Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Cuprins
6. Acuitatea vizuala
Influenţa fenomenului de difracţie asupra vederii detaliilor
Tipuri de teste de acuitate. Notaţii pentru acuitatea vizuală
Acuitatea de aliniere
Sensibilitatea la contrast
7. Vederea culorilor
Elemente de colorimetrie
Fiziologia vederii culorilor
Anomalii ale vederii culorilor

Dana Rizescu 1
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

6. Acuitatea vizuala
Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea unei persoane de a distinge detalii fine.
Scopul sistemului optic al ochiului este de a forma imaginile obiectelor pe retină, care
este stratul fotoreceptor. Dacă sistemul optic al ochiului ar fi perfect, imaginile
tuturor surselor luminoase ar fi puncte imagine pe retină.
Calitatea imaginii pe retină este influenţată de:
• difracţie
• aberaţiile sistemului optic al ochiului
• împrăştierea luminii în mediile oculare (difuzia luminii)
• eroarea de focalizare

Influenţa fenomenului de difracţie asupra vederii detaliilor

Datorită fenomenului de difracţie care se manifestă la formarea imaginilor prin
sisteme optice, imaginea unui punct luminos nu este punctiformă, chiar dacă sistemul
optic nu prezintă aberaţii.
Imaginea de difracţie a unei surse punctiforme printr-un sistem optic stigmatic având
o diafragmă circulară este formată dintr-o pată centrală foarte luminoasă, înconjurată
de inele întunecate şi luminoase a căror intensitate scade rapid cu depărtarea de
centrul petei. Figura de difracţie se numeşte discul lui Airy. Maximul central, de
ordinul zero, conţine 84% din energia luminoasă.

Imaginea unui punct – obiect luminos ; Discul lui Airy

Distribuţia intensităţii luminoase în imaginea unui punct obiect

Dana Rizescu 2
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Dimensiunea unghiulară a acestei figuri depinde lungimea de undă a radiaţiei şi de

diametrul diafragmei (pupilei) sistemului optic.
Raza discului lui Airy (raza primului inel întunecat) subîntinde un unghi :
1,22λ
θ=  - lungimea de undă a radiaţiei; d’ – diametrul pupilei sistemului optic
d′
Relaţia arată că dimensiunea petei de difracţie creşte cu lungimea de undă şi variază
invers proporţional cu diametrul deschiderii.
Astfel, imaginea unei surse punctiforme de lumină roşie este o pată al cărei diametru
este aproape dublu faţă de imaginea unei surse de lumină albastră.
Raza primului inel întunecat este:
1,22λℓ′
c = θℓ′ =
d′
În cazul ochiului teoretic, maximul central din imaginea unei surse punctiforme
subîntinde unghiul  din centru pupilei de ieşire a ochiului:
λ
1,22 ′
θ= n
βp d
Raza discului central este:
1,22λℓ′
c= ′
n βp d
n’ = 1,336 – indicele de refracţie al corpului vitros
p  0,92 – mărirea transversală în pupile (raportul dintre diametrul pupilei de ieşire
şi diametrul pupilei de intrare)
l’ = 20,5mm – distanţa de la pupila de ieşire a ochiului până la planul imagine
Pentru radiaţia portocalie cu  = 590 nm şi diametrul pupilei ochiului d = 4 mm, se
obţine:
1,22 ∙ 590 ∙ 10−6 ∙ 20,5
c= = 3 ∙ 10−3 mm = 3μm
1,336 ∙ 0,92 ∙ 4
Primul inel întunecat subîntinde unghiul 2 din centrul pupilei ochiului, egal cu:
c 10−3
2∙ ′ = 2∙3∙ = 2,926 ∙ 10−4 rad = 0,01677° = 1′
ℓ 20,5
Criteriul lui Rayleigh
Două puncte luminoase pot fi observate distinct cu ajutorul unui sistem optic dacă
imaginile lor sunt suficient de îndepărtate. Conform criteriului lui Rayleigh, imaginile
celor două puncte sunt separate dacă marginile primelor inele întunecate coincid cu
centrele petelor centrale.

Dana Rizescu 3
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Formarea imaginilor a două puncte obiect

separate

Limita de rezoluţie se exprimă unghiular în cazul sistemelor optice care vizează

obiecte îndepărtate:
1,22λ
θR = [rad]
d
În cazul ochiului, pentru un diametru al pupilei de 2 mm, o radiaţie cu lungimea de
undă de 555 nm, limita de rezoluţie, respectiv limita de separare unghiulară este:
1,22 ∙ 555 ∙ 10−6 180 ∙ 60
θR = ∙ ≅ 0,95 [′]
1,336 ∙ 0,92 ∙ 2 π
Astfel, limita unghiulară de separare a ochiului dată de fenomenul de difracţie este
R =  = 1’
Limita de rezoluţie este invers proporţională cu diametrul pupilei. Astfel, dacă
diametrul pupilei se micşorează, atunci limita de rezolutie creşte, deci acuitatea
vizuală scade. Dacă rezoluţia ar depinde numai de difracţie, atunci prin mărirea
pupilei ar trebui să crească proportional şi acuitatea.
Acest lucru nu se întâmplă, deoarece sistemul optic al ochiului nu este perfect.
Aberaţiile ochiului cresc o dată cu creşterea diametrului pupilei.
Alţi factori care influenţează acuitatea vizuală
• Ametropiile
• Diametrul pupilei
• Luminanţa fondului
• Timpul de expunere a obiectului
• Localizarea retiniană
• Adaptarea ochiului
• Culoarea
• Mişcările ochiului

Dana Rizescu 4
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Tipuri de teste de acuitate. Notaţii pentru acuitatea vizuală

Există diferite metode pentru măsurarea şi specificarea acuităţii vizuale, în funcţie de
tipul testului de acuitate utilizat.
In practica optometriei oftalmice se utilizeaza obiecte-test pentru aprecierea acuităţii,
numite optotipuri.
➢ Teste de detecţie
Sesizarea unui obiect necesită numai perceperea prezenţei sau absenţei unui aspect al
stimulului, nu şi discriminarea detaliilor obiectului – ţintă

a) b)
Fig.1 Testul de detecţie solicită să se precizeze dacă obiectul conţine un punct sau o linie a) obiect
– ţintă luminos pe fond întunecat; b) obiect – ţintă întunecat pe fond luminos;

Există şi alte optotipuri utilizate în testul de detecţie a unui aspect al stimulului, şi

anume inelul lui Landolt C şi litera E. Determinarea acuităţii vizuale cu aceste
optotipuri presupune precizarea locului în care se află deschiderea inelului, respectiv
a orientării literei E.

Fig. 2 Testul Landolt C şi litera E

➢ Testele de recunoaştere
Sunt utilizate în mod curent pentru măsurarea acuităţii vizuale, impun recunoaşterea
şi numirea optotipurilor. Exemplu: literele lui Snellen.
Optotipurile utilizate sunt suficient de mari pentru a fi detectate, dar este necesară
alegerea cu atenţie a literelor şi alcătuirea corespunzătoare a tabloului de optotipuri,
pentru a se asigura recunoaşterea uniformă pentru diferite mărimi de litere şi diferite
distanţe până la tabloul de optotipuri.
s 5 s s s s s
s
4s s
s s s s s

7s

Literele lui Snellen Optotipul I.S.O. şi tabla de sah

Dana Rizescu 5
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Literele lui Snellen sunt construite astfel încât detaliile caracteristice (grosimea
caracterului, lăţimea deschiderii) să aibă dimensiunea de 1 / 5 din înălţimea totală.
Tipuri de notaţii pentru acuitatea vizuală:
• sistemul zecimal
• sistemul Snellen pentru diferite distanţe
• valorile MAR (Minimum Angle of Resolution)
• valorile logMAR
• sistemul metric – dimensiunea M
Pentru a specifica acuitatea vizuală a unei persoane cu ajutorul notaţiei lui Snellen, se
determină linia din tabloul de optotipuri care conţine cele mai mici litere pe care
persoana le recunoaşte exact.
Acuitatea vizuală, cu notaţia lui Snellen este dată de relaţia:
VA = D’ / D
D’ – distanţa de privire a tabloului (în mod obişnuit 6 m)
D – distanţa la care fiecare litera a liniei recunoscute se vede sub un unghi de 5’,
respectiv fiecare element caracteristic al literei se vede sub un unghi de 1’.

Pentru o acuitate vizuală de 6/6 (20/20) exprimată în notaţia Snellen, litera din linia
recunoscută are o dimensiune unghiulară aparentă de 5’ când este privită de la
distanţa de 6 m (20 picioare). De asemenea, un element caracteristic este văzut de la
distanţa de 6 m sub unghiul de 1’ care reprezintă limita de separare unghiulară MAR
(Minimum Angle of Resolution). Valoarea MAR este înlocuită uneori cu logaritmul
zecimal logMAR. Astfel, pentru acuitatea 6/6 (20/20), MAR = 1 şi logMAR = 0.
Unele tări europene, specifică acuitatea sub formă zecimală (exemplu : acuitatea 20 /
20 este egală cu 1 sub formă zecimală)

Tabloul de optotipuri al lui Snellen

Dana Rizescu 6
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Acuitatea 6 /12 (20 / 40): linia cu literele Snellen recunoscută este aceea care este
privită de persoana testată de la distanţa de 6 m, dar ar fi recunoscută de un
observator normal de la distanţa de 12 m (40 picioare). În acest caz, MAR = 2;
logMAR = 0.3, în sistem zecimal rezultă 20/40 = 0.50.
Dimensiunea literei care corespunde unei acuităţi de 6 / 6 (20 / 20) este :
6000 mm * tg(5’) = 8,8 mm
Dimensiunea literei E care corespunde unei acuităţi de 6 / 60 (20 / 200) – valoare
pentru care pacientul cu cea mai bună corecţie cu lentile este declarat orb, este :
60000 mm * tg(5’) = 88 mm

Notaţii Snellen MAR logMAR Sistem

zecimal

(Europa)

6/60 20/200 10 1.0 0.10

6/48 20/160 8.0 0.9 0.13

6/38 20/125 6.3 0.8 0.16

6/30 20/100 5.0 0.7 0.20

6/24 20/80 4.0 0.6 0.25

6/19 20/60 3.2 0.5 0.32

6/15 20/50 2.5 0.4 0.40

6/12 20/40 2.0 0.3 0.50

6/9.5 20/30 1.6 0.2 0.63

6/7.5 20/25 1.25 0.1 0.80

6/6 20/20 1.00 0.0 1.00

6/4.8 20/16 0.80 -0.1 1.25

6/3.8 20/12.5 0.63 -0.2 1.58

6/3.0 20/10 0.50 -0.3 2.00

Dana Rizescu 7
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Acuitatea vizuală se notează în sistemul M (metric) sub forma:

V = distanta de testare(m) / dimensiunea M a optotipului
Dimensiunea M a optotipului reprezintă distanţa în metri de la care optotipul este
văzut sub un unghi de 5’
Acuitatea măsurată în vedere departe (6 m) fără compensare dă informaţii asupra
calităţii sistemului optic al ochiului. O imagine neclară poate fi fi criteriu de apreciere
a ametropiei. Cu o buna aproximaţie, legătura dintre refracţia pupilară şi acuitatea
vizuală este:
0,25
|𝑅𝑝 | = 𝑉
Acuitatea de aliniere
Acuitatea de aliniere sau acuitatea Vernier este deseori apreciată drept hiperacuitate,
deoarece ochiul este foarte sensibil la decalajele unghiulare între diferite părţi ale
testului. Pragul acuitătii Vernier este de 5” – 10”.

Testul pentru acuitatea Vernier

(de aliniere).

Sensibilitatea la contrast
Sensibilitatea la contrast determină abilitatea de a vedea detalii la un nivel scăzut al
contrastului.
Informaţia vizuală la nivel scăzut al contrastului este importantă în:
- comunicare – expresii faciale
- orientare şi mobilitate – scări, umbre, trafic, vedere la amurg, pe ploaie, ceaţă,
ninsoare, pe timp de noapte
- activităţi cotidiene
- sarcini care necesită vedere aproape: citit.
În timp ce măsurarea acuităţii vizuale cu ajutorul tabloului de optotipuri Snellen
furnizează o apreciere cantitativă a funcţiei vizuale, testarea sensibilităţii la contrast
evaluează funcţia vizuală din punct de vedere calitativ. Se pot detecta modificări de
vedere în prezenţa unei patologii corneene, a cataractei, a glaucomului. Sensibilitatea
la contrast permite să se determine necesităţile de nivel al iluminării pentru diferite

Dana Rizescu 8
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

activităţi, de contrast, de grosisment. O sensibilitate la contrast redusă poate afecta

capacitatea de a citi, deplasarea în mediul înconjurător, poate creşte riscul de cădere.
Sensibilitatea la contrast este inversul contrastului limită, respectiv inversul valorii
contrastului pentru care pot fi recunoscute liniile unei reţele sau optotipuri.
Contrastul este creat de diferenţele de luminanţă, de cantitatea de lumină reflectată
de două suprafeţe adiacente.
Se defineşte în două moduri:
- relaţia lui Michelson:
L − L min
Contrast = max
L max + L min
- definiţia lui Weber:
L −L
Contrast = max min
L max
unde Lmax – luminanţa maximă şi Lmin – luminanţa minimă.
Contrastul se exprimă procentual, astfel contrastul maxim este 100%. Tablourile de
optotipuri pentru măsurarea acuităţii au contrastul apropiat de valoarea maximă.
Dacă valoarea cea mai mică a contrastului percepută de o persoană este 5%, atunci
sensibilitatea la contrast este: 100 / 5 = 20. Dacă valoarea cea mai mică a contrastului
percepută este 0,6%, atunci sensibilitatea la contrast este 100 / 0,6 = 170.
Măsurarea sensibilităţii la contrast are drept rezultat o diagramă, nu o valoare unică.
Curba sensibilităţii la contrast reprezintă graniţa între simbolurile recunoscute şi cele
care sunt prea mici sau prea deschise şi nu pot fi recunoscute.
Importantă este panta curbei sensibilităţii la contrast, definită de valorile acuităţii
vizuale la nivel al contrastului ridicat, relativ scăzut.
Prin măsurarea acuităţii vizuale şi a sensibilităţii la contrast la anumite intervale de
timp este important să se înregistreze eventualele scăderi semnificative ale
sensibilităţii la contrast ale unei persoane a cărei acuitate vizuală la contrast ridicat nu
s-a modificat.

Dana Rizescu 9
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Sensibilitate
la contrast Contrast Obiect la
contrast scazut
 
 
 
Curba sensibilitatii la
contrast

 
 
 

Detalii fine la
contrast ridicat

 
    
Acuitate vizuala

Pentru determinarea pantei curbei sensibilităţii la contrast sunt necesare două sau trei
măsurători:
- acuitatea vizuală măsurată la contrast maxim (punctul de pe axa X);
- acuitatea vizuală la un nivel al contrastului în zona 1 – 5% (de obicei 2,5%);
- prezintă interes şi o măsurare a acuităţii la un nivel scăzut al contrastului
(<1,25%).
Valorile limită pot fi măsurate cu ajutorul testelor sau optotipurilor în mai multe
moduri:
- cu tablouri de optotipuri cu contrast scăzut;
- grilele sinusoidale cu diferite frecvenţe spaţiale

Persoanele cu sensibilitate la contrast scăzută au dificultăţi la receptarea informaţiei

din mediul înconjurător caracterizate prin contrast scăzut: scări, denivelări pe stradă,
poteci prin zăpadă sau nisip în zilele înnorate, mâncarea de pe o farfurie în culoare
asemănătoare, apa dintr-un pahar transparent, poziţia unui pahar pe masă, lucrul în
lemn, călcatul rufelor.

Dana Rizescu 10
Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Dana Rizescu 11
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

7. Vederea culorilor
Elemente de colorimetrie
Colorimetria se ocupă cu studiul culorilor din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Cauza fizică a unei senzaţii vizuale se numeşte excitaţie. Dacă două excitaţii produc
senzaţii identice, atât în luminozitate cât şi în culoare, ele sunt numite echivalente
cromatic sau metamere.
În colorimetrie a fost definit un observator normal mediu = media observatorilor
care realizează aceleaşi echilibre fotometrice pentru excitaţii egale.
Colorimetria vizuală are la bază următoarele ipoteze, verificate experimental şi
denumite principiile colorimetrice sau legile lui Grassmann.
1. Două excitaţii echivalente cu o a treia sunt echivalente între ele.
2. Dacă mai multe excitaţii acţionează simultan asupra ochiului, senzaţia nu se
schimbă, dacă se înlocuieşte oricare dintre ele printr-o excitaţie echivalentă.
3. Dacă excitaţiile A şi A’ sunt echivalente cu B respectiv B’, atunci suma A+A’
este echivalentă cu suma excitaţiilor B+B’.
Radiaţiile luminoase monocromatice au culori “pure” (culori spectrale) cărora li se
dau nume în funcţie de lungimea de undă, dar ele nu pot fi fixate cu precizie decât
dacă se indică spectrul substanţei în care se regăseşte radiaţia respectivă.
Radiaţiile luminoase complexe, cu care se lucrează în mod curent, se desemnează de
obicei prin acelaşi nume ca şi culoarea radiaţiei monocromatice cu care se aseamănă,
în afara radiaţiilor albe (asemănătoare cu cea a Soarelui) şi a celor purpurii
(amestecuri de radiaţii roşii şi violete sau albastre).
Se consideră lumină albă orice lumină analoagă luminii zilei. Această definiţie
acceptă compoziţii spectrale foarte diferite, de la cea a radiaţiei surselor cu filament
de tungsten, la cea a cerului albastru.
Două radiaţii se numesc culori complementare dacă acţionând simultan şi în
proporţie convenabilă asupra ochiului normal mediu produc impresia unei lumini
albe.

Culoarea radiaţiei Lungimea de undă Culoarea complementară

monocromatice aprox. (nm)
violet extrem 400
violet mediu 420 verde galben
violet albastru 440
albastru mediu 470 galben
albastru verde 500
verde mediu 530 purpuriu
verde galben 560

Dana Rizescu 12
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

galben mediu 580 albastru

galben portocaliu 590
portocaliu mediu 600 albastru-verzui
portocaliu rosu 610
rosu mediu 650 albastru-verde
rosu extrem 780

Dacă doi stimuli corespunzători a două radiaţii cu lungimile de undă 1 şi 2 se

amestecă în proporţii convenabile astfel încât realizează metamerismul cu lumină
albă (Lw), atunci cei doi stimuli se numesc complementari.
L1 + L2  Lw
Legea fundamentală a colorimetriei
Un stimul produs prin amestec aditiv a doi sau mai mulţi stimului monocromatici
oarecare este metamer cu un stimul produs prin amestec aditiv al luminii albe cu un
stimul monocromatic sau purpuriu convenabil ales.
L1+ L2 + ... + Ln  Lw + L
Sinteza tricromatică
Trei radiaţii de culori numite fundamentale, cu lungimi de undă 1, 2, 3 alese astfel
încât nici una dintre ele să nu fie obţinută prin amestecul celorlalte, pot realiza un
amestec echivalent fotometric şi colorimetric cu o radiaţie luminoasă de culoare
oarecare şi de luminanţă L.
L1 + L2 + L3  L
În colorimetrie, stimulii primari sunt definiţi prin componentele lor tricromatice.
Componente tricromatice:
Pi Fi
Ci = =
ei l i
Pi – fluxuri energetice ale stimulilor primari
ei - fluxuri energetice numite unităţi tricromatice
Fi - fluxuri luminoase ale stimulilor primari
li - fluxuri luminoase considerate unităţi tricromatice
Ecuaţia colorimetrică fundamentală se poate scrie sub forma:
C + C + C = Cs
1 2 3
s – izvor care poate să nu fie monocromatic
Dacă se consideră fluxurile de lumină pe unitatea de suprafaţă şi câmp, atunci se
poate scrie:
l  C + l  C + l  C = Fs = ls  Cs
1 1 2 2 3 3
Coordonatele tricromatice:

Dana Rizescu 13
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică
C
c = i
i C
s
Rezultă:
ls = l  c + l  c + l  c
1 1 2 2 3 3
c + c + c =1
1 2 3

Sistemul tricromatic R.G.B.

Pentru a compara rezultatele diferitelor măsurători colorimetrice, Comisia
Internaţională pentru Iluminat a ales convenţional un sistem de referinţă, sistemul
R.G.B.
Sistemul R.G.B. utilizează drept culori fundamentale (primare) următoarele culori
spectrale:
• Roşu (Red) : R = 700 nm
• Verde (Green): G = 546 nm
• Albastru (Blue) : B = 436 nm
În sistemul de referinţă R.G.B., unităţile
tricromatice au valorile:
lr = 1;
lg = 4,5907;
lb = 0,0601

Sinteza aditivă a culorilor :

culori primare : R = red = roşu ; G =
green = verde ; B = blue = albastru
culorile complementare: C = cyan =
turcoaz; M = magenta = purpuriu; Y =
yellow = galben
O lumină colorată se obţine ca rezultantă a componentelor tricromatice R, G, B:
Cs = R + G + B
Fluxul luminos pe unitatea de suprafaţă şi de câmp:
Fs = ls  Cs = l r  R + l g  G + l  B
b
Coordonatele tricromatice:
R G B
r= ; g= ; b= ;
Cs Cs Cs
ls = l r  r + l g  g + l  b
b
r+g+b=1

Dana Rizescu 14
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Reprezentarea în plan a culorilor se poate face cu ajutorul coordonatelor tricromatice

în raport cu două axe rectangulare: r în abscisă, g în ordonată. Cea de-a treia
coordonată tricromatică este:
b = 1 – (r + g)

Lumina albă (W) este reprezentată în

centrul de greutate al diagramei: r = g =
b = 1/3
Curba  - locul spectral – locul
geometric al punctelor care reprezintă
culorile spectrale. Locul spectral are
extremitătile în R(0,1) cu R = 700 nm
şi în vecinătatea lui B(0,0) cu B = 400
nm.
 - linia culorilor purpurii – linia care uneşte punctele extreme
Locul geometric al punctelor pentru care luminanţa este nulă = alychna, reprezentată
în planul (r,g) prin dreapta XZ.
Sistemul tricromatic X,Y,Z
Comisia Internaţională de Iluminat a propus în 1931 sistemul tricromatic X, Y, Z, cel
mai utilizat în prezent, care înlocuieşte componentele tricromatice R, G, B şi
coordonatele tricromatice r, g, b cu componentele tricromatice X, Y, Z şi
coordonatele tricromatice x, y, z, relaţiile de legătură fiind:
X = 2,7689R+1,7517G+1,1302B
Y = R+4,5907G+0,0601B
Z = 0,0565G+5,5943B
x+y+z=1
Lumina albă W: x = y = z = 1/3

Dana Rizescu 15
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Avantajul acestui sistem constă în faptul că pentru toate culorile, coordonatele

tricromatice x, y, z sunt pozitive
Pentru Y = 0 se obţine alychna, locul geometric al punctelor de luminanţă nulă.
Ca şi în cazul sistemului tricromatic R, G, B, curba  reprezintă locul spectral – locul
geometric al punctelor reprezentând radiaţiile monocromatice. Linia care uneşte
extremităţile acestuia este locul culorilor purpurii ()
Suprapunând un fascicul de lumină albă cu luminanţa Lw şi un fascicul monocromatic
de lungime de undă d şi luminanţă Ld se poate realiza un fascicul echivalent
cromatic (metamer) cu un fascicul cu o anumită culoare şi luminanţă L.
Ld + Lw  L
d – lungime de undă dominantă – indică “tenta” culorii
Factorul de puritate :
L L − Lw L
p= d = = 1− w
L L L
p=1  radiaţie monocromatică saturată
cu cât creşte proportia de lumină albă, factorul de puritate scade  culoarea devine
“spălată” de alb

Fiziologia vederii culorilor

Perceperea culorilor
Vederea nocturnă (scotopică) nu sesizează decât caracteristica fotometrică a luminii –
fluxul sau luminanţa. Se spune despre vederea nocturnă că este univariantă.
Vederea diurnă (fotopică) sesizează atât luminanţa cât şi culoarea, caracterizată prin
două componente, a treia deducându-se. Se spune că vederea diurnă este trivariantă.
S-au emis mai multe ipoteze pentru a explica trivarianţa vederii. Cea mai acceptabilă
ipoteză (Young) presupune existenţa în sistemul vizual a trei tipuri de receptori cu
sensibilităţi diferite la radiaţiile monocromatice şi integrarea efectului lor.
Există trei tipuri de conuri cu pigmenţi
fotosensibili diferiţi, dar până în prezent nu
au putut fi izolaţi cu certitudine.
Fiecare tip de receptor este caracterizat de o
eficacitate luminoasă spectrală relativă, aşa
cum arată diagrama din figură.

Eficacitatea luminoasă relativă a celor trei tipuri de receptori retinieni - conuri

Ochiul transmite creierului informaţii care sunt transformate în senzaţii colorate.
Dana Rizescu 16
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Atributele unei senzaţii colorate, din punct de vedere psihologic, sunt:

• saturaţia – exprimă diferenţa faţă de senzaţia acromatică de alb ; se evaluează
prin factorul de puritate; nu este egală pentru toate culorile monocromatice şi
variază cu luminanţa (violetul este foarte saturat, galbenul este puţin saturat)
• tonalitatea – este legată de lungimea de undă dominantă; este modificată de
variaţia luminanţei
• leucia – atribut psihologic pentru factorul de luminanţă al obiectelor care
permite ca împreună cu cromaticitatea să se repereze obiectele clare (deschise)
şi închise.

 p (nm) Pragul diferenţial cromatic (de tentă) p –

6 cea mai mică variaţie de la lungimea de undă
5 dominantă a unei culori saturate, perceptibilă
4 de către ochiul normal mediu.
3

0 (nm)
440 450
400 500 600 700

Pragul diferenţial de puritate p – cea mai mică variaţie a factorului de puritate

perceptibilă de către ochiul normal
lg(p)
mediu.
-1

-1.5

-2

-2.5

-3 (nm)
400 500 600 700

Anomalii ale vederii culorilor

Anomaliile vederii culorilor pot fi:
• congenitale
• dobândite
Cauza anomaliilor în vederea culorilor este genetică, deficienţa cromozomului X
care duce la absenţa unor conuri în structura retinei.
Altă cauză: consumul de cofeină, alcool, tutun, marijuana, cocaină în timpul sarcinii
poate afecta sensibilitatea la anumite lungimi de undă.

Dana Rizescu 17
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Importanţa diagnosticării anomaliilor vederii culorilor la copii

Anomaliile vederii culorilor sunt greu de diagnosticat la copii. De multe ori copiii se
adaptează la mediul înconjurător fără să realizeze că au o deficienţă de vedere a unor
culori.
Copiii cu vederea culorilor anormală au probleme la şcoală deoarece nu pot vedea
desenele pe tablă cu cretă de o anumită culoare, nu pot citi texte cu anumită culoare
pe un fond de o anumită culoare (de exemplu, text purpuriu pe fond albastru), nu pot
grupa obiectele desenate după culoare. De asemenea, pentru ei aceeaşi culoare poate
avea denumiri diferite, utilizează greşit culorile când desenează.
O consecinţă pe termen lung a nedepistării anomaliilor in vederea culorilor este
alegerea unui domeniu profesional incompatibil cu anomalia vederii culorilor :
poliţie, pompieri, pilot, pregătire medicală, design, cosmetică, biologie, decoraţiuni,
chimie, ş.a.

Clasificarea anomaliilor congenitale ale vederii culorilor

a) Tricromaţi
- posedă cele trei tipuri de conuri cu pigmenţi diferiţi, însă diagrama cromatică este
diferită de cea normală.

Vederea unui tricromat normal

- există trei tipuri de subiecţi tricromaţi anormali
• protanomali
- sensibilitate foarte redusă pentru roşu
- discriminare slabă între roşu şi verde
• deuteranomali
- sensibilitate foarte redusă pentru verde
- insensibilitate pentru discriminarea albastru – verde şi galben – verde.
Vederea deuteranomalului diferă de cea normală mai mult decât cea a
protanomalului.

Dana Rizescu 18
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

Vederea protanomalului Vederea deuteranomalului

• tritanomali
- sensibilitate foarte redusă pentru albastru
b) Dicromaţi
- posedă două tipuri de conuri, utilizează două culori primare pentru formarea
celorlalte culori
- există trei tipuri de dicromaţi în funcţie de pigmentul care le lipseşte:
• protanopi
- lipsesc receptorii sensibili la roşu (la lungimi de undă mari)
• deuteranopi
- lipsesc receptorii pentru radiaţii cu lungimi de undă mijlocii (verde)
Protanopii şi deuteranopii nu pot distinge lumina roşie de lumina verde.

Vederea protanopului Vederea deuteranopului

• tritanopi
- lipsesc receptorii sensibili la albastru (lungimi de undă mici)
- confundă albastru cu galben
Deficienţa de conuri sensibile la albastru este rară din cauză că numeroase bastonaşe
din retină sunt sensibile la albastru, putând suplini astfel conurile ce lipsesc.
c) Monocromaţi
- au un singur tip de conuri
- sunt relativ rari ( 1 la 30000)
- se caracterizează prin acuitate vizuală redusă, fotofobie (sensibilitate la lumină),
nistagmus (oscilaţia globilor oculari care se manifestă independent de voinţă mai
mult sau mai puţin ritmic, nu pot fixa normal o ţintă), nu realizează trecerea de la
vederea cu bastonaşe la vederea cu conuri.
Dana Rizescu 19
 Fiziologia analizatorului vizual / Optică fiziologică

d) Acromaţi
- absenţa completă a conurilor sau o densitate foarte scăzută a acestora
- vederea acromaţilor este în negru, alb sau nuanţe de gri
Acromatopsia se caracterizează prin acuitate vizuală redusă din copilărie, fotofobie,
nistagmus, absenţa reflexului foveal, distribuţia neuniformă a pigmentului macular.

Vederea acromatului
Anomalii ale vederii culorilor dobândite (discromatopsii)
• de origine optică – modificări în mediile ochiului, cauzate de leziuni ale
nervului optic, ale maculei, ale cortexului vizual, cataractă
• de origine toxică – efecte secundare ale medicamentaţiei
Agnozia cromatică – imposibilitatea de a recunoaşte culorile, deşi receptorii sunt
intacţi; apare în urma unor leziuni occipitale.
Anomaliile dobândite sunt asimetrice, se manifestă la unul dintre ochi sau într-o
anumită zonă a câmpului vizual.
Discromatopsii:
• de ax albastru – galben – apar în cazul leziunilor retiniene profunde şi
periferice
• de ax roşu – verde – apar în cazul leziunilor maculare sau ale căilor optice

Dana Rizescu 20