Nițu(Stoica) Ada-Petruța

PIPP Slatina, Licență

Metoda învățarea prin descoperire

Una din metodele moderne care asigură într-o măsură mult mai mare decât
metodele tradiţionale, activitatea independentă şi motivaţia corespunzătoare pentru
însuşirea activă şi conştientă acunoştinţelor este metoda învăţării prin descoperire şi
în cadrul ei problematizarea cu ajutorul căreia elevii ajung la descoperirea unor
adevăruri necunoscute lor, dar cunoscute în ştiintă şi de către învăţător.
Metoda descoperirii acţionează prin procedee ca: vezi, cercetează, înţelegi.
Freinet numeşte descoperirea “metoda experienţă” de încercare, deoarece îl pune pe
elev în situaţia să încerce diverse modalităţi de a afla răspunsul dorit. Pe parcursul
etapei descoperirii celor dorite apar primele satisfacţii şi dorinţa continuării şi a
finalizării.

Metoda învățării prin descoperire se realizează cu aportul celorlalte metode de

învăţământ, ea fiind o metodă finală. Spre deosebire de metodele expozitive, elevii
nu asimilează cunoştinţele cucerite, ci din contră cuceresc cunoştinţele. Sub
îndrumarea învăţătorului, elevii desfăşoară activităţi de observare,caută soluţii
variante de rezolvare a unor probleme. Învăţăţarea prin descoperire se poate
organiza sub mai multe forme, determinate de specificul obiectivului de învăţătură şi
particularităţile de vârstă ale elevilor. Ea utilizează inducţia, deducţia şi analogia.

Metoda învățării prin descoperire de tip inductiv cuprinde analiza,clasificarea şi

ordonarea unor date însă şi noţiuni deja cunoscute şi trecerea lor la generalităţi în
vederea formulării de ipoteze, reguli, definiţii, de noi informaţii, despre obiecte,
fenomene, procese. Învăţarea prin descoperire poate fi de tip deductiv. Elevii îşi pun
întrebări la care se poate răspunde prin formularea de raţionamente, pornindu-se de
la adevăruri generale, însuşite anterior, prin informaredin cărţi, prin efectuarea unor
activităţi, ajungându-se astfel la descoperirea de cunoştinţe noi sau la corectarea
unor cunoştinţe greşite.
Metoda învățării prin descoperire cu efort intelectual propriu se bazează şi pe
considerentul că formareaacestor deprinderi cu cât sunt fixate şi consolidate mai de
timpuriu, cu atât au un efect formativ mai eficient, materializat în dezvoltarea
capacităţilor intelectuale superioare şi a aptitudinilor specifice acestui act creator.
Învățarea prin descoperire îl situează pe educat în ipostaza de subiect al cunoașterii
științifice, care își construiește singur cunoașterea și, practic, reelaborează
cunostiințele
 însușindu-și metodologia de studiere a științei ca proces și nu ca produs.
Aceasta modalitate asigura o învăţare cucerită. Elevul, datorită acestei metode, se
transformă tot mai mult în subiect al educatiei, în propriul său educator. Astfel, el
explorează, reconstruieste, redescoperă, ajunge la generalizarea, recrearea şi
dobandirea adevărurilor prin eforturi proprii. Desigur, cea mai mare parte a
cunoştintelor dobandite fac parte din tezaurul cunoaşterii acumulat de omenire.
Esteposibil, însă ca anumite cunoştinte ce le dobandeşte prin metoda descoperirii să
reprezinte şi o noutate în tezaurul cunoaşterii.

Metoda învățării prin descoperire urmăreşte nu comunicarea materiei de studiu

în forma ei finală de asimilare, ci să-l antreneze pe elev în procesul instruirii, să-i
arate cum să invete. Ea urmăreşte să-l ajute pentru învătarea ulterioară, să-l
transforme treptat într-un „gînditor creativ", motivat de reuşita învătării personale.
Prin munca personala independentă sau în echipă, prin documentare şi activităţi
experimental -aplicative, prin investigaţie ştiințifică, se pot obţine idei sau soluţii noi,
se pot realiza inovaţii şi invenții, care să propulseze creaţia, noutatea într-un anumit
domeniu de specialitate.

Metoda învățării prin descoperire este o activitate didactică relativ nouă, aparută
ca o reacţie faţă de folosirea în exces a metodelor expozitive. Ea se bazează pe
investigarea proprie a elevului cu scopul de a dobândi, prin activitate independentă
dirijată, cunoştinţe noi din diverse surse de informaţii. Învăţarea prin descoperire se
referă la o situaţie în care materialul de învăţat nu este prezentat într-o formă finală
celui ce învaţă, ci el urmează să fie descoperit, ca urmare a unei activităţi mintale şi
apoi inclus în structura cognitivă a elevului. Această strategie este subordonată unor
obiective care implică formarea conceptului, formularea generalizărilor, rezolvarea
problemelor şi creativitate. Ea pune accent pe experienţa directă a elvului, a
intereselor sale spontane. Prioritar, prin interemdiul ei, elevul trebuie învăţat cum să
înveţe [1, p.113]. Spre deosebire de alte tehnologii, în învăţarea prin descoperire nu
se prezintă doar produsul cunoaşterii, ci, mai ales, căile prin care se ajunge la acest
produs. Atunci când elevul învaţă prin descoperire şi este îndrumat de profesor, el
trebuie să analizeze documente, de exemplu, să formuleze unele concluzii despre
fapte, evenimente şi procese necunoscute de el. O astfel de modalitate de învăţare,
pe lângă faptul că suplimentează informaţiile elevilor, îl obligă să le clasifice, să le
ordoneze şi să le introducă în sistemul de cunoştinţe anterior asimilat [3]. Valoarea
formativă a învăţării prin descoperire este excepţională, căci elevul, cunoscînd
documente istorice despre fapte şi procese, care pentru el reprezintă noutăţi,
acumulează informaţii, le esenţializează sensurile şi, treptat, deprinde căile care-l
conduc spre cercetare. În felul acesta, învăţarea prin descoperire contribuie la
dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a elevilor, a interesului pentru istorie, a
imaginaţiei, a unei motivaţii superioare a învăţării şi le dezvoltă importante trăsături
morale: spiritul de ordine, perseverenţă, curajul de a se confrunta şi rezolva diferite
situaţii. Aparent independentă, învăţarea prin descoperire este dirijată, conştientă şi
planificată. În cadrul învăţării prin descoperire dirijată, eforturile elevilor sunt
coordonate de profesor prin sugestiile, îndrumările oferite şi chiar prin unele soluţii
parţiale [3].
 Metoda învățării prin descoperire are ca punct de plecare o situaţie de problemă,
o întrebare sau o problemă cu care elevul este confruntat. Este evident că o
întrebare sau o problemă se constituie ca un proiect de acţiune sau ca un program
de operaţie, pe care elevul se pregăteşte să le aplice pentru a găsi soluţia. Prin
urmare, între învăţarea prin problematizare şi învăţarea prin descoperire există o
strânsă corelaţie, deoarece găsirea soluţiilor unei probleme de către elevi constituie
un act de descoperire, iar orice invăţare prin descoperire are ca punct de plecare o
problema, o întrebare-problemă. Însă, totodata, aceste două metode pot fi folosite şi
independent. Dacă într-o activitate didactică profesorul îşi propune ca obiectiv să
dezvolte capacitatea elevilor de a modela probleme, de a formula ipoteze, de a
rezolva pe baza cunoştinţelor anterioare o situaţie nouă, va aplica învăţarea prin
problematizare, iar, dacă ipoteza îi este dată, urmând ca pe baza analizei unui
material faptic elevul să o verifice şi să ajungă la anumite concluzii ştiinţifice,
profesorul va dirija învăţarea prin descoperire [4, p.121]. Prin descoperire, elevii pot,
pe baza unor cunoştinţe generale, să ajungă la unele noi, particulare (descoperirea
deductivă), să pornească de la particular la general (descoperirea inductivă) sau să
facă unele analogii între fapte sau evenimente istorice (descoperirea transductivă). În
procesul descoperirii deductive elevii pornesc de la cazuri generale, definiţii, reguli,
principii pentru a ajunge la judecări paticulare. În procesul descoperirii inductive,
elevii merg de la analiza şi organizarea datelor, faptelor şi fenomenelor către
abstractizare, legi, definiţii, concepte. Descoperirea transductivă (prin analogie) se
bazează pe raţionamentul analogic, în virtutea asemănării unor obiecte sau a unor
caracteristici ale lor. Ea nu este o metodă de demonstraţie riguroasă, deoarece
concluziile se bazează pe asemănarea parţială a fenomenelor. Valoarea învăţării prin
descoperirea transductivăconstă în faptul că asigură asimilarea mai uşoară a
cunoştinţelor, activează gândirea elevilor şi stimulează cercetarea. Apreciind
valoarea şi eficienţa învăţarii prin descoperire, trebuie să avem în vedere anumite
limite în dezvoltare şi pregatire ale celui care învaţă. Astfel, s-ar putea ca în faţa unor
structuri cognitive sau probleme complexe întelegerea bazată numai pe efortul
personal al elevului să întampine dificultăţi, comparativ cu situatia învaţării prin
receptare. De aici, necesitatea ca, in cazurile de demarare a predării-învăţării, a
situaţiilor de studiu deosebit de complexe, profesorii să ofere instrucţiuni de studiu şi
modele aplicative, care să-l ajute pe elev să finalizeze mai rapid şi în mod eficient
eforturile de învatare individuală. Din punct de vedere teoretic, învăţarea prin
descoperire constituie un generator al motivaţiei şi încrederii în sine. Accentul pus pe
desoperire în cadrul învăţării are drept efect călăuzirea elevului pe o cale
constructivă. Condiţia necesară este ca situaţia de învăţare să fie bine structurată şi
adaptată particularităţilor de vârstă ale celui care învaţă, cât şi conţinutului disciplinei
ştiinţifice. Prin urmare, descoperirea, reconstituirea şi explicarea fenomenelor istorice
pe baza investigaţiei directe a diferitor surse de informaţie constituie un mod de
învăţare care este în acelaşi timp şi cunoaştere, şi acţiune.
Bibliografie
1. Cristea S. Teorii ale învăţării. Modele de instruire. Bucureşti: EDP, 2005.
2. Joiţa E. Instruirea constructivistă - o alternativă. Fundamente. Strategii.
Bucureşti: Aramis, 2006. 318 p.
3. Petrovschi N. Învăţarea prin descoperire ca modalitate a acţiunii pragmatice.
În: Revista de ştiinţe socioumane. Ch.: UPSC, 2009, nr.1 (11), p. 1-4.
4. Petrovschi N. Învăţarea pragmatică a istoriei. Ch.: Print – Caro, 2012. 272 p.
5. Oprea-C. L. Strategii didactice interactive. Repere teoretice şi practice.
București: EDP, 2009. 315 p