosa au fost utilizaţi un
şir de parametri biochimici – indicatori ai viabilităţii şi patogenităţii bacteriene: sinteza

260
citocromoxidazei, citratreductazei, hemolizinelor, piocianinei, prezenţa mirosului, iar în calitate de
indice al sensibilităţii la antibiotice – zona de inhibiţie (mm) a culturii, specifică fiecărui antibiotic,
conform standardului.
Sensibilitatea bacteriilor P.aeruginosa a fost determinată prin metoda difuziei antibioticelor
în geloză din rondele care au conţinut următoarele antibiotice omologate în Republica Moldova:
cloramfenicol (30mkg), pefloxacilină (5 mkg), eritromicină (15 mkg), cefuroxim (30 mkg),
cefoxitin (30 mkg), cefalotină (30 mkg), piperacilină (30 mkg), imipenem (10 mkg), ciprofloxacin
(5 mkg), tobramicină (10 mkg), gentamicină (10 mkg), tetraciclină (30 mkg). Pentru testare, s-a
utilizat mediul de cultură standardizat Miuller-Hinton. Cutiile cu bacterii şi antibiotice au fost
menţinute la temperatura 37°C, timp de 24 ore, după care s-a citit rezultatul antibioticogramei.

9.3.6. Determinarea concentraţiilor minime inhibitorii şi bactericide/fungicide ale Enoxilului

Conform datelor din literatură, valorile concentraţiei minime inhibitorii (CMI) sunt relevante
pentru stabilirea gradului de activitate a preparatelor testate [43, 170]. Prin cercetarea acţiunii
preparatului Enoxil asupra bacteriilor E.coli, S.aureus, P.vulgaris, P.aeruginosa şi fungului
C.albicans au fost puse în evidenţă CMI (Fig. 9.A) şi concentraţia minimă bactericidă/fungicidă
(CMB/CMF) (Fig. 9.B). Aceşti parametri au importanţă în perspectiva elaborării preparatelor
medicamentoase cu spectru antimicrobian larg [138].
% %

A B
Fig. 9. Concentraţia minimă de inhibiţie (A) şi minimă bactericidă/fungicidă (B) a
Enoxilului pentru unele microorganisme

Pe verticală: 1 – E.coli, 2 – S.aureus, 3 – P.vulgaris, 4 – P.aeruginosa, 5 – C.albicans.

261
 Din datele prezentate se vede că Enoxilul prezintă atât proprietăţi antibacteriene, cât şi
antifungice la concentraţii relativ joase. Concentraţia minimă de inhibiţie a Enoxilului pentru
bacteriile testate se manifestă în limitele 0,15-0,3%, iar cea bactericidă – în limitele 0,3-0,6%.
Pentru fungul C.albicans concentraţia minimă de inhibiţie este de 0,3%, iar cea fungicidă – de
0,6%. Valorile CMI şi CMB/CMF pentru microorganismele aflate în studiu au prezentat diferenţe de
un ordin, cu excepţia bacteriei E.coli, pentru care aceşti indici au coincis.
Prin analiză corelaţională s-a constatat că gradul de dependenţă (r) între CMI şi CMB/CMF
este semnificativ şi pozitiv, egal fiind cu 0,66. Analiza regresională, care are valoare predictivă şi
prezintă relaţia matematică a dependenţei a demonstrat că ecuaţia acesteia este următoarea:
y=0,0923+0,3385 x (p≤0,05). Astfel, uşor se poate calcula CMB/CMF în baza CMI.

9.3.7. Determinarea timpului eficient de acţiune a Enoxilului, în concentraţie bactericidă

Stabilirea timpului de acţiune a Enoxilului în concentraţie bactericidă are mare importanţă
practică. În scopul dat, asupra culturilor de E.coli şi S.aureus, aflate în faza de multiplicare
exponenţială (peste 8 ore de la însămânţare) s-a adăugat Enoxil în raportul 9,7 ml de bulion
peptonat: 0,3 ml de Enoxil 10%, după care la intervale de 1, 2, 3, 4 şi 5 ore s-au efectuat însămânţări
ale culturilor pe mediul-geloză peptonată. Aprecierea efectelor acţiunii preparatului Enoxil a
demonstrat diferenţe mari între variante (Fig. 10).

1 2 1 2 1 2 1 2

A B C D

Fig.10. Aspectul culturi E.coli în varianta martor (1) şi la acţiunea Enoxilului (2).

A – peste 1 oră; B – 2 ore; C – 3 ore; D – 4 ore de acţiune a Enoxilului (0,3%).

Astfel, s-a constatat că pentru E.coli, pe durata de acţiune a Enoxilului – 1, 2, 3 ore, creşterea
bacteriei era tot mai slabă, după 4 şi 5 ore semnele de creştere nefiind constatate, ceea ce denotă că
cultura era neviabilă, adică timp de 4 ore Enoxilul exercită un efect bactericid puternic.
262
 Pentru S.aureus s-a constatat aceeaşi tendinţă, însă efectul Enoxilului era totuşi mai diminuat
decât în cazul E.coli, întrucât gradul de creştere a bacteriei era mai avansat după 2 şi 3 ore de acţiune
a preparatului. Totuşi după 5 ore S.aureus n-a prezentat viabilitate (Tab. 12).
În cadrul calculului statistic, s-a procedat la elaborarea gradaţiei de creştere în limitele 0...4,
adică 0 – lipsa creşterii, 1 (+), 2 (++), 3 (+ + +), 4 (+ + + +), gradaţia 4 fiind nivelul maxim de
creştere. În modelul matematic n-a fost inclus indicele de creştere a bacteriei testate în varianta-
martor.

Tabelul 12. Inhibiţia creşterii tulpinilor de bacterii E.coli şi S.aureus în funcție de durata de
acţiune a preparatului Enoxil

E.coli Gradul de creştere S.aureus Gradul de creştere

Martor ++++ Martor ++++
1 oră +++ 1 oră +++
2 ore ++ 2 ore +++
3 ore + 3 ore ++
4 ore - 4 ore +
5 ore - 5 ore -

Prin analiză corelaţională, s-a constatat că dependenţa între sensibilitatea la durata de acţiune
pentru E.coli şi S.aureus este semnificativă şi pozitivă: r=0,91* (p≤0,05). Ecuaţia regresională a
dependenţei este: y = 0,7059+0,9118* x (p≤0,05), în care y prezintă capacitatea de creştere a
bacteriei S.aureus, corelată cu x – capacitatea de creştere a bacteriei E.coli peste n ore de acţiune a
Enoxilului.
Astfel, cercetările efectuate, prin stabilirea dependenţelor corelaţionale şi regresionale între
reacţia bacteriilor S.aureus şi E.coli la acţiunea Enoxilului pe durata de timp 1...5 ore, prezintă o
importanţă predictivă, întrucât pot fi exluse testările suplimentare pentru una dintre aceste specii.

9.3.8. Microscopia electronică a celulelor bacteriene de E. coli şi S. aureus, tratate cu

Enoxil
În biologia contemporană, microscopia electronică este implicată în cercetarea analizei
ultrastructurale şi morfologice în virusologie şi microbiologie, în studii ale medicinei moleculare şi
patogenezei microbiene [233]. Metoda de microscopie electronică prezintă un potenţial considerabil

263
pentru mai multe obiective ştiinţifico-practice – izolarea selectivă şi analiza spaţială a
microorganismelor in situ [139], investigarea retenţiei bacteriilor pe membranele poroase [128],
numărarea electronică a sporilor de Bacillus subtilis în timpul procesului de germinare, precum şi
determinarea dimensiunilor celulelor în creştere [171].
În cercetările noastre, preparatele au fost examinate la microscopul electronic SEM MAG la
tensiune accelerată de 20 kv şi mărirea de 32000x. Prin analiză de microscopie electronică s-a
urmărit stabilirea efectului concentraţiei bactericide (0,3%) de Enoxil asupra morfologiei celulelor
bacteriene, modificărilor citoplasmatice şi, în particular, asupra peretelui celular care are rol de
barieră pentru diferiţi factori nocivi, inclusiv, pentru antibiotice (Fig. 11).

A B C D
Fig. 11. Aspectul bacililor de E.coli în varianta martor (A, B) şi cu Enoxil 0,3% (C, D).

După cum se vede din Fig. 11 (A, C), sub acţiunea preparatului Enoxil s-au produs blocarea
procesului de multiplicare a celulelor bacteriene de E.coli şi destabilizări ale peretelui celular.
Totodată, au apărut sectoare de citoplasmă cu densitate electronică joasă, vizualizate în formă de
fulgi (Fig. 11 B, D).
Asemenea procese distructive constatate în cazul sistemului Lactobacillus fermentum –
E.coli au condus la pieirea celulelor bacteriene-ţintă [29]. Conform aceloraşi autori, incluziunile
mari amorfe cu densitate electronică moderată, fără graniţe bine definite, pot fi constatate în caz de
hiperproducţie proteică sub acţiunea agenţilor stres-inducibili care poate conduce la dereglarea
balanţei proteice normale şi formarea de novo a peptizilor. În cazul nostru, sectoarele de citoplasmă
lipsite de organele celulare, cu conţinut în formă de fulgi ar putea fi considerate ca un efect citopatic
al Enoxilului asupra celulelor bacteriene.
Calculul statistic a demonstrat că în varianta martor (1) toate celulele au avut aspect de bacili
tipici (100,0±0,0%), pe când în varianta cu Enoxil frecvenţa acestor bacili a constituit doar
19,1±2,8%, iar cu multiplicare inhibată – 81,1±2,7%, respectiv (Fig. 12).

264
 În ceea ce priveşte cultura de S.aureus, s-a constatat că sub acţiunea Enoxilului în
concentraţia bactericidă de 0,3% s-a mărit numărul de celule cu modificări morfo-structurale (forme
neregulate ale celulelor, contururi neclare, suprafeţe mate) (Fig. 13).
%

Fig. 12. Influenţa preparatului Enoxil asupra

multiplicării bacililor de E.coli
1 – rata bacililor tipici în varianta martor,
2 – rata bacililor tipici în varianta cu Enoxil
(0,3%), 3 – rata bacililor cu multiplicare inhibată
în varianta cu Enoxil (0,3%)

A B
Fig.13. Cultură de S.aureus în varianta martor (A) şi la tratarea cu Enoxil 0,3% (B).

265
 Astfel, dacă în varianta martor toate celulele au prezentat suprafaţă netedă a peretelui celular,
iar frecvenţa cocilor cu modificări morfo-structurale a fost la nivel de 7,5±1,1%, în varianta cu
Enoxil, frecvenţa acestora a constituit 87,4±2,3% (Fig. 14).
%

Fig.14. Influenţa preparatului Enoxil asupra

caracterelor morfologice ale cocilor de S.aureus

1 – martor, 2 – Enoxil (0,3%)

Modificările atestate la speciile E.coli şi S.aureus ar putea fi explicate prin mărirea

permeabilităţii peretelui celular bacterian cu ulterioara inhibiţie a aparatului enzimatic, ceea ce în
final conduce la blocarea procesului de diviziune celulară.
Date obţinute cu privire la acţiunea Enoxilului asupra peretelui celular bacterian sunt în
concordanţă cu unele date din literatura de specialitate. Astfel, conform autorilor Smith, Mackie
[204], activitatea antimicrobiană a taninurilor se datorează inhibiţiei selective a sintezei peretelui
celular. Pe exemplul taninurilor condensate din Onobrychis viciifolia, s-a constatat că acestea
produc blocarea dezvoltării celulelor bacteriilor intestinale. Totodată, de rând cu inhibiţia creşterii şi
activităţii proteazice, au loc şi schimbări morfologice ale peretelui celular.

9.3.9. Acţiunea preparatului Enoxil asupra unor indici biochimici şi funcţionali ai tulpinilor de
bacterii P. aeruginosa
Conform datelor din literatura de specialitate, citratreductaza reduce citratul din mediul
Simmons. În caz dacă enzima este activă, se produce alcalinizarea şi ca urmare are loc schimbarea
culorii mediului în albastru (în prezenţa indicatorului bromtimol albastru). Sub acţiunea
hemolizinelor pe mediul agar-sânge în jurul coloniilor de Pseudomonas se formează zone de
hemoliză. Piocianina conferă mediului de cultivare o culoare verde-albăstruie, iar mirosul culturii
este de iasomie. Activitatea oxidazelor se determină prin testul la citocromoxidază [26, 133, 197].
În urma testărilor experimentale, s-a constatat că concentraţia statică a Enoxilului pentru
P.aeruginosa este 0,2%. Cercetarea influenţei preparatului în această concentraţie asupra bacteriilor
a pus în evidenţă schimbări semnificative ale unor indici biochimici şi funcţionali. Sub acţiunea
Enoxilului s-a produs reprimarea activităţii unor asemenea enzime importante pentru vitalitatea şi
266
manifestarea însuşirilor patogenice ale bacteriilor, precum ar fi oxidazele, citratreductazele şi
hemolizinele. Totodată, tulpinile de bacterii tratate cu Enoxil nu au produs piocianină şi nu au
prezentat miros specific (Tab.13, Fig. 15).
Tabelul 13. Influenţa concentraţiei statice de Enoxil asupra unor indici biochimici şi
funcţionali ai tulpinilor de bacterii P.aeruginosa

Indicatorul Martor (+/–) Enoxil (+/–)

Oxidaze + –
Citratreductaze + –
Hemolizine + –
Piocianină + –
Miros + –
Mobilitate + +

1 2 1 2
A B
Fig.15. Modificarea pigmentogenezei (A) şi activităţii enzimei citratreductaza (B) la tulpinile
de P.aeruginosa, tratate cu Enoxil în concentraţie statică

1 – martor, 2 – tratare cu Enoxil

În aceste condiţii, prezenţa mobilităţii la bacteriile testate relevă viabilitatea acestora. Deci
concentraţia statică de Enoxil produce mari perturbări la nivel biochimic în celulele bacteriene, ceea
ce, probabil, diminuează considerabil capacitatea acestora de descompunere a substraturilor şi de
manifestare patogenică.

267
 9.3.10. Influenţa concentraţiei statice de Enoxil asupra rezistenţei tulpinilor de P. aeruginosa
la antibiotice
Antibioticele prezintă măsurile terapeutice de bază în infecţiile bacteriene. Totuşi,
variabilitatea genetică înaltă a bacteriilor face ca antibioticele adesea să fie incapabile de a prezenta
eficienţă pentru multe tulpini din cauză apariţiei fenomenului de rezistenţă. Această stare de lucruri
impune necesitatea găsirii noilor antibiotice sau a preparatelor care menţin sensibilitatea bacteriană
la medicamente [190]. În legătură cu aceasta, ne-am propus drept scop stabilirea influenţei
concentraţiei statice de Enoxil (0,2%) asupra sensibilităţii unor tulpini clinice de P.aeruginosa la
antibiotice omologate în Republica Moldova. Experienţa s-a efectuat asupra a 4 tulpini bacteriene de
P.aeruginosa. Literatura de specialitate relevă că testarea activităţii antibiotice prin metoda difuziei
în agar, bazată pe plasarea rondelelor cu antibiotice în mediu Muller-Hinton cu cultură bacteriană
prezintă un procedeu sigur, rapid şi eficient [157, 190].
În scopul elaborării strategiei de tratament al afecţiunilor bacteriene prin aplicarea
Enoxilului sunt importante studiile comparative ale sensibilităţii culturilor-martor de P.aeruginosa
şi a celor tratate cu Enoxil la acţiunea antibioticelor omologate, în concentraţii eficiente. Tratarea
culturilor bacteriene cu Enoxil a sporit sensibilitatea (S) majorității antibioticelor aflate în studiu,
rezistenţa (R) fiind manifestată doar pentru eritromicină şi cefalotină (Tab.14, Fig. 15 (1-4).

Tabelul 14. Influenţa concentraţiei statice de Enoxil asupra sensibilităţii culturilor clinice de
P.aeruginosa la unele antibiotice

Nr. Antibiotic Culturi netratate (martor), n=4 Culturi tratate, n=4

Zonă de inhibiţie, Reacţie Zonă de Reacţie
mm inhibiţie, mm
1 Cloramfenicol 0,0 R 26,0±0,6* S
2 Pefloxacilină 14,0±0,6 R 26,3±0,3* S
3 Eritromicină 0,0 R 13,0±0,6* R
4 Cefuroxim 0,0 R 20,0±1,2* S
5 Cefoxitin 0,0 R 22,0±0,6* S
6 Cefalotină 0,0 R 0,0 R
7 Piperacilină 0,0 R 20,0±1,2* S
8 Imipenem 30,0±1,2 S 29,3±1,5 S
9 Ciprofloxacin 0,0 R 24,0±0,6* S
10 Tobramicină 0,0 R 17,0±1,2* S
11 Gentamicină 0,0 R 16,0±0,6* S
12 Tetraciclină 0,0 R 19,0±0,7* R-S
* – deosebire de martor (culturi netratate) cu suport statistic la nivelul p≤0,05.

268
 1 2 3 4
Fig. 15. Aspectul zonelor de inhibiţie pentru P.aeruginosa în jurul rondelelor
cu diverse antibiotice (mediu Muller-Hinton)

Pe orizontală: 1, 3 – martor; 2, 4 – tratate cu Enoxil (0,2%)

În cutii: 1 – cloramfenicol, 2 – pefloxacilină, 3 – eritromicină, 4 – cefuroxim, 5 – cefoxitin,
6 – cefalotină, 7 – piperacilină, 8 – imipenem, 9 – ciprofloxacin, 10 – tobramicină, 11– gentamicină,
12 – tetraciclină
Pentru tetraciclină s-a constatat o reacţie de sensibilitate medie (RS). Dacă în varianta martor,
doar pentru pefloxacilină şi imipenem culturile au manifestat sensibilitate, atunci în varianta cu
Enoxil sensibilitatea s-a manifestat pentru majoritatea antibioticelor, excepţie prezentând doar
eritromicina şi cefalotina, pentru care tulpinile au păstrat rezistenţă. De menţionat, că preparatul a
indus sensibilitate bacteriei pentru unele antibiotice, considerate inactive pentru P.aeruginosa, de
exemplu, cefoxitin.
Analiza clusteriană prin metoda construirii dendrogramelor în baza algoritmului UPGMA a
demonstrat că antibioticele testate în baza acţiunii asupra tulpinilor de P.aeruginosa, tratate cu
Enoxil, s-au repartizat în 3 clustere mari, ceea ce relevă existenţa deosebirilor pronunţate a acestora
(Fig.16).

269
 Fig. 16. Analiza clusteriană a antibioticelor în baza capacităţii de reprimare a tulpinilor de
P.aeruginosa tratate cu Enoxil (0,2%)

1 – cloramfenicol, 2 – pefloxacilină, 3 – eritromicină, 4 – cefuroxim, 5 – cefoxitin, 6 – cefalotină, 7

– piperacilină, 8 – imipenem, 9 – ciprofloxacin, 10 – tobramicină, 11 – gentamicină, 12 –
tetraciclină

Preparatul cefalotina (6), pentru care tulpinile au manifestat cea mai mare rezistenţă (zona de
inhibiţie: 0,0 mm) a prezentat un cluster separat. Celelalte antibiotice au format clustere şi
subclustere care relevă un grad diferit de similitudine.
De exemplu, cloramfenicolul (1) şi pefloxacilina (2) care au prezentat zone de inhibiţie,
practic, egale au format un subcluster mic (nivel de agregare mic), iar imipenem (8) şi tetraciclină
(12), marcate de zone de inhibiţie diferite – s-au repartizat într-un cluster cu nivel de agregare mare.
Spre deosebire de metoda construirii dendrogramelor, care este o metodă aglomerativ-iteraţională şi
efectuează clasificarea obiectelor (antibioticelor) în baza diferitelor nivele de agregare, metoda k-
medii de analiză clusteriană, neiteraţională clasifică obiectele în clustere în baza posibilelor efecte:
mici, medii, mari ş.a. [28]. Astfel, metoda k-mediilor efectuând clasificarea în baza numărului de
clustere determinate de experimentator prezintă oportunităţi de înaltă precizie (Fig. 17).
mm

Fig.17. Analiza clusteriană (metoda k-medii) a repartiţiei antibioticelor în baza capacităţii de

reprimare a P.aeruginosa tratate cu Enoxil (0,2%)

Pe verticală în dreapta: 1, 2, 3 – clustere

Prin examinarea membrilor celor 3 clustere s-a constatat că clusterul 1 a fost format doar de
cefalotină, pentru care tulpinile de P.aeruginosa au manifestat cea mai înaltă rezistenţă, fapt
270
confirmat şi de analiza dendrogramei de repartiţie. Clusterul 2 în care s-au repartizat antibioticele
eritromicina, cefuroxim, piperaciclina, tobramicina, gentamicina, tetraciclina se caracterizează prin
capacitea acestora de producere a reacţiei de sensibilitate medie, iar clusterul 3 – antibioticele
cloramfenicol, pefloxacilină, cefoxitin, imipenem, ciprofloxacin – a reacţiei de sensibilitate
puternică (Tab.15).
Deci, dacă facem abstracţie de antibioticul imipenem, pentru care tulpina a prezentat
sensibilitate şi în varianta martor, se poate observa uşor că Enoxilul a indus o reacţie de sensibilitate
puternică pentru 4 antibiotice, dintre care conform autorilor Matcovschi, Procopişin, Parii [11] 2
antibiotice – cloramfenicolul şi cefoxitin nu se aplică la tratarea infecţiilor pseudomonadice.
Distanţa euclidiană a antibioticului de centrul clusterului relevă existenţa unei variabilităţi
intraclusteriene pronunţate.

Tabelul 15. Analiza k-medii a antibioticelor pentru care tulpinile de P.aeruginosa tratate cu
Enoxil (0,2%) manifestă reacţie diferită
Cluster Rezistenţă Nr. Antibiotic Distanţa euclidiană de
antibioticului centrul clusterului

1 Rezistenţă puternică 6 Сefalotină 0,0000

2 Sensibilitate medie 3 Eritromicină 4,7003
4 Cefuroxim 2,4647
7 Piperacilină 2,8766
10 Tobramicină 0,6389
11 Gentamicină 1,6355
12 Tetraciclină 1,4785
3 Sensibilitate 1 Cloramfenicol 0,5185
puternică 2 Pefloxacilină 0,8657
5 Cefoxitin 3,6627
8 Imipenem 3,7986
9 Ciprofloxacin 1,5873

Dacă luăm în consideraţie faptul că cele mai pronunţate deosebiri între clustere sunt
prezentate de antibioticele cu cele mai mici distanţe de centrul clusterului respectiv, sau coincide cu
acesta (0,0), putem observa că asemenea preparate sunt cefalotina (clusterul 1), tobramicina (2) şi
cloramfenicolul (3). Astfel, antibioticele date pot servi ca standard de rezistenţă puternică,
sensibilitate medie şi sensibilitate puternică, respectiv, pentru tulpinile de P.aeruginosa tratate cu
Enoxil.

271
 Analiza de scanare tridimensională a confirmat gradul de similitudine/deosebire a
antibioticelor în baza capacităţii de reprimare a P.aeruginosa tratate cu Enoxil (0,2%), relevat prin
analizele clusteriene prezentate (Fig. 18).

Fig. 18. Scanarea tridimensională a antibioticelor în

baza capacităţii de reprimare a P.aeruginosa tratate
cu Enoxil (0,2%)

1 – cloramfenicol, 2 – pefloxacilină, 3 – eritromicină, 4

– cefuroxim, 5 – cefoxitin, 6 – cefalotină, 7 –
piperacilină, 8 – imipenem, 9 – ciprofloxacin, 10 –
tobramicină, 11 – gentamicină, 12 – tetraciclină

Rezultatele obţinute au pus în evidenţă faptul că concentraţia statică de Enoxil – 0,2% pentru
tulpinile de bacterii P.aeruginosa produce reprimarea nu doar a creşterii microorganismelor, ci şi ai
unor indici biochimici cu importanţă majoră pentru vitalitatea şi manifestarea capacităţilor
patogenice ale microorganismelor, precum ar fi oxidazele, citratreductazele, hemolizinele,
piocianinele. Reprimarea activităţii piocianinei sub acţiunea preparatului poate determina, în mare
parte, pierderea rezistenţei bacteriilor la acţiunea multor factori nefavorabili.
Cercetarea influenţei Enoxilului în concentraţie statică pentru tulpinile de bacterii
P.aeruginosa cu privire la sensibilitatea acestora la unele antibiotice, aplicate pe larg în practica
medicală, a demonstrat pierderea rezistenţei microorganismului la majoritatea din ele. Acest
fenomen ar putea fi determinat, în mare parte, de mecanismele biochimice declanşate în celulele
bacteriene sub acţiunea Enoxilului, şi anume – a reprimării activităţilor enzimatice importante pentru
viabilitatea microorganismelor. Deci, Enoxilul – enotanină hidrosolubilizată prin modificare
chimică, în concentraţie statică (0,2%) posedă activitate antipseudomonadică, manifestată prin

272
reprimarea activităţii unor enzime importante pentru viabilitatea şi patogenitatea tulpinilor de
P.aeruginosa: oxidazelor, citratreductazelor, hemolizinelor, precum şi a piocianinelor.
Studiul comparativ al acţiunii unui şir de preparate antibiotice asupra culturilor de
P.aeruginosa, tratate şi netratate în prealabil cu Enoxil, a pus în evidenţă faptul că preparatul
măreşte sensibilitatea microorganismelor la majoritatea antibioticelor testate, punând astfel în
evidenţă unele acţiuni inhibitorii ale acestuia asupra bacteriilor.
Rezumând datele obţinute, putem concluziona că problema ştiinţifică importantă soluţionată
în respectivul compartiment a ţinut de elucidarea CMI şi CMB/CMF a Enoxilului pentru unele
microorganisme, modificărilor morfo-structurale ale celulelori şi activităţii enzimatice bacteriene
sub acţiunea preparatului autohton Enoxil.
Valorile CMI şi CMB/CMF ale Enoxilului pentru microorganismele aflate în studiu au
prezentat diferenţe de un ordin, cu excepţia bacteriilor E.coli, pentru care aceşti indici au coincis. S-
a stabilit existenţa unei corelaţii înalte, pozitive pentru CMI/CMB a tulpinilor de E.coli şi S.aureus
la tratarea cu Enoxil, ceea ce face predictivă comportarea acestor bacterii.
Analiza de microscopie electronică a pus în evidenţă faptul că concentraţia bactericidă de
Enoxil produce modificări ireversibile tulpinilor de bacterii E.coli, S.aureus, fenomen care ar putea
fi explicat prin mărirea permeabilităţii peretelui celular bacterian, cu ulterioara inhibiţie a aparatului
enzimatic, fapt ce, în final, conduce la blocarea procesului de diviziune celulară.
În baza modelului bacteriilor de P.aeruginosa s-a constatat că unele din mecanismele
biochimice de reprimare a creşterii şi dezvoltării acestora de către Enoxil, constau în inhibiţia
sintezei unor enzime importante pentru viabilitatea organismului bacterian – oxidazele,
citratreductazele, hemolizinele, precum şi a piocianinei. Acest fenomen s-a reflectat în cel mai direct
mod asupra sensibilităţii bacteriilor la un şir de antibiotice utilizate în medicina contemporană.

9.4. Studii clinice ale preparatului Enoxil

Cercetările cu privire la identificarea plantelor cu compoziţie fenolică (flavonoizi, taninuri)
care prezintă efecte antiinflamatorii şi cicatrizante sunt, la moment, deosebit de actuale pentru
practica medicală [206]. De exemplu, prin investigarea efectului aplicării topice a extractelor
hidroalcoolice de taninuri ale scoarţei de plantă Terminalia arjuna asupra cicatrizării plăgilor
dermice la şobolani a fost relevată, o creştere semnificativă a forţei de tensiune a plăgilor prin
incizie şi incidenţei de epitelizare a plăgilor prin excizie, comparativ cu martorul. Totodată, s-a
constatat o creştere a conţinutului de hexozamină în ţesutul de granulaţie şi a efectelor

273
antimicrobiene pentru P.aeruginosa, E.coli, S.aureus, S.pyogenes, fenomen ce favorizează
accelerarea cicatrizării plăgilor [60].

9.4.1. Testarea clinică a preparatului Enoxil în tratamentul local al ulcerelor trofice de gambă
Investigaţiile au fost efectuate în Secţia nr.2 a Dispanserului Dermatovenerologic
Republican. Au fost examinate 28 paciente cu vârsta de 49-76 ani, durata bolii fiind cuprinsă între 1
an şi 4-5 ani. Aprecierea eficienţei terapeutice s-a efectuat în baza unor manifestări clinice – semne
inflamatorii (edem, hiperemie, dureri etc.), eliminări din plagă şi, totodată, prin observaţii cu privire
la particularităţile ameliorării, vindecării proceselor patologice în ţesuturile moi şi a timpului de
apariţie a ţesutului de granulaţie, prezenţa efectelor adverse sau a complicaţiilor în urma
administrării preparatului. La primele şedinţe de tratament, preparatul a fost utilizat în concentraţie
de 0,6%, aceasta fiind treptat mărită până la concentraţia de 5%. Bolnavelor li s-au aplicat meşe de
tifon cu Enoxil pentru 24 ore. Alte preparate pe durata tratamentului n-au fost aplicate.
Scopul de bază a investigațiilor a constat în stabilirea eficienţei terapeutice a preparatului
Enoxil, a toleranţei la preparat şi a efectelor adverse.
S-a constatat că preparatul Enoxil (5%) se administrează uşor, se suportă fără iritări şi dureri.
În tratamentul ulcerelor trofice, preparatul Enoxil a demonstrat următoarele efecte pozitive:
reducerea fenomenelor inflamatorii, micşorarea eliminărilor din plagă, accelerarea cicatrizării,
ameliorarea stării generale a pacienţilor. De menţionat că durata tratamentului a fost de 12-14 zile –
cu 5-7 zile mai mică în comparaţie cu tratamentul obişnuit: 18 zile (Fig. 19).

1 2
Fig. 19. Aspectul porţiunii de gambă cu ulcer trofic în faza de debut (1) şi la sfârşitul
(2) tratării cu Enoxil

274
 În ceea ce priveşte toleranţa preparatului, s-a constatat lipsa complicaţiilor în testările clinice
menţionate. S-a concluzionat că efectul curativ al preparatului Enoxil este evident şi acesta poate fi
utilizat pe larg în tratamentul local al pacienţilor cu ulcere trofice de gambă.

9.4.2. Testarea clinică a preparatului Enoxil în tratamentul plăgilor postoperatorii şi leziunilor

postradiante la bolnavele oncologice

Cercetările au fost efectuate în secţia Mamologie a Institutului Oncologic Republican. În

studiu au fost incluse 26 bolnave cu maladii benigne şi maligne (cancer) ale glandei mamare.
Tratamentul leziunii postradiante – epiteliitei postradiante a pielii în regiunea fosei axilare
cu Enoxil a fost aplicat la 5 bolnave prin prelucrarea pielii regiunii afectate şi aplicarea pe regiune a
meşelor cu soluţie apoasă de 5% Enoxil. De menţionat că în cadrul tratamentului leziunilor
postradiante cu Enoxil, bolnavelor nu li s-au administrat alte preparate sau remedii curative. Pentru
ameliorarea vitalizării plăgii după intervenţiile chirurgicale, bolnavelor de cancer al glandei mamare
li s-a aplicat intraoperator (după înlăturarea preparatului) soluţie alcoolică de Enoxil 5% în volum de
100 ml, cu care timp de 2-3 min se prelucrau toate sectoarele plăgii. De asemenea, acestor bolnave,
în perioada postoperatorie, în cadrul pansamentului li se prelucra pielea în regiunea suturilor cu
Enoxil în soluţie alcoolică de 5%, apoi li se aplica meşa cu preparat în soluţie apoasă de 5% pe linia
suturilor.
De asemenea, prin această metodă s-a aplicat Enoxilul la 12 bolnave de cancer al glandei
mamare. În cadrul tratamentului, bolnavelor de cancer al glandei mamare (10) sau după operaţiile
organomenajante (2), în primele 5-6 zile postoperatorii s-a administrat tratament cu antibiotice.
La bolnavele cu maladii benigne ale glandelor mamare, pentru prevenirea infectării plăgii,
preparatul Enoxil s-a aplicat în plagă timp de 2-5 min prin utilizarea meşelor îmbibate cu soluţie
alcoolică de 5%, după care plaga se usca şi se efectuau suturi pe ţesuturile glandulare, adipoase şi
piele. Această metodă a fost aplicată la 14 bolnave, dintre care la 6, preoperator, s-a constatat un
proces inflamator pe fond de maladie fibrochistică a glandei mamare. Deşi acestor bolnave în
perioada preoperatorie li s-a administrat tratament cu antibiotice, în timpul înlăturării piesei – a
sectorului afectat al glandei mamare, din ductele dilatate ale ţesutului glandular se elimina un
conţinut vâscos tulbure.
Tratamentul cu alte preparate: pentru 6 bolnave s-a prescris tratament preoperator cu
antibiotice conform sensibilităţii florei – S.epidermidis, depistat în eliminările din mamelon.
Acestora, şi încă altor 6 bolnave li s-au prescris antibiotice timp de 5 zile după intervenţia
275
chirurgicală rezecţia sectorală a glandei mamare la 8 bolnave şi rezecţia bilaterală a glandelor
mamare la 4. Scopul aplicării Enoxilului a fost:
- tratamentul leziunilor postradiante – a epiteliitelor postradiante ale pielii în regiunea fosei
axilare în urma tratamentului radioterapic al cancerului glandei mamare;
- ameliorarea vitalizării plăgii, micşorarea limforeei după intervenţiile chirurgicale la
bolnavele de cancer al glandei mamare;
- prevenirea infectării plăgii postoperatorii şi ameliorarea vitalizării plăgii după intervenţia
chirurgicală rezecţia sectorală a glandei mamare sau rezecţia sectorală a ambelor glande mamare
la bolnavele cu maladii benigne ale glandei mamare (tumori benigne şi forme nodozice ale maladiei
fibrochistice).
S-a constatat că tratamentul leziunilor postradiante – a epiteliitei postradiante în regiunea
fosei axilare a fost eficient în toate 5 cazuri, manifestat prin micşorarea duratei de tratament cu 3 zile
(până la dispariţia simptomelor de epiteliită – a hiperemiei, eroziunii pielii, infiltraţiei inflamatorii a
ţesuturilor subcutane) (Fig. 20), comparativ cu tratamentul acestor leziuni în cazul altor remedii larg
aplicate (unguentul Methyluracil, levomicol, sol.Castelani etc.) care durează 8-14 zile.

A B
Fig. 20. Aspect al epiteliitei postradiante a pielii în regiunea fosei axilare până la operaţie (A)
şi după tratamentul pre- şi postoperator cu Enoxil (B)

La bolnavele de cancer al glandei mamare, cărora li s-a aplicat preparatul Enoxil,

intraoperator şi postoperator, s-a micşorat durata de vitalizare a plăgii, suturile fiind înlăturate peste
8-9 zile (Fig. 21).

276
 A B
Fig.21. Cancer al glandei mamare până (A) şi după (B) operaţie, cu prelucarea intra- şi
postoperatorie a plăgii cu Enoxil

Din 12 bolnave, 9 au fost supuse preoperator curelor de polichimioterapie (PCT) şi

radioterapie (RT). De regulă, după PCT şi RT suturile se înlătură peste 12-14 zile după operaţie.
Totodată, la 10 bolnave s-a atestat o limforee mai puţin pronunţată decât media obişnuită pentru
aceste bolnave: la 14 zile după operaţie, limforeea constituia 50% din cantitatea iniţială (2-3 zile
după operaţie). Aceast fapt a permis ca 8 bolnave să înceapă tratamentul postoperator – PCT sau
RT la a 15-17-a zi după intervenţia chirurgicală. Este important de menţionat că, de regulă, din
cauza limforeei bolnavele încep următoarea metodă de tratament adjuvant peste 21-28 zile de la
operaţie.
La bolnavele cu maladii benigne ale glandei mamare, vitalizarea plăgii s-a produs peste 7-8
zile după operaţie, iar simptome de inflamaţie în plagă nu s-au atestat. Chiar şi la 2 bolnave cărora
nu li s-au aplicat antibiotice din cauza sarcinii de 26-27 şi 22-23 săptămâni, vitalizarea plăgilor, de
asemenea, s-a produs în 7-8 zile.
În concluzie se poate menţiona că preparatul Enoxil în soluţie apoasă şi/sau alcoolică de 5%
prezintă eficienţă înaltă în tratamentul epiteliitei postradiante, micşorarea termenelor de vitalizare a
plăgilor la bolnavele de cancer al glandei mamare şi cu maladii benigne ale glandelor mamare,
micşorarea limforeei în perioada postoperatorie la bolnavele de cancer al glandei mamare [6].

9.4.3. Aplicarea preparatului Enoxil în tratamentul leziunilor termice

Studiul eficacitaţii clinice a preparatului farmaceutic Enoxil (produs de SA „Farmaco"), în
tratamentul arsurilor acute a fost efectuat în cadrul secţiei Leziuni termice, IMSP Spitalul Clinic de
Traumatologie şi Ortopedie al MS RM. Toate investigaţiile s-au efectuat având acordul pacienţilor
dupa familiarizarea acestora cu preparatul în studiu.

277
 Metodele de cercetare au cuprins următoarele investigaţii:
 clinice – studiul asupra simptomelor de bază:
- subiective – durere, frigere, rash cutanat, impotenţă funcţională;
- obiective – sindrom inflamator, eliminări din plagă, apariţia crustei, decolarea crustei,
debutul epitelizării şi sfârşitul epitelizării;
- determinarea reparaţiei cicatriciale şi ameliorării vindecării proceselor patologice în
ţesuturile lezate;
- stabilirea prezenţei efectelor adverse sau a complicaţiilor în tratamentul cu Enoxil;
- determinarea termenelor de reparaţie a arsurilor acute, a zonelor donore şi a transplantelor
de piele.
 microbiologice:
- studiul de laborator al florei din plăgile cu arsuri;
- determinarea calitativă şi cantitativă a florei plagale înainte, în timpul şi după
tratamentulul cu Enoxil;
Schema investigaţiiilor: bolnavii au fost selectaţi conform grupelor de varstă şi sex
comparabile, cu grad şi profunzime de leziuni relativ similare. Rezultatele obţinute în urma
tratamentului cu Enoxil şi cu Betadină au fost supuse studiului comparativ.
Schema de administrare a medicamentului. Tratamentul cu Enoxil s-a efectuat având acordul
pacientului, în condiţii de staţionar, în urma aprecierii gradului, suprafeţei şi debutului leziunii.
Pansamentul cu Enoxil şi Betadină s-a efectuat după toaleta chirurgicală de rutină a plăgilor,
înlăturarea detritului plagal, folosind material atraumatic de pansament inert. Aplicarea locală a
remediilor sus-menţionate a fost complementară tratamenului infuzional, transfuzional,
antibioticoterapiei, vitaminoterapiei, imunocorectorilor, etc, care prescrise, de obicei, bolnavilor cu
arsuri. Procedeul a fost utilizat în tratamentul arsurilor acute necontaminate (începând cu primele
ore de la traumatism) şi contaminate (dupa primele zile de la traumatism cu prezenţa semnelor
inflamatorii locale). Pansamentele cu Enoxil şi Betadină au fost aplicate pe suprafeţele
transplantelor şi zonelor de prelevare a acestora, peste plasa atraumatică.
Tratamentul: pansamentele îmbibate cu sol. Enoxil – 1% sau Betadină – 1%, cate 20-25 ml
pentru 1% de suprafaţă de leziune, au fost aplicate zilnic peste pansamentele atraumatice, care
acopereau primar suprafaţa de arsură.
Scopul investigaţiilor a constat în aprecierea eficacitaţii clinice a soluţiei de Enoxil în
tratamentul leziunilor termice superficiale şi profunde.

278
 Obiectivele au fost următoarele:
- stabilirea eficacitaţii clinice a tratamentului cu sol. Enoxil – 1% la pacienţii cu plăgi acute
postarsură, cauzate de agenţi termici, chimici, electrici, precum şi în cazul regenerării
zonelor donore şi a transplantelor de piele;
- analiza efectului tratamentului plăgilor cu grad diferit de infectare;
- determinarea toleranţei pacienţilor la preparat şi a efectelor adverse;
- studiul comparativ al soluţiilor de Enoxil – 1% şi Betadină – 1%.
S-a constatat că preparatul Enoxil este comod în administrare: nu se lipeşte de plagă şi
formează о peliculă protectivă pe suprafaţa lezată, uşor înlaturată, fără dureri. Perioada dintre
schimbul pansamentelor (1-2 zile) este bine tolerată de pacienţi, care menţionează un comfort local
şi o diminuare a edemului segmentelor afectate. La aplicarea zilnică a pansamentelor cu Betadină
bolnavii nu acuzau iniţial senzaţie de frigere sau durere, în schimb, menţionau un discomfort local
dupa uscarea pansamentului, manifestat peste câteva ore, cu precădere, prin impotenţă funcţională
mai pronunţată, lipirea materialului de pansament de suprafaţa plăgii. Totodată, era anevoioasă şi
dureroasă înlăturarea ulterioară a pansamentului. Datele rezultatelor sunt prezentate în Tab.16-19,
Fig. 22.

Tabelul 16. Indicii de bază implicaţi în cercetare

Indici Betadină, 1% Enoxil, 1%

Bolnavi – sex, vârstă Femei – 7, bărbaţi – 13 Femei – 8, bărbaţi – 11
Vârsta medie 51,0 ani 50,7 ani
Tipul de tratament
Chirurgical 6 (30%) 9 (47,4%)
Conservator 14 (70%) 10 (52,6%)
Durata medie de tratament (zile)
Arsură superficială 15,3 13,8
Arsură profundă 39 22,3
Profunzimea arsurilor (%)
Suprafaţă superficială 11,4 17,4
Suprafaţă profundă 4,3 12,3
Originea arsurilor
Flacără 12 (60%) 8 (42,1%)
Lichid şi abur 8 (40%) 6 (31,6%)
Chimică - 2 (10,5%)
Electrică - 1 (5,4%)

279
 Contact - 2 (10,5%)
Localizarea arsurilor
Arsură solitară pe un segment anatomic 11 (55%) 7 (36,8%)
Arsură solitară pe mai multe segmente 9 (45%) 12 (63,2)
Anatomice

Rezultatele obţinute demonstrează următoarele efecte curative evidente ale preparatului

medicamentos în baza Enoxilului:
- atenuarea edemului posttraumatic şi sindromului inflamator local;
- diminuarea eliminărilor purulente din plagă;
- accelerarea proceselor de epitelizare spontană în cazul arsurilor superficiale;
- reducera timpului de cicatrizare a zonelor donore şi a transplantelor;
- micşorarea perioadei de pregătire preoperatorie pentru necrectomie precoce şi transplant;
- ameliorarea араriţiei şi decolării timpurii a crustei;
- reducerea fenomenelor toxice generale;
- epitelizarea rapidă şi, respectiv, rezultatul estetic mai bun.

Tabelul 17. Începutul şi durata tratamentului

Betadină, 1% Enoxil, 1%
Debut de tratament arsură necontaminată: 10 Debut de tratament arsură necontaminată: 3
(50%) (15,8%)
Tratamentul la arsuri profunde Tratamentul la arsuri profunde necontaminate
necontaminate cu suprafaţa medie de 1% cu suprafaţa medie de 5% – 36 zile;
– 35 zile;
Tratamentul la arsuri superficiale Tratamentul la arsuri superficiale
necontaminate cu suprafaţa medie 15% – necontaminate cu suprafaţa medie 21% – 16
15,2 zile zile
Debut de tratament la arsura contaminată: 5 Debut de tratament la arsura contaminată: 5
(25%) (26,3%)
Tratamentul la arsuri superficiale Tratamentul la arsuri superficiale
contaminate cu suprafaţa medie de 4,3% – contaminate cu suprafaţa medie de 9% – 12
17,7 zile; zile;
Tratamentul la arsuri profunde contaminate cu Tratamentul la arsuri profunde contaminate cu
suprafaţa medie 1,5% – 25,5 zile suprafaţa medie 1% – 19 zile
Tratamentul la arsuri superficiale Tratamentul la arsuri superficiale
contaminate cu suprafaţa medie de 10% –13 contaminate cu suprafaţa medie de 20% – 15
zile; zile;
Tratamentul la arsuri profunde contaminate cu Tratamentul la arsuri profunde contaminate cu
suprafaţa medie 6% – 46 zile suprafaţa medie 13% – 43 zile

280
 Tabelul 18. Analiza microbiologică a diferitelor tipuri de arsuri
Betadină, 1% Enoxil, 1%
Arsură infectată, cazuri
I frotiu (la internare): I frotiu (la internare):
S.aureus 3 S.epidermidis 1
P.aeruginosa 1 S.aureus 2
S.aureus + Citrobacter diversus 1 S.aureus + P.aeruginosa 2
- Enterococcus faecalis 2
- S.aureus + Citrobacter freundii 1
- E.aerogenes 1
- S.aureus + P.vulgaris 1
- Fără creştere 1
II frotiu (în timpul tratamentului): II frotiu (în timpul tratamentului):
Citrobacter diversus 1 S.aureus + E.aerogenes 3
S.aureus 3 S.aureus 2
P.aeruginosa 1 Fără creştere 6
III frotiu (la sfârşitul tratamentului): III frotiu (la sfârşitul tratamentului):
S.aureus + Citrobacter diversus 1 S.epidermidis 1
S.aureus 2 S.aureus 1
Fără creştere 2 Fără creştere 9
Tabelul 19. Reacţia bolnavilor la tratament
Betadină, 1% Enoxil, 1%
Zile preoperatorii: (20 bolnavi) – 22,7 zile Zile preoperatorii: (20 bolnavi) – 11 zile
Epitelizarea donatorilor şi transplantelor: Epitelizarea donatorilor şi
(8 cazuri) – 14 zile transplantelor: (19 cazuri) – 8,8 zile
Durere: 20 bolnavi – 23,5 zile Durere: 19 bolnavi – 7,11 zile
Senzaţie de arsură: 20 bolnavi – 13,4 zile Senzaţie de arsură: 19 bolnavi – 8,05 zile
Debutul pruritei: 20 bolnavi – 14,3 zile Debutul pruritei: 19 bolnavi – 10,02 zile
Sindrom inflamator: 17 bolnavi – 11,1 zile Sindrom inflamator: 19 bolnavi – 6,11 zile
Eliminări purulente: 14 bolnavi – 12,5 zile Eliminări purulente: 4 bolnavi – 4,7 zile
Impotenţă funcţională: Impotenţă funcţională:
20 bolnavi – 13,1 zile 19 bolnavi – 11,2 zile
Pansament strâns: 17 bolnavi – 13,9 zile Pansament strâns: 10 bolnavi – 10,5 zile
Febră: 17 bolnavi – 10,3 zile Febră: 15 bolnavi – 9,3 zile
Sete: 15 bolnavi – 8,5 zile Sete: 17 bolnavi – 9,8 zile
Intoxicaţie: 14 bolnavi – 10,2 zile Intoxicaţie: 15 bolnavi – 8,1 zile
281
 Apariţia crustei: 15 bolnavi – 4,7 zile
Decolarea crustei: 15 bolnavi – 12,1 zile
Temperatura locală: 16 bolnavi – 8,6 zile
Debutul epitelizării: 20 bolnavi – 13,1 zile
Şfârşitul epitelizării:
20 bolnavi – 21,6 zile
Apariţia crustei: 18 bolnavi – 3,6 zile
Decolarea crustei: 18 bolnavi – 7 zile
Temperatura locală: 10 bolnavi – 6,03 zile
Debutul epitelizării: 19 bolnavi – 9,7 zile
Şfârşitul epitelizării:
19 bolnavi – 18,6 zile

Toleranţa preparatului. Preparatul a fost bine suportat. În studiul realizat nu s-au observat reacţii
adverse, alergice sau de alte tipuri.
Asocierea. Nu s-au atestat interacţiuni medicamentoase concomitent cu antibioticoterapia,
imunoterapia, terapia infuzională şi transfuzională, analgezicele, etc.
S-au constatat următoarele:
- efectul curativ evident în cadrul tratamentului local al arsurilor superficiale şi profunde cu
Enoxil;
- adjuvarea preparatului Enoxil sporeşte atât cantitativ, cât şi calitativ procesul reparatoriu, ceea
ce face posibilă utilizarea acestuia pe viitor în combustiologie;
- aplicarea cu succes în cazul ingrijirilor postoperatorii a transplantelor şi zonelor donore indică
о utilizare mai vastă;
- preparatul este bine tolerat, fără manifestări toxice;
- preparatul Enoxil poate fi utilizat în tratamentul arsurilor acute superficiale şi profunde, în
evoluţia postoperatorie după dermatoplastie.

A B
Fig. 22. Aspect de leziune termică în faza de debut (A) şi de vindecare (B).

282
 9.4.4. Testarea eficienţei preparatului Enoxil în clinica de chirurgie oro-maxilo-facială
pediatrică
Studiul s-a efectuat în secţia Chirurgie oro-maxilo-facială a Spitalului Clinic Republican
pentru Copii „Emilian Coţaga". Preparatul Enoxil s-a aplicat la 14 pacienţi cu leziuni şi procese
inflamatorii ale ţesuturilor moi în regiunea maxilo-facială. Tratamentul leziunilor traumatice ale
ţesuturilor moi ale regiunii maxilo-faciale cu preparatul Enoxil a fost aplicat la 5 pacienţi cu vârsta
între 1,9-9 ani. Preparatul, în sol. alcoolică de 5%, a fost utilizat prin prelucrarea pielii şi aplicarea
meşelor pe regiunea afectată.
Aplicarea altor preparate în cadrul tratamentului postoperatoriu. Pacienţilor li s-au
administrat remedii parenterale: analgetice, iar la necesitate – antibiotice (5 zile).
Scopul aplicării preparatului Enoxil a fost:
- elucidarea eficienţei tratamentului local al leziunilor traumatice ale ţesuturilor moi după
prelucrarea primară chirurgicală şi sporirea epitelizării plăgii;
- tratamentul local al plăgilor infectate după evacuarea colecţiilor purulente;
- micşorarea termenului de lichidare a eliminărilor purulente din plagă, ameliorarea vitalităţii
plăgii postoperatorii (micşorarea edemaţiei, sporirea epitelizării plăgii).
S-a constatat că tratamentul leziunilor posttraumatice a fost eficient în toate 5 cazuri,
fenomenul manifestându-se prin lichidarea edemaţiei, hiperemiei ţesuturilor la a 2-3-a zi; lipsa de
inflamaţie în plagă, accelerarea epitelizării cu 1-2 zile comparativ cu durata tratamentului acestor
leziuni cu alte remedii tradiţionale (comprese cu dimexidă, ulei de salvie, cătină, ş.a.) (Fig. 23).

Fig. 23. Evoluţia tratamentului cu Enoxil în cazul traumatismului maxilo-facial

la o fetiţă de 5 ani

283
 La pacienţii cu afecţiuni inflamatorii ale regiunii maxilo-faciale, cu vârsta între 3-14 ani care
prezentau adenite acute purulente – 4, furuncule – 3, parotidită cronică parenchimatoasă exacerbată
–1, flegmonă – 2, preparatul s-a aplicat pentru sporirea lichidării eliminărilor purulente din plagă,
lichidarea mai rapidă a edemaţiei, ameliorarea vitalizării plăgii după intervenţia chirurgicală în
perioada postoperatoie. În cadrul pansamentului, plaga se iriga cu sol. apoasă de 3% de Enoxil, apoi
se aplică meşa cu sol. alcoolică de 5% de preparat.
Administrarea altor preparate în cadrul tratamentului. Tuturor pacienţilor în primele 5-7 zile
postoperatorii li s-a prescris tratament cu antibiotice, hiposensibilizante, analgezice – la necesitate –
fizioterapie.
S-a concluzionat că tratamentul afecţiunilor inflamatorii menţionate cu preparatul Enoxil a
demonstrat eficacitate, manifestată prin micşorarea termenului de eliminare a puroiului din plagă,
acesta dispărând la a 2-3 zi; micşorarea edemaţiei ţesuturilor moi cu circa 75% din volum la 2-3 zile;
micşorarea termenului de vitalizare a plăgii după intervenţia chirurgicală cu 2-3 zile, comparativ cu
durata tratamentului acestor plăgi la aplicarea altor remedii (ung. Heparină, ung. catină, salvie etc.).
Deci preparatul Enoxil în sol. apoasă sau/şi alcoolică de 3-5% a demonstrat eficienţă în
tratamentul leziunilor traumatice ale ţesuturilor moi, a afecţiunilor inflamatorii ale regiunii maxilo-
faciale la copii, care s-a manifestat prin micşorarea termenelor de lichidare a eliminărilor purulente
din plagă şi micşorarea duratei de vitalizare a plăgii.
Rezumând datele prezentate, se poate menţiona că importanta problemă ştiinţifico-practică
soluţionată în respectivul compartiment constă în elucidarea faptului că preparatul Enoxil manifestă
evidente proprietăţi curative în tratamentul local al ulcerelor trofice de gambă, epiteliitei
postradiante şi a plăgilor postoperatorii la bolnavele de cancer al glandei mamare, al arsurilor
superficiale şi profunde, leziunilor traumatice ale ţesuturilor moi și al afecţiunilor inflamatorii ale
regiunii maxilo-faciale la copii. În toate aceste situaţii clinice, preparatul Enoxil nu provoacă reacţii
adverse, este uşor tolerat de bolnavi, reduce considerabil durata de tratament. Aceste efecte se
datorează pronunţatelor însuşiri antimicrobiene, regenerative şi antioxidante ale Enoxilului.

9.5. Sinteza rezultatelor obţinute

Infecţiile de plagă prezintă unele dintre problemele de bază ale medicinei contemporane.
Pentru multe ţări cu nivel economic precar şi standarde joase de igienă, apariţia, dezvoltarea şi
răspândirea acestor boli au devenit o preocupare socială. Maladiile menţionate aduc prejudicii
medicale şi economice importante şi ţărilor cu nivel economic dezvoltat, în special, în ceea ce

284
priveşte infecţiile intraspitaliceşti (nozocomiale). Conform datelor NINSS [161], aceste infecţii
complică însănătoşirea, produc anxietate, măresc discomfortul pacientului şi pot conduce la deces.
Morbiditatea şi letalitatea prin infecţii nozocomiale constituie o problemă majoră pentru Republica
Moldova, pagubele economice anuale în urma infecţiilor septico-purulente doar în mun. Chişinău
constituind circa 19 mln 683 mii lei [14]. Izolarea şi identificarea microorganismelor din dermul
afectat sau plaga purulentă au demonstrat că bacteriile gram-pozitive Staphylococcus aureus, gram-
negative Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Proteus vulgaris şi fungul Candida albicans
prezintă agenţi cauzali frecvenţi ai acestor boli [183].
Prin acţiunea de monitoring al rezistenţei microorganismelor la preparatele antimicrobiene,
demarată în Republica Moldova în 2002, s-a constatat, ca şi în întreaga lume, fenomenul tot mai
evident de creştere a rezistenţei tulpinilor de microorganisme – a agenţilor patogeni ai multor
infecţii la acţiunea antibioticelor, chiar şi a celor de ultimă generaţie [16].
Fenomenul tot mai alarmant de rezistenţă a microorganismelor patogene la antibiotice
orientează specialiştii în domeniu spre elaborarea preparatelor antimicrobiene bazate pe mecanisme
de acţiune principial noi. Deşi utilizarea extraselor taninice din plante pentru tratarea diferitor
infecţii ale plăgilor este cunoscută de multă vreme [188], la moment nu există o gamă vastă de
preparate medicinale în baza acestor compuşi.
Este cunoscut faptul că seminţele de struguri prezintă o sursă bogată de aşa-numitele
enotaninuri – taninuri condensate care reprezintă o gamă vastă de substanţe naturale cu structură
polifenolică, remarcate prin conţinut înalt de proantocianidine [126]. Cea mai mare parte a
enotaninurilor sunt insolubile în apă, din care motiv utilizarea lor în calitate de antioxidanţi este
dificilă. Pentru lărgirea spectrului acestor valoroase substanţe polifenolice s-a propus drept scop
elaborarea un procedeu de hidrosolubilizare a enotaninurilor, determinarea proprietăţilor
antioxidante şi antimicrobiene ale compusului elaborat. Enotaninurile solubile în alcool etilic au
fost supuse procesului de hidrosolubilizare prin tratarea acestora cu peroxid de hidrogen în raportul
masic, respectiv, 1: (3…6), timp de 7 … 15 min, la temperatura de 70 … 100oC, după care soluţia s-
a evaporat la temperatura de 40 … 65 oC, iar produsul obţinut s-a uscat la aceeaşi temperatură până
la masă constantă.
S-a constatat că în cadrul procesului de oxidare a enotaninurilor, peroxidul de hidrogen rupe
lanţul polimeric al enotaninurilor, formând compuşi noi care conţin grupe funcţionale carboxilice,
peroxidice, alcoolice, fenolice, aldehidice, cetonice, esterice etc. Ca rezultat, se obţin compuşi
organici solubili în apă cu gust astringent. Prezenţa grupelor carboxilice, peroxidice, alcoolice,

285
fenolice, aldehidice, cetonice, esterice în compusul nou format a fost demonstrată prin spectroscopie
IR, titrări acido-bazice şi indicele peroxidic [2], obţinute la masspectrometrul MALDI (Matrix-
Assisted Laser Desorption/Ionization), seria Bruker Daltonix Flex Analysis.
Datele masspectrometrice au confirmat originea catechinică a compuşilor în amestecul
studiat în care, judecând după intensitatea maximurilor masei ionice predomină structurile
monomerice. Analiza cu privire la activitatea antioxidantă a Enoxilului, determinată la aparatul
numit chemiluminometru (Turner Design TD 20/20, US) a demonstrat nivelul diminuat al acesteea
comparativ cu martorul, dar mărită comparativ cu compusul de origine – enotanina. Datele
chemiluminometrului au demonstrat că capacitatea antioxidantă a enotaninurilor alcătuieşte 33,14%,
iar a Enoxilului – 54,02%. Deci Enoxilul are activitate antioxidantă cu 20,88% mai pronunţată în
comparaţie cu enotaninurile iniţiale din care s-a obţinut.
Activitatea antioxidantă mai înaltă a Enoxilului în comparaţie cu enotaninurile se explică
prin faptul că în procesul de hidrosolubilizare a enotaninurilor, paralel cu multiplele procese de
oxidare are loc şi procesul de depolimerizare a lanţului polimeric al proantocianidinelor. Ca urmare,
dintr-o macromoleculă de enotaninuri se formează un număr mare de monomeri de catechine,
epicatechine, etc. [76]. Prin analiza relaţiei concentraţie – activitate antioxidantă, s-a constatat că în
intervalul de concentraţii 1,0 · 10 -8 ... 2,5 · 10 -2 (%) de Enoxil, activitatea antioxidantă a diminuat
paralel cu descreşterea concentraţiei, indicele cercetat fiind aproape constant (31,28...32,16) în
intervalul 10-4 ... 10-8 %. Deci activitatea antioxidantă a preparatului elaborat a fost destul de mare
chiar şi la diluţii avansate. Cercetarea variaţiei în timp a semnalului chemiluminiscent, în funcţie de
logaritmul concentraţiei Enoxilului, a pus în evidenţă faptul că la concentraţii mai mari de 0,6% a
acestuia, activitatea antioxidantă a fost, practic, egală cu 100%, adică pornind de la această
concentraţie, aproape toţi radicalii liberi prezenţi în sistem sunt captaţi.
Activitatea antioxidantă a Enoxilului este deosebit de valoroasă, ţinând cont de faptul că
stresul oxidant este implicat în patogeneza numeroaselor maladii [184]. Pentru testarea activităţii
antimicrobiene a Enoxilului, iniţial s-a procedat la cercetarea acţiunii acestuia asupra creşterii in
vitro pe mediu must de bere-agar a fungilor fitopatogeni Fusarium spp., care conform mai multor
date recente se constată implicaţi şi în multe boli oportunistice severe la om [18, 21], printre care se
evidenţiază leziunile cutanate şi subcutanate masive ale pielii – hialohifomicoze [78, 97].
S-a constatat că suplimentarea mediului de cultivare cu Enoxil a condus la diminuarea
creşterii liniare a coloniilor de F.oxysporum, în intervalul de concentraţii 10-6…10-1% cu
8,1...46,9%. În cazul enotaninului (materie primă iniţială) reprimarea a fost mai slabă – cu

286
3,9...14,4%. Astfel, spre deosebire de enotanin, Enoxilul a manifestat un efect fungistatic mai
pronunţat asupra ciupercii F.oxysporum.
Prin analiză corelaţională a fost relevată o dependenţă pronunţată a reacţiei fungilor
Fusarium la Enoxil, între primele şi ultimele zile de testare (3-10 zile), ceea ce relevă capacitatea
stabilă a preparatului de a inhiba creşterea fungilor pe această durata de timp. Analiza regresională a
pus în evidenţă ecuaţiile matematice ale dependenţelor: între ziua a 10-a (y) şi a 3-a (x) de testare
pentru F.oxysporum y = -9,4285+2,1175 x (p≤0,05), iar între ziua a 10-a (y) şi a 5-a (x) pentru
F.solani – y = -31,3737+2,7046 x (p≤0,05). Fenomenul exclude necesitatea obligatorie de testare a
preparatului în zilele 7 şi 10, ceea ce conduce la reducerea volumului de lucru.
Analiză clusteriană şi scanarea tridimensională au relevat faptul că Enoxilul în
concentraţia 10-1%, care a prezentat cele mai înalte valori ale gradului de reprimare a creşterii
coloniilor de F.oxysporum şi F.solani pe durata testării (10 zile) a format un cluster separat,
determinat de valori înalte ale distanţelor euclidiene al acestuia de celelate variantele aflate în studiu
(10-6...10-2%), ceea ce relevă că nivelul de eficienţă a Enoxilului în concentraţia 10-1% are
superioritate avansată în comparaţie cu alte concentraţii de Enoxil sau enotanină.
Conform datelor din literatura de specialitate, valorile concentraţiei minime inhibitorii (CMI)
sunt relevante pentru stabilirea gradului de activitate a preparatelor testate [43, 170]. Cercetările
noastre au relevat că concentraţia minimă de inhibiţie a Enoxilului pentru bacteriile testate – gram-
pozitivă S.aureus, şi gram-negative E.coli, P.aeruginosa, P.vulgaris s-a manifestat în intervalul de
concentraţii 0,15-0,3%, iar cea bactericidă (CMB) – în limitele 0,3-0,6%. Pentru fungul C.albicans
concentraţia minimă de inhibiţie este de 0,3%, iar cea fungicidă (CMF) – 0,6%.
Prin analiză corelaţională s-a constatat că gradul de dependenţă (r) între CMI şi CMB/CMF
este semnificativ şi pozitiv, egal fiind cu 0,66. Deci, valorile CMI şi CMB/CMF pentru
microorganismele aflate în studiu sunt destul de apropiate. Analiza regresională care are valoare
predictivă şi prezintă relaţia matematică între 2 factori dependenţi a demonstrat că ecuaţia acesteia
pentru CMI şi CMB este următoarea: y=0,0923+0,3385 x (p≤0,05), în care y este CMB/CMF, iar x
– CMI.
Prin cercetarea timpului de acţiune a Enoxilului în concentraţia bactericidă de 0,3 % asupra
culturilor aflate în faza de multiplicare exponenţială (peste 8 ore de la însămânţare pe mediul de
cultivare) de S.aureus şi E.coli, s-a constatat că efectul bactericid s-a manifestat în timp de 4 şi 5
ore, respectiv. Analiză corelaţională a demonstrat că dependenţa între sensibilitatea la durata de

287
acţiune pentru E.coli şi S.aureus este semnificativă şi pozitivă: r=0,91, ceea ce denotă activitatea
antibacteriană complexă a preparatului.
Ecuaţia regresională a dependenţei este: y=0,7059+0,9118* x, la nivelul de confidenţă
p≤0,05, în care y prezintă capacitatea de creştere a bacteriei S.aureus, corelată cu x – capacitatea de
creştere a bacteriei E.coli peste n ore de acţiune a Enoxilului. Astfel, cercetările efectuate, prin
stabilirea dependenţelor corelaţionale şi regresionale între reacţia bacteriilor S.aureus şi E.coli la
acţiunea Enoxilului pe durata de timp 1-5 ore, prezintă o importanţă predictivă, întrucât pot fi exluse
testările suplimentare pentru una dintre aceste specii.
Surse ştiinţifice relevă, că microscopia electronică este implicată în cercetarea analizei
ultrastructurale şi morfologice în biologia celulară, virusologie şi microbiologie, în studii ale
medicinei moleculare şi patogenezei microbiene [233].
În legătură cu oportunităţile microscopiei electronice s-a cercetat influenţa concentraţiei
bactericide de Enoxil (0,3%) asupra bacteriilor E.coli, S.aureus. Sub acţiunea preparatului Enoxil s-
a produs blocarea procesului de multiplicare a celulelor bacteriene.
Calculul statistic a demonstrat că în varianta martor toate celulele au avut aspect de bacili
tipici (100,0±0,0%), pe când în varianta cu Enoxil frecvenţa acestor bacili a constituit doar
18,0±3,3%, iar cu multiplicare inhibată – 82,6±6,2%, respectiv.
În ceea ce priveşte cultura de S.aureus, s-a constatat că sub acţiunea Enoxilului în
concentraţia bactericidă de 0,3% s-a mărit numărul de celule cu modificări morfostructurale
(contururi neregulate, suprafeţe mate).Astfel, dacă în varianta martor toate celulele au prezentat
suprafaţă netedă a peretelui celular, iar frecvenţa cocilor cu modificări morfostructurale a fost la
nivel de 7,0±1,2%, în varianta cu Enoxil, frecvenţa acestora a constituit 87,0±2,3%. Reprimarea
procesului de diviziune bacteriană atestat la speciile E.coli, S.aureus ar putea fi explicat prin
mărirea permeabilităţii peretelui celular bacterian cu ulterioara inhibiţie a aparatului enzimatic, ceea
ce, în final, conduce la blocarea procesului de diviziune celulară.
În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat că concentraţia statică a Enoxilului pentru
P.aeruginosa este de 0,2%. Cercetarea influenţei preparatului în această concentraţie asupra
bacteriei a pus în evidenţă schimbări semnificative ale unor indici biochimici şi funcţionali. Astfel,
sub acţiunea Enoxilului în concentraţie statică (0,2%) s-a produs reprimarea activităţii unor
asemenea enzime importante pentru vitalitatea şi manifestarea însuşirilor patogenice ale bacteriei,
precum ar fi oxidazele, citratreductazele şi hemolizinele. Totodată, culturile de bacterii tratate cu
Enoxil nu au produs piocianină şi nu au prezentat miros specific.

288
 Conform datelor din literatura de specialitate, reprimarea sintezei hemolizinelor conduce la
diminuarea efectelor citotoxice ale P.aeruginosa asupra celulelor implicate în reacţiile imunitare –
neutrofilelor şi limfocitelor [114], iar a piocianinei – la mărirea vulnerabilităţii bacteriilor la acţiunea
unor factori nefavorabili, de exemplu, hipoxie, raze UV, dar şi la deprivarea de unele mecanisme
patogenetice, precum ar fi traumarea epiteliului respirator şi declanşarea proceselor proinflamatorii
ale fagocitelor [26].
După cum se ştie, testările in vitro sunt importante pentru stabilirea activităţii
biologice/fiziologice a oricărui preparat. Totuşi la extrapolarea testărilor in vivo, adesea potenţialul
preparat poate să nu manifeste rezultatul scontat. În legătură cu aceasta, preparatul Enoxil a fost
supus unor ample testări clinice.
Astfel, la Dispanserul Dermatovenerologic Republican s-a constatat eficienţa Enoxilului în
tratarea ulcerelor trofice de gambă, durata tratamentului fiind cu 5-7 zile mai mică în comparaţie cu
tratamentul obişnuit – 18 zile.
În Secţia Mamologie a Institutului Oncologic, s-a stabilit eficienţa înaltă a Enoxilului în
tratarea epiteliitei postradiante a pielii în regiunea fosei axilare şi a plăgilor postoperatorii în
cancerul glandei mamare, termenele de vitalizare a plăgilor fiind reduse cu 3 şi 7-8 zile, respectiv.
Totodată a fost apreciabilă capacitatea înaltă a preparatului de a reduce limforeea.
În cadrul Secţiei de Leziuni Termice a Spitalului Clinic de Traumatologie şi Ortopedie al
Ministerului Sănătăţii s-a constatat în cazul diferitor tipuri de arsuri – termice, chimice, electrice
ş.a. că este evident efectul curativ în cadrul tratamentului local al arsurilor superficiale şi profunde cu
Enoxil. Suplimentar la tratamentul general al arsurii tegumentului, adjuvarea preparatului Enoxil
sporeşte atât cantitativ, cât şi calitativ procesul reparatoriu şi poate fi utilizat pe viitor în acest
domeniu.
În Secţia de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială a Spitalului Clinic Republican pentru Copii
„Em.Coţaga" s-a stabilit că tratamentul afecţiunilor inflamatorii cu preparatul Enoxil în sol. apoasă
sau/şi alcoolică de 3-5% demonstrează eficacitate, manifestată prin micşorarea eliminărilor
purulente din plagă, acestea dispărând la 2-3 zile; micşorarea edemaţiei ţesuturilor moi cu circa 75%
din volum la 2-3 zile; micşorarea termenului de vitalizare a plăgii după intervenţia chirurgicală cu
2-3 zile, comparativ cu durata tratamentului acestor plăgi la aplicarea unor remedii tradiţionale.
De menţionat că în toate situaţiile clinice descrise, Enoxilul nu a manifestat reacţii adverse, a
fost bine tolerat de bolnavi, nu a prezentat toxicitate, iar cicatrizarea plăgilor a avut un aspect estetic
mai superior comparativ cu remediile tradiţionale.

289
 Aceste rezultate sunt în concordanţă cu datele autorilor despre rolul pozitiv al preparatelor
taninice la tratarea plăgilor datorită proprietăţilor antimicrobiene şi antioxidante [30, 124, 136].
Deci prin elaborarea procedeului de obţinere în baza materiei prime locale din seminţe de
struguri – a enotaninului preparatului Enoxil, cu proprietăţi antioxidante, antimicrobiene înalte şi
efect regenerativ pronunţat la tratarea plăgilor, se pot atinge realizări importante medicale şi obţine
beneficii economice prin reducerea cheltuielilor directe pentru medicamente şi a duratei de
spitalizare.
Analiza rezultatelor prezentate în acest capitol scoate în evidenţă problema ştiinţifică importantă
şi soluţionată ce ţine de stabilirea activităţilor antimicrobiene, antioxidante şi regenerative ale unui
nou compus autohton polifuncţional de origine taninică – Enoxil, care poate fi utilizat la tratarea
afecţiunilor ce au la bază un sistem de interacţiuni ale factorilor nocivi – microbieni x oxidanţi x
antiregenerativi. Tehnologia de obţinere a preparatului Enoxil se bazează pe elaborarea unui sistem-
cadru de interacţiuni ale factorilor de diferită origine: biologică – materie primă (enotaninuri), fizică
– temperatură (70...100°C), chimică – peroxid de hidrogen. Procesele chimice şi fizico-chimice
declanşate, au determinat depolimerizarea compusului polimeric iniţial într-un complex catechinic
format, în special, din structuri monomerice esterificate, conferind, astfel, compusului obţinut
activitate antioxidantă, mecanismul de bază al căreia este captarea radicalilor liberi din sistem.
Activitatea antioxidantă a preparatului elaborat prin hidrosolubilizare chimică este destul de
mare chiar şi la diluţii avansate 10 -4 ... 10-8 %. Prin cercetarea variaţiei în timp a semnalului
chemiluminiscent, în funcţie de logaritmul concentraţiei Enoxilului, s-a constatat că la concentraţii
mai mari de 0,6% a Enoxilului activitatea antioxidantă este practic egală cu 100%, adică pornind de
la această concentraţie, practic, toţi radicalii liberi prezenţi în sistem sunt captaţi.
Prin analiză corelaţională s-a constatat că gradul de dependenţă (r) între CMI şi CMB al
bacteriilor E.coli şi S.aureus este semnificativ şi pozitiv, egal fiind cu 0,66. Analiza regresională
care are valoare predictivă şi prezintă relaţia matematică a dependenţei a demonstrat că ecuaţia
acesteia este următoarea: y=0,0923+0,3385 x (nivelul de confidenţă p≤0,05); dependenţa între
sensibilitatea la durata de acţiune a Enoxilului pentru E.coli şi S.aureus este semnificativă şi
pozitivă: r=0,91, ecuaţia regresională a dependenţei fiind: y=0,7059+0,9118* x (p≤0,05), în care y
prezintă capacitatea de creştere a bacteriei S.aureus, corelată cu x – capacitatea de creştere a
bacteriei E.coli peste n ore de acţiune a Enoxilului.
S-a constatat activitatea fungitoxică înaltă a Enoxilului (10-1%) pentru unii din agenţii
cauzali ai hialohifomicozelor umane – Fusarium oxysporum şi F.solani. Prin analiză corelaţională a

290
fost relevată o dependenţă pronunţată a reacţiei fungilor la Enoxil, între primele şi ultimele zile de
testare, ceea ce relevă capacitatea stabilă de inhibiţie a creşterii fungilor pe durata menţionată de
către preparat. Aceasta determină lipsa de necesitate a aprecierii efectelor preparatelor în zilele 7 şi
10 şi, deci, reducerea considerabilă a volumului de lucru. Analiza regresională a pus în evidenţă
ecuaţiile matematice ale dependenţelor: între ziua a 10-a (y) şi a 3-a (x) de testare pentru
F.oxysporum y = -9,4285+2,1175 x (p<0,05), iar între ziua a 10-a (y) şi a 5-a (x) pentru F.solani – y
= -31,3737+2,7046 x (p<0,05).
Analiza de microscopie electronică a pus în evidenţă faptul că la concentraţie bactericidă,
preparatul Enoxil a produs mărirea permeabilităţii peretelui celular bacterian (E.coli, S.aureus).
Concentraţia statică de Enoxil a inhibat activitatea unor asemenea enzime importante pentru
vitalitatea şi manifestarea însuşirilor patogenice ale tulpinilor de bacterii P.aeruginosa, precum ar fi
oxidazele, citratreductazele şi hemolizinele. Mărirea permeabilităţii peretelui celular şi diminuarea
activităţii enzimatice au determinat blocarea procesului de multiplicare al celulelor bacteriene.
Studiul comparativ al acţiunii unui şir de preparate antibiotice asupra culturilor de
P.aeruginosa, tratate şi netratate în prealabil cu Enoxil a pus în evidenţă faptul că preparatul
măreşte sensibilitatea microorganismului la majoritatea antibioticelor testate, fenomen care se
datorează măririi permeabilităţii peretelui celular şi diminuării activităţii enzimatice.
Prin testări clinice s-au constatat înalte proprietăţi antimicrobiene şi regenerative ale
Enoxilului pentru ulcerele trofice de gambă, plăgile mecanice, combustionale şi postoperatorii, ceea
ce confirmă capacităţile antimicrobiene şi antioxidante, atestate in vitro, astfel preparatul
prezentând înalte capacităţi curative.

Bibliografie
1. Brevet de invenţie. 3113 G2, MD, A 01 N 65/00. Compus ce posedă activitate fungitoxică
pentru ciuperca Fusarium oxysporum Snyd.et Hans / Lucian Lupaşcu, Elena Saşco, Tudor Lupaşcu,
Valeriu Rudic (MD). Cererea depusă 02.08.2006, BOPI nr 8/2006.
2. Brevet de invenţie. 3125 G2, MD, A01N 65/00. Procedeu de obţinere a enotaninurilor
hidrosolubile / Tudor Lupaşcu, Lucian Lupaşcu (MD). Cererea depusă 08.02.2006, BOPI nr 9/2006.
3. Brevet de invenţie. 3139 G2, MD, A 01 N 65/00. Compus ce posedă activitate fungitoxică
pentru ciuperca Fusarium solani (Mart.) App. Et. Wr. / Valeriu Rudic, Lucian Lupaşcu, Tudor
Lupaşcu, Elena Saşco (MD). Cererea depusă 08.02.2006, BOPI nr 9/2006.

291
 4. Brevet de invenţie. 3979 F1, MD, C 08 H 5/00, C 07 D 311/30. Compus cu proprietăţi
antioxidante / Tudor Lupaşcu, Gheorghe Duca, Lucian Lupaşcu, Maria Jiurgincă, Aurelia Meghea A
(MD). Cererea depusă 30.09.2008, BOPI, nr 11/2009.
5. Calmâc I. ş. a. Dinamica rezistenţei la antibiotice a microflorei eliminate din biosubstratele
bolnavilor în raionul Căuşeni. În: Epidemiologia şi microbiologia. Materialele congr.VI al
Igieniştilor, epidemiologilor şi microbiologilor din Republica Moldova. Chişinău, 2008, p. 266-268.
6. Godoroja N., Lupaşcu T., Tcaciuc D., Corincioi E., Lupaşcu L. Eficacitatea preparatului
Enoxil în tratamentul leziunilor postradiante şi plăgilor după mastectomie. În: Congresul al III-lea al
Oncologilor din Republica Moldova, 2010, p. 276-278.
7. Iftimie M.N. Testarea capacităţii de protecţie la radiaţiile UV a unor compozite şi produse
pe bază de extracte de plante naturale. În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, nr special,
2005, p. 1-30.
8. Lupaşcu G. Protecţia plantelor de fuzarioze. Protecţia plantelor. Realizări şi perspective.
Conferinţa ştiinţifico-practică “10 ani ai Centrului de Stat pentru Atestarea şi Omologarea
Produselor de Uz Fitosanitar şi a Fertilizanţilor”. Chişinău, 2004, p. 31-32.
9. Lupascu L. Particularităţi de acţiune a enotaninurilor modificate asupra creşterii fungului
Fusarium solani (Mart.) App. et Wr. În: Curierul Medical, 2008, nr 4, p. 14-18.
10. Lupaşcu L. Influenţa taninurilor modificate asupra fungului Fusarium oxysporum
Link.ex FR. în condiţii in vitro. În: Revista Farmaceutică a Moldovei, 2008 a, nr 1-2, p. 40-46.
11. Matcovschi C., Procopişin V., Parii B. Ghid farmacoterapeutic. Chişinău: Î.S.F.E.-P.
Tipografia centrală, 2006. 1424 p.
12. Neniţescu C.D. Tratat elementar de chimie organică, Vol. II. Bucuresti: Editura Tehnică,
1958. 1027 p.
13. Piatkin Gh., Krivoşein Iu. Microbiologie. Chişinău: Lumina, 1993. 386 p.
14. Prisacari V., Paraschiv A., Jucovschi C. Evaluarea epidemiologica a factorilor de risc în
infecţiile septico-purulente nozocomiale. În: Buletinul ASM. Stiinte medicale, 2005, nr 2, p. 73-86.
15. Rudic V. BioR. Studii biomedicale şi clinice. Chişinău, 2007. 376 p.
16. Vişnevschi L., Bradu V. Modificarea rezistenţei microorganismelor la antibiotice, testate
în laboratorul microbiologic al CMPR Ungheni. În: Epidemiologia şi Microbiologia. Mat.Congr.VI
al Igieniştilor, epidemiologilor şi microbiologilor din Republica Moldova. Chişinău, 2008, p. 264-
265.

292
 17. Антонов В.Б. Микозы и микогенная аллергия как антропогенно-очаговые
заболевания. В: Успехи медицинской микологии, 2005, том 5, c. 54-56.
18. Антропова А.Б. Микромицеты как источник аллергенов в жилых помещениях
г.Москвы. Автореф. канд. дис. Москва, 2005. 24 с.
19. Билай В.И. Фузарии. Киев: Наукова думка, 1977. 422 с.
20. Иванова А.М., Кирцидели И.Ю. Комплексы микроскопических грибов в воздухе
Санкт-Петербурга. В: Микология и фитопатологи, 2007, том 41, вып 1, с. 40-47.
21. Киреева Н.А., Рафикова Г.Ф., Бакаева М.Д. Влияние нефтянного загрязнения на
микромицеты серой лесной почвы Башкортостана и глееподзолистой почвы Коми. В:
Микология и фитопатология, 2007, том 41, вып 2, с. 164-171.
22. Курбатова И.В. Возбудители оппортунистических грибковых инфекций в
клинической практике. Автореф. канд. дисс., 2000. 25 с.
23. Методы экспериментальной микологии. (Под общ. ред. В.И.Билай). Киев: Наук.
думка, 1982, 552 с.
24. Мороз А.Ф. Синегнойная инфекция. Москва: Медицина, 1988. 256 с.
25. Раку В.Д., Mороз А.Ф., Бекберченов Б.М. Сравнительное изучение сухих
селективных питательных сред для выделения синегнойной палочки из внешней среды. В:
Лабораторное дело, 1982, вып 5, с. 308-309.
26. Рожавин М.А. Некоторые биологические свойства меланина P.aeruginosa. В: Журнал
микробиология, 1983, вып 1, с. 45-47.
27. Станиславский Е.С., Колкер И.И., Гришина И.А. Иммунологическое изучение
клеточных компонентов синегнойной палочки. Сообщение III. Иммунохимический анализ,
токсичность и протективные свойства водорастворимых антигенных компонентов. В:
Журнал микробиология, 1978, вып 3, с. 65-67
28. .Халафян А.А. Современные статистические методы медицинских исследований.
Санкт-Петербург : ЛКИ, 1982. 320 c.
29. Шабанова Н.А. и др. Влияние метаболитов Lactobacillus fermentum на
ультраструктуру патогенных эшерихий. В: Журнал микробиологии, эпидемиологии и
иммунологии, 2009, nr 2, c. 3-6.
30. Adekunie A.A. Antifungal property of the crude extracts of Brachystegia eurycoma and
Richardia brasiliensis. In: Nigerian Journal of Natural Products and Medicine, 2000, nr 4, p. 70-72.

293
 31. Adeniyi B.A., Odufowora R.O. In vitro antimicrobial properties of Aspilla africana. In:
African Journal of Biomedical Research, 2000, vol. 3, p. 167-170.
32. Agarwal C., Singh R.P., Agarwal R. A polyphenolic fraction from grape seeds causes
irreversible growth inhibition of breast carcinoma MDA-MB468 cells by inhibiting mitogen-
activated protein kinases activation and inducing G1 arrest and differentiation. In: Clinical Cancer
Research, 2000, nr 6, p. 2921-2930.
33. Agarwal C.H. et al. Fractionation of high molecular weight tannins in grape seed extract
and identification of procyanidin B2-3,3-di-O-gallate as a major active constituent causing growth
inhibition and apoptotic death of DU 145 human prostate carcinoma cells. In: Carcinogenesis, 2007,
vol. 28(7), p. 1478-1484.
34. Agnihotri N., Gupta V., Joshi R.M. Aerobic bacterial isolates from burn wound infections
and their antibiograms: A five year study. In: Burns, 2004, vol. 30, p. 241-243.
35. Ahmad I., Beg A.Z. Antimicrobial and phytochemical studies on 45 Indian medicinal
plants against multi-drug resistant human pathogens. In: Journal of Ethnopharmacology, 2001, vol.
74(2), p. 113-123.
36. Akinyoola A.L., Ojo O.D., Oginni L.M. Microbiology of amputation wound infection in a
Nigerian setting. In: Journal of Wound Care, 2008, vol. 17(5), p. 202-206.
37. Alberto M.R., Canavasio M.A.R., Nadra M.C.M. Antimicrobial effect of polyphenols from
apple skins on human bacterial pathogens. In: Electronic Journal of Biotechnology, 2006, vol. 9(3),
p. 205-209.
38. Amarowicz R. et al. Antioxidant and antibacterial properties of extracts of green tea
polyphenols. In: A.C.S. symposium series, 2005, vol. 909, p. 94-106.
39. Anaissie E.J., Bodey G.P., Rinaldi M.G. Emerging fungal pathogens. In: European Journal
of Clinical Microbiological & Infectious Diseases, 1989, vol. 8(4), p. 323–330.
40. Ananthakrishanan A.N. et al. Detection of extended spectrum beta Lactamase producers
among surgical wound infections and burn patients in JIPMER. In: Indian Journal of Medical
Microbiology, 2002, vol. 18, p. 160-165.
41. Anderson R.A et al. Isolation and characterization of polyphenol type-A polymers from
cinnamon with insulin-like biological activity. In: Journal of Agricultural and Food Chemistry,
2004, vol. 52(1), p. 65-70.
42. Anderson R.L. et al. Investigations into the survival of Pseudomonas aeruginosa in
polaxamer-iodine. In: Applied Environmental Microbiology, 1984, vol. 4(7), p. 757-762.

294
 43. Andrews J.M. Determination of minimum inhibitory concentrations. In: Journal of
Antimicrobial Chemotherapy, 2001, vol. 48, p. 5–16.
44. Ariga T. The antioxidative function, preventive action od disease and utilization of
proanthocyanidins. In: Biofactors, 2004, vol. 21(1-4), p. 197-201.
45. Arunachalam M. et al. Biodegradation of catechin. In: Proceedings of the Indian National
Science Academy, 2003, vol. 69(4), p. 353-370.
46. Asres K., Mazumder A., Bucar F. Antibacterial and antifungal activities of extracts of
combretum molle. In: Ethiopian Medical Journal, 2006, vol. 44(3), p. 269-277.
47. Athanasiadou S. et al. Direct antihelmintic effects of condensed tannins towards different
gastrointestinal nematodes of sheep: in vitro and in vivo studies. In: Veterinary Parasitology, 2000,
vol. 99, p. 205-219.
48. Ayton M. Wound care: wounds that won't heal. In: Nursing Times, 1985, vol. 81(46), p.
16-19.
49. Bamberg R., Sullivan P., Conner-Kerr T. Diagnosis of wound infections: current culturing
practices of US wound care professionals. In: Wounds, 2002, vol. 14(9), p. 314-327.
50. Berek L. et al. Effects of mycotoxins on human immune functions in vitro. In: Toxicology
in Vitro, 2001, nr 15, p. 25-30.
51. Berenguer B. et al. Protective and antioxidant effects of Rhizophora mangle L. against
NSAID-induced gastric ulcers. In: Journal of Ethnopharmacology, 2006, vol. 103 (2), p. 194-200.
52. Bill T. et al. Quantitative swab culture versus tissue biopsy: a comparison in chronic
wounds. In: Ostomy/Wound Management, 2001, vol. 47(1), p. 34-37.
53. Bowler P., Davies B. The microbiology of acute and chronic wounds. In: Wounds, 1999,
vol. 11(4), p. 72-78.
54. Bowler P., Duerden B., Armstrong D. Wound microbiology and associated approaches to
wound management. In: Clinical Microbiology Reviews, 2001, vol. 14(2), p. 244-269.
55. Brown J.E. et al. Structural dependence of flavonoid interactions with Cu 2+ -ions:
implications for their antioxidant properties. In: Biochemical Journal, 1998, vol. 330, p. 1173–1178.
56. Browne A., Dow G., Sibbald R. Infected wounds: definitions and controversies. In:
Falanga V. (ed). Cutaneous Wound Healing. London, UK: Martin Dunitz, 2001.
57. Butter N.L., Dawson J.M., Wakelin D. Effect of dietary tannin and protein concentration
on nematode infection (Trichostrongylus colubriformis) in lambs. In: Journal of Agricultural
Science Cambridge, 2000, vol. 134, p. 89-99.

295
 58. Butter N.L., Dawson J.M., Wakelin D. Effect of dietary tannins on gastrointestinal
nematodes. In: Journal of Agricultural Science Cambridge, 2001, vol. 137, p. 461-469.
59. Calvin M. Cutaneous wound repair. In: Wounds, 1998, vol. 10(1), p. 12-32.
60. Chaudhari M., Mengi S. Evaluation of phytoconstituents of Terminalia arjuna for wound
healing activity in rats. In: Phytotherapy Research, 2006, vol. 20(9), p. 799-805.
61. Chung K.-T., Lu Z., Chou M.W. Mechanism of inhibition of tannic acid and related
compounds on the growth of intestinal bacteria. In: Food and Chemical Toxicology, 1998, nr 36,
p. 1053–1060.
62. Chung K.-T. et al. Growth inhibition of selected food-borne bacteria by tannic acid, propyl
gallate and related compounds. In: Letters in Applied Microbiology, 1993, nr 17, p. 29–32.
63. Collier M. A ten-point assessment plan for wound management. In: Journal of Community
Nursing, 2001, vol. 16(6), p. 22-26.
64. Collier M. Understanding wound inflammation. In: Nursing Times, 2003, vol. 99(25), p.
63-64.
65. Collier M. Wound-bed management: key principles for practice. In: Journal of
Professional Nursing, 2002, vol. 18(4), p. 221-225.
66. Cooper R, Kingsley A, White R. Wound Infection and Microbiology. Medical
Communications (UK) Ltd for Johnson & Johnson Medical, 2003.
www.worldwidewounds.com/.../Management-of-Wound-infections.htm
67. Costa S.L., Imlay J.A. Alkyl hydroperoxide reductase is the primary scavenger of
endogenous hydrogen peroxide in Escherichia coli. In: Journal of Bacteriology, 2001, vol. 183, p.
7173-7181.
68. Costerton J.W., Stewart P.S., Greenberg E.P. Bacterial biofilms: a common cause of
persistent infections. In: Science, 1999, vol. 284 , p. 1318-1322.
69. Cutting K., Harding K. Criteria for identifying wound infection. In: Journal of Wound
Care, 1994, vol. 3(4), p. 198-201.
70. Dall’Agnol R. et al. Antimicrobial activity of some Hypericum species. In: Phytomedicine,
2003, vol. 10(6-7), p. 511-516.
71. Das S., Prakash R., Devaraj S.N. Antidiarrhoeal effects of methanolic root extract of
Hemidesmus indicus (Indian sarsaparilla) - an in vitro and in vivo study. In: Indian Journal of
Experimental Biology, 2003, vol. 41(4), p. 363-366.

296
 72. De Freitas V., Glories Y., Laquerre M. Incidence of Mollecular Structure in Oxidation of
Grape Seeds Procyanidins. In: Journal of Agricultural Food Chemistry, 1998, nr 46, p. 376-382.
73. Dharmananda S. Allnuts and the uses of Tannins in Chinese medicine. Proceedings of
Institutes for Traditional Medicine. In: African Journal of Biotechnology, 2003, p. 24-27.
74. Du Y., Guo H., Lou H. Grape seed polyphenols protect cardiac cells from apoptosis via
induction of endogenous antioxidant enzymes. In: Journal of Agricultural Food Chemistry, 2007,
vol. 55(5), p. 1695-1701.
75. Du Y., Lou H. Catechin and proanthocyanidin B4 from grape seeds prevent doxorubicin-
induced toxicity in cardiomyocytes. In: European Journal of Pharmacology, 2008, vol. 591(1-3), p.
96-101.
76. Duca Gh., Lupaşcu T., Vlad P. Studies on the water solubilization processes of
oenotannins and their physico-chemical properties. In: Chemistry Journal of Moldova, 2006, vol. 1,
p. 74-79.
77. Dweck A.C. Herbal medicine for the skin. Their chemistry and effects on skin and
mucouse membranes. In: Personal Care Magazine, 2002, vol. 3, p. 19–21.
78. Dynowska M. Hialohyphomycosis of the shank caused by Fusarium solani. In: Mikology
Lek, 1988, vol. 5, p. 241-245.
79. Engelhart S. et al. Pseudomonas aeruginosa outbreak in a haematology-oncology unit
associated with contaminated surface cleaning equipment. In: Journal of Hospital Infection, 2002,
vol. 52(2), p. 93-98.
80. English M.P., Smith R.J., Harman R.R. The fungal flora of ulcerated legs. In: British
Journal of Dermatology, 1971, vol. 84(6), p. 567-581.
81. Falanga V., Grinnell F., Gilchrest B. Workshop on the pathogenesis of chronic wounds. In:
Journal of Investigative Dermatology, 1994, vol. 102(1), p. 125-127.
82. Ferreira D. Oligomeric proanthocyanidins: naturally occuring O-heterocycles. In: Natural
Products Report, 2002, vol. 19, p. 517-541.
83. Fitzpatrick D.F. et al. Isolation and Characterization of Endothelium-Dependent
Vasorelaxing Compounds from Grape Seeds. In: Journal of Agricultural Food Chemistry, 2000, nr
48, p. 6384-6390.
84. Flanagan M. Variables influencing nurses selection of wound dressing. Journal of Wound
Care, 1992, vol. 1(1), p. 33-43.

297
 85. Frazier R.A. et al. Probing protein-tannin interactions by isothermal titration
microcalorimetry. In: Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2003, vol. 51, p. 5189-5195.
86. Friedman M. et al. Antimicrobial activities of tea catechins and theaflavins and tea
extracts against Bacillus cereus. In: Journal of Food Protection, 2006, vol. 69(2), p. 354-361.
87. Fumal I. et al.. The beneficial toxicity paradox of antimicrobials in leg ulcer healing
impaired by a polymicrobial flora: a proof of concept study. In: Dermatology, 2002, vol. 204(Suppl
1), p. 70-74.
88. Funatogawa K. et al. Antibacterial activity of hydrolyzable tannins derived from medicinal
plants against Helicobacter pylori. In: Journal of Microbiology, Immunology and Infection, 2004,
vol. 48, nr 4, p. 251-261.
89. Gabetta B. et al. Characterization of proanthocyanidins from grape seeds. In: Fitoterapia,
2000, nr 71, p. 162-175.
90. Gang R.K. et al. Pseudomonas aeruginosa septicaemia in burns. In: Burns, 1999, vol. 25, p.
611-616.
91. Gardner S., Frantz R.A., Doebbeling B. The validity of the clinical signs and symptoms
used to identify localized chronic wound infection. In: Wound Repair and Regeneration, 2001, vol.
9(3), p. 178-186.
92. Gilchrist B. Taking a wound swab. In: Nursing Times, 2000, vol. 96(4 Suppl), p. 2-6.
93. Gonzalez-Manzano S. et al. Characterization of the Mean Degree of Polymerization of
Proanthocyanidins in Red Wines Using Liquid Chromatography-Mass Spectrometry (LC-MS). In:
Journal of Agricultural Food Chemistry, 2006, nr 54, p. 4326-4332.
94. Gradelski E. et al. Development of resistance in Pseudomonas aeruginosa to broad-
spectrum cephalosporins via step-wise mutations. In: Journal of Antimicrobial Chemotherapy.
European Congress of Clinical Microbiology and Infectious Diseases, 1993, vol. 32, nr 6, p. 75-
80.
95. Greenberg J.T., Demple B. Overproduction of peroxide-scavenging enzymes in
Escherichia coli supresses spontaneous mutagenesis and sensitivity to redox-cycling agents in
oxyR-mutants. In: EMBO Journal, 1988, vol. 7, p. 2611-2617.
96. Gregory P.P. et al. The galU Gene of Pseudomonas aeruginosa Is Required for Corneal
Infection and Efficient Systemic Spread following Pneumonia but Not for Infection Confined to the
Lung. In: Infection and Immunity, 2004, vol. 72(7), p. 4224-4232.

298
 97. Guarro J., Gene J. Opportunistic fusarial infections in humans. In: European Journal of
Clinical Microbiology & Infectious Diseases, 1995, vol. 14, nr 9, p. 741-754.
98. Guojing Z. et al. Antibacterial Properties of Tannic acid and Related Compounds against
the Fish Pathogen Cytophaga columnaris. In: Journal of Aquatic Animal Health, 1997, vol. 9, p.
309-313.
99. Hagerman A.E., Butler I.G. Specificity of proanthocyanidin-protein interactions. In:
Journal of Biological Chemistry, 1981, vol. 256, p. 4494-4497.
100. Hamilton-Miller J.M.T. Antimicrobial properties of tea. In: Antimicrobial Agents and
Chemotherapy, 1995, vol. 39, nr 11, p. 2375-2377.
101. Hashimoto T., Kumazawa S., Nanjo F. Interaction of tea catechins with lipid bilayers
investigated with liposome systems. In: Bioscience, Biotechnology and Biochemistry, 1999, vol. 63,
p. 2252-2255.
102. Heinrich M. et al. Fundamental of pharmacognosy and phytotherapy. In: Journal of
Ethnopharmacology, 2004, vol. 91(1), p. 177-183.
103. Heinzelmann M., Scott M., Lam T. Factors predisposing to bacterial invasion and
infection. In: American Journal of Surgery, 2002, vol. 183(2), p. 179-190.
104. Higaki S. et al. Characteristics of Pseudomonas aeruginosa isolated from skin infections.
In: Drugs under experimental and clinical research, 2001, vol. 27(4), p. 121-126.
105. Hisanori A. et al. Antibacterial action of several tannins against Staphylococcus aureus.
In: Journal of Antimicrobial Chemotherapy, 2001, vol. 48, p. 487-491.
106. Ho K.Y. et al. Antimicrobial activity of tannin components from Vaccinium vitis-idaea L.
In: Journal of Pharmacy and Pharmacology, 2001, vol. 53, nr 2, p. 187-191.
107. Hori Y, Sato S., Hatai A. Antibacterial activity of plant extracts from azuki beans (Vigna
angularis) in vitro. In: Phytotherapy Research, 2006, vol. 20(2), p. 162-164.
108. Hoshino N. et al. Bactericidal activity of catechin-copper(II) complexes against
Staphylococcus aureus compared with Escherichia coli. In: Letters in Applied Microbiology, 2000,
vol. 31, p. 213-217.
109. Hsieh M.C. et al. Antioxidative activity and active components of longan (Dimocarpus
longan Lour.) flower extracts. In: Journal of Agricultural Food Chemistry, 2008, vol. 56(16), p. 7010-
7016.
110. Ikigai H. et al. Bactericidal catechins damage the lipid bilayer. In: Biochimica et
Biophysica Acta, 1993, vol. 1147, p. 132-136.

299
 111. Jones V., Milton T. When and how to use iodine dressings. In: Nursing Times, 2000, vol.
96(45 Suppl), p. 2-3.
112. Jorgensen E.M., Marin A.B., Kennedy J.A. Analysis of the Oxidative Degradation of
Proanthocyanidins under Basic Conditions. In: Journal of Agricultural Food Chemistry, 2004, nr 52,
p. 2292-2296.
113. Karimi E.H., Pour K.P., Fahimeh G.H. Frequency of Pseudomonas aeruginosa serotypes
in burn wound infections and their resistance to antibiotics. In: Burns, 2002, vol. 28, nr 4, p. 340-348.
114. Kehheth T. Pseudomonas aeruginosa. http://www.textbookofbacteriology.
net/pseudomonas.html (2008).
115. Khanna S. et al. Dermal wound healing properties of redox-active grape seed
proanthocyanidins. In: Free Radical Biology and Medicine, 2002, vol. 33(8), p. 1089-1096.
116. Kimura Y. et al. Characterization and antioxidative properties of oligomeric
proanthocyanidin from prunes, dried fruit of Prunus domestica L. In: Bioscience, Biotechnology and
Biochemistry, 2008, vol. 72(6), p. 1615-1618.
117. Kingsley A. A proactive approach to wound infection. In: Nursing Standard, 2001, vol.
15(30), p. 50-58.
118. Kingsley A., Trudgian J., Shorney R. Wound healing and potential therapeutic options.
In: Professional Nurse, 2002, vol. 17(9), p. 539-544.
119. Kingsley A. The wound infection continuum and its application to clinical practice. In:
Ostomy/wound management, 2003, vol. 49, nr 7A, p. 1-7.
120. Kirov G, K’olean E. Microbiology and antibiotic treatment of the abdominal gunshot
injury. In: Khirurgiia(Sofiia), 2006, vol. 3, p. 47-54.
121. Kitano K. et al. Scaling effects of (-)- epigallocatechin gallate on protein kinase C and
protein phosphatase 2A. In: Biophysical Chemistry, 1997, vol. 65, p. 157-164.
122. Koga T. et al. Increase of antioxidative potential of rat plasma by oral administration of
proanthocyanidin-rich extract from grape seeds. In: Journal of Agricultural Food Chemistry. 1999,
vol. 47(5), p. 1892-1897.
123. Kokane D.D. et al. Evaluation of wound healing activity of root of Mimosa pudica. In:
Journal of Ethnopharmacology, 2009, vol. 124(2), p. 311-315.
124. Krauze-Baranowska M. et al. Antifungal Activity of the Essential Oils from Some
Species of the Genus Pinus. In: Z Naturforsch, 2002, nr 57, p. 478-482.

300
 125. Kuete V. et al. Antimicrobial activity of the methanolic extract from the stem bark of
tridesmostemon omphalocarpoides (Sapotaceae). In: Journal of Ethnopharmacology, 2006, vol. 104(1-
2), p. 5-11.
126. Kulciţki V., Vlad P., Duca Gh. Investigation of grape seed proantocyanidins. In:
Chemistry Journal of Moldova, 2007, vol. 2, nr 1, p. 36-50.
127. Lari A.R., Alaghehbandan R. Nosocomial infections in a Iranian burn care centre. In:
Burns, 2000, vol. 26, p. 737-740.
128. Lebleu N. et al. Role of the cell-wall structure in the retention of bacteria by
microfiltration membranes. In: Journal of Membrane Science, 2009, vol. 326(1), p. 178-185.
129. Li L., Steffens J.C. Overexpression of polyphenol oxidase in transgenic tomato plants
results in enhanced bacterial disease resistance. In: Planta, 2002, vol. 215, p. 239-247.
130. Lim S.H., Darah I., Jain K. Antimicrobial activities of tannins extracted from
Rhizophora apiculata barks. In: Journal of Tropical Forest Science, 2006, vol. 18, nr 1, p. 59-65.
131. Lin C.C. et al. Antioxidant and hepatoprotective effects of punicalagin and punicalin on
acetaminophen-induced liver damage in rats. In: Phytotherapy Research, 2001, vol. 15(3), p. 206-212.
132. Lindsay J.A. Chronic sequelae of foodborne disease. In: Emerging Infectious Diseases,
1997, nr 3, p. 443-452.
133. Liu P.V. The roles of various fractions of Pseudomonas aeruginosa in its pathogenesis.
II. Effects of lecithinase and protease. In: Journal of Infectious Diseases, 1966, vol. 116(1), p. 112–
116.
134. Liu Y.N., Shen X.N., Yao G.Y. Effects of grape seed proanthocyanidins extracts on
experimental diabetic nephropathy in rats. In: Wei Sheng Yan Jiu, 2006, vol. 35(6), p. 703-705.
135. Logrieco A. et al. Further data on specific trichothecene production by Fusarium sect.
Sporotrichiella strains. In: Mycological Research, 1990, vol. 94(5), p. 587-589.
136. Lopes G.C. et.al. Influence of extracts of Stryphnodendron polyphyllum Mart. and
Stryphnodendron obovatum Benth. on the cicatrization of cutaneous wounds in rats. In: Journal of
Ethnopharmacology, 2005, vol. 99, nr 2, p. 265-272.
137. Lupaşcu T., Duca Gh., Giurginca M., Vlad P., Lupaşcu L., Gromovoi T., Meghea A.
Natural Compounds with Antioxidant Properties. In: Key Engineering Materials (Switzerland):
Electrochemistry and physical chemical methods in serving materials for sustainable development,
2009, vol. 415, p. 25-28.

301
 138. Lupaşcu L., Rudic V., Cotos V., Lupascu T. Antimicrobial activity of the autochthonous
compound Enoxil. In : Journal of Biomedical Science and Engineering (USA), 2010 a, nr 8, vol. 3, p.
758-762.
139. Macnaughton S.J. et al. Physical stabilization and confocal microscopy of bacteria on
roots using 16S rRNA targeted, fluorescent-labeled oligonucleotide probes. In: Journal of
Microbiological Methods, 1996, vol. 26(3), p. 279-285.
140. Madhan B. et al. Stabilization of collagen using plant polyphenol: role of catechin. In:
International Journal of Biological Macromolecules, 2005, vol. 37(1-2), p. 47-53.
141. Mahmoud I.I. et al. Acylated flavonol glycosides from Eugenia jambolana leaves. In:
Phytochemistry, 2001, vol. 58, p. 1239–1244.
142. Malamou-Lada H. et al. Wound infections following posterior spinal instrumentation for
paralytic scoliosis. In: Clinical Microbiology and Infection, 1999, vol. 5, nr 3, p. 135-139.
143. Manjunatha B.K. Antibacterial activity of Pterocarpus santalinus//Department of
Botany, S.R.N.M.N. In: College of Applied Sciences, 2006, vol. 68, p. 115-116.
144. Marasos W.F.O. et al. Occurrence of Fusarium moniliforme and fumonisins in maize
from high oesophageal cancer rate areas in Southern Africa and the USA. In: Phytophylastica, 1992,
vol. 24, nr 1, p. 111-116.
145. Masuda K. et al. Proanthocyanidin promotes free radical-scavenging activity in muscle
tissues and plasma. In: Applied Physiology, Nutrition and Metabolism, 2007, vol. 32(6), p. 1097-
1104.
146. Mechin L. et al. Adaptation of Pseudomonas aeruginosa ATCC 15442 to
didecyldimethylammonium bromide induces changes in membrane fatty acid composition and in
resistance of cells. In: Journal of Applied Microbiology, 1999, vol. 86, p. 859-866.
147. Mehta M., Dutta P., Gupta V. Bacterial isolates from burn wound infections and their
antibiograms: A eight-year study. In: Indian Journal of Plastic Surgery, 2007, vol. 40, nr 1, p. 25-28.
148. Mila I., Scalbert A. Tannin antimicrobial properties through iron deprivation: a new
hypothesis. Acta Horticulturae 381: International Symp. on Natural Phenols in Plant
Resistance/http.//www.acatahort.org/books/381/381_108.htm
149. Miller M. Wound infection unravelled. In: Journal of Community Nursing, 2001, vol.
15(3), p. 31-36.

302
 150. Mlambo V. et al. In vitro characteristics of separated tree components with added
polyethylene glycol (PEG) as a diagnostic tool for effect of tannins. In: EAAP Satellite Symposium.
Wageningen, 2000, p. 80-81.
151. Molan A.L. et al. Effect of condensed tannins extracted from four forages on the viability
of the larvae of deer lungworms and gastrointestinal nematodes. In: Veterinary Record, 2003, vol.
147, p. 44-48.
152. Molan A.L. et al. The effect of condensed tannins from seven herbages on
Trichostrongylus colubriformis larval migration in vitro. In: Folia Parasitologica, 2003, vol. 47, p. 34-
44.
153. Mota M.L.R., Thomas G., Barbosa F.J.M. Anti-Inflammatory Actions of Tannins Isolated
from the Bark of Anacardium occidentale L. In: Journal of Ethnopharmacology, 1985, vol. 13, nr 3,
p. 289-300.
154. Mukoyama A., Ushijima H., Nishimura S. Inhibition of rotavirus and enterovirus
infections by tea extracts. In: Japanese Journal of Medical Science, 1991, vol. 44, p. 181-186.
155. Murphy M., Armstrong D. Fusariosis in patients with neoplasic disease. In: Infections in
Medicine, 1995, nr 12, p. 63-67.
156. Murray M., Pizzorno J. Procyanidolic oligomers. In: Murray M., Pizzorno J., eds. In: The
Textbook of Natural Medicine. 2nd ed. London: Churchill Livingston, 1999, p. 899-902.
157. National Committee for Clinical Laboratory Standards (NCCLS). Performance standards
for antimicrobial susceptibility testing. Twelfth Informational Supplement M100–S12 NCCLS.
Wayne, 2002.
158. National Prescribing Centre. Supplementary Prescribing: a resource to help healthcare
professionals to understand the framework and opportunities. National Health Service, 2003.
159. Negroni R., Martino O., Robles A.M. Ulcera cutanea provocada por hongos del genero
Fusarium. In: Revista da Sociedade Brasileira de Medicina Tropical, 1997, vol. 30, nr 4, p. 323-328.
160. Nicholson P. et al. Molecular Tools to Study Epidemiology and Toxicology of Fusarium
Head Blight of Cereals. In: European Journal of Plant Pathology. 2003, vol. 109, nr 7, p. 691-703.
161. NINSS. Surveillance of Surgical Site Infection in English Hospitals: a national
surveillance and quality improvement programme. Public Health Laboratory Service, 2002.
162. Okesola A.O., Kehinde A.O. Bacteriology of non-surgical wound infections in Ibadan,
Nigeria. In: African Journal of Medical Science, 2008, vol. 37(3), p. 261-264.

303
 163. Okoli C.O., Akah P.A., Okoli A.S. Potentials of leaves of Aspilia africana (Compositae)
in wound care: an experimental evaluation. In: BMC Complementary and Alternative Medicine,
2007, vol. 7, p. 24-28.
164. Okoli A.S. et al. Antibacterial activity of Harungana madagascariensis leaf extracts. In:
Phytotherapy Research, 2002, vol. 16(2), p. 174-179.
165. Okubo S., Toda M., Hara Y. Antifungal and fungicidal activities of tea extract and
catechin. In: Japanese Journal of Bacteriology, 1991, vol. 46, p. 509-514.
166. O'meara S.M. et al. Systematic review of antimicrobial agents used for chronic wounds.
In: British Journal of Surgery, 2001, vol. 88(1), p. 4-21.
167. Ozumba U.C., Jiburum B.C. Bacteriology of Burn Wounds in Enugu, Nigeria. In: Burns,
2000, vol. 26, p. 178-180.
168. Ozumba U.C. Bacteriology of wound infections in the surgical wards of a teaching
hospital in Enugu, Nigeria. In: African Journal of Medicine and Medical Science, 2007, vol. 36(4),
p. 341-344.
169. Packer L. The Antioxidant Miracle. New York, 1999. 276 p.
170. Palomino J.C. et al. Resazurin microtiter assay plate: simple and inexpensive method for
detection of drug resistance in Mycobacterium tuberculosis. In: Antimicrobial Agents and
Chemotherapy, 2002, vol. 46, p. 2720–2722.
171. Parker M.S.., Barnes M. Use of the Coulter Counter to Measure the Swelling of Bacterial
Spores during Germination and Outgrowth. In: Journal of Applied Microbiology, 2009, vol.30 (2), p.
299-303.
172. Pekic B. et al. Study of the Extraction of proanthocyanidins from grape seeds. In: Food
Chemistry, 1998, vol. 61, nr 1-2, p. 201-206.
173. Perkowski J., Dawidow U., Wojciech K.J. Advanced oxidation of tannic acid in aqueous
solution. In: Ozone: science &engineering, 2003, vol. 25, nr 3, p. 199-209.
174. Peschel A. et al. Staphylococcus aureus resistance to human defensins and evasion of
neutrophil killing via the novel virulence factor MprF is based on modification of membrane lipids
with l-lysine. In: Journal of Experimental Medicine, 2001, vol. 193(9), p. 1067-1076.
175. Pfaller M., Wenzel R. Impact of changing epidemiology of fungal infections in the 1990s.
In: European Journal of Clinical Microbiology and Infectious Diseases, 1992, vol. 11, p. 287-291.

304
 176. Pinelo M., Laurie V.F., Waterhouse A.L. A Simple Method To Separate Red Wine
Nonpolymeric and Polymeric Phenols by Solid-Phase Extraction. In: Journal of Agricultural Food
Chemistry, 2006, nr 54, p. 2839-2844.
177. Plowman R. The socioeconomic burden of hospital acquired infection. In: Euro Surveill,
2000, vol. 5(4), p. 49-50.
178. Pruitt B.A., Mcmanus A.T. Opportunistic infection in severely burned patients. In:
American Journal of Medicine, 1984, vol. 76(3A), p. 146-154.
179. Qarah S. Pseudomonas aeruginosa Infections. eMedicine Specialities>Infectious
Diseases>Medical, Dec 9, 2009.
180. Rane M.M., Mengi S.A. Comparative effect of oral administration and topical application
of alcoholic extract of Terminalia arjuna bark on incision and excision wounds in rats. In: Fitoterapia,
2003, vol. 74(6), p. 553-558.
181. Ratty A.K., Sunamoto J., Das N.P. Interaction of flavonoids with 1,1-diphenyl-2-
picrylhydrazyl free radical, liposomal membranes and soybean lipoxygenase-1. In: Biochemical
Pharmacology, 1988, vol. 37, p. 989-995.
182. Rios J.L., Recio M.C. Medicinal plants and antimicrobial activity. In: Journal of
Ethnopharmacology, 2005, vol. 100, p. 80-84.
183. Rodgers G.L. et al. Predictors of infectious complications after burn injuries in children.
In: Infectious Diseases Journal, 2000, vol. 19(10), p. 990-995.
184. Romani A. et al. Evaluation of Antioxidant Effect of Different Extracts of Myrtus
communis L. In: Free Radical Research, 2004, vol. 38, nr 1, p. 97-103.
185. Rowsey J.J. et al. Fusarium oxysporum endophthalmitis. In: Archives of
Ophthalmology, 1979, vol. 97(1), p. 103–105.
186. Roychowdhury S. et al. Protection of primary glial cells by grape seed proanthocyanidin
extract against nitrosative/oxidative stress. In: Nitric Oxide, 2001, vol. 5(2), p. 137-149.
187. Sánchez Perera L.M. et al. Polyphenol and phytosterol composition in an antibacterial
extract from Rhizophora mangle L. bark. In: Journal of Herbal Pharmacotherapy, 2007, vol. 7(3-4), p.
107-128.
188. Santos S.C., Mello J.C.P. Taninos. In: Simoes C.M.O., Schenkel E.P., Gosmann G.,
Mello J.C.P., Mentz L.A., Petrovick P.R. Farmacognosia da planta ao medicamento. 5. ed. Porto
Alegre/ Florianopolis: Editora da URFGS/UFSC, 2004, p. 615-656.

305
 189. Santos-Buelga C., Scalbert A. Proanthocyanidins and Tannin-like Compounds – Nature,
Occurrence, Dietary Intake and Effect on Nutrition and Health. In: Journal of the Science of Food and
Agriculture, 2000, nr 80, p. 1094-1117.
190. Sathiya M., Muthuchelian K. Studies on Phytochemical Profile and Antibacterial
Activity of Ethanolic Leaf Extract of Tabebuia rosea (Bertol.) DC. In: Ethnobotanical Leaflets, 2008,
vol. 12, p. 1153-1157.
191. Scalbert A. Antimicrobial properties of tannins. In: Phytochemistry.Oxford: Pergamon
Press, 1991, vol. 30, nr 12, p. 3875-3883.
192. Schofield P., Mbugua D.M., Pell A.H. Analysis of condensed tannins: a review. In:
Animal Feed Science and Technology, 2001, vol. 91, p. 21-40.
193. Scott K.F., Jarvis W.R.. Epidemiology of Nosocomial Fungal Infections. In: Clinical
Microbiology Reviews, 1996, vol. 9, nr 4, p. 499-511.
194. Scrinivasan D. et al. Antimicrobial activity of certain Indian medicinal plants used in
folkloric medicine. In: Journal of Ethnopharmacology, 2001, vol. 74, p. 217–220.
195. Sengupta S. et al. Acinetobacter baumannii-an emerging nosocomial pathogen in the
burns unit. Manipal, India. In: Burns, 2001, vol. 27, p. 140-144.
196. Siebenhaar F. et al. Control of Pseudomonas aeruginosa Skin Infections in Mice Is Mast
Cell-Dependent. In: American Journal of Pathology, 2007, vol. 170, p. 1910-1916.
197. Sierra G. Hemolytic effect of a glycolipid produced by Pseudomonas aeruginosa. In:
Antonie Van Leewenhoek, 1960, vol. 26, p. 189-192.
198. Singh N.P. et al. Changing Trends in bacteriology of burns in the burns units, Delhi, India.
In: Burns, 2003, vol. 29, p. 129-132.
199. Singh R.P. et al. Mechanisms of action of novel agents for prostate cancer
chemoprevention. In: Endocrine-Related Cancer, 2006, vol. 13, p. 751-778.
200. Singletary K.W. et al. Effect of grape seed proanthocyanidins on colon aberrant crypts and
breast tumors in a rat dual-organ tumor model. In: Nutrition and Cancer, 2001, vol. 39, p. 252-258.
201. Sivakumaran S. et al. Variation of Proanthocyanidins in Lotus Species. In: Journal of
Chemical Ecology, 2006, vol. 32, nr 8, p. 1797-1816.
202. Slotnick I. J., H. J. Sacks. The growth of Pseudomonas in blood cultures. In: American
Journal of Clinical Pathology, 1972, vol. 58, p. 723–725.

306
 203. Smith A.H., Imlay J.A., Mackie R.I. Increasing the oxidative stress response allows
Escherichia coli to overcome inhibitory effects of condensed tannins. In: Applied and Environmental
Microbiology, 2003, vol. 69(6), p. 3406-3411.
204. Smith A.H., Mackie R.I. Effect of Condensed Tannins on Bacterial Diversity and
Metabolic Activity in the Rat Gastrointestinal Tract. In: Applied and Environmental Microbiology,
2004, vol. 70, nr 2, p. 1104-1115.
205. Sofowara E.A. Medicinal plants and traditional Medicines in Africa. John Wiley and
Sons Ltd, 1982, p. 64-79.
206. Souza S.M. et al. Antiinflammatory and antiulcer properties of tannins from
Myracrodruon urundeuva Allemão (Anacardiaceae) in rodents. In : Phytotherapy Research, 2007,
vol. 21(3), p. 220-225.
207. Spann C.T., Tutrone W.D., Weinberg J.M. Topical antibacterial agents for wound care: a
primer. In: Dermatologic Surgery, 2003, vol. 29, p. 620–626.
208. Springfield E.P. et al. An assessment of two Carpobrotus species extracts as potential
antimicrobial agents. In: Phytomedicine, 2003, vol. 10(5), p. 434-439.
209. Sroka Z. Antioxidative and Antiradical Properties of plant Phenolics. In: Z. Naturforsch,
2005, p. 833-843.
210. Stephens P. et al. Anaerobic cocci populating the deep tissues of chronic wounds impair
cellular wound healing responses in vitro. In: British Journal of Dermatology, 2003, vol. 148, p. 456-
466.
211. Strobel G.A. Bacterial phytotoxins. In: Annual Review of Microbiology, 1977, vol. 31, p.
205-224.
212. Sumitra M. et al. Emblica officinalis exerts wound healing action through up-regulation
of collagen and extracellular signal-regulated kinases (ERK1/2). In: Wound Repair and Regeneration,
2009, vol. 17(1), p. 99-107.
213. Surch Y.J. Cancer chemoprevention with dietary phytochemicals. In: Nature Reviews
Cancer, 2003, vol. 3, p. 768-780.
214. Tan H.H., Tay Y.K., Goh C.L. Bacterial Skin Infections at a Tertiary Dermatological
Centre. In: Singapore Medical Journal, 1998, vol. 39, nr 8, p. 353-356.
215. Tao C. et al. Microbiologic study of the pathogens isolated from wound culture among
Wenchuan earthquake survivors. Diagn. Microbiol. Infect. Diseases, 2009, vol. 63, p. 268-270.

307
 216. Teissedre P.L., Waterhouse A.L., Frankel E.N. Principal Phenolic Phytochemical in
French Syrah and Grenache Rhone Wines and Their Antioxidant Activity in Inhibiting Oxydation of
Human Low Density Lypoproteins. In: Journal International des Sciences de la Vigne et du Vin,
1995, vol. 29, nr 4, p. 205-212.
217. Terao J., Piskula M., Yao Q. Protective effect of epicatechin,epicatechin gallate,
andquercetin on lipid peroxidation in phospholipid bilayers. In: Archives of Biochemistry and
Biophysics, 1994, vol. 308, p. 278-284.
218. Thipyapong P. et al. Antisense downregulation of polyphenol oxidase results in enhanced
disese susceptibility. In: Planta, 2004, vol. 220, p. 105-117.
219.Timbola A.K. et al. A new flavonol from leaves of Eugenia jambolana. In: Fitoterapia,
2002, vol. 73, p. 174–176.
220. Toda M. et al. The bactericidal activity of tea and coffee. In: Applied Microbiology, 1989,
vol. 8, p. 123-125.
221. Toda S. Antioxidative effects of polyphenols in leaves of Houttuynia cordata on protein
fragmentation by copper-hydrogen peroxide in vitro. In: Journal of Medicinal Food, 2005, vol. 8(2),
p. 266-268.
222. Tsuchiya H. Effects of green tea catechins on membrane fluidity. In: Pharmacology,
1999, vol. 59, p. 34-44 .
223. Uchida S. et al. Condensed tannins scavenge active oxygen free radicals. In: Journal of
Medical Sciences Research, 1987, nr 15, p. 831-832.
224. Valencia I.C., Kirsner R.S., Kerdel F.A. Microbiologic evaluation of skin wounds:
alarming trend toward antibiotic resistance in an inpatient dermatology service during a 10–year
period. In: Journal of American Academy of Dermatology, 2004, vol. 50, p. 845–849.
225. Veluri R. et al. Fractionation of grape seed extract and identification of gallic acid as one
of the major active constituents causing growth inhibition and apoptotic death of DU145 human
prostate carcinoma cells. In: Carcinogenesis, 2006, vol. 27, p. 1445-1453.
226. Veluri R. et al. Phytotoxic and antimicrobial activities of catechin derivates. In: Journal of
Agricultural and Food Chemistry, 2004, vol. 52, nr 5, p. 1077-1082.
227. Vidal S. et al. Changes in Proanthocyanidin Chain Length in Winelike Model Solutions.
In: Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2002, nr 50, p. 2261-2266.

308
 228. Vigil K.J. et al. Coliform and Escherichia coli Contamination of Desserts Served in
Public Restaurants from Guadalajara, Mexico, and Houston, Texas. In: American Journal of Tropical
Medicine and Hygiene, 2009, vol. 80(4), p. 606-608.
229. Visconti A. et al. Toxicity of some Fusarium section Sporotrichiella strains mycotoxin
production. In: Applied Environmental Microbiology, 1992, vol. 58(2), p. 769-772.
230. White R.J., Cooper R., Kingsley A. Wound colonization and infection: the role of topical
antimicrobials. In: British Journal of Nursing, 2001, vol. 10(9), p. 563-578.
231. Wilson J.A. et al. A user evaluation of the Nosocomial Infection National Surveillance
System: surgical site infection module. In: Journal of Hospital Infection, 2002, vol. 52(2), p. 114-121.
232. www.healthcentral.com
233. www. pasteur.fr/ recherche/rar
234. Xu Ws. Bacterial ecology on burn wound and antibacterial agent therapy. In: Zhonghua
Shao Shang Za Zhi, 2008, vol. 24(5), p. 334-336.
235. Xu X. et al. Effects of sea buckthorn procyanidins on healing of acetic acid-induced
lesions in the rat stomach. In: Asia Pacific Journal of Clinical Nutrition, 2007, vol. 16(1), p. 234-238.
236. Yamakoshi J. et al. Procyanidin-rich extract from grape seeds prevents cataract formation
in hereditary cataractous (ICR/f) rats. In: Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2002, vol.
50(17), p. 4983-4988.
237. Yokozawa T. et al. Antioxidative activity of green tea treated with radical initiator 2, 2'-
azobis(2-amidinopropane) dihydrochloride. In: Journal of Agricultural and Food Chemistry, 2000,
vol. 48(10), p. 5068-5073.
238. Young J.B. et al. Opportunistic peritonitis in continuous ambulatory peritoneal dialysis. In:
Clinical Nephrology, 1

309
310