4-5.

DETERMINAREA CARACTERISTICILOR UNUI AMPLIFICATOR DE

CURENT ALTERNATIV
1. Consideraţii teoretice

Tranzistorul bipolar este un dispozitiv electronic realizat din trei zone semiconductoare, pnp
sau npn, dispuse în două variante, ca în Fig 1. Cele trei zone se numesc emitor (E) , baza (B),
colector (C) şi sunt legate la trei terminale ce poartă denumirile respective. Baza este mult mai
îngustă şi mai slab dopată decât emitorul şi colectorul. Tranzistorul se numeşte bipolar deoarece
conducţia este asigurată de două tipuri de purtători de sarcină cu semn diferit: electroni şi goluri.

Fig 1. Structura fizică şi simbolurile tranzistoarelor pnp şi npn

În simbolul tranzistorului săgeata de pe emitor corespunde joncţiunii pn emitor-bază, vârful

săgeţii este orientat întotdeauna de la zona p la zona n. Ea arată şi sensul normal pozitiv al
curentului principal prin tranzistor.
Pentru orice tip de tranzistor se pot defini trei curenţi şi trei tensiuni, dar pentru descrierea
funcţionării nu sunt necesare toate aceste mărimi. Conform Fig. 1 între tensiuni şi curenţi există
relaţiile:
U CB  U CE  U EB (1)
IE  IC  IB (2)
Din aceste relaţii rezultă că numai două tensiuni şi doi curenţi sunt independente. Alegerea
mărimilor independente care descrie comportarea tranzistorului se poate face în moduri diferite.
Pentru aceasta se consideră tranzistorul ca un bloc cu două borne de intrare şi două borne de ieşire
(cuadripol). Deoarece tranzistorul are numai trei borne, una trebuie să fie comună atât intrării cât şi
ieşirii. Borna comună defineşte conexiunea tranzistorului. Există deci trei conexiuni ale
tranzistorului şi anume: cu bază comună (BC), cu emitor comun (EC) şi în colector comun
(CC).
În figura 2 este prezentată conexiunea emitor comun (EC) a unui tranzistor bipolar pnp,
conexiune cel mai des folosită în circuitele electronice. Pentru funcţionarea în regiunea activ
normală, joncţiunea emitor-bază trebuie polarizată direct iar joncţiunea colector-bază invers (Fig.
2). În cazul tranzistorului de tip npn, cele două surse EC şi EB se conectează cu polarităţi inverse
faţă de cele din figura 2.
În conexiunea EC, circuitul care cuprinde emitorul şi baza reprezintă circuitul de intrare, iar
circuitul care cuprinde emitorul şi colectorul se numeşte circuitul de ieşire. Curentul de bază, IB, şi
tensiunea emitor-bază, UEB, sunt mărimile de intrare, iar curentul de colector, IC, şi tensiunea
colector – emitor, UCE, sunt mărimile de ieşire din cuadripol.
Una dintre funcţiile cele mai importante ale tranzistorului este cea de amplificare.
Dispozitivul capabil să amplifice tensiunea, curentul sau puterea este un amplificator. El conţine cel
puţin un element activ de circuit care realizează funcţia de amplificare. Tranzistorul poate fi folosit
atât pentru amplificarea curentului continuu cât şi pentru amplificarea semnalelor variabile în timp.
În cazul tranzistorului bipolar, între curentul static de colector şi cel de bază există relaţia: IC≅βIB,
1
unde  reprezintă câştigul (amplificarea) în curent în conexiunea EC. Deoarece pentru majoritatea
tranzistorilor β este de ordinul 102, rezultă o amplificare considerabilă a curentului care traversează
structura de tranzistor între emitor şi colector.

Fig 2. Tranzistor pnp în conexiunea emitor comun (EC)

Dependenţa dintre curenţii prin tranzistor şi tensiunile aplicate în regim static determină
caracteristicile statice ale tranzistorului în conexiunea respectivă.
Pentru conexiunea EC se definesc trei caracteristici statice şi anume:
1. Caracteristica de ieşire:
I C  f (U CE ) I ct. (3)
B
2. Caracteristica de transfer:
I C  f (I B ) U ct. (4)
CE
3. Caracteristica de intrare:
U EB  f (I B ) U ct. (5)
CE
Caracteristica de ieşire este descrisă de relaţia:
 e 
IC   IB  (  1) ICB0 exp  UCE  U EB   1 (6)
 kT 
unde  reprezintă câştigul (amplificarea) în curent în conexiunea EC, iar ICB0 este curentul rezidual
de colector.
În Fig. 3 este reprezentată familia caracteristicilor statice ale unui tranzistor bipolar pnp în
conexiunea EC într-o diagramă cu patru cadrane.

Fig. 3. Diagrama cu patru cadrane pentru caracteristicile statice în conexiunea emitor comun ale unui tranzistor pnp.

Se observă că există trei regimuri de funcţionare:

a) Regiunea activ normală în care joncţiunea emitor-bază este polarizată direct iar
joncţiunea colector-bază invers. Curbele pentru IB=const. nu sunt orizontale în planul

2
caracteristicilor de ieşire, deoarece  creşte cu creştere tensiunii UCE şi ca urmare IC creşte cu UCE la
IB=const.
b) Regiunea de saturaţie apare la tensiuni UBE=UCE, situaţie în care ambele joncţiuni ale
tranzistorului sunt polarizate direct. Polarizarea directă a colectorului conduce la o dependenţă
exponenţială a lui IC cu UCE.
c) Regiunea de blocare este cuprinsă între caracteristica IB=0 şi abscisă. Curentul care
străbate tranzistorul este:
I C  (   1) I CB0  I CE0 (7)
-6
La tranzistoarele de siliciu curentul ICE0<10 A.
Pentru U CB  U CE  U EB < 0,1 V, şi având în vedere relaţia (7) curentul de colector este dat
de relaţia:
IC   IB  (  1) ICB0   IB  ICE0   IB (8)
Amplificarea unui semnal variabil înseamnă şi o creştere a energiei pe acesta. Această
creştere este realizată pe seama consumului de energie de curent continuu furnizată de sursa de
alimentare a circuitului de amplificare.
Considerăm schema bloc a unui amplificator de curent alternativ (Fig. 4) căruia i se aplică la
intrare tensiunea U1 şi se obţine la ieşire tensiunea U2. Raportul amplitudinilor acestor două semnale
defineşte amplificarea în tensiune (factorul de amplificare):
U
A 2 (10)
U1
sau dacă se exprimă în decibeli (dB)
U
A(dB)  20 lg 2 (11)
U1

Fig. 4. Schema bloc a unui amplificator de curent alternativ.

Un amplificator este utilizat numai în domeniul amplitudinilor și frecvenţelor în care

amplificarea este constantă. Acest lucru poate fi pus în evidenţa experimental ridicând
caracteristicile din Fig. 5 si Fig. 6.

3
 Fig. 5. Caracteristica intrare-ieşire a amplificatorului de curent alternativ.

Fig. 6. Banda de frecvenţă a amplificatorului de curent alternativ.

În afara benzilor de amplitudine si frecvenţă semnalele aplicate amplificatorului suferă

distorsiuni – adică forma semnalului la ieşire diferă de cea de la intrare (apar limitări superioare,
inferioare sau ambele) lucru ce se poate observa vizualizând semnalul de ieşire la osciloscop.
Prevenirea apariţiei distorsiunilor se face reducând amplificarea astfel ca mărimea de ieşire
să nu depăşească valoarea maxima U2max. Reglarea amplificării în limite largi se face introducând
reacţia negativă în etajul de amplificare care înseamnă că o parte a semnalului de ieşire se trimite la
intrare cu semn schimbat astfel că mărimea rezultantă la intrare să se reducă (Fig. 7).

Fig. 7. Schema bloc a unui amplificator de c.a. cu reacţie

Tensiunea de reacţie Ur este proporţională cu tensiunea de ieşire U2 adică:

Ur=U2 (12)
unde  este coeficientul de reacţie fiind o mărime adimensională subunitară. Din Fig. 7 se observă
că tensiunea de intrare în amplificatorul U1 este:
U1 = U2 - Ur (13)
Dacă notăm cu A amplificarea fără reacţie şi cu Ar amplificarea cu reacţie se demonstrează
că acesta din urmă are expresia:
A
Ar  (14)
1  A
Blocul din Fig. 7 notat cu  constituie circuitul de reacţie şi el poate fi realizat într-un număr
mare de variante. Introducerea reacţiei negative reduce amplificarea astfel incât aceasta să rămână
constantă Ar=B=const.

4
 Lucrarea 4
Mărimea factorului de amplificare depinde de mărimea (amplitudinea) semnalului de
intrare. La prima vedere am fi tentaţi să credem că un amplificator cu Au = 100 la frecvenţa de
1kHz, va avea la ieşire un semnal de 100µV dacă semnalul de intrare are 1µV, 100mV dacă
semnalul de intrare este de 1mV şi 100V dacă semnalul de intrare este 1V. Practic vom constata că
numai cea de a doua afirmaţie este adevărată. Pentru nivele mici şi mari ale semnalului de intrare
factorul de amplificare va fi mai mic de 100 şi între tensiunea de ieşire şi cea de intrare nu mai este
o relaţie de directă proporţionalitate (Fig. 5).
Pentru amplitudini, domeniul util este acela în care amplificarea este constantă, adică
porţiunea liniară a caracteristicii (Fig. 5) din care se deduc valoarile maxime și minime ale tensiunii
de intrare U1 şi respectiv a tensiunii de ieşire U2.
Domeniul:
U1=(U1max- U1min) (15)
constituie banda de amplitudini a amplificatorului.
Explicaţia acestui fenomen este simplă. Pentru nivele foarte mici ale semnalului de intrare,
factorul de amplificare scade datorită influenţei zgomotelor din circuit care devin comparabile ca
nivel cu nivelul semnalului de intrare. La un moment dat este posibil ca semnalul util să fie chiar
“înecat” în zgomot. Pentru nivele mari ale semnalului de intrare, factorul de amplificare scade
datorită neliniarităţii caracteristicii de transfer a elementului activ. El poate fi limitat atât superior
cât şi inferior datorită intrării elementului activ în stare de blocare sau de saturaţie. Astfel, forma de
undă a semnalului de ieşire apare deformată faţă de forma de undă a semnalului de intrare. Este
imposibil ca amplitudinea semnalului de ieşire să fie mai mare decât tensiunea de alimentare a
amplificatorului, indiferent cât de mare este amplitudinea semnalului de intrare.

Lucrarea 5
În practică nu există nici un amplificator care să amplifice în egală măsură semnalele
electrice pe întreg domeniul lor frecvenţă: audiofrecvenţă, radiofrecvenţă, foarte înaltă frecvenţă şi
ultraînaltă frecvenţă. Orice amplificator are o caracteristică de frecvenţă care poate fi reprezentată
grafic ca dependenţă a factorului de amplificare de frecvenţa semnalului amplificat. Pentru
majoritatea amplificatoarelor, într-o reprezentare calitativă, caracteristica de frecvenţă are aspectul
grafic prezentat în fig. 6. Se poate observa existenţa unui domeniu de frecvenţe în care amplificarea
este maximă şi aproape constantă (Amax), în timp ce la frecvenţe mici şi mari amplificarea
semnalelor scade.
Se defineşte banda de trecere (sau banda de frecvenţe) a unui amplificator, ca fiind
1
diferenţa dintre frecvenţele la care factorul de amplificare scade la A max  0,707 A max ,deci
2
corespunzător unei scăderi de 3 dB față de valoarea maxima a factorului de amplificare, Amax.
În Fig. 6 este prezentată dependenţa amplificării de frecvenţă. Dacă, faţă de porţiunea
constantă din mijloc se duce o paralelă cu 3 dB mai jos, punctele de intersecţie cu curba determină
frecvenţa minimă (fmin) şi frecvenţa maximă (fmax) respectiv banda de frecvenţă, B3dB, a
amplificatorului:
B3dB=fmax-fmin (16)
La frecvenţe înalte banda de trecere este limitată de capacităţile interne ale elementului activ
dar şi de capacităţile parazite al montajului propriu-zis (de regulă efectul lor cumulat este de ordinul
zecilor de pF). Ele au un efect de şuntare a intrării şi ieşirii amplificatorului la frecvenţe înalte. La
frecvenţe joase ea este limitată de capacităţile condensatoarelor de separare a semnalului variabil de
cel continuu care “mănâncă” o parte din semnalul util. Noţiunile de frecvenţe înalte sau joase au un
caracter relativ. Ele se raportează la domeniul de frecvenţe în care amplificarea este maximă.

5
 2. Montajul experimental

Un amplificator cu tranzistor bipolar în conexiune emitor comun (EC) se construieşte foarte

uşor pornind de la schema de polarizare în curent continuu cu divizor de tensiune în bază, utilizînd
numai o singură sursă de polarizare EC (Fig. 8).

Fig.8. Schema montajului experimental

Valorile rezistenţelor de polarizare se calculează în funcţie de parametrii tranzistorului

folosit şi de clasa de funcţionarea dorită. Dacă dorim amplificarea unor semnale mici sinusoidale,
care la ieşire să fie tot sinusoidale, punctul static de funcţionare se va alege astfel încât
amplificatorul să lucreze în clasă A (tranzistorul se află tot timpul în stare de conducţie în zona
active normal). Schema de polarizare în curent continuu se completează cu câţiva condensatori de
cuplaj Fig. 8. Trebuie făcută următoarea precizare: tranzistorul va fi supus simultan acţiunii a două
semnale, semnalul continuu (static) care stabileşte punctul static de funcţionare şi semnalul variabil
în timp (dinamic) care va fi amplificat. De aceea se poate vorbi despre două regimuri de
funcţionare, regimul static şi regimul dinamic, de care ne vom ocupa în continuare.
Semnalul pe care dorim să-l amplificăm, furnizat de generatorul de tensiune sinusoidală G,
se aplică prin intermediul condensatorului CB pe baza tranzistorului. Condensatorul trebuie să lase
semnalul alternativ să treacă practic neatenuat spre tranzistor şi, în acelaşi timp, să blocheze
curentul continuu de polarizare statică care “curge” prin Rb1, astfel încât el să nu se îndrepte şi spre
sursa de semnal. Capacitatea sa se alege astfel încât, la frecvenţa semnalului amplificat, el să
prezinte o reactanţă neglijabilă faţă de celelalte elemente din schemă şi practic să poată fi considerat
un scurtcircuit la această frecvenţă.
Semnalul de intrare pe tranzistor se aplica prin intermediul unui divizor de tensiune format
din rezistenţele R1 şi R2 astfel alese încât tensiunea de intrare U1 reprezintă 1/100 din tensiunea
citită la voltmetrul de la bornele generatorului. În acest fel tensiunea de la generator poate fi de
ordinul voltului şi se poate măsura mai precis.
Semnalul de ieşire U2 este măsurat de pe colectorul tranzistorului (borna caldă) prin
intermediul condensatorului CC care trebuie să permită semnalului amplificat să treacă nestingherit
spre sarcina amplificatorului (RC) şi să nu permită componentei continue a curentului de colector să
treacă prin aceasta. Valoarea sa se alege astfel încât ωCc 1 << RC. Dacă curentul continuu ar trece
prin rezistenţa de sarcină, acesta ar translata tensiunea de ieşire spre valori pozitive cu o tensiune
egală cu căderea de tensiune continuă pe rezistenţa de sarcină, determinând şi un consum
suplimentar de energie de la sursa de alimentare.
Rezistenţa din emitorul tranzistorului, RE are în primul rând rolul de stabilizare a punctului
static de funcţionare la variaţiile de temperatură. Deci prezenţa ei este aproape obligatorie. Pe de
altă parte, dacă componenta variabilă a curentului care trece prin tranzistor trece şi prin RE, atunci o

6
parte din energia acesteia se consumă pe această rezistenţă şi nivelul semnalului de ieşire va fi mai
mic.
Reacţia negativă apare datorită rezistenţei RE când condensatorul CE nu e conectat (3-3’
deschis) .Tensiunea de reacţie este reprezentată de căderea de tensiune pe această rezistentă:
U r  IE R E  ICR E (10)
unde curentul de emitor IE a fost considerat aproximativ egal cu cel colector IC.
Închizând contactul 3-3’, în paralel cu RE se conectează un condensator de decuplare, CE, cu
o astfel de capacitate încât 1/CE << RE. Dacă această condiţie este satisfăcută, condensatorul CE va
reprezenta un scurtcircuit spre borna de masă pentru componenta variabilă a curentului de emitor.
Astfel, din punct de vedere al semnalului variabil în timp, emitorul tranzistorului are potenţialul
masei. De aceea se mai spune despre acest tip de amplificator în emitor comun ca lucrează cu
emitorul la masă. Este evident că pentru componenta continuă a curentului de emitor,
condensatorul CE va fi echivalent cu o întrerupere, astfel încât aceasta va trece spre borna de masă
doar prin RE.
Având în vedere aceste precizări, este clar că amplificatorul se comportă în mod diferit faţă
de cele două tipuri de semnale: semnalul continuu, static şi semnalul variabil în timp, care trebuie
amplificat. În regim static (de curent continuu) toţi condensatorii pot fi înlocuiţi cu câte o
întrerupere a ramurii în care se află (ω = 0; 1/ωC→∞).
În regim dinamic (de semnal variabil), la frecvenţa pentru care amplificatorul a fost proiectat
să aibă o amplificare maximă, fiecare condensator poate fi înlocuit cu un scurtcircuit. Deci când
contactul 3-3’ este inchis reactanţa 1/CE =0 şi Ur=0.

3. Modul de lucru

Pentru ambele lucrări se utizează amplificatorul cu tranzistor bipolar în conexiunea emitor

comun (EC), din Fig. 8.

Lucrarea 4
1. Se determină tensiunea de ieșire U2 în funcție de tensiunea de intrare U1 cu frecvență
constantă și diferite amplitudini aşa cum se arată în tabelul de date exprimentale nr.1 (3-3’ atât
închis cât şi deschis).
4. Se calculează factorii de amplificare A, A’ cu ajutorul relației (3) și AdB, și AdB’ cu
ajutorul relației (4). Rezultatele se trec în tabelul nr. 1.
5. Se reprezintă grafic dependența tensiunii de ieșire în funcție de tensiunea de intrare
U2=f(U1), conform datelor din tabelul nr. 1. Din grafic se determină banda de amplitudini a
amplificatorului: U1=(U1max- U1min).

7
 Tabel de date experimentale nr. 1.
f=1 kHz, U1=U/100

Tensiune Tensiune de Tensiune de iesire din Coeficient de Coeficient de

Generator intrare in amplificator amplificare amplificare (dB)
amplificator 3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’
Închis Deschis Închis Deschis Închis Deschis
U U1 U2 U’2 A= A’= AdB= A’dB=
(V) (V) (V) (V) =U2/U1 =U’2/U1 =20 lgA =20 lgA’
0.5 0.005
0.6 0.006
0.7 0.007
0.8 0.008
0.9 0.009
1.0 0.010
1.1 0.011
1.2 0.012
1.3 0.013
1.4 0.014
1.5 0.015
1.6 0.016
1.7 0.017
1.8 0.018
1.9 0.019
2.0 0.020
2.1 0.021
2.2 0.022
2.3 0.023
2.4 0.024
2.5 0.025
2.6 0.026
2.7 0.027
2.8 0.028
2.9 0.029
3.0 0.030

8
 Lucrarea 5
1. Se determină tensiunea de ieșire U2 în funcție de tensiunea de intrare U1 cu amplitudine
constantă și frecvențe diferite, aşa cum se arată în tabelul de date exprimentale nr.2 (3-3’ atât
închis cât şi deschis).
2. Se calculează factorii de amplificare A, A’ cu ajutorul relației (3) și AdB, și AdB’ cu
ajutorul relației (4). Rezultatele se trec în tabelul nr. 2.
3. Deoarece domeniul de variație al frecvenței este foarte mare (tabelul nr. 2), între 10 Hz și
100 kHz, se reprezintă grafic dependența factorilor de amplificare AdB, și AdB’ în funcție de
logaritmul zecimal din frecvență: AdB =f(lgf) și AdB’= f(lgf).
3. Din aceste ultime grafice se determină lgfmin și lgfmin, și apoi se calculează banda de frecvență a
amplificatorului: B3dB=fmax-fmin, în cazul ambele cazuri: fără reacție negativă (3-3’ închis) și cu
reacție

Tabel de date experimentale nr. 2.

U=1.5 V, U1=U/100

Frecventa si tensiunea Tensiune de iesire din Coeficient de Coeficient de

semnalului de la generator amplificator amplificare amplificare (dB)
3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’ 3-3’
Închis Deschis Închis Deschis Închis Deschis
f lg f U1 U2 U’2 A= A’= AdB= A’dB=
(V) (V) (V) =U2/U1 =U’2/U1 =20 lgA =20 lgA’
10 Hz 1.0 0.015
20 Hz 1.3 0.015
40 Hz 1.6 0.015
100 Hz 2.0 0.015
200 Hz 2.3 0.015
400 Hz 2.6 0.015
1 kHz 3.0 0.015
2 kHz 3.3 0.015
4 kHz 3.6 0.015
10 kHz 4.0 0.015
20 kHz 4.3 0.015
40 kHz 4.6 0.015
100 kHz 5.0 0.015