Geometria la scara Planck a Universului

V-am vorbit despre geometria Universului la scară mare. Știm despre ea că este una
euclidiană. Asta înseamnă că suma unghiurilor unui triunghi care are vărfurile pe marginile
Universului este de 180 grade. Mai știm că Universul nostru are (numai) trei dimensiuni
spațiale extinse. Există sus-jos, stânga-dreapta, înainte-înapoi. Lucrurile sunt relativ simple.
Dar, atunci când coborâm la scara cuantică, veți vedea mai departe, lumea noastră devine
fascinant de complicată.

Scara Plank

Nu vreau să vă încarc memoria cu cifre și nici cu formule complicate. Iar asta nu îmi simplifică
misiunea, dimpotrivă. Vă rog să mă credeți pe cuvânt: de foarte multe ori o formulă matematică,
atunci când este bine înțeleasă, face cât o pagină de explicații. Și, pentru că am adus vorba de
formule, sper că mai vă aduceți aminte că în multe dintre ele intervin tot felul de constante
fundamentale.

Nici vorbă să le poți ține minte pe dinafară. Musai ai nevoie de tabele din care să le iei. Am eu în
bibliotecă o asemenea carte, o țin ca pe o comoară. Nu o folosesc. Google le găsește mai rapid.
Dar îmi este tare dragă, e o carte din alt veac. Haideți să listez aci, pentru frumusețea lor, pe
această pagină, câteva dintre constantele fundamentale folosite în fizică.
 Viteza luminii, c = 2,99792458×108 m s−1
Constanta gravitațională, G = 6,67384(80)×10−11 m3kg−1s−2
Constanta lui Planck redusă, ħ (h barat)=1,054571726(47)×10−34 J s
Constanta lui Coulomb, ke = 8,9875517873681764×109 kg m3 s−2 C−2

Încercați să le țineți minte pe dinafară? Bănuiesc că, la fel ca și mine, nici măcar nu veți încerca.
Nu au nici o noimă, par a fi lipsite de vreo logică. Bineînțeles că nu este chiar așa. Pentru valorile
astea de mai sus sunt vinovate unitățile de măsură. Ele sunt unele convenționale, adică alese de
către oameni. Numerele pe care le-am listat mai sus ar fi cu totul altele dacă nu am fi folosit
Sistemul Internațional de Unități de Măsură. Ar fi fost alte valori dacă, de exemplu, am fi apelat
la unitățile de măsură anglo-saxone.

Acum, așa cum ați văzut că îmi este obiceiul, am să vă întreb ceva. Ce ați zice dacă toate aceste
constante ar avea aceeași valoare? Dacă toate ar fi egale cu 1 (unu), v-ar fi mai ușor să le țineți
minte? Evident, eu știu de pe acum răspunsul dv, deoarece asta este o întrebare retorică.

Bănuiți care este calea pentru a ajunge la un asemenea rezultat? Trebuie să renunțăm la unitățile
de măsură cu care suntem obișnuiți și să le înlocuim cu altele. Este un preț mare dar, dacă punem
în balanță și alte lucruri, în afara faptului că nu mai trebuie să facem eforturi de memorie, veți
vedea că merită.

Acum ar trebui să vă arăt prin calcule (nu neapărat foarte complicate) ce unități de măsură ar
trebui să folosim pentru ca toate constantele de mai sus să aibă valoarea numerică egală cu unu.
Nu am să fac asta. Am să vă spun doar că acestea, nu întâmplător, poartă numele de unități
Plank. Mai aveți răbdare pentru o listă de numere? Trebuie să aveți, pentru că ele reprezintă niște
valori fundamentale, cu ajutorul cărora se poate construi un sistem de unități de măsură valabil
pentru orice civilizație din Universul nostru. Nu este o listă lungă. Iat-o:

lungimea Planck = 1,616 199(97) × 10−35 m

masa Planck = 2,176 51(13) × 10−8 kg
timpul Planck = 5,391 06(32) × 10−44 s
sarcina electrică Planck = 1,875 545 956(41) × 10−18 C

Da. Mi-am încălcat promisiunea! Ziceam că nu vreau să vă încarc memoria cu cifre. Eu vă

sugerez nici măcar să nu încercați să le memorați. Trebuie doar să rețineți că, dacă le-am folosi,
atunci constantele fundamentale listate mai sus ar avea o valoare ușor de memorat. Ar fi egale
cu unu. Mai rețineți, dacă nu vă este prea greu, doar ordinul lor de mărime. Valorile acestea sunt
de o importanță fundamentală, pentru că (dacă nu se va produce vreo revoluție în fizică)
reprezinta limita ultimă la care putem investiga Universul. De exemplu, putem studia Big Bang-
ul, explozia primordială, dar niciodată nu vom putea spune ce s-a întâmplat exact la momentul
t=0. Teoriile noastre (de acum) se opresc la limita t=10-44.

Evident, unitățile acestea de măsură, cele pe care le-am listat mai sus, deși sunt naturale și
universale, nu sunt deloc convenabile atunci când vrem să măsurăm ceva ce ține de lumea
macroscopică. Nici pentru scara atomică nu sunt prea convenabile aceste unități de măsură.
Gândiți-vă că diametrul mediu al unui atom are ordinul de mărime egal cu 10 -10 m, iar dacă veți
compara această valoare cu lungimea Planck… Ar fi ca și cum ați încerca să folosiți diametrul
mediu al atomului pentru a exprima diametrul unei galaxii.

Încerc să vă ghicesc gândurile. Probabil că după ultimul paragraf cel puțin unii dintre dv își vor
spune că acest început de articol este inutil, este numai o înșiruire de jonglerii matematice. De
fapt, lucrurile nu stau tocmai așa. Pentru că, la scara Planck a Universului, lumea devine tare
ciudată. Acolo, de exemplu, spațiu-timpul arată cu totul altfel decât suntem noi obișnuiți. Dar să
nu anticipăm.

Dimensiuni suplimentare
Veți fi de acord cu mine. Trăim într-o lume în care ne putem mișca în sus și în jos, înainte și
înapoi, la stânga și la dreapta. Spațiul nostru are trei dimensiuni. Este o afirmație de bun simț,
este o afirmație pe care nu ar avea rost să o discutăm. Dar știința ne-a arătat de-a lungul timpului
că bunul nostru simț își are limitele sale. Pentru a vă da un exemplu clasic: Pământul îl vedem ca
fiind plat, iar Soarele și stelele se mișcă în jurul lui. Asta ne spune bunul nostru simț, până în
clipa în care încercăm să vedem lucrurile mai de aproape. La fel stau lucrurile și cu spațiul nostru
tridimensional.

Acum să ne întoarcem în timp, către începutul secolului XX. În 1916 Einstein publica Teoria
generalizată a relativității. Aceasta este o teorie a gravitației. Conform ei, gravitația este
rezultatul deformării locale a geometriei spațiu-timpului în prezența masei și energiei. În vremea
aceea erau cunoscute doar două forțe fundamentale ale naturii: gravitația și electromagnetismul.
Dacă putem avea o interpretare geometrică a gravitației, am putea avea una asemănătoare pentru
electromagnetism?

Această întrebare și-a pus-o și matematicianul german Theodor Franz Eduard Kaluza. El a
analizat ecuațiile lui Maxwell, care descriu felul în care sarcinile electrice și curenții electrici
produc câmpuri magnetice. Altfel spus, aceste ecuații stau la baza teoriei electromagnetismului.
Kaluza a încercat să vadă dacă forța electromagnetică poate fi văzută ca o deformare a spațiu-
timpului. A eșuat. A eșuat atâta vreme a făcut apel la bunul simț comun. A eșuat câtă vreme a
analizat teoria lui Maxwell într-un spațiu tridimensional.

Să nu uităm că Theodor Kaluza era matematician. Matematicienii sunt obișnuiți să opereze cu tot
soiul de obiecte cumplit de abstracte, printre care se află și spațiile cu mai multe dimensiuni.
Kaluza a descoperit că, dacă transcrie ecuațiile lui Maxwell pentru un spațiu cu 3+1 dimensiuni
spațiale, atunci geometria acestui spațiu cuprinde nu numai teoria gravitației a lui Einstein ci și
câmpul electromagnetic a lui Maxwell. Astfel gravitația și electromagnetismul puteau să fie părți
ale unei singure teorii. Trebuie să recunoaștem că ne aflăm în fața unei idei strălucite, una care
transcende bunul simț comun.

Lui Einstein i-a plăcut ideea. Conform lui Kaluza, sarcinile electrice se puteau deplasa nu numai
de-a lungul celor trei dimensiuni spațiale cunoscute, dar și de-a lungul unei a patra, o dimensiune
ascunsă simțurilor noastre. Aici este și marea problemă a teoriei lui Kaluza. De ce nu putem
”vedea” cea de-a patra dimensiune spațială? Kaluza nu avea vreun răspuns.
Aș îndrăzni să glumesc un pic și să spun că pentru Kaluza, matematician fiind, nici nu avea vreo
importanță această problemă. Matematicienii sunt obișnuiți să opereze cu tot felul de concepte
abstracte. Era nevoie ca pe scenă să apară un fizician, care să aducă puțină lumină în această
chestiune.

Lumina a fost adusă în 1926 de către fizicianul suedez Oscar Klein. El a ajuns la concluzia că
această dimensiune suplimentară ne este inacesibilă, deoarece ea este ”compactificată”.

Cred că a sosit momentul pentru o analogie. Vă rog să vă imaginați o fâșie de hârtie infinit de
lungă și de grosime nulă. Rulați această fâșie de hârtie și construiți un cilindru infinit de lung.
Răsuciți acest cilindru mai departe, până când raza bazei se apropie de dimensiunea pe care o
enunțam mai sus, adică până se apropie de lungimea Planck. (Acum cred că ați înțeles de ce am
început tocmai cu definirea acestei mărimi.)

În acest fel ați obținut, cu ajutorul imaginației, un fir care are o dimensiune spațială extinxă și
una compactificată, care nu este accesibilă bunului nostru simț. Acum ar trebui să faceți un mic
efort suplimentar de imaginație și să vă închipuți cum ar arăta un spațiu cu trei dimensiuni
spațiale extinse și una compactificată…

Dar despre asta o să vorbim mai încolo, atunci când vă vom forța imaginația mult mai intens,
pentru că va trebui să vă încercați forțele cu un spațiu cu șase dimensiuni suplimentare
compactificate…

Dacă vom micșora raza bazei cilindrului, până când aceasta va fi egală cu lungimea Planck, vom
avea un obiect unidimensional cu o dimensiune suplimentară compactificată.

Să ne întoarcem la Kaluza și la Klein. Ei au descoperit că forța gravitațională care se exercită

între două particule se modifică atunci când ele au posibilitatea să se miște și pe o direcție
corespunzătoare dimensiunii suplimentare. Chestia frumoasă vine din faptul că această forță
suplimentară este identică celei care se exercită între două particule încărcate electric.
Să ne întoarcem la firul pe care l-am construit, cu puterea imaginației, în paragraful anterior.
Atunci când cele două particule se pot mișca în același sens de-a lungul dimensiunii suplimentare
(cea care este compactificată) între ele apare o forță de respingere. Atunci când ele se pot mișca
în sensuri contrare, între ele apare o forță de atracție, iar atunci când mișcarea de-a lungul
dimensiunii suplimentare este interzisă pentru cel puțin una dintre particule, între ele nu apare
nici o forță suplimentară.

Cred că v-ați dat seama cum stau lucrurile: mișcarea de-a lungul dimensiunii suplimentare este
condiționată de ceea ce noi numim sarcină electrică. Sunteți, cred, de acord cu mine: avem de-a
face cu o concluzie spectaculoasă. Cel puțin proprietățile electromagnetice ale particulelor sunt
determinate de capacitatea lor de a se deplasa de-a lungul unei dimensiuni suplimentare.

Să nu uităm ce am zis mai devreme. La vremea în care se elabora această teorie nu erau
cunoscute decât două forțe fundamentale ale naturii: gravitația și electromagnetismul. Abia prin
anii 1930 a fost descoperită forța slabă (responsabilă de dezintegrarea radioactivă), a urmat prin
anii 1970 descoperirea forței tari (cea care ține la un loc componentele nucleului atomic). O dată
cu descoperirea acestor noi forțe fundamntale ale naturii, teoria Kaluza Klein a intrat într-un con
de umbră. Dar nu pentru multă vreme, pentru că a revenit în forță, datorită teoriei stringurilor.
Geometria lumii cuantice devine astfel și mai complicată…

Teoria stringurilor, pe scurt

Acum am o mică teamă: nu cumva să se întâmple ca această lectură să devină prea dificilă. Mă
tem că risc să vă pierd. De aeea voi vorbi altfel decât se obișnuiște despre teoria strigurilor.

Am să vă spun o anecdotă, una adevărată. Una despre felul în care s-a născut teoria stringurilor.
A fost relatată de Leonard Suskind în cartea sa ”The cosmic landscape” și într-un interviu
acordat publicației online Edge. Este o poveste foarte instructivă.

Se întâmpla pe la începutul anului 1969. Suskind, foarte tânăr fizician pe atunci, primește vizita
unui amic, Hector Rubinstein. Acesta era extrem de entuziasmat de o ecuație stabilită de către
Gabriele Veneziano, și el un tânăr fizician, care în acea vreme lucra la Institutul Weizmann din
Israel. Formula aceea descria ce se întâmplă atunci când se ciocnesc doi hadroni. (Hadronii sunt
particule compuse din cuarci, care sunt ținute laolaltă de către forța tare. Protonii și neutronii
sunt câteva exemple de hadroni.)

Hector Rubinstein a scris formula pe o tablă neagră, încercând să își convingă amicul de eleganța
ei. Dintr-o dată Suskind a avut o revelație. Ecuația aceea, care descria comportarea unor sisteme
cuantice, aducea foarte mult cu cea a unui oscilator armonic. (Un exemplu de oscilator armonic
ar fi o coardă de chitară.) A urmat apoi multă muncă, la capătul căreia Suskind a înțeles că
ecuația lui Veneziano putea fi interpretată ca descriind ceea ce se întâmplă cu vibrațiile a două
două inele de cauciuc atunci când se apropie, se unesc, apoi se desprind una de alta.

Momentul luminării este descris de Suskind: ”Eram teribil de emoționat. Îmi spuneam: iată, am
ajuns aici. Sunt pe cale să ajung un fizician faimos. Sunt pe cale să devin un Einstein, sunt pe
cale să devin un Bohr și voi ajunge în centrul atenției tuturor!”. Imediat și-a materializat
concluziile într-o lucrare pe care a trimis-o către Physical Review Letters. A așteptat săptămâni
întregi, cu nerăbdare confirmarea acceptării ei.

A primit în schimb un mesaj sec: ”Lucrarea nu este foarte importantă, nu prezice nici un
rezultat experimental nou și nu îndeplinește criteriile pentru a fi publicată în Physical Review
Letters”. Asta la dezamăgit profund pe Suskind. Ajuns acasă, soția sa a încercat să îi dea câteva
tranchilizante (vă dați seama câtă dezamăgire afișa tânărul fizician?). Suskind a luat o pastilă și
s-a dus la culcare. După ce s-a trezit a chemat niște prieteni și s-a pus pe băut. S-a îmbătat atât de
tare, încât a adormit pe podea. A fost dus de prieteni în pat.

”Nu a fost un moment prea plăcut”, mărturisea Suskind. Apoi, când s-a mai liniștit, a fost sfătuit
să trimită lucrarea către o altă publicație importantă de fizică. Zis și făcut. Suskind și-a trimis
lucrarea către Physical Review. A fost acceptată imediat. Așa a văzut lumina zilei teoria
stringurilor. De fapt, pentru ideea stringurilor mai sunt creditați și Yoichiro Nambu și Holger
Nielsen.

Între timp teoria a evoluat foarte mult, de la descrierea ciocnirii a doi hadroni până la tentativa de
a deveni o ToE (Theory of Everything). Un lucru important pentru noi, este că acele corzi despre
care vorbește teoria strigurilor ar trebui să vibreze într-un spațiu care are 6 sau 7 dimensiuni
suplimentare compactificate. Poetic spus, Universul întreg este ca o uriașă melodie cântată la
nenumărate corzi care vibrează la scara Planck, într-un spațiu cu 9 sau 10 dimenisuni… Acum ne
putem întoarece la scara Planck.

Spații Calabi-Yau
Nouă, oamenilor obișnuiți, ne este practic imposibil să vizualizăm cum ar arăta un spațiu în care
avem trei dimensiuni spațiale extinse la care se adăugă un număr de dimensiuni suplimentare
compactificate. Ne este ușor să ne imaginăm firul despre care vorbeam mai sus (cel despre care
spuneam că are o dimensiune spațială extinsă și o a doua compactificată), dar dacă mergem mai
departe și vom încerca să vedem cum arată un spațiu tridimensional, căruia i se adaugă alte
dimensiuni suplimentare compactificate, suntem puși în fața unei dificultăți de netrecut.

În asemenea situații prind bine niște reprezentări grafice. Dumneavostră puteți desena un cub pe
o coală de hârtie. Adică, puteți reprezenta un obiect 3D pe o suprafață (care are numai două
dimensiuni). Același lucru se poate face și în cazul unor obiecte n-dimensionale. Este mai
complicat dar, respectând anumite reguli, putem să le desenăm pe o coală de hârtie. În cazul
nostru, când dimensiunilor spațiale cu care suntem obișnuiți li se adaugă un număr de dimensiuni
suplimentare compactificate, ne vom folosi de varietățile (spațiile) Calabi-Yau, care descriu
foarte bine, din punct de vedere matematic, geometria la scara Plank. Vă las să admirați imaginea
care ilustrează această geometrie.
Veți fi de acord cu mine: greu poți deosebi această reprezentare de o minunată operă de artă
modernă. Și totuși e cuprinde multe dintre înțelesurile lumii… dar să nu începem să estetizăm.
Avem nevoie de…

Dovezi
Vedeți dv, asta este cu știința. Oricât de încântătoare ar fi o teorie, avem musai nevoie de dovezi.
Teoria stringurilor are această mare problemă. Este frumoasă, este fascinantă, dar, deocamdată
este mai degrabă un aparat matematic căruia îi lipsesc dovezile. Problema este cu atât mai
interesantă cu cât această teorie poate descrie practic orice realitate. Modifici doar niște
parametri și obții orice Univers îți dorești.
Dar am putea realiza un prim test: cel al dimensiunilor suplimentare. Asemenea teste au început
să se desfășoare deja la LHC, acceleratorul de particule al CERN de la Geneva. Acolo se
ciocnesc fascicule de protoni care se deplasează cu viteze apropiate de viteza luminii. În urma
ciocnirii se produc o serie de fenomene care ar putea confirma existența dimensiunilor
suplimentare.

De exemplu, în urma ciocnirilor, dacă aceste dimensiuni suplimentare există în realitate, ar putea
rezulta micro găuri negre cuantice (Micro Quantum Black Holes). Acestea se vor ”evapora”
imediat (în circa 10-27 s), lăsând în urmă jet de particule elementare. Analizându-le pe acestea din
urmă am putea obține o confirmare a existenței dimensiunilor suplimentare. Dar pentru asta mai
avem de așteptat o vreme.

Vă mai invit să ne imaginăm împreună ceva. Să călătorim împreună către scara Planck a
Universului. Acolo ne vom întâlni cu…

Spuma cuantică
Chiar la o călătorie vreau să vă invit. Suntem împreună într-un avion care zboară deasupra unui
ocean agitat. De la înălțimea noastră ni se pare că vedem o suprafață netedă, liniștită. Cam
plictisitoare această imagine. Îl rugăm pe pilot să coboare avionul. Pe măsură ce ne apropiem de
suprafața oceanului începem să înțelegem că suprafața sa nu este una netedă, cu una vălurită. Ne
apropiem și mai mult și începem să vedem spuma valurilor. Este un peisaj frumos, deși uneori ar
putea să pară oarecum straniu și înfricoșător.
Ceva asemănător se întâmplă atunci când ne apropiem de scara Planck. Numai că acolo nu mai
este vorba despre suprafața unui ocean imaginar, ci de însuși spațiu-timpul. La scară mare îl
vedem neted. La scara Planck devine foarte agitat. La acest nivel se fac simțite efectele cuantice.
Spațiu-timpul, până și el, ajunge să se supună ciudățeniilor mecanicii cuantice. Se întâmplă asta
pentru că acolo, așa cum v-am povestit altădată, apar perechi particulă-antiparticulă virtuale de
mare energie. Energia lor mare face ca spațiu-timpul să se curbeze puternic în jurul lor. La
această scară a lumii apar găuri de vierme…

Este o lume stranie. Deocamdată putem doar să ne-o imaginăm, putem să elaborăm modele
matematice complicate. Dar, ca și în cazul dimensiunilor suplimentare, va trebui să găsim o cale
pentru a verifica dacă modelele noastre țin de realitate. Confirmarea ar putea să vină nu de la
acceleratoarele de particule, ci de la viitoarele observatoare astronimice. Fotonii care ne vin de la
surse extrem de înepărtate sunt ”perturbați” în drumul lor de agitația spumei cuantice. Iar
viitoarele instrumente astronomice ar putea să le detecteze.

Încheiere
Ce să mai adaug? Nimic. Nimic altceva decât o constatare. Atunci când știința privește lumea
descoperim cum, ca prin farmec, lumea se schimbă, devenind fascinant de tulburătoare. Este
ceva aproape magic, copilul din mine se bucură.