Ex Cathedra
Piaţa serviciilor educaţionale:
delimitări conceptuale,
caracteristici şi tendinţe
actuale
Galina Bulat
Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă
Conform dicţionarelor de specialitate, piaţa, în gene-
ral, reprezintă orice spaţiu în care are loc vînzarea şi cum-
părarea de bunuri şi servicii [7] sau gama de acţiuni prin
care cumpărătorii şi vînzătorii intră în contact, indiferent
de locul unde se desfăşoară aceste tranzacţii [8].
Crearea pieţelor este condiţionată din punct de ve-
dere social, iar comportamentul pe piaţă este determinat
de anumite reguli care nu sînt stabilite de piaţa însăşi,
ci de influenţa social-reglatoare a mediului. Pieţele
sînt influenţate şi din punct de vedere politic şi funcţi-
onează în limitele unui cadru legal strict reglementat.
Caracteristicile sociale şi politice ale pieţei au impact
asupra indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor pe măsura
implicării lor în situaţii similare celor de piaţă.
Cu referire la domeniul educaţiei, este vorba despre
acea formă de piaţă „în cadrul căreia se manifestă cererea
şi oferta de capital uman” [3, p.110]. Piaţa serviciilor
educaţionale, ca oricare altă piaţă, nu este un fenomen
natural şi nu poate funcţiona izolat. Ideea existenţei
pieţei în domeniul învăţămîntului public se bazează pe
două aspecte ale comportamentului de piaţă: posibili-
tatea de alegere acordată consumatorului (părinţi, elevi,
studenţi) şi autonomia acordată producătorului (instituţia
de învăţămînt). Cu toate acestea, este evident că piaţa
serviciilor educaţionale nu este o piaţă în sens clasic, care
respectă cu stricteţe rigorile concurenţei deschise.
Esenţa pieţei în sfera învăţămîntului nu este identică
cu cea a pieţei clasice. Este recunoscut faptul că instrui-
rea copiilor şi a tinerilor într-o societate comportă în sine
beneficii pentru individ, familie şi întreaga societate. În
acest sens, în majoritatea ţărilor au fost aprobate legi care
prevăd obţinerea de către copii a unui anumit nivel de
studii, asifel instituindu-se învăţămîntul obligatoriu.
Pentru definirea pieţei serviciilor educaţionale se
operează cu noţiunea de cvasipiaţă, promovată de o serie
de cercetători în domeniu (J. Le Grand, W. Bartlett [2],
H. Glennerster [4]), şi utilizată frecvent pentru descrierea
situaţiei actuale la capitolul respectiv.
Societatea propune consumatorilor de servicii
educaţionale să procure un “produs” din ceea ce deja
există (oferta). Intrarea unor noi subiecţi (furnizori) pe
piaţă este strict reglementată şi supusă controlului. Be-
neficiarii nu au posibilitatea de a alege orice “produs”, ci
doar din ceea ce se consideră corespunzător unor criterii
strict determinate.
În ceea ce priveşte cererea, cumpărătorul nu este
neapărat şi consumatorul a ceea ce propune instituţia.
În plus, relaţiile de piaţă în sfera învăţămîntului diferă
de cele de pe piaţa clasică şi prin faptul că, în procesul
alegerii, produsul poate fi transformat.
În condiţiile în care piaţa serviciilor educaţionale
este, de fapt, o cvasipiaţă, unele dintre manifestările
ei pot fi calificate asemănătoare celor referitoare la
piaţa clasică. Diferenţele între instituţii creează, neo-
ficial, ierarhii în funcţie de preferinţele beneficiarilor
care apreciază educaţia de calitate. Instituţiile care se
află în vîrful acestor ierarhii devin foarte populare atît
printre elevi/studenţi şi familiile acestora, cît şi printre
profesori. Cererea mare permite instituţiilor respective
să aleagă elevii, studenţii, profesorii, şi nu invers, fapt
care creează premise pentru un învăţămînt de calitate.
Datorită relaţiilor de piaţă în învăţămînt, unele instituţii
sînt arhipline, iar altele nu înmatriculează contingentul
minim conform capacităţilor de şcolarizare.
Cvasipieţele sînt considerate totuşi pieţe, deoarece
finanţarea de către stat a serviciilor educaţionale este
separată de producerea lor, care se realizează de către
subiecţi ce concurează între ei. Acestea sînt cvasipieţe
şi pentru faptul că, în momentul furnizării, serviciile
sînt libere sau subvenţionate; producătorii (instituţiile), Didactica Pro..., Nr.4-5 (62-63) anul 2010
de regulă, nu urmăresc maximizarea profiturilor şi din
motivul că beneficiile nu sînt neapărat financiare, ci se
exprimă în succesul pe piaţă: competitivitate, conţinuturi
adecvate, costuri minime, imagine, autoritate etc.
În procesul dezvoltării conceptului de cvasipiaţă,
cercetătorii P. Woods, P.A. Bagley, R. Glatter [1 p.45-
48,] au elaborat o structură analitică conform căreia
elementele pieţei sînt considerate părţi ale unei structuri
mai ample. Acest model diferă de noţiunea de piaţă liberă
prin statutul şi sensul atribuit intereselor sociale.
Le Grand şi Bartlett [2] au argumentat termenul în
baza următoarelor raţionamente:
1. serviciul este liber în punctul de livrare;
2. producătorii (instituţiile de învăţămînt) nu sînt
în afara profiturilor;
23
 Ex Cathedra
3. cererea consumatorului nu poate fi exprimată în
termeni băneşti.
P. Woods, P.A. Bagley, R. Glatter [6, p.45-48] susţin
că, întrucît politica educaţională îmbină elementele
pieţei libere şi ale serviciilor publice planificate, aceasta
poate fi calificată drept un hibrid. În funcţie de felul în
care se dezvoltă hibridul, unele dintre elementele lui (de
piaţă sau cele planificate) pot fi mai pronunţate. În afară
de aceasta, cu cît delimitările între elementele pieţei sînt
mai distincte, cu atît mai mult au tendinţa de a se îmbina
trei forme ale politicii educaţionale: planificarea totală,
planificarea socială-de piaţă şi piaţa liberă.
Pieţele sociale, din a căror categorie face parte şi
piaţa serviciilor educaţionale, au următoarele caracte-
ristici:
– alegere (consumatorii au alternative);
– diversitate (ofertă variată);
– concurenţă (producătorii luptă pentru atragerea
consumatorilor);
– finanţarea guvernată de cerere (venitul produ-
cătorului este determinat de măsura în care con-
sumatorul are nevoie de produsul sau serviciul
acestuia);
– independenţă (unii producători/instituţii se
autoadministrează).
Elementele de natură socială pe piaţa serviciilor
educaţionale reprezintă structuri destinate satisfacerii
necesităţilor şi intereselor societăţii în ansamblu. Ele
includ structuri de:
• funcţionare (realizarea politicii de stat);
• reprezentare (asigurarea democraţiei);
• supraveghere publică (organe de stat care acordă
consultanţă, inspectează etc.).
În context, trebuie menţionate şi sferele în care apar
elementele structurale ale pieţei, ce se interpătrund şi se
condiţionează reciproc:
• sfera producătorului – administraţia şi personalul
didactic al instituţiei de învăţămînt;
• sfera consumatorului – elevii/studenţii, părinţii,
angajatorii;
• sfera micromediului– organele administraţiei lo-
cale şi particularităţile locale sociale, economice,
culturale, istorice, demografice etc.;
• sfera macromediului – organele administraţiei
centrale şi factorii naţionali, sociali, econo-
mici, tehnologici etc., cumulaţi cu influenţele
internaţionale.
Pieţele sociale sînt supuse efectelor mai multor fac-
tori care le determină şi le orientează activitatea. Factorii
respectivi interacţionează într-o dialectică neîntreruptă
şi conferă pieţei caracterul lor. Aceştia sînt: factorii
contextuali (sociali, istorici, demografici, tehnologici
ş.a.), tipurile de obligaţiuni (permanente sau legate de
o activitate concretă) şi valorile.
Piaţa serviciilor educaţionale: delimitări conceptuale, caracteristici şi tendinţe actuale
24
Potrivit teoriilor dezvoltate de P. Woods, P.A. Bagley
şi R. Glatter, [1, p.45-48], factorii contextuali reprezintă
un şir de elemente variabile de natură socială, economi-
că, istorică, demografică şi tehnologică, la nivel local
şi naţional. Aceştia influenţează apariţia diferitelor
tipuri de inechitate (socială, de clasă, de rasă, de gen
etc.), care, mai mult sau mai puţin, se transferă în zona
pieţei sociale. Factorii respectivi alcătuiesc cadrul po-
litic şi administrativ care asigură parametrii alegerii,
diversităţii etc.
Tipurile de obligaţiuni reprezintă acţiunile legate de
activitatea pe piaţa socială. Ele influenţează caracterul şi
dezvoltarea elementelor pieţei şi a celor sociale, parti-
cularităţile domeniului care interacţionează cu acestea.
În cazul nostru, este vorba despre planul de învăţămînt,
tehnologiile educaţionale, managementul educaţional
etc. Obligaţiunile pot fi de două feluri: (1) legate de
particularităţile pieţei sociale, caracteristice întregului
sistem – reguli şi structuri referitoare la elementele
pieţei, alocaţiile financiare din sursele bugetului public,
organizarea controlului calităţii, structuri pentru rapor-
tare, formare şi certificare a profesorilor etc. Aceste
obligaţiuni pot fi stabilite prin legislaţie, prin instituirea
unor standarde profesionale sau de promovare a unor
anumite puncte de vedere; (2) legate de activitate, în
special privind relaţiile reciproce între producător şi con-
sumator, reacţia instituţiilor şi a familiilor la elementele
pieţei într-o sferă concretă de concurenţă.
Valorile şi convingerile se formează într-un anu-
mit context. De exemplu, personalul didactic. Vom
constata că acesta îşi formează valorile într-un mediu
concret, creat de instituţia în care activează, eventual de
asociaţiile profesionale sau sub influenţa unor tendinţe
sociale şi politice mai largi.
Orientarea şi controlul asupra elementelor pieţei în
nici un caz nu trebuie să se reducă la reglementarea de
stat, ci se pot extinde asupra problemelor fundamenta-
le, legate de valori, motivaţie şi scop, cuprinzînd toate
sferele.
În conformitate cu Declaraţia Universală a Dreptu-
rilor Omului (art.26, alin.(3)), părinţii au dreptul prio-
ritar la alegerea tipului de educaţie pentru copiilor lor.
Cercetătorii liberali interpretează acest postulat ca mo-
dalitate de influenţă asupra politicilor educaţionale ale
guvernelor, argumentînd că piaţa este cea mai echitabilă
formă care asigură tuturor solicitanţilor posibilitatea
de a alege. Piaţa se propune în calitate de alternativă
pentru monopolul statului în domeniul educaţiei, în care
organele statale decid, în majoritatea cazurilor, instituţia
potrivită pentru fiecare copil, de obicei în apropierea
locului de trai.
Crearea pieţei serviciilor educaţionale sau „marketi-
zarea” învăţămîntului se profilează ca proces la sfîrşitul
anilor 70 ai secolului trecut în multe ţări anglofone, cum

ar fi: Marea Britanie, Noua Zelandă, SUA, Canada, şi
este parte a politicilor de reformă în statele respective.
Strategiile învăţămîntului din ţările menţionate au de-
monstrat că piaţa educaţională nu este una autentică,
fiind foarte mult reglementată de stat.
Astfel, potrivit cercetătorului englez J. Tooley [5],
instituţiile de stat niciodată nu vor putea, de exemplu,
să decidă propria lichidare, aceasta fiind prerogativa
organului de stat corespunzător. În cazul unei pieţe
autentice, o instituţie neperformantă este, pur şi simplu,
lăsată să moară.
Dilema autentic/neautentic i-a făcut pe mulţi cerce-
tători să se întrebe: Ce fel de piaţă este aceasta dacă nu
are nimic autentic? Răspunsul îl putem găsi la P. Woods
şi C. Bagley [6], care susţin că este o piaţă, deoarece
conţine elementele proprii pieţei clasice: diversitate,
alegere, competiţie, autodeterminare. Dar, în acelaşi
timp, este un domeniu public, deoarece statul acţio-
nează în acest domeniu în numele societăţii şi pentru
societate. Termenul cvasipiaţă ne sugerează că piaţa
serviciilor educaţionale, deşi este un domeniu în care
se manifestă elementele proprii pieţelor clasice, nu e o
piaţă în adevăratul sens al cuvîntului, ci una care conţine
cîte puţin din ambele.
Adepţii conceptului afirmă că pentru ca cvasipie-
ţele să fie performante, trebuie să existe elemente de
competiţie în sistem, cu posibilitatea de alegere a ceea
ce se consideră adecvat. Costul „tranzacţiei” trebuie să
fie minimal, dar să nu lipsească motivaţia furnizată de
aspectul financiar. În sfîrşit, trebuie să fie evitată elita-
rizarea (cream-skimming), în sensul siguranţei că piaţa
continuă să funcţioneze echitabil şi cu succes (Woods
& Bagley, 1996).
Noţiunea de echitate a făcut obiectul mai multor
studii şi analize în detalii ale filozofilor, teoreticienilor şi
economiştilor din domeniul educaţiei, pînă la propune-
rile de marketizare apărute în anii 70 ai secolului trecut.
În esenţă, aceste argumente se reduc la doi factori: rolul
statului şi semnificaţia bunului public. Ultimul a fost
tratat în literatură, conturînd diferite concepte şi definiţii,
detalizînd părerile pro şi contra marketizării.
Educaţia, fapt cunoscut şi recunoscut, în calitatea
sa de bun public, este una din atribuţiile deja clasice ale
statului şi este furnizată de stat. Chiar şi cei mai aprigi
liberali cu orientări pro-piaţă consideră educaţia o înda-
torire a statului şi, în mare măsură, numai a lui, întrucît
în prezent, în majoritatea ţărilor din Europa de Est, dar
şi din alte zone, sectorul public ocupă, practic, întreaga
piaţă a educaţiei. Această realitate induce concluzia
existenţei monopolului public în educaţie [3, pag.129],
fapt ce distorsionează piaţa educaţională, în sensul ex-
cluderii concurenţei libere, care, implicit, contribuie la
creşterea calităţii produsului educaţional.
Specialiştii (A.J. Coulson, C. Marinescu, I. Kitaev
Piaţa serviciilor educaţionale: delimitări conceptuale, caracteristici şi tendinţe actuale
Ex Cathedra
ş.a.) apreciază că în economia secolului al XXI-lea (şi,
probabil, a celor ce vor urma) sistemul de învăţămînt
va deveni una dintre ramurile prioritare ale activităţii
economice. Dar, pentru ca acesta să fie funcţional, în
opinia lui C. Marinescu [3], trebuie să existe cineva care
urmează a fi educat şi cineva capabil să-l educe. Aceasta
presupune existenţa studentului şi a profesorului, dar
şi a formei duble de comunicare între ei sau, în limbaj
economic, cerere din partea unora şi ofertă din partea
altora, comunicarea sau raporturile între ei fiind realizate
pe piaţa educaţională.
Iată de ce, în domeniul educaţiei sînt prezente ele-
mentele esenţiale care definesc şi caracterizează o piaţă:
oferta, cererea, condiţiile şi regulile în care interacţio-
nează cererea şi oferta, preţul, concurenţa.
Realizarea unei analize pertinente a pieţei educa-
ţionale presupune elucidarea a două aspecte: (1) Care
este produsul ce se tranzacţionează pe aceasta piaţă? şi
(2) Cine sînt potenţialii clienţi ai produsului respectiv?
Analiza se va efectua fără a neglija numeroasele catego-
rii de constituenţi ai pieţei educaţionale, complexitatea,
dinamismul şi particularităţile acestui domeniu.
În ceea ce priveşte problema „produsului universi-
tar”, specialiştii o apreciază drept ”extrem de complexă,
în condiţiile unui sistem educaţional formal, în primul
rînd, datorită faptului că există mai mulţi candidaţi
pentru acelaşi produs, diferenţiaţi în funcţie de treapta
educaţiei formale pe care o analizăm şi, de asemenea,
datorită faptului că aceşti candidaţi au, în general, raţiuni
diverse” [3, p.111]. Ei consideră, de asemenea, că pro-
dusul educaţional principal este reprezentat de anumite
cunoştinţe, dar şi de transmiterea acestor cunoştinţe
într-o formă specială.
Cosmin Marinescu afirmă, în lucrarea sa Educaţia:
perspectiva economică că “atunci cînd ne referim la piaţa
educaţiei universitare, cum greşit se consideră deseori,
studentul este considerat a îndeplini rolul de produs edu-
caţional. În această accepţiune, utilizarea unor termeni
precum furnizarea de absolvenţi fac ca educaţia să pară Didactica Pro..., Nr.4-5 (62-63) anul 2010
o linie de fabricaţie ale cărei produse sînt studenţii, iar
universitatea o simplă fabrică de producţie de masă”
[idem]. Abordînd studentul ca produs, subliniază autorul,
se neglijează complexitatea procesului de învăţămînt,
dar şi trăsăturile distincte ale fiecărui participant la pro-
cesul educaţional, în calitate de client şi, în acelaşi timp,
de purtător al capitalului uman educaţional.
Toate aceste elemente ne conduc la concluzia că pro-
cesul de învăţămînt trebuie încadrat în sfera serviciilor şi
nu în cea a producţiei propriu-zise. Drept urmare, servi-
ciile educaţionale achiziţionează caracteristicile proprii
serviciilor în general: intangibilitate, inseparabilitate,
variabilitate, perisabilitate şi lipsa proprietăţii.
Pentru a desemna rezultatul sistemului educaţional
formal poate fi utilizat un termen generic – produs
25
 Ex Cathedra
educaţional, care, în viziunea aceluiaşi autor, are urmă-
toarele componente:
1. serviciile educaţionale propriu-zise: activitatea
de predare a cadrelor didactice şi cea de exami-
nare/evaluare a performanţelor dobîndite de cei
instruiţi;
2. serviciile educaţionale auxiliare: totalitatea ac-
tivităţilor de administrare generală a procesului
educaţional şi de gestionare a bunurilor materiale
utilizate în activitatea didactică propriu-zisă;
3. capitalul uman educaţional: ansamblul cunoştin-
ţelor, aptitudinilor şi deprinderilor dobîndite de
consumatorul direct al serviciilor educaţionale.
Abordarea pieţei educaţionale presupune, de ase-
menea, luarea în considerare a actorilor care participă
pe această piaţă, unii dintre aceştia fiind clienţii sau
consumatorii produsului educaţional.
Putem considera termenul client mult prea comercial
şi impropriu domeniului educaţiei. Cu toată reticenţa
faţă de acest termen, în general, clienţii sînt „purtătorii
cererii de educaţie”, uşor de identificat, dar formînd un
grup foarte eterogen. Pornind de la ideile expuse de C.
Marinescu [3, p.113], am putea distinge cîteva grupuri
de beneficiari sau clienţi:
– clienţii primari: cei care învaţă, beneficiarii
principali şi direcţi ai produsului educaţional;
– clienţii secundari: părinţii, firmele sau alţi spon-
sori care au implicare directă în finanţarea pro-
dusului educaţional;
– clienţii terţiari: viitorii utilizatori, beneficiarii
forţei de muncă reprezentate de absolvenţi, ne-
implicaţi direct în desfăşurarea procesului de
învăţămînt (societatea ca întreg); ei dobîndesc
această calitate prin raportarea la proprietarii
capitalului uman educaţional (absolvenţi) cu care
intră în contact prin intermediul pieţei muncii.
Pentru a realiza o analiză complexă a pieţei educa-
ţionale din Republica Moldova, analiză care să ofere
o imagine reală şi de actualitate, se impune abordarea
particularităţilor pieţei educaţionale, în general, şi a
factorilor care o situează în categoria pieţelor:
• caracter derivat faţă de piaţa muncii şi piaţa
bunurilor şi serviciilor – piaţa educaţională for-
mează cadre pentru piaţa muncii care, la rîndul
său, este dependentă de cererea pe piaţa bunurilor
şi serviciilor;
• flexibilitate – evoluţiile pe piaţa educaţională
sînt determinate de transformările rapide din
celelalte domenii de activitate. Consumatorii de
servicii educaţionale se orientează foarte repede
în ierarhia profesiilor mai avantajoase, atît din
perspectiva cîştigurilor, cît şi din cea a opor-
tunităţilor de angajare şi, respectiv, a statutului
socio-profesional pe care acestea îl conferă;
Piaţa serviciilor educaţionale: delimitări conceptuale, caracteristici şi tendinţe actuale
26
• relativă desincronizare a pieţei educaţionale cu
piaţa muncii – scăderea cererii pentru o anumită
categorie socio-profesionala are ca efect, pe ter-
men scurt, reducerea, în primul rînd, a numărului
celor care s-au înscris la aceste facultăţi (fapt mai
mult decît evident, în cazul universităţilor cu
profil pedagogic. Aceasta va avea însă ca efect,
pe termen mediu, un număr mic de absolvenţi în
următorii ani, ceea ce va duce la aprofundarea
deficitului, şi aşa destul de pronunţat, de cadre
didactice la nivelul preuniversitar);
• nivel înalt de reglementare din partea statului –
statul continuă să fie principalul actor pe piaţa
educaţională, intervenind atît prin metode directe
(legi, standarde educaţionale, acreditări, certifi-
cări, autentificări), cît şi prin metode indirecte
(facilităţi la impozitare, proiecte de cercetare,
asigurarea accesului la reţele informaţionale).
Intervenţiile statului influenţează evoluţia pieţei
educaţionale;
• internaţionalizarea studiilor – crearea Spaţiului
European al Învăţămîntului Superior a determinat
alinierea la standardele educaţionale comunitare.
Creşterea mobilităţii studenţilor şi profesorilor
constituie atît o oportunitate, cît şi o constrîngere
pentru piaţa educaţională.
O altă caracteristică a pieţei educaţionale, poate cea
mai importantă, care necesită o abordare separată, este
concurenţa. Specialiştii apreciază că încurajarea compe-
tiţiei, a concurenţei pe segmentul învăţămîntului superior
elimină, în mare parte, probabilitatea de subinvestire sau
suprainvestire în învăţămîntul superior, caracteristică în
absenţa pieţei. Practica ultimilor ani a demonstrat că orice
bun subvenţionat este produs într-o cantitate mai mare decît
cea în care ar fi produs într-un sistem fără subvenţii şi, de
foarte multe ori, subvenţionarea puternică a învăţămîntului
superior a generat situaţii în care, pe piaţa muncii, exista o
ofertă excedentară de capital uman cu studii universitare.
Realitatea dovedeşte fără echivoc că, în general,
competiţia furnizează disciplina în deciziile universi-
tăţii privind preţurile, costurile şi calitatea serviciilor îi
oferă posibilitatea să concureze de pe aceleaşi poziţii cu
celelalte sectoare în ceea ce priveşte resursele umane şi
materiale de care dispune societatea. Numai astfel di-
mensiunea şi structura produsului universitar – numărul
şi proporţia studenţilor pe diferite specialităţi – vor fi
determinate de alegerile raţionale efectuate exclusiv în
condiţii de piaţă.
Recunoscînd avantajele structurii concurenţiale de
piaţă în ceea ce priveşte eficienţa alocării resurselor în
învăţămîntul superior, problema principală rămîne însă
determinarea modalităţilor adecvate pentru formarea,
afirmarea şi menţinerea comportamentelor concurenţiale
pe piaţa educaţională.

Este o certitudine că, acordînd o putere mai mare
consumatorului pe piaţa educaţiei publice, universităţile
vor fi determinate să furnizeze un produs universitar de o
calitate superioară, în condiţiile în care creşterea presiu-
nii concurenţiale le va determina să furnizeze un produs
universitar de calitate ridicată şi la costuri reduse.
Studiile efectuate la nivel internaţional, în special
în SUA, Anglia, Franţa şi în alte ţări în care piaţa edu-
caţională este foarte dezvoltată şi competitivă, arată că,
odată cu amplificarea concurenţei pe piaţa de instruire,
a crescut şi interesul pentru marketingul educaţional.
Unele practici aplicate de către instituţiile de învăţă-
mînt în scopul sporirii performanţei instituţionale pot fi
atribuite metodelor şi instrumentelor specifice acestuia.
Marketingul educaţional susţine instituţiile în orientarea
către nevoile speciale ale beneficiarilor şi în identificarea
cerinţelor nesatisfăcute, dar şi în crearea de nevoi noi.
Desfăşurarea în bune condiţii a procesului manage-
rial al instituţiei impune identificarea şi buna cunoaştere
a mediului de marketing al acesteia. Piaţa serviciilor
educaţionale reprezintă o componentă fundamentală a
mediului de marketing al instituţiei. Relaţiile de piaţă
sînt cele care se desfăşoară între instituţie şi agenţi ai
mediului său extern. În primul rînd, acestea sînt relaţii de
concurenţă cu unităţi de profil similar, cu care îşi poate
disputa aceleaşi categorii de beneficiari ai serviciilor.
La fel de importantă este, în contextul abordării
pieţei serviciilor educaţionale drept o subdiviziune a
pieţei globale, elucidarea segmentelor de piaţă – grupări
omogene de beneficiari, delimitate după anumite criterii:
vîrstă, sex, nivelul studiilor, nivelul veniturilor etc. Oricît
de complexă ar fi structura sa, piaţa trebuie văzută ca un
tot unitar, în cadrul căruia segmentele de piaţă nu sînt
decît nişte elemente interdependente.
În context, este important a fi menţionate, alături de
segmentele de piaţă, care constituie grupuri distincte
de consumatori, identificabile în cadrul pieţei, şi nişele
de piaţă – grupuri mai restrînse de beneficiari, aflate în
căutarea unor servicii educaţionale specifice, cum ar fi
programele de formare continuă, studiile la distanţă etc.
De aceea, în scopul atingerii obiectivelor sale, se impune
ca instituţia să identifice segmentele/nişele pieţei pe care
poate presta cel mai bine.
În măsura în care instituţia se poate poziţiona pe piaţa
serviciilor educaţionale oferind o valoare superioară
consumatorilor, fie prin promovarea unor programe
educaţionale specifice, fie prin practicarea unor preţuri
mai mici, fie prin servicii adiţionale pentru a justifica
preţul ridicat, ea obţine un avantaj concurenţial.
În virtutea unor circumstanţe obiectiv constituite, dar
şi a subiectivismului politicilor educaţionale promovate
la diferite etape de devenire a sistemului de învăţămînt
naţional, piaţa educaţiei se află, astăzi, într-un amplu pro-
ces de transformare, contextul social-economic situînd
Piaţa serviciilor educaţionale: delimitări conceptuale, caracteristici şi tendinţe actuale
Ex Cathedra
instituţiile de învăţămînt, în special universităţile, într-un
mediu concurenţial liber, fapt care, în mod inevitabil,
conduce spre modelul de universitate antreprenorială. În
aceste condiţii, este cert că se vor dezvolta şi vor rezista
numai instituţiile performante, care sînt în pas cu direcţia
de evoluţie a societăţii şi cu cerinţele acesteia.
Instituţiile de învăţămînt îşi vor găsi locul pe piaţa
educaţională şi vor face faţă concurenţei dacă vor avea
capacitatea să cunoască situaţia reală existentă pe această
piaţă, la un anumit moment. În cazul învăţămîntului
superior, ca nivel cu o prezenţă pregnantă pe piaţa educa-
ţională, se manifestă o serie de tendinţe proprii, de altfel,
sistemelor din majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de
Sud-Est: masificarea învăţămîntului, finanţarea publică
insuficientă, creşterea diversităţii demografice şi socio-
economice, creşterea cererii pentru educaţia permanentă
a adulţilor, globalizarea pieţei învăţămîntului superior,
dezvoltarea tehnologiilor informaţionale.
În ultimii ani, piaţa educaţională universitară a fost
afectată de mari dezechilibre determinate, înainte de
toate, de orientarea tinerilor către anumite domenii
considerate net prestigioase comparativ cu altele: drept,
economie, limbi străine, relaţii internaţionale, polito-
logie. Ca atare, a avut loc alternanţa unor perioade de
excedent cu unele de deficit, fenomen evidenţiat şi în
literatura de specialitate ca reprezentînd o caracteristică
a complexităţii pieţei educaţiei şi nu doar rodul unor
situaţii conjuncturale, de tipul celor specifice tranziţiei
pe care o traversează Republica Moldova.
Aceste şi alte tendinţe, alături de consideraţiile
conceptuale şi particularităţile expuse, determină, la
etapa actuală, specificul pieţei educaţionale în calitate
de domeniu de acţiune a subiecţilor educaţionali şi de
desfăşurare a procesului de învăţămînt în toată com-
plexitatea sa.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. Bagley, C.; Woods, P. A.; Glater, R., Barriers to
school responsiveness in the education quasi- Didactica Pro..., Nr.4-5 (62-63) anul 2010
market, în School organisation, nr.16, 1996.
2. Le Grand, J.; Bartlett, W., Quasi-markets and
social policy. MacMillan Press, UK, 1993.
3. Marinescu, C., Educaţia – perspectiva economi-
că, Ed. Economică, Buc., 2001.
4. Glennerster, H., Quasi markets for education, în
The economic journal, nr.101 (408), 2002.
5. Tooley, J., Education Withouat the State. London
Institute of Economic Affairs, 1996.
6. Woods, P. & Bagley, C., Market elements in a
public service, în Journal of Educational Policy,
nr. 6, 11, 1996.
7. http://www.capital.ro/dictionar/Piata_319.html
8. http://www.contabilizat.ro/dictionar_econo-
mic_si_financiar~termen_piata_a_patra.html
27