VIRTUŢILE MORALE ŞI IMPORTANTA LOR

Există o categorie de virtuţi care se referă la raporturile noastre faţă de semenii noştri şi faţă de noi înşine,
urmărind împlinirea datoriilor către aproapele şi către noi înşine ; aceste virtuţi se numesc virtuţi morale.
Felurile virtuţilor morale.
Virtuţile morale, avînd ca obiect atitudinea noastră faţă de semenii noştri şi faţă de noi înşine,
desigur că vor fi numeroase, iar unele dintre acestea vor avea un caracter mai general, fiind necesare în toate
raporturile noastre, în timp ce altele vor avea un caracter mai special, corespunzînd unor datorii mai deosebite.
Astfel, virtuţile cu caracter mai general sînt : înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea, iar virtuţi cu
caracter mai special sînt: prietenia, prevederea, mărinimia, răbdarea, stăruinţa, credincioşia, veracitatea,
sinceritatea, umilinţa, blîndeţea etc.
Virtuţilor morale de caracter mai general li s-a dat numele de virtuţi cardinale, care sînt în număr de patru, iar
celorlalte virtuţi care stau în legătură cu cele dintîi, unele derivînd din acestea, iar altele fiind strîns legate de ele, li
s-a dat numele de virtuţi derivate *.
Numele de virtuţi cardinale ce s-a dat celor patru virtuţi de caracter mai general vine de la cuvîntul latinesc
cardo = ţîţînă, prin aceasta arătîndu-se rolul lor capital în viaţa credincioşilor, căci ele sînt temelia şi izvorul
celorlalte virtuţi morale. Din acest motiv, ele s-au mai numit şi virtuţi de căpetenie sau capitale ; iar după exemplul
filosofilor neoplatonici, ele s-au mai numit şi virtuţi cetăţeneşti, fiind îndeosebi necesare în viaţa socială a
oamenilor. Ele sînt : înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea.
Virtuţile cardinale formează numai o parte a virtuţilor morale, dar stau la temelia celor derivate.
Virtuţile cardinale sînt o categorie de virtuţi a căror existenţă e cu mult mai veche decît creştinismul.
Despre ele se vorbeşte şi în cartea înţelepciunii lui Solomon, ele se găsesc tratate pe larg la Socrate (în dialogurile
lui Platon), de asemenea ele se găsesc la Platon şi la filosofii stoici, iar mai tîrziu şi la filosofii neoplatonici.
în creştinism ele sînt cunoscute destul de timpuriu, fiind introduse pentru prima oară de Clement Alexandrinul; iar
prin lucrarea Sfîntului Ambrozie al Milanului De otiiciis ministrorum, un adevărat manual de morală din evul
mediu, ele au îmbrăcat haina creştinismului. Fericitul Augustin susţine despre ele că stau în strînsă legătură cu
virtuţile teologice şi sînt dependente de acestea ; de aceea el le consideră ca exteriorizări ale acestora. Şi întrucît ele
constituie sinteza tuturor virtuţilor morale, el le aseamănă cu cele patru fluvii care udau raiul.
Dacă după Socrate înţelepciunea era «ştiinţa ştiinţei şi a neştiinţei», în creştinism ea nu e numai rezultatul
învăţării, ci şi al darului înţelepciunii pe care creştinul îl primeşte de la Dumnezeu. Adevărata înţelepciune constă
deci în cunoaşterea voii celei sfinte a Iui Dumnezeu şi împlinirea acesteia (Rom. 12, 2), aceasta venind adeseori în
contradicţie cu înţelepciunea lumească (I Cor. 1, 19—21).
Virtutea dreptăţii de asemenea dobîndeşte un caracter nou : ea dă fiecăruia ce este al său, dar pleacă de la
ideea că toţi oamenii sînt egali (Gal. 3, 28) ; ea vrea binele pentru toţi, aducînd armonie şi bună înţelegere între
oameni şi popoare,învingînd răul prin bine (Rom. 12, 21). în creştinism, curajul sau bărbăţia se dovedeşte în
înfruntarea
primejdiilor vieţii care se opun înfăptuirii binelui individual şi social. El începe cu biruinţa asupra pornirilor rele
din propria persoană şi apoi trece la lupta împotriva piedicilor externe care se opun binelui. Mai mult, curajul
creştin se dovedeşte în răbdare şi suferinţă şi în întărirea nădejdii în mai bine, deoarece «cel ce va răbda pînă la
sfîrşit, acela se va mîntui» (Matei 24, 13).
Virtutea cumpătării creştine înseamnă, în primul rînd, dobîndirea suveranităţii asupra ta însuţi în
înfrînarea poftelor şi patimilor, obţinînd prin aceasta netezirea drumului care duce la desăvîrşire. Ea se manifestă ca
sobrietate, modestie, decenţă, pudoare, discreţie, tăcere, economie etc.
Dar dacă virtuţile cardinale nu sînt virtuţi specific creştine, se pune întrebarea : cum au pătruns ele în creştinism ?
Răspunsul la această întrebare nu-i greu de dat. Deoarece şi la popoarele păgîne s-a păstrat Revelaţia dumnezeiască
primordială, şi întrucît păgînii au avut legea morală naturală sădită de Dumnezeu în sufletul omului încă de la
crearea acestuia (cf. Rom. 2, 14—15), şi unii dintre păgîni au putut face fapte bune, iar alţii s-au putut ridica chiar
Ia o înălţime de cugetare demnă de admirat. Datorită acestui fapt, Sfinţii Părinţi şi filosofii creştini n-au trecut cu
vederea în judecata lor nici faptele bune ale păgînilor şi nici operele filosofice ale unor gînditori greci, dintre care
unele conţin adevărate raze de înţelepciune.
 De aceea, Clement Alexandrinul afirmă că lumea păgînă luată ca întreg a menţinut, prin lumina minţii
înţelepţilor ei, un adevărat semn al harului, ca şi o călăuzire divină. Căci ceea ce era pentru evrei Legea, aceea
trebuia să fie filosofia pentru păgîni : un conducător spre Hristos. După el, Logosul divin a fost învăţătorul tuturor
creaturilor raţionale, învăţînd deopotrivă, atît pe evrei prin Moise şi prooroci, cît şi pe păgîni prin filosofi.
Dar primirea acestor virtuţi în creştinism nu a însemnat numai o alăturare lîngă celelalte virtuţi şi îndeosebi
lîngă virtuţile teologice, ci a adus cu sine în mare parte schimbarea înţelesului lor, precum şi fundamentarea lor pe
o nouă temelie.
Se ridică însă o altă întrebare : cum trebuie privite din punct de vedere creştin faptele păgînilor care au fost
făcute după legea morală naturală ? Cu alte cuvinte, învăţătura creştină admite, oare, virtuţi în afară de creştinism
ori nu ? Cum trebuie privite deci faptele bune ale virtuoşilor antici, lipsiţi de harul divin : Socrate, Platon, Zeno,
Cato, Cincinatus etc. ?
Adevărul în această privinţă, ca de altfel în numeroase alte cazuri, stă la mijloc : faptele bune ale păgînilor
care sînt urmarea puterilor lor fireşti (a legii morale fireşti şi a conştiinţei acestora) sînt virtuţi adevărate şi aduc
acestora o îndreptare înaintea lui Dumnezeu, deoarece ei, necunoscînd vreo lege pozitivă, «îşi sînt singuri lor lege»
(Rom. 2, 14—16). Desigur că virtuţile creştine sînt superioare acestora, deoarece ele îşi au izvorul nu numai în
puterile omului, ci deopotrivă şi în harul divin.
Privind astfel lucrurile, putem înţelege mai bine stima şi simpatia de care s-au bucurat în creştinism
înţelepţii lumii antice şi de ce chiar unii Sfinţi Părinţi folosesc la adresa acestora expresii şi calificative alese. Aşa,
bunăoară, Sfîntul Iustin Martirul spune despre Socrate că, alături de Heraclit, a fost unul care a trăit în conformitate
cu Logosul şi a fost un creştin înainte de vreme.
Virtuţile cardinale s-au reprezentat în mod alegoric din cele mai vechi timpuri. Astfel, înţelepciunea e
reprezentată ca o fecioară ce poartă în mînă o carte, o oglindă, sau avînd pe un braţ un şarpe încolăcit; dreptatea ca
o fecioară, purtînd în mînă o balanţă sau o sabie ; curajul ca un tînăr îmbrăcat în armură de război sau un leu
înlănţuit, iar cumpătarea ca o fecioară ce ţine în mînă un urcior în care amestecă ceva, sau ţine în mîini un frîu.
Importanţa virtuţilor morale.
Intrucît virtuţile .morale sînt virtuţi ale caracterului moral, se înţelege că importanţa acestora pentru viaţa creştină
este mare. Cu toate că în creştinism ele nu ocupă primul loc, deoarece vin în urma virtuţilor teologice, totuşi, fără
existenţa acestora noi nu ne putem închipui o viaţă morală creştină desăvîrşită şi nici chiar o viaţă morală potrivită.
Importanţa acestor virtuţi în creştinism provine mai ales din raportarea lor la virtuţile teologice, prin care ele
dobândesc un sens şi o semnificaţie mai înalte decît cele pe care le-au avut în antichitate.

b) Virtuţi morale

1) Înţelepciunea şi priceperea sunt virtuţi morale care înseamnă păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor lui
Dumnezeu.

2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalţi. Ea este opusă
mândriei, egoismului şi slavei deşarte. Smerenia se însoţeşte cu inocenţa şi curăţenia copiilor, cu înţelepciunea,

3) Sinceritatea, adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte şi s-o caute.
El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel ştiut de om (rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al
doilea sens se referă la calea dreaptă a credinţei creştine

4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură şi mâncare, dar şi cumpătarea în îmbrăcăminte (Prov7.10) şi în
vorbă[2]

5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi neplăcerile vieţii, de a aştepta în linişte
evenimentele vieţii.

şi intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul
lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la revolta faţă de Dumnezeu. Înţelepciunea, dragostea şi
necazurile, ca încercări ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi anume
împărăţia lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul trebuie să fie răbdător şi neclintit în
crâncene încercări ca Iov , răbdător ca prigoniţii apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de
ocară pentru a ne curăţa de păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că prin credinţă şi răbdare moştenim
făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.

6) Stăruinţa în bine (perseverenţa) este o virtute morală care constă în perseverenţa în păzirea poruncilor, în
rugăciune şi în împărtăşirea de tainele Bisericii.

7) Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, paşnică, prietenoasă, caldă,
înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată.
Ea domoleşte mânia şi înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe.

8) Pacea

9) Prietenia este una din virtuţile morale, care constă în a iubi oricând, chiar şi în nenorocire.[3]

10) Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale. Ea este una din caracteristicile definitorii ale lui
Dumnezeu, care este iertător, dar şi drept, potrivit unei măsuri şi a unei pedagogii care întrec puterea de înţelegere
omenească. În Legea Veche existau anumite păcate pentru care erau rânduite jertfe de ispăşire a păcatelor, care
aduceau iertarea acestora.

11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Mila este una din podoabele creştinului. Modele
de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel şi, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora
le-a dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se referă la mila faţă de infractori
care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracţiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei
10,28).

12) Dreptatea este una din virtuţile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor, îndemnurilor creştine cât şi a
legilor ţării.

13) Hărnicia este una din virtuţile morale care constă în a munci cu sârg şi care duce la sporirea cinstită a
veniturilor.

https://ro.scribd.com/doc/94701708/VIRTU%C5%A2ILE-MORALE-%C5%9EI-IMPORTAN%C5%A2A-LOR