Tradiții și obiceiuri pascale în Oltenia

Stănărângă Oana Maria

Grădinița P.P. 23 Timișoara

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, fiind însoţită, în
țara noastră, de numeroase tradiţii şi obiceiuri, unele moştenite din generaţie în generaţie.
Sărbătoarea Învierii este prilej de reunire a familiei în jurul mesei, este motiv de bucurie şi de
optimism.
Pe lângă mulțimea de tradiții și obiceiuri populare, păstrate încă în mediul rural din multe
regini ale țării, în România, sărbătorirea Sfintelor Pașți a fost întotdeauna marcată de slujbe
speciale care sunt săvârșite în cadrul Bisericii.
Sărbătoarea Paştilor, cum este denumită sărbătoarea Învierii, este marcată în Oltenia de
obiceiuri străvechi ce ţin de curăţenie şi de bucatele care se prepară. Curăţenia de Paşti este
strâns legată de ideea de primenire şi de revenire la viaţă. Înainte de Paști femeile și fetele fac
curățenie în casă, iar bărbații vopsesc fântânile, gardul și trunchiul copacilor cu var alb. În ceea
ce privește bucatele de pe masa de Paști, în zona Olteniei mâncarea se prepară în Sâmbăta Mare,
iar masa de Pasti trebuie să fie încărcată cu bucatele tradiționale. Pe lângă ouă roșii pe masa de
Paști se găsesc: brânză, salată cu ceapă și usturoi verde, drob, ciorba de bureți (este facută din
măruntaiele mielului), friptură de miel și plăcintă cu brânză și smântână.
În Duminica Floriilor este obiceiul de a se sfinți, la biserică, ramuri de salcie, care
simbolizează stâlpările de finic cu care mulțimea l-a întâmpinat pe Hristos la intrarea în
Ierusalim. Aceste ramuri de salcie sunt apoi duse acasă și așezate de credincioși la icoane. Există
o legendă care spune că înainte salcia avea ramurile îndreptate spre cer, dar pentru că Maica
Domnului, care mergea spre Golgota, căuta și voia să-i ducă Fiului Ei răstignit o cunună fără de
spini, ea și-a plecat crengile, oferindu-i o ramură. De atunci salcia are ramurile plecate spre
pământ și este considerate aleasă și binecuvântată.
Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimărița. Ea este
termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors. Joimărița este o ființă imaginară cu
înfățișare de femeie respingătoare și înfiorătoare, cu capul uriaș, părul lung și despletit, dinții lați
și gura căscată. Este soră bună cu Muma Pădurii, din mitologia românească, dar opusul acesteia.
Conform legendei, Joimăriţa a fost la origini, o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din
Joia Mare, dar ulterior a devenit un personaj justiţiar, care-i pedepseşte pe cei leneşi. Ea le arde
degetele şi mâinile fetelor leneşe, le pârleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lână găsite
netoarse.
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morți. În Oltenia obiceiurile străvechi se mai
păstrează şi astăzi. În Joia Mare se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare. Și astăzi
oamenii fac dimineața devreme, în curţi sau la morminte focuri, pentru morţi, din boz sau nuiele;
se spune că ele închipuie focul pe care l-au făcut slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, să se
încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când
s-a lepădat de Hristos
Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare orice lucru făcut în casă
vineri, când la Biserică se cântă Prohodul. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă
într-un ciorap subţire şi îl fierb, ca să iasă "cu model". În unele gospodării ouăle încă se vopsesc
cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei, iar luciul li se dă
ştergându-le, după ce au fiert, cu ulei sau cu untură.. Se spune că ouăle înroșite în această zi nu
se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfințite și îngropate feresc
gospodăria respectivă de piatră.
Oamenii mai vopsesc ouăle și în alte culori (galben, verde, albastru) ce vestesc bucuria
primăverii, sau în negru ce simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce.
Există și câteva legende referitoare la înroșirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că,
întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci
va învia Hristos, când se vor înroși ouăle din coșul ei. Și pe dată, ouăle s-au făcut roșii. Se mai
spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau
în ouă roșii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena
a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există și alte
legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul
românesc, așa cum era și în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să
numească Paștele sărbătoarea de ouă roșii a ghiaurilor (creștini) valahi.
În biserică este obiceiul ca în noaptea Învierii să se sfințească pâinea numită paști. Această
pâine, sub formă de prescuri, o aduc la biserică femeile în Joia Mare sau în Vinerea Mare, când
se slujește Sfântul Maslu, iar bărbații aduc la biserică vinul ce va fi dat în noaptea de Paști.
În dimineaţa de Paşti, când oamenii se întorc acasă, de la biserică, cu lumânarea aprinsă, nu
au voie să intre în casă până nu pășesc pe iarbă verde pe care au cules-o din grădină și pe care au
aşezat-o pe scările casei şi nu privesc în vasul cu apă roșie în care au fost vopsite ouăle
Oltenii respectă tradiţia şi în ziua de Paşti îmbracă haine noi în semn de respect pentru
această sărbătoare.
Există și obiceiul că masa de Paşti trebuie să înceapă cu consumul unui ou, existând credinţa
că astfel trupul va fi sănătos întregul an. Un alt obicei spune că dacă în ziua de Paşti prima
persoană care intră în gospodărie este bărbat, acolo va exista noroc peste an.
În a doua zi de Paşti, în Oltenia băieții stropesc cu apă sau parfum fetele pe care le îndrăgesc.
Tradiţia udatului spune că în a doua zi de Paşti fetele trebuie stropite pentru a le merge bine şi a
fi frumoase şi fertile tot anul. Ca recompensă pentru băieți, fetele trebuie să îi cinstească cu
băutură, ouă roşii sau bănuţi. Povestea acestui obicei, al stropitului este cu mult mai frumoasă.
Se spune că, într-o zi, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată
păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-
a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se
creştineze. Răspunsul celei păgâne a fost că se creştinează numai dacă îi dovedeşte existenţa lui
Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu: „Atunci voi crede, când ouăle albe pe care mi le-ai
vândut se vor face roşii”. Minunea s-a înfăptuit şi cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte
trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat, de
Paşti.
Bibliografie:
 E. Niculița Veronica, Datinile și credințele populare romanești adevărate și asezate în
ordine mitologică, Ed. Polirom, Iași, 1998
 A. Gorovei, Credințe și superstiții ale poporului român, Ed. Grai și suflet - Cultura
Națională, București, 2003
 https://tvr-craiova.ro/diverse/pastele-in-trecut-obiceiuri-aproape-uitate/
 https://www.jurnalulolteniei.ro/2016/04/29/obiceiuri-si-traditii-oltenesti-de-pasti/
 https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-psihologie/
documentar-traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-paste-id5353.html
