Oralitatea stilului crengian în „Amintiri din

copilărie” - o expresie a identității culturale și a

umorului popular
 Oralitatea este un concept literar care se referă la folosirea limbii vorbite în operele scrise, pentru a
crea un efect de spontaneitate, naturalețe și dialog. Oralitatea se manifestă prin diferite modalități, cum ar fi:
dialogul, exclamațiile, onomatopeele, proverbele, diminutivele, adresarea directă, regionalismele, umorul
etc. Oralitatea este caracteristică pentru literatura populară, dar și pentru unele curente literare moderne, cum
ar fi realismul, naturalismul, umorismul sau postmodernismul. Oralitatea poate fi folosită pentru a exprima
identitatea culturală, socială sau personală a personajelor, pentru a crea un contrast între registrele de limbă,
pentru a capta atenția cititorului sau pentru a critica anumite aspecte ale societății. Oralitatea stilului
crengian în Amintiri din copilărie este o trăsătură esențială a operei lui Ion Creangă, care îl situează printre
cei mai mari prozatori români.
Prin oralitate, se înțelege faptul că autorul își construiește textul ca pe o povestire orală, adresată unui
auditoriu imaginar, folosind mijloace specifice limbajului popular și conversațional. Câteva trăsături a
oralității crengiene sunt: prezența naratorului, folosirea formulelor de început și de sfârșit, utilizarea
dialogului, a interjecțiilor, a repetițiilor, a proverbelor și a zicătorilor.
Prezența naratorului este un element care conferă oralitate stilului crengian. Naratorul este chiar
autorul, care își asumă rolul de povestitor și își exprimă direct sentimentele, opiniile și atitudinile față de
personaje și evenimente. De exemplu, în partea a III-a a Amintirilor din copilărie, naratorul își începe
povestirea cu un dialog cu propriul său cuget. Dialogul dintre naratorul Ion Creangă și Nică din Amintiri
din copilărie este un mijloc de a crea o atmosferă de oralitate și de a implica cititorul în povestire. Naratorul
se adresează direct lui Nică, folosind diminutive, interjecții, întrebări retorice și alinturi, pentru a-i arăta
afecțiunea și complicitatea:„Ei, Nică, Nică, ce mai vremuri! Ce mai zile! Ce mai ani! Ce mai băieți! Ce mai
fete! Ce mai oameni! Ce mai șezători! Ce mai clăci! Ce mai hore! Ce mai petreceri! Ce mai jocuri! Ce mai
cântece! Ce mai veselie! Ce mai viață!.. Și tu, Niculiță, ce mai băiat! Ce mai voinic! Ce mai frumușel! Ce
mai sprinten! Ce mai isteț! Ce mai deștept! Ce mai viclean! Ce mai năzdrăvan! Ce mai neastâmpărat! Ce
mai necăjit! Ce mai necăjitor! Ce mai bătăuș! Ce mai bătut! Ce mai hăituit! Ce mai hăituitor! Ce mai
răsfățat! Ce mai răsfățător! Ce mai iubit! Ce mai iubitor! Ce mai fericit! Ce mai fericitor! Ce mai Nică!..“
Acest dialog este plin de repetiții, exclamații și epitetări, care exprimă admirația și nostalgia
naratorului pentru vremea copilăriei. El îl elogiază pe Nică pentru calitățile și isprăvile sale, dar și pentru
defectele și năzbâtiile sale, arătând că îl acceptă și îl iubește așa cum este. Naratorul îl face pe Nică să revadă
împreună cu el scenele din trecut, să râdă de ele sau să le regrete, să le judece sau să le ierte. Dialogul dintre
narator și Nică este, de fapt, un dialog cu sinele și cu cititorul, care este invitat să participe la reconstituirea
unei lumi pline de culoare și de viață.
Folosirea formulelor de început și de sfârșit este o altă caracteristică a oralității stilului crengian.
Aceste formule sunt preluate din tradiția folclorică și au rolul de a capta atenția ascultătorilor și de a încheia
povestirea într-un mod plăcut. De exemplu, în partea a II-a a Amintirilor din copilărie, naratorul își începe
povestirea cu formula: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa
parinteascã din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la
cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de
hazul și farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie !" și o încheie cu formula: „În sfârșit, ce mai atâta vorbă
pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din
Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la
patruzeci nu m-am făcut."
Utilizarea dialogului este un mijloc prin care naratorul redă oralitatea stilului crengian. Dialogul este
frecvent și animat, redând caracterul și personalitatea personajelor, precum și atmosfera satului
moldovenesc. Dialogul este marcat prin semnele de punctuație specifice, precum două puncte, ghilimele și
cratima. De exemplu, în partea a IV-a a Amintirilor din copilărie, dialogul dintre Nică și hangiul Vasile
evidențiază umorul și istețimea lui Nică, care îl păcălește pe hangiu să-i dea de mâncare și de băut: „- Ce
vrei, mă, de la mine? zise hangiul. - Nimica, zise Nică; numai să-mi dai și mie ceva de mâncare și de băut,
că mi-e foame și sete de mor. - Și cu ce să plătești, mă? zise hangiul. - Cu ce am, zise Nică; am un ban de
argint, de cântărește o sută de galbeni. - Unde-l ai? zise hangiul. - Aici, în traistă, zise Nică; da’ nu ți-l arăt,
că poate mi-l iei cu sila. - Nu-ți fie frică, zise hangiul; eu nu-s ca alții, eu sunt om cinstit. Hai, arată-mi
banul, și-ți dau ce vrei.”
Interjecțiile sunt cuvinte care exprimă stări sufletești, impresii, atitudini sau reacții ale vorbitorului.
Ele sunt foarte des folosite în stilul crengian, pentru a reda oralitatea și expresivitatea limbajului. De
exemplu, în partea a III-a a Amintirilor din copilărie, interjecțiile redau teama lui Nică de a se duce la
școală: „- Ei, apoi, ce să fac? Ce să fac? ziseam eu întruna și nu știam ce să fac. Să mă duc la școală?.. Vai
de capul meu! Să fug?.. Nu știu încotro. Să mă ascund?.. Unde să mă ascund?.. Nu știu unde. - Ia te uită la
el, ce s-a speriat! ziceau ceilalți băieți. - Lasă-l, lasă-l, că-i fricos, zicea hangița. - Nu, nu, nu-i fricos, zicea
bunicul; e rușinos, că n-a mai fost la școală.”
Repetițiile sunt procedee prin care se reia un cuvânt, o expresie sau o propoziție, pentru a crea un
efect de insistență, de accentuare sau de ritm. Ele sunt specifice vorbirii populare și contribuie la oralitatea
stilului crengian. De exemplu, în partea a IV-a a Amintirilor din copilărie, repetițiile redau insistența și
nerăbdarea lui Nică de a pleca la Fălticeni: „- Ei, bine, zise el, dacă vrei să pleci, pleacă; numai să nu te mai
întorci înapoi. - Bine, bine, zisei eu; nu mă mai întorc, nu mă mai întorc. - Dar unde vrei să te duci? zise el. -
La Fălticeni, zisei eu. - Și ce să faci acolo? zise el. - Să învăț carte, zisei eu. - Și cine te primește acolo? zise
el. - Nu știu, zisei eu; mă descurc eu cumva.”
Proverbele și zicătorile sunt expresii populare care conțin înțelepciune, morală sau umor. Ele sunt
adesea folosite în stilul crengian, pentru a ilustra situații, a caracteriza personaje sau a transmite mesaje. De
exemplu, în partea a II-a a Amintirilor din copilărie, proverbele și zicătorile redau caracterul și înțelepciunea
mamei lui Nică: „- Ei, mamă, zise ea, ce să facem? Așa-i în lumea asta: cine n-are noroc, n-are; și cine n-are
copii, n-are griji. - Așa-i, mamă, zisei eu; dar cine n-are copii, n-are și bucurii. - Adevărat, zise ea; dar cine
are copii, are și necazuri. - Așa-i, mamă, zisei eu; dar cine are necazuri, are și alinări.”
În concluzie, oralitatea stilului crengian în Amintiri din copilărie este o trăsătură care face din această
operă o capodoperă a literaturii române. Oralitatea crengiană este un element esențial al stilului și al
farmecului operei Amintiri din copilărie. Prin oralitate, Creangă reușește să redea atmosfera și specificul
satului moldovenesc, să creeze un dialog viu și autentic cu cititorul, să își exprime personalitatea și viziunea
asupra lumii, să folosească umorul și ironia ca mijloace de critică socială și morală.