OTO-RINO-LARINGOLOGIE

Suport de curs pentru Asitenţi Medicali

Generalişti (AMG)

CUPRINS

1
OTO-RINO-LARINGOLOGIE......................................................................................................................................1
Suport de curs pentru Asitenţi Medicali Generalişti (AMG).....................................................................................1
CUPRINS..........................................................................................................................................................2
OTOLOGIA................................................................................................................................................................ 4
Notiuni de anatomie si fiziologie a urechii......................................................................................................4
Semiologia urechii..........................................................................................................................................6
Patologia urechii.............................................................................................................................................7
Corpi străini auriculari........................................................................................................................7
Traumatismele urechii.......................................................................................................................7
Otitele medii acute............................................................................................................................8
Hipoacuzia.........................................................................................................................................9
Surditatea..........................................................................................................................................9
RINOLOGIA.............................................................................................................................................................11
Anatomia nasului şi a sinusurilor..................................................................................................................11
Semiologia nasului........................................................................................................................................11
Patologia nasului şi sinusurilor......................................................................................................................13
Afecţiunile inflamatori ale nasului şi cavităţilor anexe.....................................................................13
Sinuzitele acute................................................................................................................................15
Corpii străini nazali...........................................................................................................................16
Traumatismele nasului.....................................................................................................................16
Tumorile foselor nazale, sinusuri.....................................................................................................17
FARINGOLOGIE.......................................................................................................................................................18
Structura faringelui.......................................................................................................................................18
Funcţiile faringelui:.......................................................................................................................................18
Patologia faringelui.......................................................................................................................................19
Afecţiuni inflamatorii ale faringelui..................................................................................................19
Traumatismele faringelui.................................................................................................................24
Corpi străini faringieni......................................................................................................................24
Tumorile faringelui...........................................................................................................................24
LARINGOLOGIA.......................................................................................................................................................27
Structura laringelui.......................................................................................................................................27
Funcţiile laringelui........................................................................................................................................27
Patologia laringelui.......................................................................................................................................28

2
 Afecţiunile inflamatorii ale laringelui...............................................................................................28
Arsurile laringelui.............................................................................................................................29
Traumatismele vocale......................................................................................................................29
Corpi străini laringieni......................................................................................................................29
Tumorile laringelui...........................................................................................................................30
Bibliografie.............................................................................................................................................................31

OTOLOGIA

3
Notiuni de anatomie si fiziologie a urechii

Urechea este organul de simţ care captează, receptează şi transmite creierului semnalele sonore.
Localizare: cavitate săpată în stanca osului temporal.
Rol: auz.
Structură: Este formată din trei părţi:
 Urechea externă este partea externă a urechii, şi este alcatuită din:
Pavilion care captează şi dirijează undele sonore spre conductul auditiv extern, care le transmite apoi
membranei timpanului. Multe mamifere pot sa-şi mişte pavilionul pentru a-şi concentra auzul intr-o anumită
direcţie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii şi-au pierdut această abilitate.

Ca structură, pavilionul este alcătuit din tesut fibro-cartilaginos. Pe faţa externă prezintă o serie de reliefuri şi
depresiuni. De retinut: tragus (Semnul tragusului)
Conductul auditiv extern are o lungime de aproximativ 25mm, este căptuşit cu piele ce conţine foliculi piloşi
(foliculi ai firului de păr), glande sebacee (produc sebuum –
“grăsime cutanată”), glande ceruminoane (produc cerumen –
“ceara”), glande sudoripare (produc sudoraţia – “transpiraţia”).
Substanţa păstoasă
cu aspect ceros care
se formează în
interiorul
conductului auditiv
extern are rol în
protecţia urechii.
Membrana
timpanului separă
urechea externă de Ureche externă
urechea medie şi are grosimea de 0,1mm, structură fibroasă,
funcţionând ca un rezonator (vibrează la modificarile de presiune

determinate de undele
Urechea externa sonore).auditiv extern - dop cerumen
– Conduct Membrana timpanică

 Urechea Medie, compusă dintr-o cavitate centrala numită casa timpanului şi anexele acesteia: Trompa lui
Eustachio şi apofiza mastoidă. Delimitată spre exterior de membrana timpanică, în cavitatea urechii medii

4
 se află 3 oscioare (cele mai mici oase ale corpului), fiecare cu o formă caracteristică: ciocan, nicovală şi
scăriţă. Vibraţiile membranei timpanice se transmit prin cele 3 oscioare, iar de acolo la fereastra ovală,
situată la limita dintre urechea medie şi cea internă. Cavitatea timpanică este o cavitate mică ce conţine aer,
pereţii sunt tapetaţi de o mucoasă.
- Urechea medie comunică cu faringele prin Trompa lui Eustachio, un conduct cu rolul de a menţine
presiunile egale în urechea medie şi externă. Acest conduct este închis aproape tot timpul, se
deschide doar în timpul inghiţirii (deglutiţiei), căscatului sau strănutului. La copil acest conduct nu
este suficient dezvoltat şi are un traiect mai scurt şi aproape orizontal faţă de adult, fapt ce
favorizează apariţia otitelor repetate, având ca punct de plecare focarul infecţios nazal/faringian.
- Fereastra rotundă şi fereastra ovală – 2 orificii care realizează comunicarea cu urechea internă.

 Urechea internă, este situată în osul temporal, imediat în spatele orbitei oculare. Urechea internă cuprinde
atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul
vestibular, un organ de echilibru format din trei canale
semicirculare și vestibul.

Labirintul membranos

- Este construită dintr-un labirint osos, care

conţine un labirint membranos. Labirintul osos
cuprinde o cavitate, denumita vestibul auricular,
trei canale semicirculare si aparatul auditiv
propriu-zis sau cohleea. Vestibulul comunica cu
cohleea si este legat de cavitatea craniana prin
apeductul vestibulului. Canalele semicirculare,
care se deschid în vestibul, formeaza trei
semicercuri în interiorul carora circula un lichid
limfatic. Cohleea, cu rol major în receptia
sunetelor, este o cavitate în forma de spirala Canalele semicirculare
cuprinzând lama spirala si membrana bazilara.
- Membrana bazilara contine organul lui Corti,
receptorul vibratiilor, care transforma vibratiile sonore în impulsuri nervoase. Mesajul sonor este
transmis prin intermediul fibrelor nervoase la creier, care intercepteaza atunci influxul nervos, iar
sunetele devin audibile.

5
 Fiziologie - Urechea cuprinde doua tipuri de structura, sistemul auditiv si sistemul vestibular.
- Sistemul auditiv cuprinde un aparat de transmisie, format din urechea externa şi medie; şi un
aparat de perceptie, format din labirintul anterior (cohleea urechii interne). Sunetul, energie
vibratorie de o anumită intensitate şi frecvenţă este excitantul specific al aparatului auditiv.
Frcvenţele sunetelor auzite de urechea umană sunt cuprinse între 20 – 20.000Hz. infra şi
ultrasunetele nu dau senzaţie auditivă. În medii diferite undele sonore se propagă diferit, viteza de
propagare fiind proporţională cu densitatea mediului. În audiometrie se utilizează pentru
măsurarea auzului decibelul (Db). Cea mai mică intensitate a unui ton percepută de ureche se
numeşte prag auditiv. Pavilionul are rol în orientarea spaţială a sunetelor şi identificare sursei
sonore. Sunetul este reflectat şi propagat spre timpan de către conductul auditiv extern. Vibraţia
membranei timpanice este transmisă lanţului de oscioare (mediu aerat) şi apoi ferestrei ovale, care
face legătura între urechea medie şi urechea internă. După intrarea în urechea internă unda sonoră
este propagată prin intremediul cohleei până la organul lui Corti (organul de percepţie a sunetelor).
Celulele ciliate de la nivelul organului lui Corti transformă unda vibratorie în impuls nervos care este
apoi transmisă prin nervul acustic la nivelul sistemului nervos central
- Sistemul vestibular este format din vestibul, care da informatii privind acceleratia lineara a capului
si canalele semicirculare, care dau informatii in ce priveste acceleratia unghiulara a capului.

Semiologia urechii

Otoree = scurgere de lichid provenind din ureche

• Otoree cerebrospinala (otolicvoree) – dupa traumatisme – scrugere de lichid clar, ca apa de stanca
(LCR)
• Otoree seroasa – eczeme
• Otoree mucoasa - otite medii cronice
• Otoree mucopurulenta – otite medii cronice
• Otoree purulenta – otite medii cronice, otita externa
• Otoragia – hemoragia din ureche (traumatisme, otite cronice)
Provine din conductul autitiv extern (otita externa) sau din urechea medie infectata prin drenarea
secretiilor secundar perforarii timpanului sau scurgerea de LCR secundar unui traumatsim cranian sever.
• Acuta – otita externa, otita medie acuta
• Cronica – otite medii cronice
Poate fi în cantitate minimă sau abundentă. Cauze: Fractura bazala de craniu ;Otita medie cronica ,Otita
externa, Otita medie ,Membrana timpanului perforata; Tuberculoza; Polipi auriculari; Dermatita
canalului auditiv extern, Dermatita infectioasa exematoasa; Mastoidita ; Meningita ; Abces epidural;
Traumatisme; Tumori maligne; Corpi straini; Colesteatom.

Acufene (tinitus) = sunete pe care bolnavul le aude, dar care nu provin din mediul exterior.
Otalgia(otodinie) = durerea auriculară. Poate fi provocată de inflamaţii ale conductului auditiv extern (furuncul,
otite externe, tumori), ale urechii medii(otite acute sau cronice acutizate, tumori). Deseori durerea pe care
bolnavul o acuză la nivelul urechii îşi găseşte etiologia în suferinţa altui organ ( ultimii molari, faringe, laringe,

6
coloana vertebrală cervicală, articulaţia temporo-mandibulară, glande parotide) şi atunci vorbim de otalgie
reflexă.

Patologia urechii
Corpi străini auriculari.
Sunt animati (insecte, gândaci, musculite, fluturi, viermi etc.) şi neanimati sau inerti (endogeni ca: dopul
de cerumen, dopul epitelial sau exogeni, introduşi accidental sau în jocurile copiilor: caţel de usturoi în durerile
de dinti empiric introdus de pacient pentru calmarea durerii, mărgele, guma de sters, bete de chibrit, scobitori,
bucati de hârtie etc.).
Cei animaţi provoacă simptome alarmante: durere puternica, ameteli, zgomote auriculare date de
deplasarea insectei pe timpan, tulburări reflexe uneori grave (convulsii, chiar sincope).
Dopul de cerumen determină o scădere a auzului, senzaţie de ureche plina, înfundata, apăruta de obicei
după o baie sau mai ales dupa o tentativa de curăţare a urechii cu diverse obiecte, manevra total
nerecomandata. Dopul de cerumen fiind higroscopic, absoarbe apa si obstrueaza complet conductul,
împiedicând astfel accesul sunetului la urechea medie (surditatea).
Extragerea corpilor straini se face prin spălatura cu apă curată la temperatura corpului, cu o seringa
specială (seringa Guyon) sau cu o pară de cauciuc. Operaţia trebuie facută de medicul specialist, deoarece exista
riscul, daca nu se respecta regula de a dirija jetul de apa spre peretele posterior si superior al conductului să se
spargă timpanul (care normal rezista Ia o presiune de până la 2 atmosfere), cu care ocazie se infecteaza urechea
medie; Dopul de cerumen vechi, aderent, trebuie înmuiat în prealabil prin instilare în ureche de apa oxigenată
sau din amestecul carbonat de sodiu 2 g, glicerină si apa oxigenată câte 10 g, de 5-6 ori pe zi, l-2 zile. Pentru
dopurile epiteliale dure se foloseşte pentru înmuiere solutie de acid salicilic 1%, instilat l-2 zile înainte de
spălătura auriculară.

Otitele medii acute

Reprezintă inflamaţia acută a casei timpanului datorată virusurilor sau microbilor, de obicei apare în
cadrul unei infecţii care prinde şi organele vecine (nas, gât, faringe). Prezenţa vegetaţiilor adenoide la copil, a
cazurilor de cornete hipertrofice, a corpilor străini, tumori nazale sau rinofaringite favorizează apariţia otitelor.
Formele uşoare (catarale): simptome – scăderea auzului, senzaţie de ureche înfundată, îşi aude vocea în
urechea bolnavă (autofonie), aude zgomote în ureche sub forma de vâjâituri, durere în ureche accentuate la
tuse, stranut, suflatul nasului, la efort fizic. Tratament: decongestionare nazală (picături în nas +
inhalaţii/aerosoli cu alcool mentolat 2%), picături auriculare. În cele mai multe cazuri durerea cedează în câteva
zile. Persistenţa cauzelor, suprainfectarea cu un germen virulent poate duce la complicaţii (otita medie acută
supurată). Repetarea în timp al catarului otic (aceste otite simple) se poate complica cu scăderea auzului prin
scleroza ce interesează conţinutul casei timpanului şi urchea internă, cu pierderea definitivă a auzului.
Otita medie acută supurată. Determinate de suprainfecţia bacteriană (Streptococcus Pneumoniae,
Haemophilus influenyae, Streptococ pzogenes) a unei otite catarale.
Simptome: dureri auriculare violente, pulsatile cu iradiere în ceafă, dinţi şi creştetul capului, febra înaltă
(39-40°C), cefalee, surditate accentuată, vâjâituri în urechea afectată, ameţeli, uneori vărsături şi convulsii (în
special la copii), insomnie, stare generală modificată. Apasarea cu degetul pe os înapoia urechii (presiune pe
apofiza mastoida) provoaca dureri vii, iar la copil, apasarea înaintea urechii (Semnul Tragusului), de asemenea,

7
este foarte dureroasa. Dupa câteva zile, abcesul care s-a format în urechea medie perforeaza timpanul, moment
în care simptomele acuzate de bolnav se mai linistesc si apare o secretie purulenta în conductul auditiv extern ce
pateaza perna sau scufita la copil. Durerea se linisteste, febra scade. In caz de evolutie favorabila, aceasta
diminua progresiv, secretia auriculara se reduce si devine din purulenta, seromucoasa, pentru a disparea în circa
2 saptamâni, perforatia timpanului se închide si auzul revine încet spre normal (în circa o luna). Alteori, în lipsa
unui tratament corespunzator, din cauza terenului slabit (diabet, sifilis, tuberculoza, bolnav tarat cu boli de ficat,
rinichi, inima, boli infectioase) sau din cauza virulentei deosebite a microbilor, boala se poate complica sau
croniciza (cronicizarea fiind ea însasi o complicatie).
Complicaţiile sînt date de propagarea infectiei la grupele celulare mastoidiene (mastoidita acuta), la
labirint (labirintita acuta), la venele mari din craniu (tromboflebita sinusului lateral), cu producerea unei
septicemii cu abcese diseminate la distanta în alte organe, la meninge (meningita acuta, localizata - închistata -
sau generalizata), la nervul facial (paralizii faciale), la muschii gâtului si împrejurul faringelui. Prevenirea bolii se
face prin tratamentul corect al tuturor rinitelor si infectiilor de vecinatate, ca si al leziunilor traumatice ale
urechii medii, care se pot complica cu otita.
Tratamentul general se face cu antibiotice (penicilina, eritromicina fiind cele mai indicate).
Surditatea cedeaza treptat, o data cu reluarea functiei tubei Eustachio, functia auditiva recapatându-se mai
rapid prin practicarea de insuflatii de aer în ureche facute de medicul specialist (insuflatii tubare), sau manevra
Valsalva facuta de bolnav. Inlaturarea tuturor cauzelor favorizante: obstructia nazala, focarele de infectie din
vecinatate (amigdalite, rinosinuzite), tratarea corecta a tuturor infectiilor acute în aceasta regiune duce la
prevenirea otitei medii acute supurate.
Otita medie supurata cronica. Este o complicatie a otitei medii supurate acute, favorizata de cauzele
mentionate. Exista o forma simpla, asa-zisa otoree tabara sau mezotimpanita (care nu da complicatii grave) si o
forma grava, otoreea maligna (care necesita supraveghere si tratament medical de specialitate), ce genereaza
complicatii grave, mortale.

RINOLOGIA
Este ştiinţa care se ocupă cu studiul nasului şi al organelor anexe.

Anatomia nasului şi a sinusurilor

Fosele nazale au rol în apărare de infecţii a căilor respiratorii, în vorbire prin funcţia de cavitate de rezonanţă
şi în declanşarea unor reflexe. Organul mirosului este constituit din porţiunea superioară a mucoasei, care este
diferenţiată ca organ receptor la excitanţii chimici aduşi de aer.
Scheletul nasului este format din:
 1. Oasele nazale

8
  2. Montantul osului maxilar – alcatuieste peretele lateral osos al nasului
 3. Septul nazal – cartilaj unic ce desparte ca un perete cele doua nari
 4. Cartilajele alare superioare (se mai numesc si cartilaje triunghiulare)
 5. Cartilajele alare inferioare
In interior, narile sunt acoperite de o membrana bine vascularizata numita mucoasa. Aceeasi mucoasa
capitoneaza si cornetele nazale, structuri care confera interiorului nasului un aspect de labirint. Rolul acestor
cornete este de a maximiza contactul aerului inspirat cu mucoasa. Astfel aerul care ajunge prin faringe, laringe si
trahee in plamani, este incalzit si purificat. Pe peretii laterali ai foselor nazale se afla cate trei reliefuri rulate in
forma de pâlnie, situate unul deasupra altuia, numite cornete (superior, mijlociu si inferior).

Sinusurile au rol de cavităţi de rezonanţă în vorbire şi rol în încălzirea şi umidificarea aerului respirat.
Sinusurile sunt cavităţi situate în grosimea oaselor feţei, pline cu aer şi acoperite de o mucoasa identica cu cea
care acopera fosele nazale. Ele se deschid in nas.

Semiologia nasului
Anosmie – abolirea mirosului. Interesează simultan mirosul şi gustul.
Cauze:
- obstrucţia nazală mecanică (deviaţie de sept, tumori,
rinita acută şi cronică hipertrofică, alergia nazală), se
opun pătrunderii particulelor odorinectoare către
zona olfactivă.
- Atrofia, alterarea epiteliului olfactic (intoxicaţii cu
nicotină, mediu cu Crom, Ciment, Plumb, vulcanizare
cauciuc; folosirea abuzivă a picăturilor de nas
- Nevrite olfactive: gripa, viroze neurotrope
- Secţionarea filetelor olfactive: fracturi frontobazale
- Lipsa de funcţionare a epiteliului olfactiv
- Atrofia nervului olfactiv – proces de îmbătrânire,
abuzul de mirosuri, avitaminoza
Diagnosticul anosmiilor se bazeaza pe interogatoriu, rinoscopie anterioara, rinoscopie posterioara,
examenul functiei respiratorii nazale si examenul functional olfactiv calitativ si cantitativ.
- Clasificare:
 Totala: traum. Occipitale, tumori cerebrale
 Partiala: traum. parietale
 Tranzitorie: anosmii de cauza inflamatorie
 Definitiva: traum. Occipitale, tumori cerebrale, atrofia receptorului periferic si infectiuni ale
filetelor nervoase
 Bilaterala: traum. Occipitale, tumori cerebrale
 Unilaterala: anosmii de cauza mecanica
 Precoce: tumori cerebrale
 Tardiva
 Paradoxala, senzitivo-senzoriala : anosmia isterica (conservarea perceperii senzatiilor
gustative)

9
Cacosmia – perceperea de către o persoană sau de anturaj a unor mirosuri urâte ce par a proveni din căile
aerodigestive superioare.

Rinoreea – prezenţa secreţiilor apoase/mucoase/muco-purulente la nivelul nasului.

Hidroree – hipersecreţie nazală (apoasă), neparoxistică, scurgere permanentă, fără stranut, fără
lacrimare de lichid seros din ambele narine – Coriza banala, rinita alergica
Rinoree purulentă – secreţie groasă, galben-verzui uni sau bilaterală – sinuzita anterioara supurată,
sinuzita supurată bilaterală, rinita cronică purulentă
Secreţie crusoasă – cruste galben-verzui, greu de detaşat – rinita atrofică.

Obstrucţia nazală =Insuficienţa respiratorie nazală tulburare a funcţiei respiratorii a nasului prin obstacole în
fosele nazale: obstacol mecanic (deviaţii de sept nazal simple sau duble, hipertrofia cornetelor, polipoza nazală,
fibroame, cancerul etmoidomaxilar, vegetaţii adenoide) sau obstacol funcţional (inflamaţia mucoasei,

vasodilataţie locală). Clinic: senzatie de greutate in respiratie, uni/bilaterala, voce nazonata, bilaterala/partiala,
absoluta/relativa., rinofonie (vorbire pe nas).
• ACUTA: inflamatii acute ale mucoasei nazale
▫ PROGRESIVA: rinita cronica hipertrofica, polipi mucosi
• PERMANENTA: vegetatii adenoide, deviatii de sept
▫ EVOLUTIE INSIDIOASA: compensare prin respiratie bucala, sforait nocturn, apnee de somn,
obseala matinala, gura si gat usact la trezire dimineata

Hemoragia nazală = Epistaxis = scurgere de sânge prin nas (rinoragia), picătură cu picătură.
Cauze: Locale: eroziunea capilarelor din pata vasculara (Kisselbach) – traumatism, zgarietura cu unghia;
Inflamatii acute si cronice ale mucoasei nazale; Tumori ale cavitatilor nazale . Generale: HTA, Ateroscleroza ;
Tulburari de coagulare: hemofilie, trombocitopenie, Tratament cu anticoagulante. Traumatice: fracturi ale bazei
craniului, fractura lamei ciuruite a etmoidului, fractura piramidei nazale, intervenţii chirurgicale asupra foselor
nazale. Factori favorizanţi: alcoolul, exerciţii fizice, ascensiune, băi de soare prelungite, munca la temperaturi
înalte, munca la mare adâncime.

Tratamentul epistaxisului.
– Forme usoare: compresiunea digitala a aripii nazale pe sept/ aplicarea unui tampon de vata imbibata in
apa oxigenata in nara sangeranda.; Cauterizare chimica a petei vasculare
– Forme mijlocii (leucemii, insuficienta renala): aplicarea locala de tampoane biologice (Gelaspon)/
tamponament anterior, hemostatice generale
– Forme severe: tamponament anterior si posterior, Ligatura arterei carotide externe, a. etmoidala
anterioara, Embolizari arteriale selective
ATENTIE !!! HIPERTENSIVII SUNT LASATI SA SANGEREZE – DEPLETIE SANGUINA (epistaxisul este o supapa de
siguranta – se evita astfel un AVC)

10
Patologia nasului şi sinusurilor
Afecţiunile inflamatori ale nasului şi cavităţilor anexe
Rinita acută banală (Coriza acută). Are origine virală, fiind urmată la 2-3 de infecţie bacteriană (prin exacerbarea
florei saprofite locale). Germenii microbieni cel mai frecvent incriminaţi sunt: Streptococcus pneumoniae,
Staphilococcus aureus, Strept. Pzogenes, Klebsiella Pneumoniae, H. Influenzae. Este favorizată de frig, umezeală,
schimbaări bruşte de temperatură şi de factori locali nazali (deviaţii de sept, hipertrofii de cornete, vegetaţii
adenoide). Factorii generali ca alergia, tulburări endocrine, denutriţia, surmenajul joacă un rol favorizant.
Afecţiunea poate apare endemic în perioadele reci, chiar de mai multe ori pe an. Mucoasa nazală la debut
prezintă vasoconstricţie dupa care urmează perioada de vasodilataţie, cu edem local, hipersecreţie şi infiltrat
inflamator limfoplasmocitar.
Boala debutează prin semne generale: indispoziţie, febră, curbatură, usturimi în gât, mialgii, artralgii, frisoane; şi
semne locale:prurit nazal, obstrucţie nazală, strănuturi, supă 1-2 zile apare rinoreea apoasă, cefalee frontală
prin obstrucţia canalului fronto-nazal, hiposmie, anosmie, hipoacuzie, acufene. Dupa24 de ore secreţia
seromucoasă devine muco-purulentă prin infecţie bacteriană. Treptat secreţia diminuă şi în 6-8 zile dispar toate
semnele de boală şi apare vindecarea. Uneori rinita acută se poate complica cu sinuzite, otite, laringotraheite,
bronşite, amigdalite acute. Tratamentul este simptomatic. Obstrucţia nazală se combate prin soluţii
vasoconstrictoare (instilaţii, pulverizaţii, aerosoli); la copii se administrează ser fiziologic. Combaterea febrei se
realizează cu antitermice (Aspirină, Algocalmin, Paracetamol), pentru creşterea rezistenţei organismului –
proteinoterapie sau vitaminoterapie.
Rinita acută banală a sugarului. Clinic: strănuturi, rinoree apoasă, febră, obstrucţie nazală, alimentaţie dificilă,
scădere ponaderală. Evoluţia bolii poate fi favorabilă şi se vindecă în 7-8 zile. Dacă secreţia devine muco-
purulentă pot apărea complicaţii (otite, bronşite acute, tulburări digestive).

Rinite acute specifice.

Rinita gripală apare în epidemiile de gripă, cu febră ridicată (39-40°C), curbatură, cefalee, meningism, are debut
brutal şi se complică cu otite, sinuzite, laringite. Epistaxisul este frecvent. După vindecare rămân cefalee rebelă,
tuse spasmodică, anosmie.
Rinita rujeolică, scarlatinoasă, varicelică există în cursul bolilor infecţioase, unde reprezintă manifestarea lor de
debut.

Rinita cronică catarală se prezintă ca un guturai permanent cu obstrucţie nazală prelungită şi secreţii abundente
mucoase sau mucopurulente, galben-verzui. Produce tuse şi tulburări digestive în urma căderii secreţiilor în
laringe şi trahee şi a deglutiţiei lor. Tratamentul urmăreşte îndepărtarea cauzelor favorizante locale (deviaţii de
sept, hipertrofii de cornete, sinuzite cronice, vegetaţii adenoide) şi a cauzelor generale (tratarea limfantismului,
a diatezei exudative, alergiei, carenţelor vitaminice, a deficitului endocrin). Sunt indicate cure crenoterapice
sulfuroase şi alcaline în staţiuni balneoclimaterice (Govora, Slănic Moldova, Herculane), suflatul corect al
nasului, instilaţii sau pulverizaţii cu soluţii de vitamina A+D, hiposulfit de sodiu 5% .

Rinita cronică hipertrofică este caracterizată prin obstrucţie nazală permanentă, cu absenţa secreţiilor. Se
prezintă sub două forme evolutive: faza vasomotorie sau congestivă şi faza parenchimatoasă. Rinita cronică
hipertrofică este secundară unor rinite acute repetate, recidivante. În faza congestivă, obstrucţia nazală este
variabilă şi dependentă de schimbările de temperatură, de prânzuri abundente, de decubit (se obturează fosa de

11
pe partea pe care doarme bolnavul = rinita în balanţă). Obstrucţia nazală este produsă de prezenţa cornetelor
nazale care sunt mărite şi se retractă la vasoconstrictoare. Insuficienţa respiratorie nazală este permanentă,
constantă, fără să fie influenţată de poziţia bolnavului. Hipertrofia poate să intereseze tot cornetul inferior sau
să fie localizată numai la nivelul cozii (vizibilă la rinoscopia posterioară). În faza congestivă, tratamentul
urmăreşte reducerea volumului cornetelor inferioare, prin injecţii intracornetale cu hidrocortizon sau cu soluţii
sclerozante, cauterizare chimică cu acid cromic 1/3 sau galvano-cauterizare. În faza parenchimatoasă sau
conjunctivă se îndepartează chirurgical excesul de mucoasă hipertrofiată (mucotomie sau ablaţia cozilor de
cornete). Se vor îndepărta cauzele favorizante locale şi generale.

Rinita cronică atrofică. Din punct de vedere clinic sunt cunoscute două varietăţi de rinită
cronică atrofică : rinita atrofică simplă şi ozena (rinita cronică atrofică cu fetor). O entitate specială o constituie
rinita sicca, afecţiune profesională întâlnită la persoane care lucrează în mediu cu praf, uscat, cu temperaturi
ridicate (turnători, vulcanizatori, oţelari, sticlari). Rinita atrofică simplă, fără cruste şi fetiditate, este o consecinţă
a rinitelor din bolile infecto-contagioase, a sinuzitelor cronice (în special etmoidite cronice) sau a sifilisului şi
tuberculozei nazale. Ozena este caracterizată prin triada simptomatică: atrofie, cruste, fetiditate. Fetorul
caracteristic din ozenă provine din prezenţa crustelor galben-verzui, formate din secreţia vicioasă nazala, cruste
prezente sub meate, coane şi în restul cavităţii nazale. Bolnavul nu percepe mirosul dezagreabil datorită atrofiei
mucoasei nazale extinse la nivelul mucoasei olfactive. Este mai frecventa la femei, debutează la pubertate, ca o
rinită cronică mucopurulentă. Etiologia şi patogenia rămân încă neelucidate (ereditate, lues, TBC, sideropenie,
carenţe vitaminice, infecţii specifice). Bacteriologia ozenei este diferită, fiind incluse trei tipuri de germeni:
klebsiella, corynebacteria si cocobacili. Tratamentul urmăreşte mai multe obiective locale : debarasarea
foselor nazale de secreţiile crustoase prin spălături cu ser fiziologic călduţ şi aplicarea de pomezi unguente;
combaterea mirosului neplacut cu pomezi aromate, pe bază de mentol, combaterea uscăciunii şi revitalizarea
mucoasei prin badijonări locale cu vit.A, glicerină iodată, ape iodate - în instilaţii şi aerosoli; combaterea infecţiei
ozenoase prin autovaccin preparat din secreţia nazală; Se administrează pe cale generală vit A şi C, preparate din
fier, aeroterapie, helioterapie, crenoterapie iodată. Pentru reducerea volumului foselor nazale se execută
operaţii proteice.

Rinita alergică (Alergia nazo-sinusală)

Este o formă de manifestare a bolii alergice la nivelul nasului şi cavităţilor anexe. Sensibilitatea locala a
mucoasei nazosinuzale este rezultatul conflictului dintre diverşi alergeni (digestivi sau trofalergeni, respiratori
sau pneumalergeni, agenţi fizici termici) şi anticorpii din organism care eliberează o cantitate mare de histamină,
responsabilă de vasodilataţie, creşterea permeabilităţii vasculare, edem, hipersecreţie glandulară; alergia se
dezvoltă pe un teren predispus ereditar cu diateză exudativă, tulburări neurovegetative şi disfuncţie endocrină,
carenţă de Calciu, vitamine A, C, D, unele maladii parazitare (helmintiaza, micoze) sau infecţii bacteriene.
Simptomatologia este dominată de strănuturi repetate, în salve, rinoree apoasă, obstrucţie nazală alternantă şi
progresivă. La examenul obiectiv rinoscopic mucoasa pituitară apare edemaţiată, palidă şi uşor violacee (în
perioada latenta) sau hiperemică (în perioadele acute). Examenul citologic al secreţiei nazale pune în evidenţă

12
prezenţa eozinofilelor, al căror procent este, ca şi în sânge, crescut. Radiografia SAF(Sinusuri anterioare ale feţei)
arată o îngroşare a mucoasei nazosinuzale, sinusurile prezentând un contur policiclic.
Tratamentul general vizează în primul rând : îndepărtarea alergenului - schimbarea lenjeriei, a
produselor cosmetice, îndepărtarea blănurilor, schimbarea locuinţei sau chiar a localităţii; acţiune asupra
conflictului antigen-anticorp prin metode de desensibilizare specifică la alergenul depistat prin testele de
sensibilizare; acţiune asupra terenului prin desensibilizare nespecifică - histaminoterapie, cu diluţii extreme în
injecţii interdemice, tratament neuroendocrin, corticoterapie pe cale generală sau local, în aerosoli sub formă de
Prednison, in doze descrescânde, aerohelioclimatoterapie; actiune asupra efectelor locale ale procesului alergic
prin antihistaminice de sinteză - Feniramin, Tavegyl, Clorfenoxamina, Claritine; Tratament local este
medicamentos - injecţii intracornetale cu cortizon şi chirurgical (ablaţia polipilor).

Sinuzitele acute.
Sinuzita acută maxilară.
Cauze: locale rinorigene favorizează trecerea inflamaţiei din nas în sinus, prin continuitate anatomică.
Îngustarea orificiului sinusal provoacă stagnare mucusului şi un deficit de aerare, care permit accentuarea
inflamaţiei şi dezvoltarea infecţiei. Obstacolele nazale sunt reprezentate de deviaţia de sept, rinita cronică
hipertrofică, vegetaţiile adenoide, corpii străini nazali, tumorile nazale. Toate aceste cauze locale determină
infectarea fie a sinusului maxilar, etmoid sau frontal uni- sau bilateral. Cauzele generale constau din fragilitatea
imunobiologică a terenului – diateză exudativă, alergie, diabet, avitaminoze, anumite afecţiuni (gripa, boli
infecţioase).
Bacteriologia întâlnită în sinuzitele acute este dominată de Streptococcus pneumoniae, Haemophilus
influenzae, Strept. Pzogenes, etc. Simptomele locale subiective constau în: senzaţie de tensiune, plenitudine
intranazal sau hemicranie, durere spontană determinată de efectul acumulării puroiului şi de nevrita ramurilor
nervoase care asigură sensibilitatea mucoasei, cacosmia cauzată de flora microbiană anaerobă. Obiectiv se
constată congestia mucoasei nazale şi la bucofaringoscopie secreţii la nivelul peretelui faringian posterior. La
palparea peretelui anterior al sinusului se constată sensibilitate. Examenul radiologic al sinusurilor paranazale
arată o creştere a densităţi sinusale, nivel de lichid în sinusul maxilar.

Sinuzita acută frontală.

Se manifestă prin durere cu o periodicitate caracteristică, apare dimineaţa la ore fixe, atinge intensitate maximă
către prânz, după care cedează odată cu eliminarea de puroi pe nas (colici frontale). Durerea este explicată de
prezenţa mecanică a puroiului, care se acumulează în timpul nopţii în sinusul fronal, iar dimineaţa, datorită
poziţiei anatomice a canalului fronto-nazal, puroiul apasă pe mucoasa inflamată şi încearcă sa-şi facă loc, până îl
străbate în toată lungimea sa şi se elimină. La palpare, regiunea frontală sinuzală este dureroasă.
Tratamentul constă în administrarea de antibiotice (Amoxicilină, Penicilină, Augmentin, Cedax),
decongestionante nazale, analgezice, antiinflamatorii. Evoluţia sinuzitelor acute este favorabilă sub tratament,
însă netratate, pot să genereze complicaţii, prin extinderea procesului infecţios la organele din jur.

Sinuzitele cronice. Cronicizarea unei sinuzite acutre apare în urma nediagnosticării sau netratării la timp a
puseului acut sau poate fi determinată de fragilitatea constituţională a mucoasei respiratorii (alergie, boli
cronice, tulburări metabolice). Sinuzita cronică maxilară este total nedureroasă în afara puseelor de acutizare.
Totul se rezumă la o rinoree purulentă unilaterală, mai mult sau mai puţin abundentă, însoţită de o scurgere la

13
nivelul peretelui posterior al faringelui. Diagnosticul de sinuzită cronică se stabileşte pe simptomatologia
subiectivă, pe semne obiective şi pe investigaţii paraclinice. Evoluţia sinuzitelor cronice tratate este favorabilă.

Corpii străini nazali.

Sunt întîlniţi cu precădere la copii şi sunt introduşi pe cale narinară, fiind, de obicei, unilaterali. Natura corpilor
străini este variată, începând de la boabe de porumb, fasole, jucării - bile, mărgele, fragmente din plastic, până la
nasturi, gumă, burete, hârtie. Aceşti corpi străini nazali sunt introduşi din joacă (curiozitate, inventivitate). O altă
cale de pătrundere este cea coanală -când sunt proiectate din gură, în timpul alimentaţiei, diverse fragmente,
când apare un acces de tuse, strănut, râs. Cu totul excepţional, pătrund corpi străini nazali pe cale externă, în
cursul traumatismelor (accidente de muncă, circulaţie) sau se formează prin depunere de săruri de calciu peste
un mic fragment ignorat - aşa-zişii corpi străini endogeni sau rinoliţi. Simptomele se caracterizează prin
obstrucţie nazală, unilaterală, senzaţie de gâdilătură, strănut, hidroree. Dacă existenţa corpului străin este
ascunsa sau este ignorată, apare rinoreea purulentă fetidă. Diagnosticul este uşor de stabilit din anameză, iar
rinoscopia anterioara certifică existenţa corpului străin nazal. Corpii străini se extrag pe calea pe care au patruns.
Excepţie fac corpii străini nazali care au intrat prin orificiile coanale .

Tumorile foselor nazale, sinusuri

Tumori benigne. Simptomatologia: obstrucţie nazală.
- Papiloamele foselor nazale, formaţiuni conopidiforme galben-cenuşii, inflamate la nivelul
vestibulului narinar al foselor nazale . Etiologia virală a fost demonstrată. Tratament – excizie
chirurgicală.
- Osteomul foselor nazale – proliferare osoasă situată în porţiunea înaltă a foselor nazale
- Condromul – tumoră cartilaginoasă localizată în ½ inferioară a septului cartilaginos
- Polipul sângerând al septului nazal – formaţiune angiofibromatoasă pediculată situată la nivelul
petei vasculare. Simptomatologie – epistaxis unilateral, repetat şi obstrucţie nazală de aceeaşi parte.
Tratamentul este chirurgical.
- Mucocelul etmoidofrontal – se dezvoltă prin retenţia de mucus la 2 sau mai multe celule etmoidale.
Infecţia sinusală cronică, traumatismele, corpii străini nazo-sinusali pot determina obstrucţia
orificiului de drenaj, al celi etmoidal sau al canalelor fronto-nazale. Blocajul ostial determină
formarea unui chist de retenţie (mucocelul) care cu timpul , capătă dimensiuni considerabile,
producând eroziunea pereţilor osoşi.
Tumori maligne.
- Cancerele piramidei nazale – au caracterul cancerului de piee şi se dezvoltă pe leziuni preexistente,
inflamatorii sau tumorale benigne. Clinic: ulceraţie sângerândă.
- Cancerele foselor nazale şi sinusurilor paranazale – 7% din totalul tumorilor ORL. În etiologia
tumorală factorii favorizanţi sunt unele produse chimice poluante, răşini lemnoase.

14
FARINGOLOGIE
Structura faringelui
Faringele este un conduct musculo-fibros, situat între baza craniului şi marginea inferioară a cartilajului
cricoid şi corespunde ca limită inferioară celei de-a VI-a vertebre cervicale. Dimensiunea este de 12-13 cm la
adulţi şi este format din trei etaje principale:

- Nazofaringele (numit şi epifaringe, cavum sau rinofaringe) se întinde de la baza craniului superior
până la nivelul unui plan imaginar care trece prin palatul moale. Elementele anatomice importante
de la acest nivel sunt:
 Anterior: orificiile coanale, pe unde comunică cu fosele nazale
 Superior: planseul sinusului sfenoidal
 Lateral: orificiul faringian al trompei lui Eustachio.
- Orofaringele (bucofaringe sau mezofaringe) se intinde de la nivelul unui plan orizontal care trece
prin platatul moale pana la nivelul marginei superioare a epiglotei
- Hipofaringele (sau laringofaringe) se intinde de la nivelul marginei superiore a epiglotei la nivelul
limitei inferioare a cartilajului cricoid si comunica anterior cu laringele. Inferior se continua cu
esofagul.

Funcţiile faringelui:
Faringele formează o răspântie unde se încrucişează calea digestivă cu calea respiratorie, având un rol
principal în funcţia acestora.
1. Funcţia de deglutiţie. După ce bolul alimentar s-a deplasat prin actul voluntar bucal până la nivelul
faringelui, depăşind istmul bucal, mecanismul deglutiţiei devine reflex. Pereţii musculo-fibrinoşi ai faringelui
se contractă, lărgindu-l, iar valul palatului moale ridicându-se, închid trecerea bolului alimentar spre
rinofaringe. În timpul al doilea se ridică baza limbii, stâlpii palatini se apropie şi închid istmul bucal, apoi prin
deplasarea înapoi a bazei limbii şi ridicarea laringelui se închide calea aeriană, iar bolul alimentar va lua calea
esofagiană, sub acţiunea musculaturii constrictoare.
2. Funcţia de respiraţie. Comunicarea largă a rinofaringelui cu bucofaringele permite aerului să ajungă în
laringe. Vascularizaţia şi glandele secretorii ale faringelui ajută la încălzirea şi hidratarea aerului inspirat.
3. Funcţia de fonaţie. Faringele are rol de cutie de rezonanţă, cu rol în determinarea timbrului vocii. Orice
schimbare în structura şi motilitatea faringelui detrmină schimbarea timbrului vocal. La bolnavii cu
laringectomie totală (extirparea completă a laringelui), faringele joacă rolul unui rezervor de aer şi al unui
vibrator.
4. Funcţia de apărare antiinfecţioasă (funcţie imunologică). Această funcţie este exercitată prin intermediul
inelului Waldayer, format din o serie de structuri de origine limfatică-ganglionară: tonsila faringiană,
tonsilele palatine, tonsila tubară, tonsila linguală de la baza limbii. Aceste structuri, în cazul unei infecţii sunt
prima staţie, ele fiind primele care suferă modificări de tip inflamator. În formaţie completă sunt prezente
pe parcursul copilăriei, ele involuând odată cu vârsta, doar tonsilele palatine (amigdalele) fiind prezente şi în
viaţa adultă.

15
5. Funcţia senzorială, de percepţie a gustului amar. Papilele de la baza limbii, care percep gustul amar, sunt
prezente în număr mult mai mic şi la nivelul faringelui.

Patologia faringelui.
Corpi străini faringieni. Faringele este adesea sediul de fixare a corpilor străini, datorat faptului că acesta este un
tub anfractuos şi contractil, prin spasmele care se produc reflex la anumiţi stimuli, pot determina reţinerea şi
fixarea corpilor străini la acest nivel. Scăderea sensibilităţii mucoasei bucale, ingerarea prea rapidă a alimentelor,
tusea spastică, strănutul pot favoriza localizarea corpilor străini la acest nivel. Localizarea în rinofaringe prin
împingerea cu degetul, strănut, vomă determină tulburări respiratorii, fonatorii, tuse, iar extragerea lor nu este
deloc uşoară. În cazul localizarii la nivelul bucofaringelui (între amigdale şi pilieri amigdalieni) (oase de peşte,
fragmente de sticlă, bucăţi de lemn, creioane, sârme, broşe, cuie, fire din peria de dinţi, scobitori) dau senzaţia
de înţepătură, disfagie (înghiţire) dureroasă. Vizibilitatea fiind mai bună la acest nive, îndepărtarea lor este mai
facilă. Corpii străini localizaţi la nivelul hipofaringelui, mai ales în amigdala linguală sau la gura esofagului dau
disfagie dureroasă, hipersalivaţie, accese de vomă. Din cauza leziunilor locale ce pot fi determinate de corpul
străin apare edem locoregional cu tulburări respiratorii consecutive.Extracţia acestora se face cu ajutorul
penselor, oglinzii laringiene.

Afecţiuni inflamatorii ale faringelui.

Inflamaţiile acute ale faringelui.
Inflamaţiile acute ale faringelui poartă numele de angine sau faringite acute. Agenţii patologici cei mai des
întâlniţi în cursul anginelor sunt: virusuri – adenovirusuri, virusuri ale unor boli specifice, oreion, rujeolă, gripă,
poliomielită (angine roşii – are gâtul roşu); ciuperci (angine albe); bacterii (streptococ).

Angina acută banală (catarală, eritematoasă). Este o afecţiune sezonieră,

una dintre cele mai frecvente forme de angină, fiind legată de anotimpul
rece şi umed, şi de factorii care scad rezistenţa organismului (aerul viciat,
obstrucţiile nazale, alcoolul, fumatul, pulberile iritative). Afecţiunea este
de origine virotică. Debutul se declară brusc cu dureri de cap, senzaţie de
frig, gât uscat, jenă la deglutiţie, temperatură. La copilul mic apare adesea
obstrucţia nazală din cauza prezenţei concomitente a unei adenoidite
acute. La examenul obiectiv se constată congestie faringiană. Complicaţiile cele mai frecvente sunt orice,
laringiene. Tratamentul este general şi local şi constă în repaus la pat,
izolarea bolnavului, regim hidric, antitermice şi antiinflamatoare.
Antibioterapia este recomandată doar în cazul suspicionării unei
suprainfecţii bacteriene.

Angina eritemato-pultacee. Este de origine microbiană, produsă cel mai

frecvent de streptococul beta hemolitic de grup A sau grup B, cel mai
adesea fiind contactat din laptele de vacă nefiert. Debutul este brusc cu
febră ridicată, frisoane, durere la nivelul urechii şi gâtului şi senzaţie de
arsură faringiană.Mult mai puţin frecvent se constată vărsături,
constipaţie, limbă păroasă, respiraţie urât mirositoare (halenă fetidă),

16
dificultate la deschiderea gurii. La examenul obiectiv se constată amigdale congestionate cu depozite albe-
purulente, noduli limfatici măriţi la nivelul gâtului (adenopatie satelită). Tratamentul : repaus la pat, regim
hidric, antiinflamatoare, antitermice şi antibioterapie în urma testării la antibiotice – Penicilina, Eritromicina.

Complicatiile anginelor. În unele forme mai severe de angina sau în cazul în care pacientul nu urmează nici un
tratament pot apare complicaţii:
- Loco-regionale: supuraţii faringiene şi perifaringiene
- De vecinătate: otite, sinuzite, laringite
- Generale: septicemii cu abcese metastatice perinefritic sau determinări la distanţă –
glomerulonefrite, endocardite, reumatism articular acut.

Inflamaţiile cronice ale faringelui

Amigdalita cronică. Este inflamaţia cronică a amigdalelor palatine, consecutivă anginelor repetate. Cronicizarea
este favorizată de structura criptică a amigdalelor, obstrucţia nazală, bolile infecto-contagioase, terenul limfatic
şi alergic, atosfera poluată. Această afecţiune este frecventă în copilărie, mai rar în adolescenţă şi perioada de
adult. Anginele recidivante deşi sunt bilaterale prezintă totuşi tendinţa de a fi mai manifeste constant de
aceeaşi parte. Evoluţia anginelor (5-6 zile) este scurtată prin tratamente antiinfecţioase dar se complică frecvent
cu supuraţii locale sau perifaringiene (adenoflegmoane cervicale). La angină se pot asocia fenomene la distanţă -
cefalee, artralgii, mialgii, lumbalgii, tumefieri articulare, sau chiar a unor complicaţii focale - glomerulonefrită,
reumatism poliarticular, endocardite acute, valvulopatii. Pot determina şi alte afecţiuni la distanţă : coree,
urticarie, migrenă, eczeme, eritem nodos, purpură, maladia Basedow, diabet insipid. Simptomele acuzate de
bolnav constau din jenă în gât, senzaţie de corp străin, tuse seacă, halenă fetidă, expulzarea de dopuri cazeoase
cu aspect de chit.
Tratamentul amigdalitei cronice şi a focarului de infecţie amigdalian este de elecţie cel chirurgical -
amigdalectomie, sub protecţie de antibiotice.
Indicaţiile amigdalectomiei sunt:
- Amigdalite repetate cu streptococ beta hemolitic de grup A confirmate bacteriologic sau cu aspect
clinic sugetiv dacă determină: 7 episoade în ultimul an SAU 5 episoade/an în ultimii 2 ani SAU 3
episoade/an în ultimii 3 ani.
- Abces periamigdalian
- Respiraţie dificilă prin unirea pe linia mediană a
amigdalelor hipertrofiate (apnee de somn, malocluzie
dentară)
- Amigdale asimetrice cu ulceraţii
- Halenă fetidă cu eliminarea din cripte de cazeum
persistent.

Adenoidita cronică
Vegetaţiile adenoide sau adenoidita cronică reprezintă
inflamaţia cronică însoţită de hiperplazia amigdalei faringiene a lui
Luschka. În mod normal, la copii, amigdala epifaringiană prezintă
dimensiuni moderate şi regresează spontan spre pubertate. În perioada primei copilării (3-6 ani) se produc

17
frecvente infecţii ale ţesutului limfoid de la nivelul faringelui. Limfatismul şi infecţiile repetate sunt factorii care
predomină în formarea vegetaţiilor adenoide. Limfatismul este o diateză adesea familială, care se manifestă
printr-o reacţie limfoidă exagerată atât la nivelul inelului limfatic Waldeyer, cât şi la diverse grupe ganglionare
sau ţesuturi şi organe ca ficatul şi splina. Corizele banale, infecţiile repetate ale rinofaringelui în boli
infectocontagioase, condiţiile de alimentaţie şi igienă, climatul umed şi rece fac parte tot din factori favorizanţi ai
infecţiei rinofaringiene. La şcolari vegetaţiile adenoide sunt asociate cu amigdalita cronică hipertrofică în
proporţie de 14-50%. La pubertate amigdala faringiană se atrofiază încât la adult mucoasa rinofaringelui este
netedă, fără ţesut limfatic. Ţesutul limfatic hiperplaziat din adenoidita cronică poate fi dispus sub forma unui
strat subţire ce ocupă toată bolta rinofaringelui sau sub formă globuloasă cu aspect pseudotumoral bine
delimitat median. După volum, vegetaţiile adenoide pot fi : mari (astupă complet coanele), mijlocii (obstruează
parţial orificiile coanale) şi mici (situate numai pe bolta rinofaringelui). Din punct de vedere clinic se manifestă
prin obstrucţie nazală şi infecţii repetate. Copilul ţine gura deschisă, respiră zgomotos, sforăie în somn, se
alimentează greu, sugarul nu poate suge. Vocea este nazonată – rinolalie închisă. Afirmativ prezintă infecţii
rinofaringiene şi de vecinătate ( corize, rinite mucopurulente, sinuzite, otite catarale supurate, amigdalite,
laringite, traheobronşite). Copiii fac pusee febrile nejustificate sau sindroame febrile prelungite, prezintă
anorexie, enurezis nocturn, tulburări dispeptice, apatie cu tulburări de atenţie şi concentrare cu randament
scăzut la învăţătură (aprosexie sau inapetenţă intelectuală). La examenul obiectiv se observă aspectul
patognomonic al feţei (faciesul adenoidian) cu obrajii palizi şi turtiţi transversal, buza superioară ridicată
descoperind dinţii de sus care sunt încălecaţi, vicios implantaţi, buza inferioară atârnă inertă, privirea pierdută,
lipsită de expresivitate. Bucofaringoscopia arată bolta palatină ogivală, implantarea vicioasă a dinţilor,
hipertrofia moale a amigdalelor palatine, secreţii mucopurulente pe peretele posterior faringian ce coboară din
cavum. Rinoscopia anterioară evidenţiază septul nazal deviat, fose nazale strâmtate şi pline de secreţii
mucopurulente. Rinoscopia posterioară arată forma, dimensiunile şi aspectul vegetaţiilor. Otoscopia vizualizează
timpane rozate , retractate datorită tulburărilor
de permeabilitate ale trompei. Copilul adenoidian prezintă modifocări scheletale la nivelul toracelui -
torace cu stern proeminent şi turtit lateral - pectus galinatus , deformări costale , ale coloanei vertebrale –
cifoze, scolioze; abdomenul este mărit de volum existând o disproporţie între torace şi membrele superioare
care sunt nefiresc de lungi (aspect de păianjen).
Complicaţiile generate de vegetaţiile adenoide sunt :
- complicaţii infecţioase - adenoidite acute , amigdalite acute , rinosinuzite mucopurulente , laringite ,
traheobronşite , bronhopneumonii , abces retrofaringian.
- complicaţii oculare - blefarite , conjunctivite , ulceraţii corneene
- complicaţii ganglionare - adenite acute cervicale care determină contractura musculaturii vecine -
torticolis rinofaringian
- complicaţii digestive prin piofagie - gastrite , gastroenterite , apendicite
- complicaţii reflexe - enurezis nocturn , astm infantil , laringite striduloase
- complicaţii la distanţă - reumatism poliarticular , glomerulonefrita
- complicaţii endocrine - întîrziere în creştere.
Prognosticul vegetaţiilor adenoide este strict dependent de precocitatea intervenţiei
chirurgicale.Tratamentul adecvat este cel chirurgical şi constă în îndepărtarea vegetaţiilor care se poate efectua
la orice vîrstă.

Corpi străini faringieni

Faringele fiind un tub musculo-membranos se poate contracta reflex şi astfel poate reţine o serie de
corpi străini. Aceştia se pot localiza în oricare dintre cele trei etaje ale faringelui : rino- , oro- , hipofaringe. De
oprirea corpilor străini în faringe sunt responsabile accesele de tuse, strănut , rîs care survin în timpul
alimentaţiei;de asemenea mîncatul în grabă cu masticaţie insuficientă şi greşitul obicei de a ţine în gură
materialele cu care lucrează(tapiţeri , tîmplari , croitori , cizmari). Corpii străini ascuţiţi se inclavează în ţesutul

18
amigdalian (amigdalele palatine şi linguală) iar restul corpilor străini se opresc în valecule , sinusuri piriforme. În
cavum , corpii străini ajung prin proiectarea lor în timpul alimentaţiei prin tuse , rîs , strănut sau vomă.
Simptomatologia este neplăcută şi este reprezentată de înţepături , jenă la deglutiţie , durere , disfagie ,
sialoree. Sediul corpului străin este stabilit prin buco-faringoscopie , rinoscopie posterioară şi laringoscopie
directă sau indirectă. Extragerea corpilor străini se face cu pense adecvate, după anestezie locală.

LARINGOLOGIA
Structura laringelui
Laringele, parte a aparatului respirator care separa calea
aeriana de cea digestiva în timpul deglutiţiei, este un conduct de
trecere a aerului şi în acelaşi timp îndeplineşte şi funcţia fonatorie,
indispensabilă din punct de vedere social. La om, laringele are cea mai
perfectă dezvoltare. Laringele este situat în regiunea antero-mediană
a gâtului şi corespunde ultimelor 4 vertebre cervicale.
Forma laringelui este asemănătoare cu a unei piramide trunchiate, deschisă în partea superioară a
hipofaringelui, iar î partea inferioară se continuă cu traheea. Scheletul laringelui este format din cinci cartilaje (2
perechi: cartilajele aritenoide şi corniculate, 3 neperechi: cricoid, epiglotă, tiroid (neperechi). Muşchii laringelui
sunt: extrinseci, care imprimă mişcările de coborâre, ridicare ale laringelui şi intrinseci, cu rol în a inchide şi

19
deschide glota şi cel de tensor al coryilor vocale. Cavitatea laringelui este împărţită în trei zone: vestibulul
laringelui, glota şi cavitatea infraglotică. Corzile vocale sunt cele mai importante elemente ale glotei.

Funcţiile laringelui
Funcţia respiratorie: în repaus glota este deschisă parţial iar cantitatea de aer care poate trece prin ea este
suficientă pentru respiraţie. În cazul inspirurilor profunde, glota se deschide complet. Eforturile fizice care
necesită un aport mai mare cresc ritmul şi amplitudinea mişcărilor respiratorii.

Funcţia de protecţie: situată la răspântia aerodigestivă, în timpul deglutiţiei calea aeriană trebuie să fie inchisă,
prin ridicarea laringelui, epiglota acoperă deschizătura laringelui (vestibulul). Când particulele străine ating
mucoasa laringiană se produce o inchidere reflexă a glotei şi apar accese de tuse, pentru a îndepărta aceste
particule.

Funcţia de tuse şi expectoraţie: Atât mucoasa laringiană cât şi retul arborelui respirator sunt zone intens
reflexogene, de unde pleacă accesul de tuse. În actul de tuse, se produce o inspiraţie profundă, se închide glota,
aerul toracic suferă o comprimare, glota se deschide brusc, cu expulzarea rapidă a aerului ce antrenează
particulele străine şi excreţiile adunate în trahee sau bronhii.

Funcţia fonatorie: sistemul nervos central regleză intensitatea respiraţiei şi fonaţiei prin impulsuri motorii pe
care le trimite la nivelul laringelui. În timpul fonaţiei glota se închide, muşchii totacici şi abdominali ridică
tensiunea volumului de aer din torace. Când glota se deschide, contracţiile corzilor vocale imprimă coloanei de
aer o serie de vibraţii. Laringele produce un ton fundamental însoţit de armonice. Acest ton vocal poate fi emis
sub formă de tonuri diferite prin modificarea presiunii suflului expirator, formei glotei, tensiunea corzilor vocale.
Corzile vocale capată vibraţii care sunt limitate de marginea internă când se emit sunete înalte; vibraţia cuprinde
întreaga coardă când se emit sunete joase. În cazul sunetelor înalte, corzile sunt mai întinse, în cazul celor grave
sunt mai relaxate. Cutia de rezonanţă se adaptează prin elementele ei : gura, limba, valul palatin, obrajii;
producând astfel mulajul vocii. Vocea are o serie de atribute ca: intensitate, înălţime, timbru. Vocea şi vorbirea
sunt condiţionate de organul auditiv. Auzul cuprinde frecvenţe sonore între 20 şi 18.000Hz, însă cea mai mare
sensibilitate a auzului fun frecvenţele cuprinse între 500 şi 4.000Hz.

Patologia laringelui
Afecţiunile inflamatorii ale laringelui
Inflamaţiile laringelui se numesc laringite. Manifestările clinice în laringite sunt variate, de aceea este necesar să
definim câtiva termeni:
Disfonia apare ca o caracteristică a afecţiunilor laringiene, se poate manifesta sub diferite forme:
- Oboseală a vocii la vorbit sau cântat
- Răguşeală, observată la bolnavii cu laringită
- Vocea baritonală (diplopofonia) care apare în paralizii unilaterale ale corzilor vocale
- Afonia, sau pierderea completă a vocii
- Vocea enucoidală , care apare la tineri în perioada pubertăţii sau în unele afecţiuni endocrine.
Durerea laringiană este localizată la nivelul laringelui, în special la nivelul epiglotei resimţită în timpul deglutiţiei.

20
Tusea din afecţiunile laringelui are câteva caractere: uscată (laringite, tumori), tuse lătrătoare (în tusea
convulsivă, laringită subglotică), tusea umedă (în traheo bronşite).
Dispneea laringiană este determinată de toate procesele care îngustează laringele. Această îngustare se poate
manifesta prin modificări de ritm, profunzime a respiraţiei asociată cu cornaj, tiraj, suprasternal şi intercostal. Se
poate instala brusc sau progresiv.

Laringita acută
Este o afecţiune deosebit de frecventă, determinată de o inflamaţie banală simplă, nespecifică a
mucoasei laringiene. Poate aparea izolat sau sa fie însoţită de inflamaţii asemănătoare ale foselor nazale,
rinoferingelui sau traheei, sau în cadrul bolilor infecto-contagioase. Afecţiunea se întâlneşte mai frecvent la
bărbaţi. Factori favorizanţi ai laringitelor sunt: frig, fumat, alcool, umiditate, efort vocal, obstrucţie nazală,
inflamaţii de vecinătate, surmenaj fizic.
Simptome: la inceput bolnavul acuză senzaţie de uscăciune, arsură, durere, disfonie, tuse uşoară,
alterarea stării generale, semne de insuficieţă respiratorie acută (tiraj supracostal, cornaj, bătăi ale aripioarelor
nazale, stridor). Tratamentul constă în repaus vocal, medicaţie antitusivă, antitermice, menţinerea hidratării
organismului, umidificarea atmosferei, suplimentarea aportuui de oxigen (pe masca), corticoizi intravenos.
Laringitele copiilor sunt mult mai frecvente datorită dimensiunilor reduse ale laringelui şi multitudinii de
intercurenţe respiratorii la nivelul căilor aeriene superioare. Apare aproape exclusiv în anotimpul rece
consecutiv adenoiditelor, rinofaringitelor, gripei, rujeolei. Simptome: în cursul nopţii copilul se trezeşte din
somn dispneic, cu sete de aer, tiraj, cornaj, stare de agitaţie, tuse uscată, lătrătoare. Complicaţiile pot fi
reprezentate de bronhopneumonie, laringo traheobronşită.

Tumorile laringelui
La nivelul laringelui, datorită suprasolicitării, a diferiţilor factori nocivi inflamatori, traumatici, mecanici (alcool,
nicotină, pulberi şi gaze iritante, infecţii buco-dentare) se produc modificări ale epiteliului laringelui ce pot
favoriza apariţia unor tumori benigne sau maligne.
Tumorile benigne sunt tumori care nu infiltrează tesuturile, nu produc metastaze şi nu recidivează.
Polipii laringelui sunt formaţiuni tumorale situate de obicei pe coarda vocală, de mărimea unei gămălii
de ac până la cea a unei alune. Simptomele constau în lipsa de claritate a vocii, voce bitonală prin interpunerea
polipului între corzi. Tratamentul este chirurgical.
Tumorile maligne sunt tumorile care interesează laringele, apar mai ales la bărbaţi 40-50 ani.
Cancerul corzilor vocale se manifestă prin disfonie apărute precoce cu caracter permanent şi progresiv.
Tratamentul este chirurgical.

21
22