Descoperire și explorare

Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun
(mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos

Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar.
Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte
divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre
reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a
dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea
graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de
aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la
descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și
folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul
solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele
planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție

Orbitele obiectelor din sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând din
stânga sus).

Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul Soarelui în 3D.
Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă o revoluție
completă a planetei Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce
conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.[17] Cele
mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din masa
rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.[d]

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce
orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica
destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în
aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului
nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală – Soarele,
patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de
gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include
primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura
de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene).[24] După descoperirea
centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată
dincolo de orbita planetei Neptun.[25]

Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte
planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau,
în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul
planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor
de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.

Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând
legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele
acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se
deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică,
distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”). Cel mai
apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai
îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și
obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi
prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic,[26] datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai
mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față
de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.[26]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la aceeași
depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre
ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la
aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se
află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a
determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost
acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie
rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al
compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la
Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea luminii,
fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai depărtate de
Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din
sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de
linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în
aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte
din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi
hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială.
[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au
puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și
temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din
sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35]
Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a
planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află
dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele
sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca
planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai mare
model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în
Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda,
de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la
912 km depărtare.[39][40]