ISTORIA PEDAGOGIEI

DIANA CSORBA
CONF. UNIV. DR.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
EDUCAȚIE ȘI TEMPORALITATE:

LECȚII ALE TRECUTULUI PENTRU ȘCOALA VIITORULUI

Conf. Univ. Dr. Diana Csorba

Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Departamentul de Formare a Profesorilor

diana.csorba@gmail.com
Istoria pedagogiei -resursă de consiliere
și orientare

„1984” George Orwell

„Cine controlează trecutul,

controlează viitorul.”
 CLIO SI PAIDEIA
”Nu există formule de succes absolut în materie de educație! Diferența stă în argumentele
pe care le aducem în favoarea oricărei concluzii și gradul de universalitate al acestora!”
Salman Khan
2013,
O singură școală pentru toată lumea

CLIO SI PAIDEEA
„Esența descoperirii științifice nu înseamnă să descoperi
ceva pentru prima dată, ci să stabilești legături solide între
lucruri cunoscute anterior și unele necunoscute până atunci.
Acest proces susține cel mai bine adevărata înțelegere și
progresul real.”

Dr. HANS SELYE, The Stress of Life

Alvin Toffler - Șocul viitorului, 1970
SCRIITOR ȘI FUTUROLOG AMERICAN, CUNOSCUT PENTRU LUCRĂRILE Teme fundamentale ale lumii contemporane:
SALE ÎN CARE ANTICIPEAZĂ EFECTELE REVOLUȚIEI DIGITALE, REVOLUȚIA
DE COMUNICARE ȘI SINGULARITATEA TEHNOLOGICĂ.

1. Traim vremuri revolutionare / transformationale.

Suntem actorii unei revolutii globale.

2. Vrem sa supravietuim si sa ne dezvoltam,

raportandu-ne la propriile noastre capacitati si
folosindu-ne maximal potențialul.

3. Avem nevoie de sisteme de educatie complet

diferite!

PENTRU CE VIITOR ÎI PREGĂTIM PE COPIII NOŞTRI? SUNT

LECȚIILE TRECUTULUI DE CARE TREBUIE SĂ ȚINĂ SEAMA
EDUCAȚIA?
 CRIZA MONDIALĂ A EDUCAȚIEI
„Civilizatia este o intrecere între educație și catastrofă.”
H. G. Wells

⚫ Criza politicii educative (lipsa obiectivelor clare ale reformei)

⚫ Criza de autocunoaștere (absența unei diagnoze complete și clare a situației
prezente)
⚫ Criza de cunoaștere (lipsa de competențe în domeniul managementului
schimbării)
⚫ Criza resurselor umane (criza sistemului de formare și insuficienta motivare a
personalului didactic)
⚫ Criza conducerii (centralizarea excesivă a sistemelor de conducere)
⚫ Criza financiară (insuficiența resurselor financiare și utilizarea defectuoasă a celor
existente)
⚫ Criza capacității de proiectare (incapacitatea de a realiza prognoze valide)
CRIZA SPIRITUALĂ

危机 – criza – WEI JI
WEI JI – este rezultanta asocierii a două ideograme: WEI (primejdie) şi JI (oportunitate).

WEI – (Primejdia) reuneşte alte două ideograme: WEI XAN. WEI înseamnă «suspendat». XAN contextualizează
suspensia şi dă pe deplin semnificaţia primejdiei.

Oportunitatea este şi ea rezultanta asocierii a două semne: JI şi HUI. JI înseamnă «şansă» şi HUI «reunire».
Istoria pedagogiei – consiliere și
orientare promotoarea schimbării
„Până acum cercetarea istorică a fost de precădere o
istorie a sistemelor, a tipurilor de gandire, nu a problemelor.
Sistemele vin și se duc, dar problemele rămân.”

Mircea Florian, 1933

Necesitatea schimbării
„Dogmele trecutului mai liniștit nu se mai
potrivesc cu viitorul furtunos. Ne confruntăm
cu multe dificultăți. Și pentru că situația
noastră este nouă, trebuie să gândim și să
acționăm diferit. Mai întâi trebuie să ne
dezrobim de noi înșine și abia mai apoi ne vom
salva țara.”
Abraham Lincoln, 1862
"Nu poți construi caracterul și
curajul unui om prin privarea
sa de inițiativă și
independență."
IN CE CONSTĂ DEZROBIREA...

DE UNDE VINE SALVAREA NOASTRĂ?

Salvarea?
”Doar educația este în stare să ne salveze
societățile de la o posibilă prăbușire, fie ea
violentă sau graduală”

J. Piaget, 1934
Christoph WULF, Introduction aux sciences de l'éducation, Armand Colin, 1995 (traduction), p.26/27

"O analiză istorico-hermeneutică a contextelor

educaţionale, istoric definite, poate să determine
derivarea aspectelor importante ale unei
problematici... Analiza istorică a realităţii educative
oferă un ajutor pentru rezolvarea marilor probleme
pedagogice, actualizând originile acestor chestiuni
în contextul problemelor actuale.”
TEMELIA CUNOAŞTERII ŞI A ÎNŢELEPCIUNII - GNOTHI SEAUTON-
CUNOAŞTE-TE PE TINE
ÎNSUŢI!
Maximă înscrisă pe frontispiciul templului
lui Appolo din Delfi, devenită principiul
fundamental al filosofiei lui Socrate.

ÎMPĂCAREA CU SINE ȘI CU CEILALȚI

SCHIMBAREA ÎN SINE ȘI ÎN ALȚII
Reconfigurarea propriului potențial
KEN ROBINSON, (2011), O LUME IEȘITĂ DIN MINȚI,
REVOLUȚIA CREATIVĂ A EDUCAȚIEI
„În prezent provocarea este de a transforma
sistemele de educație în ceva mult mai potrivit
pentru nevoile secolului XXI. În centrul acestei
transformări trebuie să se afle o abordare total
diferită a inteligenței și creativității umane”
„Viața nu este un exercițiu academic!”
ABORDARE HOLISTICĂ A PROCESULUI FORMĂRII ȘI
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII UMANE
Fundamente ale schimbării...

„ANUMITE EVENIMENTE AU LOC ÎN SOCIETATE, ÎN SENSUL LARG AL CUVÂNTULUI,

AFECTÂND MAI MULŢI INDIVIZI, NU DOAR PE CEI CARE CONTEMPLĂ
REVOLUŢIONAREA MODULUI LOR DE GÂNDIRE.” ,,ORICINE SE AFLĂ ÎN POZIŢIA DE A REALIZA SCHIMBĂRI SE
„ÎN COMPLETAREA UNEI ARGUMENTĂRI RAŢIONALE VINE COLECTAREA DE DATE CONFRUNTĂ CU NECESITATEA DE A-I FACE PE ALŢII SĂ SE
RELEVANTE.” RĂZGÂNDEASCĂ, ÎNCEPÂND CU SINE ÎNSUŞI.”
TRATAT DESPRE RĂZGÂNDIRE
DANIEL GOLEMAN
HOWARD GARDNER
Recursul la trecut o istorie deschisă spre viitor –
competențe intrumentale

18
 Matricea de bază a PEDAGOGIEI – GRILA DE LECTURA

1. Educaţia – activitate psihosocială, cu funcţie şi structură de bază proprii, cu caracter obiectiv;

2. Funcţia centrală a educaţiei – formarea şi dezvoltarea personalităţii educatului în vederea integrării sociale, pe termen scurt, mediu
şi lung;
3. Structura de bază a educaţiei – corelaţia sau interdependenţa necesară permanent între educator şi educat (profesor-elev etc.).
Funcţia centrală şi structura de bază a educaţiei reprezintă dimensiunea obiectivă a educaţiei, necesară permanent în orice context
pedagogic şi social.
4. Finalităţile educaţiei – orientările valorice elaborate de proiectant la nivelul sistemului de învăţământ (idealul educaţiei; scopurile
generale ale educaţiei) şi al procesului de învăţământ (obiectivele educaţiei / instruirii: generale, specifice, concrete / operaţionale.
Finalităţile educaţiei reprezentă dimensiunea subiectivă a educaţiei;
5. Conţinuturile generale ale educaţiei: educaţia morală, intelectuală, tehnologică, estetică, psihofizică;
6. Formele generale ale educaţiei: a) organizată: formală-nonformală; b) neorganizată, informală;
7. Contextul în care se realizează educaţia: a) sistemul social; b) sistemul de învăţământ; c) procesul de învăţământ; d) activităţi
concrete; e) situaţii concrete (dependente de resursele şi de condiţiile pedagogice existente.
Provocari:
• Nu e de ajuns să reformăm sistemele de educație ele trebuie transformate!

• Universitățile - centre de trezire și dezvoltare spirituală

• Cercetarea științifică dezvoltată într-un context deschis de spiritualitate

• Programe de cercetare concurente: Știința –între fundamentare creativă și liberă

– rigoare și exigență metodologică – Promovarea unui univers metodologic
integrat – inter si transdisciplinar

• Deschiderea cercetării educației spre spatii nonformale și informale!

Portofoliu – evaluare formativa si
sumativă
⦿ Harta mentala ori conceptuală a unui: curent de gândire pedagogică,
paradigma, model, opera unui autor însoțită de o prezentare analitică
construită pe baza grilei de lectură (biografia autorului, context
socio-cultural-politic, definiția /concepția despre educație, finalități, valori -
conținuturi, strategii didactice, evaluarea procesului instructiv-educativ și a
performanțelor elevilor, etc.)

⦿ Lectii ale trecutului pentru reformarea scolii contemporane: Soluții pentru

problemele cu care se confruntă școala contemporană pentru configurarea
unui crez profesional personal.
Un puzzle de aur!
Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare
poate face oricând ceea ce nu poate face
soarele niciodată: să lumineze în
întuneric.

Octavian Paler
Cred că dezrobirea noastră și a școlii noastre începe în procesul de
conștientizare a faptului că dificultatea reală în a produce o
schimbare benefică nu constă în a dezvolta idei și practici
surprinzător de noi, ci în a scăpa de cele vechi ce ne înlănțuie și
mai ales de a păstra ceea ce ne ajută să fim ceea ce dorim să fim!
„Vine o vreme când nu trebuie să aștepți să devii omul care vrei să fii, ci trebuie să devii
omul care vrei să fii !”

Bruce Springsten
Preliminarii
Recursul la trecut o istorie deschisă spre viitor

1. o mai bună înţelegere a conceptelor şi metodelor ştiinţifice actuale.

2. reliefarea unor relaţii dintre dezvoltarea gândirii individuale şi cea a

ideilor ştiinţifice temporal configurate.

26
 Preliminarii
Recursul la trecut o istorie deschisă spre viitor
3. ajută la explicarea şi înţelegerea naturii activităţii ştiinţifice;

4. permite delimitarea dintre ideologiile unor epoci şi activitatea ştiinţifică

iniţiată;

5.integrează cunoaşterea ştiinţifică în progresul general al umanităţii

favorizând manifestarea unui veritabil umanism al cunoaşterii ştiinţifice.

27
Modelul de proiectare a reformei
educatiei (propus de UNESCO)
1. Constituirea grupului de inițiativă a reformei;
2. Lansarea comenzilor de cercetare;
3. Elaborarea proiectului de reformă pe baza unui document filosofico-pedagogic cu valoare
natională;
4. Publicarea proiectului reformei;
5. Dezbaterea proiectului de reformă la nivelul comunității;
6. Constituirea școlilor pilot în care vor fi aplicate și evaluate noile programe școlare;
7. Lansarea activităților de elaborare a noului plan cadru, a noilor programe școlare;
8. Formarea formatorilor;
9. Informarea și formarea continuă a personalului didactic;
10. Introducerea transformărilor de management curricular;
11. Evaluarea periodică a rezultatelor.
 Epistemologia„…acea ramură a teoriei științei și, totodată, a filosofiei
care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii
științifice”
„Epistemologia fără contact cu știința devine
o schemă goală. Știința fără epistemologie,
în măsura în care se poate cât de cât
concepe, e primitivă și nebuloasă”
„Învățământul ar trebui astfel conceput,
încât ceea ce oferă să fie perceput ca un dar
neprețuit, iar nu ca o datorie apăsătoare.”

LUCRUL CEL MAI IMPORTANT ESTE SĂ NU ÎNCETEZI SĂ PUI NU E VORBA DE CÂT DE DEȘTEPT SUNT EU, CI DE
ÎNTREBĂRI. CURIOZITATEA ARE PROPRIA RAȚIUNE DE A FAPTUL CĂ AM MAI MULTĂ RĂBDARE ÎN
EXISTA.
REZOLVAREA PROBLEMELOR.
Alchimiști pe tărâmul educației?
CE LECTII ARE ISTORIA EDUCATIEI PENTRU NOI?

1. Orientări metodologice ale cercetării

educației

2. Filosofia științei – orientări contemporane

 Abordări metodologice ale cercetării educației - Perspectivă
istorică 1. anii 1970 – modelul ipotetico-deductiv – scheme de cercetare
experimentale și cvasi-experimentale;

2. Anii 1980 - Psychologie sociale et experimentation. Lemaine,

J. M.

Validarea unei teorii, fie ea și in domeniul educației, este, până

la urmă, o problemă de confruntare cu realitatea!
Crearea unor comunități de dezbatere academică. - „Voi apăra
valoarea lor cognitivă, (a cercetărilor experimentale) dar
voi argumenta totodată că ele sunt virtual lipsite de
putere explicativă” (Hausman). Predicția dihotomică de
tipul: adevărat sau fals nu mai era infailibilă!

JEAN-MARIE VAN DER MAREN, MONTREAL, 2012

HTTP://WWW.RECHERCHE-QUALITATIVE.QC.CA/P
RIX-JEAN-MARIE-VAN-DER-MAREN/
 Abordări metodologice ale cercetării educației - Perspectivă
istorică Anii 1980 – 1990: Comunitățile de dezbatere
academicăc conchid: nu există o singură metodă de
bază pentru cercetarea în educație – metoda
experimentală – ci un ansamblu metodologic ce poate
fi utilizat în mod complementar și alternativ cercetării
experimentale a fenomenului educativ.

După anii 1990: Cercetarea - acțiune, cercetarea –

dezvoltare: analizele de tip cantitativ erau însoțite acum
și validate de studii calitative

JEAN-MARIE VAN DER MAREN, MONTREAL, 2012

HTTP://WWW.RECHERCHE-QUALITATIVE.QC.CA/P
RIX-JEAN-MARIE-VAN-DER-MAREN/
Abordări metodologice ale cercetării educației - Perspectivă
istorică Anii 2000 si in prezent: noi probleme în căutarea unor răspunsuri și soluții:

1.Tendinţa de reîntoarcere a ştiinţelor educaţiei la o singură metodă!

2.Teoria care servește fundamentării cadrului conceptual a rămas însă în continuare de tip
disciplinar, în limitele pedagogiei psihologice sau ale pedagogiei sociologice.

3.Disonanțe reale între practicile educative şi teoriile ştiinţifice cu privire la fenomenul educativ,
între dezvoltarea cunoașterii și acțiunea profesională. În consecinţă, avem o cercetare fluidă și
polisemantică de tipul: „vorbe, vorbe”!
 ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN
FILOSOFIA ȘTIINȚEI: PARADIGMA:
o realizare ştiinţifică exemplară care
orientează teoria și practica ştiinţifică prin
conţinutul său de legi, concepte, preferinţe,
presupoziţii filosofice, sursă de probleme ale
căror soluţii sunt prefigurate ca într-un joc de
puzzle.

TH. KUHN, STRUCTURA REVOLUȚIILOR PARADIGMELE NU SUNT DEZVOLTATEÎN MOD ABSTRACT, CI NEAPĂRAT ÎN
ȘTIINȚIFICE, 1962 FUNCŢIE DE STUDIUL UNOR APLICAŢII ÎNTR-UN SPAŢIU PROBLEMATIC,
UTILIZÂND PRACTICA REZOLVĂRII DE PROBLEME
ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN FILOSOFIA ȘTIINȚEI:

Imre Lakatos
IMRE LAKATOS
Reguli metodologice clare. Concepție închegată despre organizarea
științei.
KUHN ARE ÎN VEDERE ŞTIINŢA – AŞA – CUM – ESTE , IAR POPPER SI
CONTINUITORUL SĂU LAKATOS: ŞTIINŢA – AŞA CUM – TREBUIE – SĂ – FIE .
Un program de cercetare are două componente principale: un
nucleu dur, reprezentat de un set de idei fundamentale care sunt
esențiale programului de cercetare și o centură de protecție – văzut
ca un set de idei mai puțin fundamentale valorificate pentru a aplica
nucleul dur la fenomenele reale.

Dezvoltarea şi competiția programelor de cercetare.

Evaluarea concepțiilor filosofice prin studii istorice de caz.

PROGRAMUL DE CERCETARE ESTE UNUL DE TIP PROGRESIV

(INFLUENȚA LUI K. POPPER), EXTINZÂNDU-ȘI CONSTANT
APLICABILITATEA LA UN SET DE CAZURI DIN CE ÎN CE MAI MARE,
FAPT CE REUȘEȘTE SĂ SPOREASCĂ CAPACITATEA PREDICTIVĂ A
ACESTUIA.
ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN FILOSOFIA ȘTIINȚEI:

Larry Laudan recunoște forța discuției kuhnine cu privire la

structura socială a științei și a exemplelor
PROGRESS AND IS PROBLEMS, 1977 istorice.

distincție între acceptarea și practicare

teoriilor științifice.

susține importanța cultivării unei atitudini noi

a cercetătorului față de teoriile științifice și
implicit față de știință.

„TRADIȚII DE CERCETARE”
ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN FILOSOFIA ȘTIINȚEI:

Paul Feyerabend oamenii de știință trebuie să se prezinte ca

apărători ai libertății și creativității
AGAINST METHOD, 1975
adept al - anarhismul epistemologic - se
opune tuturor sistemelor de reguli și
constrângeri din știință, care ar diminua
creativitatea cercetătorilor din știință

„ȘTIINȚA REPREZINTĂ UN ASPECT AL CREATIVITĂȚII

UMANE”!
O serie de exigenţe metodologice sunt necesare pentru inițierea și aprofundarea studiilor istorice în domeniul
educației (D. Csorba, 2011, p. 26-27):

⦿ Analiza istorică implică distincţia clară între diferite planuri şi sectoare de investigaţie:
anticipările generale sau utopiile, redactarea şi difuzarea diferitelor proiecte ideatice,
încercările de implementare a unor proiecte şi realizările efective.

⦿ Cercetarea originilor implică respingerea unei concepţii sumare despre istoria educaţiei ca
simplă filiaţie de idei sau succesiune de practici. Importante sunt analizele privind seriile
doctrinare şi instituţionale, fenomenele de continuitate şi discontinuitate, schimbările de ritm,
de recul sau de retur aparent ce afectează o serie evolutivă.
exigenţe metodologice pentru cercetarea istorică a educației:

⦿ Sunt relevante referirile la situaţiile politice, economice, sociale, ştiinţifice şi ideologice care au
condus, susţinut sau respins diferite idei sau/şi instituţii pedagogice.

⦿ Emergenţa unei forme noi de gândire şi acţiune nu exclude persistenţa unei forme vechi.
Evoluţiile sunt marcate şi de coexistenţa ideilor pentru ca apoi să urmeze conflictele de idei şi
practici, atacarea locurilor comune, impunerea/promovarea inovaţiilor.

⦿ Este dificilă fixarea unei date precise cu privire la naşterea unei idei, a unor practici sau a unor
instituţii. Dimpotrivă, este posibil să fixăm pe o scară temporală, momente sigure ce au
privilegiat naşterea unei idei, a practicilor sau instituţiilor, astfel încât pot fi distinse etape
embrionare, anticipative, de organizare sau/şi generalizare.
Considerații preliminare la o metodologie a cercetării istorice a educației

⦿ ecuaţia reprezentare – dezinteresare – maximum de obiectivitate trebuie însă să domine,

deontologic, istoricul în propria întreprindere de reconstituire a trecutului.

⦿ „istoria”, ca reflectare a trecutului, este pluralistă ca interpretare, acest trecut unic putând fi privit
din diverse unghiuri, depinzând de subiectivitatea istoricului, de mediul în care el s-a format, de
publicul căruia el se adresează.

⦿ istoricul se află în faţa regândirii permanente a domeniului său de cunoaştere; el interoghează

mereu trecutul, încercând să-şi valideze răspunsurile prin metodă;

⦿ metoda de cercetare este cea care conferă credibilitatea discursului istoric, îl face valid pentru
ceilalţi. Adevărul istoric este garantat prin metodă.
METODA ISTORICĂ
Metoda investighează evenimente care provoacă o „întrebare istorică” – acel „cum se face că
s-a întâmplat şi s-a întâmplat aşa?”. Prin ea, prezentul caută în evenimentele trecute cheia
alcătuirii sale. Se poate constata astfel că, deşi „istoria se îndreaptă spre trecut, nu poate face
abstracţie de prezent şi de viitor în chiar interesul cunoaşterii trecutului.”

Florian, Mircea, Curs de istoria filosofiei moderne, Bucureşti, 1947-1948, p.39.

Ibidem, p. 68
 METODOLOGIA... reprezintă logica procedeelor stiintifice
fundamentale de selectare si prelucrare a datelor si de construire de
modele teoretice.

Metodologia pedagogica are trei dimensiuni, legate intre ele:

1. dimensiunea teoretica si consta in sinteza propozitiilor teoretice de baza, intr-un model specific de abordare
pentru a directiona viitoarele cercetari.
2. dimensiunea tehnica-metodica, constand in metodele si tehnicile de cercetare, precum si in ansamblul
normelor concrete care indruma utilizarea acestora in activitatea de cercetare empirica...
3. dimensiunea empirica, semnificand modul de cuprindere a realitatii investigate in ceea ce numim in mod curent
experienta de cercetare.
(Lazar Vlasceanu)
şase paşi importanţi care conduc cercetarea
istorică:
1. recunoașterea unei probleme istorice sau identificarea unei necesități de cunoștințe
istorice.
2. colectarea de informații relevante despre problema sau subiectul studiat.
3. formarea de ipoteze care explică relațiile dintre factorii istorici.
4. colectarea riguroasă și organizarea probelor, precum și verificarea autenticității și
veridicităţii informațiilor și a surselor lor.
5. selectarea, organizarea, precum și analizarea celor mai pertinente probe colectate,
formulând concluziile iniţiale.
6. înregistrarea concluziilor finale într-un raport narativ.
Charles Busha and Stephen Harter
1. RECUNOASTEREA UNEI PROBLEME
Definirea temei de cercetat
trebuie să răspundă unei nevoi de tip pragmatic ori pur cognitive. Interogarea culturii istorice
deja acumulate;
verificăm dacă problema respectivă este semnificativă din punctul de vedere al cunoaşterii
istorice generale, şi dacă nu cumva ea a fost deja abordată şi poate chiar soluţionată de vreun
alt cercetător.
2. COLECTAREA DE INFORMAȚII RELEVANTE DESPRE PROBLEMA SAU
SUBIECTUL STUDIAT

⦿ Alcătuirea bibliografiei

O primă clasificare ţine de natura informaţilor cuprinse:

-bibliografii simple (unde sunt indicate numai: autorul, titlul lucrării, locul şi data apariţiei, numărul de
pagini)
-bibliografii analitice (care cuprind în plus informaţii şi aprecieri sintetice aparţinând autorului
bibliografiei). O altă clasificare se
realizează în funcţie de aria de cuprindere a bibliografiei. Din acest punct de vedere
avem:
-bibliografii curente (includ numai lucrările apărute într-un interval limitat de timp; de obicei, apar la
intervale eriodice)
-bibliografii cumulative (cuprind toate lucrările apărute până la data redactarii.
 izvoare folosite frecvent în cercetările istorice:
⦿ - izvoare scrise (acte oficiale, acte şi însemnări personale, inscripţii, scrisori,
contracte, registre, lucrări de tot felul, fie ele manuscrise sau tipărite, cronici,
memorii, însemnări de călătorie etc.)
⦿ - izvoare nescrise (relicve arheologice de tot felul, incluzând aici atât siturile
arheologice propriu-zise, cât şi obiectele recuperate prin investigaţiile
arheologice şi depozitate în diverse colecţii, incluzând aici şi oasele de animale
găsite în situri arheologice, şi urmele fosile ale unor plante cultivate, şi diversele
obiecte de artă sau de uz curent, fotografiile, înregistrările audio şi video etc).
3. formarea de ipoteze care explică relațiile dintre factorii istorici

Istoricul nu trebuie să răspundă numai la întrebarea „Ce s-a întâmplat?”, ci şi la întrebarea „De
ce a avut loc faptul istoric X?” și „spre ce a condus el?”.

Explicarea faptelor istorice ocupă deci un loc important în cunoaşterea istorică.

Ipoteze în cercetarea istorică
Cine?
Unde?
Când?
Cum?
De ce?
Ce s-a intamplat?
Ipoteza in cercetarea istorică

⦿ O componentă importantă a activității istoricului este reprezentată de procesul de elaborare

și verificare a ipotezelor.

⦿ Însăși etapa descifrării informațiilor primare oferă ocazia formulării unor ipoteze. În istorie
formulăm ipoteze nu numai pentru a formula răspunsuri la întrebări explicative (de tipul „de
ce?”) ci și pentru întrebări de tip factografic (de tipul „ce-a fost?”). În acest caz sunt incluse
descifrarea informațiilor primare, cercetare autenticității și veridicității izvoarelor.
 Ipoteze în cercetarea istorică
Pentru descifrare informațiilor cuprinse în
izvoare IPOTEZE FACTOGRAFICE

Formulate în critica externă și internă a

izvoarelor

Formulate în stabilirea faptelor (simple sau

incluse în lanțuri cauzale)

Explică faptele IPOTEZE EXPLICATIVE

Stabilesc legi

Organizează informațiile despre trecut

(periodizare, clasificare a materialului) IPOTEZE CONSTRUCTIVE
 4. COLECTAREA RIGUROASĂ ȘI ORGANIZAREA
PROBELOR, PRECUM ȘI VERIFICAREA
AUTENTICITĂȚII ȘI VERIDICITĂŢII INFORMAȚIILOR
ȘI A SURSELOR LOR
 Reguli metodologice
1. Fiecare informație şi fiecare sursă trebuie citite cu scepticism
şi viziune critică. Nici o proba nu trebuie apreciată la valoarea
absolută.
2. Punctul de vedere al autorului trebuie considerat.
3. Fiecare proba trebuie să fie verificata în comparaţie cu alte
surse si dovezi.
5. selectarea, organizarea, precum și analizarea celor mai pertinente probe colectate,
formulând concluziile iniţiale

⦿ Explicaţia se poate realiza la mai multe niveluri. Deseori ea se realizează doar la un nivel
descriptiv, istoricul considerând că prezentarea detaliată a desfăşurării faptelor este suficientă
pentru evidenţierea mecanismului lor de desfăşurare. O variantă a acestui tip de explicaţie
este aşa-numita explicaţie descriptiv-genetică, considerată de unii specialişti ca fiind tipul
dominant de explicaţie istorică, prin care se consideră că pentru explicarea unui fapt istoric
este suficientă stabilirea stadiilor sale succesive de dezvoltare (geneza sa). Pe lângă explicaţiile
descriptive şi descriptiv-genetice, există şi explicaţii prin definirea unui concept sau termen
istoric. Totuşi, forma deplină a explicaţiei în istorie este aceea care ia în discuţie cauzele unui
eveniment, fenomen sau proces istoric.
Discursul pedagogic se ipostaziaza in functie de trei profile
teoretice:
1. descriptiv-constatativ – ONTOLOGIA EDUCATIEI

2. constructiv-reflexiv –EPISTEMOLOGIA EDUCATIEI

3. prescriptiv – normativ – AXIOLOGIA EDUCATIEI

In opinia lui Jean Piaget (1970), faptul stiintific este definit prin urmatoarele caracteristici:

- este un raspuns la o intrebare, ceea ce presupune o intreaga elaborare, solidara cu sistemul de

informatii care au dus la acea intrebare;
- este o constatare sau o « lectura » a experientei, care nu se reduce la simpla «citire» a datelor,
ci comporta o intreaga structurare;
- un fapt nu exista niciodata in stare pura...; el este intotdeauna solidar cu o interpretare
Hermeneutica
Hermeneutica (din limba greacă: a interpreta, a tălmăci) reprezintă, în filosofie, metodologia
interpretării și înțelegerii unor texte. Textele pot avea în același timp un sens material literal și un
sens spiritual. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendința de a da un sens
compehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles. Devine, asfel, o teorie generală a regulilor de
interpretare.

Indiferent de formă sau amănuntele de redactare, hermeneutica pune accent pe conţinut şi pe

semnificaţie. Ea se deosebește, astfel, de exegeză privită ca explicație ori comentariu.
6. ÎNREGISTRAREACONCLUZIILOR FINALE
ÎNTR-UN RAPORT NARATIV