ENIGMA OTILIEI de George Călinescu

CARACTERIZAREA OTILIEI

,,Enigma Otiliei” de George Călinescu, publicat în 1938, este un roman interbelic, obiectiv, realist și modern.
REPERUL I
Otilia este cel mai modern personaj al romanului, reprezentând tipul feminității.
Din punct de vedere social, ea este o tânără de 18 ani, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, studentă la
Conservator.
Statutul psihologic al Otiliei e marcat de faptul că, încă de la o vârstă fragedă rămâne orfană. Sub tutela tatălui
vitreg, ea învață ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. Totodată, e capabilă de emoții puternice, trecând
brusc de la o stare la alta. Împrăștiată și visătoare, dar în același timp lucidă și plină de tact, ea e un amestec inedit de
copilărie și maturitate.
Statutul moral sugerează delicatețea personajului, farmecul, cochetăria. Acestea o situează pe Otilia deasupra
superficialității și meschinăriei lumii burgheze.
REPERUL II
Inconsecvența, atât la nivel psihologic, cât și comportamental, devine principala trăsătură de caracter a
personajului.
O primă secvență semnificativă în acest sens este cea în care Felix și Otilia se află în vacanță în Câmpia
Bărăganului, la moșia lui Pascalopol. Este momentul în care tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră.
Comportamentul ei îl derutează, căci ea e copilăroasă când aleargă desculţă prin iarbă dar şi matură, când îi explică
viziunea ei asupra vieţii. Ea consideră că femeia trebuie doar „să placă, în afară de asta neputând să existe fericire”.
Finalul se constituie într-o altă secvență relevantă pentru trăsătura de caracter definitorie a personajului. În
noaptea dinaintea plecării cu Ppascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix. Cei doi poartă o discuție
despre dragoste, căsnicie, viitor, Otilia declarându-i dragostea. A doua zi, tânărul descoperă că patul în care a dormit
Otilia era gol și găsește un bilețel în care ea i-a scris:”Cine a fost capabil de atâta stăpânire e în stare să treacă și peste
o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Gestul poate avea dublă interpretare. Fata poate fi considerată
superficială, întrucât, după ce i-a declarat iubire lui Felix a ales să plece cu Pascalopol. De asemenea, comportamentul
poate fi considerat moral. Mult mai matură în gândire ca Felix, ea a conștientizat că nu poate să îl sprijine în carieră și
a decis să-i ofere libertatea.
REPERUL III
Modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate de textul epic: directe și indirecte.
Direct, Otilia este caracterizată din perspectiva lui Felix:,, ...văzu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu
bucle, căzând până la umeri.” Indirect este caracterizată prin fapte, gânduri atitudini. Portretul său e realizat prin
tehnica pluriperspectivismului, personalitatea fetei reflectându-se diferit în conștiința celorlalte personaje. Pentru
Costache e ”fetița cuminte și ascultătoare”, Leonida îi intuiește ”firea de artistă”, Stănică o consideră ”o fată
deșteaptă”, Aglae o numește ”o sticată și o dezmățată”, iar pentru Felix, Otilia rămâne idealul de feminitate ,,o fată
admirabilă, superioară”.
Conflictul central este de natură socială, morală, care presupune lupta clanului Tulea pentru obţinerea
moştenirii, iar al doilea este un conflict erotic, ce priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol
pentru mâna Otiliei.
Relațiile spaţio-temporale sunt realist precizate. Acţiunea este plasată în Bucureşti, la începutul secolului al
XX-lea „ Într-o seară de iulie 1909...pe strada Antim...”
Compoziţional, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole fără titlu. Secvenţele narative sunt înlănţuite
cronologic, iar trecerea de la una la alta se face prin alternanţă. Se observă simetria dintre incipit şi final, dată de
imaginea străzii Antim şi a casei lui Cosatache Giurgiuveanu, susţinută şi de replica bătrânului „nu-nu stă nimeni aici,
nu cunosc”.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările fiind prezentate de un narator omniscient, heterodiegetic.
Focalizarea este 0, iar viziunea, ,, din spate”.
În concluzie, prin ,, Enigma Otiliei”, George Călinescu deschide o nouă epocă în literatura română,
propunând o viziune originală asupra existenţei burgheziei bucureştene.