Relaţia dintre două personaje în romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război” de CAMIL PETRESCU

În perioada interbelică se conturează una dintre cele mai complexe epoci din
cultura română, caracterizată printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, ce în scurt timp
atinge nivelul valoric european. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin
coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste. Principiile
modernismului românesc au fost trasate de Eugen Lovinescu, considerat teoretician al
curentului. Acesta milita pentru abandonarea tematicii rurale și trecerea la o literatură de
inspirație citadină, fiind elaborate problematici noi precum drama intelectualului sau condiția
inadaptatului. În acest context, romanele lui Camil Petrescu impun proza de tip subiectiv.
Camil Petrescu,reprezentantul unei literaturi bazate pe autenticitate şi experienţa
trăită, pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator
al romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene. Principiile noului roman au
fost precizate în studiul său literar "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" (1935).
George Călinescu aprecia scrierea sa ca fiind "o proză superioară" prin inovaţiile aduse.
Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman
ionic, modernist, psihologic, subiectiv, al autenticității, al experienței, citadin, de dragoste.
Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi, drama lor fiind datorată unor idei absolute, pe
care le doresc realizate cu orice preţ, ducand o strânsă luptă interioară cu ei înșişi, izvorâtă
din frământări, scepticism, tensiune intelectuală ori dileme privind etica umană, pe care
adesea o pierd, văzând în moarte singura scăpare.
Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia
unui element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu). Se remarcă
cele două mari teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv
dragostea şi războiul. Viziunea autorului asupra lumii se suprapune cu cea a
protagonistului, Ştefan Gheorghidiu, valorificând necesitatea celor două experienţe
fundamentale, în vederea atingerii cunoaşterii propriei persoane şi a stabilităţii emoţionale.
Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război",
exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul
susţinând -"lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă
nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii,
situate într-un raport de paralelism în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator
personaj ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni, introducând pasaje realizate
prin tehnica ”flashback-ului” . Relatarea astfel realizată conferă autenticitate şi caracter
subiectiv textului. Această trăsătură oferă o perspectivă subiectivă asupra personjului
feminin, ea neputând fi cunoscută cu adevărat decât prin ochii personajului-narator, Ștefan
Gheorgidiu, motiv pentru care ”Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan” (Nicolae
Manolescu).
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman este
unul interior, de ordin psihologic, care se produce în conştiinţa personajului-narator şi este
declanşat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare, întrucât
acesta trăieşte subjugat de obsesia autoanalizei. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi
soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-
se astfel o diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul
interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia lui Ştefan cu societatea (de
exemplu, acesta nu reușește să se integreze într-o lume pervertită de ambiții materiale din
cauza lipsei de spirit întreprinzător și ambiții superficiale ), acesta fiind plasat în categoria
inadaptaţilor social.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social,
moral și psihologic al acestora.
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior, ce nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră şi imorală. Student la
Filozofie, Gheorghidiu este un intelectual care trăieşte înconjurat de idei, considerând că s-a
izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele sunt filtrate prin conştiinţa sa,
printr-un proces complex de autoanaliză psihologică. Până în momentul în care acesta
primeşte moştenirea de la unchiul Tache, trăieşte în condiţii modeste, însă în armonie,
alături de Ela. Al doilea statut pe care îl primește și care ajunge să îl definească este cel de
soldat în timpul Primului Război Mondial, având funcţia sublocotenent.
Ela Gheorghidiu, soţia protagonistului, este inițial o femeie simplă, iar mai apoi o
cochetă care nutrește atenția altora, demonstrându-se nedemnă de iubirea intelectualului
inadaptat. Se căsătorește din dragoste cu Ștefan pe când era studentă la Litere, orfană,
crescută de o mătușă. Aceasta deținea un statut social important în cadrul facultății, fiind
considerată cea mai frumoasă și cea mai populară, motiv pentru care atrage atenția tuturor,
mai ales lui Ștefan,definit de orgoliu.
Caracterizarea personajelor lui C. Petrescu este realizată în mod direct prin
tehnici moderne de construcţie a acestora, specifice romanului psihologic (înlocuirea
portretului fizic detaliat cu cel moral, interesul asupra trăirilor, introspecţia, monologul
interior, fluxul conştiinţei), sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre
acestea.
Portretul fizic al celor doi este vag prezentat, nepunându-se accentul pe înfăţişare.
Totuşi, în puţinele pasaje descriptive, Stefan Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ
lipsit de preocupări pentru vestimentaţie şi aspect, preocupări pe care le considera
superficiale, frivole "Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât un costum
de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul.". Similar, trăsăturile
fizice ale Elei sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă ca
având "ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar".
Din punct de vedere moral, principala trăsătură a lui Ștefan este orgoliul, pe care
se bazează întreaga sa relație cu Ela. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea lui
referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru ea: "Iubeşti întăi din milă, din
îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită". În cadrul unei autoanalize
acesta recunoaşte că "orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Această trăsătură va
aduce și sfârșitul relației, fiind continuu gelos și refuzând să vorbească cu Ela despre
adevăratele sale sentimente, comunicarea deficitară dintre cei doi determinând despărțirea.
Pe lângă orgoliu, în roman se evidenţiază şi alte trăsături ale eroului, precum natura analitică
şi reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligenţa, conştiinţa propriei valori.
Portretul moral al Elei este ilustrat prin ochii lui Ștefan. În acest sens, la început,
lipsa ei de afinitate pentru științe este văzută ca un semn de afectivitate incontestabilă, fata
alegând să vină la cursurile lui, deși "avea oroare de matematici", venind "numai ca să fim
împreună [...] și asculta, o ora pe saptamană, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile
generale ale calculului diferențial". Odată cu degradarea imaginii ei în mintea
protagonistului, acest aspect devine o povară, exasperarea ei fiind surprinsă în secvenţa
"Uf...si filozofia asta!", în timp ce Ștefan se simte din ce în ce mai părăsit -”zi de zi femeia
mea se înstraina, în preocupările și admirațiile ei, de mine". Ea devine cochetă, preocupată
de bani și de viața mondenă la care avea acum acces. Fiind lipsită de afecțiunea soțului său,
caută să-și satisfacă vanitatea prin atenția altor bărbați. Orgoliul reprezintă, de asemenea, o
trăsătură dominantă pentru personalitatea ei, aceasta alegând să plece de acasă decât să
dea ochii cu el.
Evoluția relației dintre Ștefan și Ela este evidențiată prin mai multe secvențe
semnificative.
Secvenţa dialogului de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă din
partea lui Ştefan, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti
de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram însurat de doi ani şi
jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Acest prim pasaj
ilustrează viziunea distorsionată pe care el o are asupra realității și asupra relației sale
eșuate cu Ela, cât și lipsa continuă de încredere în fidelitatea fetei, față de care nu avea o
dovadă clară.
Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază primul moment de
criză al cuplului, Ela devenind foarte apropiată de Grigoriade, avocat și bun dansator. Soțul
suferă cumplit de gelozie și, la întoarcere, îi reproșează Elei atitudinea din timpul excursiei.
Ela pare surprinsă, mimează nevinovăția și îi demonstrează că nu facuse nimic mai mult
decât făceau alte femei din societatea pe care o frecventau. Gheorghidiu se razbună și
flirtează la rândul său cu altă femeie. La urmatoarea petrecere, Ela ii provoacă o nouă criză
de gelozie, refuzând să plece înainte de sfârșitul evenimentului. El maschează totul printr-o
veselie excesivă, suferind o dramă a geloziei care-l macină continuu ”Toată suferința asta
monstruasă îmi venea din nimic”. Aceste certuri sunt generate de orgoliul fiecăruia și de
lipsa de comunicare.
Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcări
repetate, Gheorghidiu încercând să-și demonstreze certitudinea că Ela este infidelă. Treptat,
personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului
Război Mondial, când se înrolează ca voluntar. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti,
cu certitudinea înşelării, însă nu mai dă importanţă acestui aspect şi se desparte de Ela,
lăsându-i casa de la Constanţa, banii, "tot trecutul".
Relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela se dovedeşte mai mult o iluzie a celui
îndrăgostit decât o situaţie reală. Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe
care nu o poate adapta concretului. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci
este o imagine proiectată într-o utopie a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva
asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită,
asupra căreia Ştefan a aplicat o aură ideală.
În concluzie, cuplul Ela-Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru proza
autorului, urmând tiparul previzibil al structurii camilpetresciene, în cadrul căruia bărbatul
este în căutarea absolutului, în vreme ce femeia este frivolă, superficială, cu aspirații
mediocre.