Dreptul roman a fost sistemul de legi al romanilor, de la Regatul Roman și

Republica Romană, până la Imperiul Roman, inclusiv Imperiul Roman de Răsărit.

Juristul era figura centrală în dreptul roman. El răspundea (lat. responsa)

întrebărilor legate de procedură și legislație ale magistraților și judecătorilor
(care de obicei nu erau experți în drept) și asista părțile implicate într-un
proces. Exemple de juriști sunt Quintus Mucius Scaevola Pontifex, Papinian,
Domitius Ulpianus, Gaius Octavius Javolenus, Salvius Julianus și Gaius. Juriștii au
scris extensiv pe subiecte de drept. [1]

În contrast, avocatul (lat. advocatus) era un orator, fără o pregătire specială în

jurisprudență. Un exemplu este Cicero, care a popularizat întrebarea „Cui
folosește?” (lat. Cui bono?) ca mod de a clarifica intereselor părților într-o
dispută.

Romanii nu au făcut întotdeauna o distincție între normele morale sau religioase și

normele juridice de drept formalizate în legi. De exemplu, Domitius Ulpianus a
definit dreptul roman combinând două principii de etică (a trăi în mod onest și a
nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine):