Interviul clinic

Din perspectiva psihologiei, interviul clinic are sens oarecum diferit, el urmăreşte obţinerea de
informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin focalizrea asupra trăirilor
acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de interviu .
Interviul, cel mai important mijloc de colectare a datelor în timpul examinării psihologice, oferă
informații ce nu pot fi obținute pe alte căi (expresii comportamentale, reacții la situația actuală),
lămurește semnificațiile rezultatelor testelor și creează premise pentru înțelegerea și rezolvarea
problemelor pacientului.Departe de a fi confundat cu o simplă conversație, interviul abordează
fapte, stări, sau manifestări neplăcute, este orientat spre realizarea unor obiective precis definite,
se derulează în secvențe distincte sau se organizează în jurul unei teme.
Tipuri de interviu clinic:
•interviul non-directiv: este centrat pe persoană;
•interviul semi-directiv :are la bază un ghid care cuprinde principalele teme ce vor fi explorate
împreuna cu subiectul;
• interviul directiv: folosit în cadrul psihologiei clinice pentru completarea informaţiilor obţinute
cu ajutorul altor metode.
Gradul de structurare, orientarea spre rezolvarea problemelor versus orientarea spre
expresivitate, nivelul directivității, conținutul ori procesele, constituie dimensiuni de bază ale
interviului, puternic influențate de orientarea teoretică și de considerente de ordin practic. Există
interviuri care permit subiectului să treacă liber de la o problemă la alta, sau interviuri directive,
orientate spre scop.
Interviul nestructurat permite autoexplorarea și obținerea unor detalii semnificative din istoria
subiectului, despre modul în care își organizează răspunsurile, dar ridică probleme în privința
fidelității, a validității și a raportului costuri-beneficii.
Interviul structurat este folosit nu numai în cercetare, ci din ce în ce mai mult și în evaluarea
clinică cu destinație terapeutică, datorită calităților sale psihometrice și posibilităților sporite de
administrare, implicit eficienței sale ridicate. Dezavantajul său este diferențierea redusă a
răspunsurilor subiecților și omiterea unor elemente individuale esențiale pentru diagnoză și
intervenție.
Interviurile standardizate au fost elaborate pentru a diminua dezacordurile între specialiști
legate de sursele de informații și natura criteriilor de evaluare și diagnoză, pentru a controla
sursele de varianță. Ele sunt menite să aducă valorile indicatorilor fidelității și validității în
limitele acceptate de comunitatea științifică
Tehnicile folosite pentru realizarea obiectivelor evaluării diferă.
 Majoritatea practicienilor folosesc formulare standardizate cu întrebări directe, vizând elemente
de bază din istoria persoanei, pentru a se concentra asupra celorlalte aspecte într- o manieră
deschisă, flexibilă. Se pot utiliza liste de verificare pentru a se asigura cuprinderea tuturor
etapelor și a domeniilor (evoluția problemei, date despre familie, istoria personală, imaginea de
sine, evenimentele cele mai triste și cele mai fericite, temeri, frici, vise repetate, etc.), sau se
optează în exclusivitate pentru interviul structurat.
Repere în desfășurarea interviului sunt directive sau nondirective:
Opțiunea specialistului pentru nivelul de directivitate și de structurare este dependentă de
pregătirea sa teoretică și de motive de ordin practic. Abordarea nestructurată încurajează
pacientul în adâncirea introspecției, stimulează deschiderea și cooperarea, facilitează
autodescrierea și oferă psihologului posibilitatea detectării stărilor emoționale sau a dificultăților
nemărturisite conținute în comportamentul paraverbal sau nonverbal al subiectului. Stilul direct,
întrebare- răspuns, se dovedește mai adecvat în cazul unui pacient necooperant. Dacă atenția se
concentrează asupra comportamentului, este indicată forma structurată și directivă. Se
colectează, astfel, mai eficient date despre simptomele actuale,despre atitudini legate de
comportament, despre problemele de relaționare, despre funcționarea socio- ocupațională. Dacă
se urmărește obținerea informațiilor privind motivele bazale și dinamica ascunsă a psihicului, cea
mai potrivită abordare este cea psihodinamică nestructurată.
Mecanismele si procesele psihologice implicate in interviul clinic
a. Empatia si identificarea
„A fi empatic inseamna, spune Rogers, a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al
altuia, cu toate componentele sale emotionale si semnificatiile care-i apartin <<ca si cum>>
ai fi cealalta persoana, dar fara a pierde conditia de <<ca si cum>>” .
b. Proiectia
Ca mecanism de aparare poate genera diverse atitudini care modifica realitatea psihologica pe
care ne propunem s-o analizam (de ex. Sotia e de vina).
c. Transferul
Transferul este procesul de actualizare in cadrul unei relatii a unor modalitati relationale
inconstiente si care isi are originea in istoria personala a individului, mai ales in copilaria sa.
Se activeaza paternuri relationale primare (clinicianul este un personaj protector, atotputernic
sau rival).

d. Contratransferul
Contratransferul reuneste ansamblul reactiilor inconstiente ale clinicianului fata de
interlocutorul sau si, in mod deosebit, fata de manifestarile transferentiale ale acestuia de
exemplu: anxietatea, atitudinea supraprotectoare, agresivitatea (clinicianul trebuie sa fie
capabil sa suporte agresivitatea clientului si, mai ales, sa-si suporte propria agresivitate pentru
a ajuta clientul sa-si accepte agresivitatea), prejudecatile (de exemplu: cum va reactiona un
clinician in fata unei persoane foarte religioase)
SCOPUL INTERVIURILOR DE EVALUARE
Interviurile de evaluare pot fi considerate a avea patru functii majore: administrare,tratament,
cercetare si prevenire (Wiens & Matarazzo, 1983). Uneori, interviurilepsihologilor sunt pentru
scopuri ca indeplinirea cerintelor anumitor agentii, ca sideterminarea eligibilitatii serviciilor.
Functia de tratament a unui interviu poate contineatribuirea de diagnostice diferentiale. De
exemplu, am fost o data rugat sa determinedaca un pacient suferea de tulburari delirante sau de
tulburari de personalitate. Dacapacientul ar fi avut tulburari delirante, I s-ar fi administrat
medicamente, pe cand dacaar fi suferit de tulburari de personalitate, nu s-a fi administrat niciun
fel demedicamente, ci tratamentul ar fi fost psihoterapeutic. Interviurile de evaluare
suntdeasemenea dirijate in scopuri de cercetare. Un exemplu remarcabil este
folosireainterviurilor pentru cercetarea epidemiologica psihiatrica, sau folosirea interviurilor
psihiatrice structurate pentru evaluarea fiabilitatii si validitatea interviurilor clinice. Infinal,
functia de prevenire urmareste tratamentul si functia de cercetare. Daca avemposibilitatea de a
clasifica intr-un mod fiabil tulburariel, atunci putem include grupuriomogene de pacienti in
protocoalele de cercetare.