MARIANA ANGHEL

ÎNCERCARE
ASUPRA OPEREI LUI EUGEN DORCESCU
(ȘI ALTE ESEURI)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ANGHEL, MARIANA
Încercare asupra operei lui Eugen Dorcescu (și alte eseuri) /
Mariana Anghel. - Timişoara : Editura Waldpress, 2024
ISBN 978-606-614-xxx-x

© Mariana Anghel, 2024.

 MARIANA ANGHEL

ÎNCERCARE ASUPRA OPEREI

LUI EUGEN DORCESCU
(ȘI ALTE ESEURI)
ESEURI)

Editura Waldpress
Timișoara, 2024
 NOTA AUTOAREI

Am pus laolaltă, în paginile ce urmează, pentru început, o seamă

de comentarii, pe care le-am dedicat, în anii 2021-2024, poeziei lui
Eugen Dorcescu, mai exact volumelor: BIBLICE, ediția a doua,
revăzută și adăugită, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, cu cele
două secțiuni ale sale: Stihuiri din Sfintele Scripturi (Psalmii în versuri,
Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase
în versuri) și Poeme originale; APROAPELE. 111 PSALMI și ALTE
POEME, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022; LEVIATANUL.
POEME UITATE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022; MIOZOTIS.
POEME REGĂSITE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023.
Aceste trei din urmă volume valorifică manuscrisele purtătoare
de mesaj mistico-religios ale poetului Eugen Dorcescu, manuscrise
rămase, până la această dată, în arhiva familiei și tipărite, acum,
din inițiativa Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu și prin strădania
conjugată a lui Eugen Dorcescu și a soției sale, la fel cum s-a
întâmplat, anterior, cu placheta de versuri Agonia caniculei, Editura
Mirton, Timișoara, 2019 și cu cele două tomuri masive ale Jurnalului
dorcescian, Îngerul Adâncului, Editura Mirton, Timișoara, 2020 și
Adam, Editura Mirton, Timișoara, 2020.
Am completat, apoi, cercetarea lirismului (sacru sau metafizic)
al poetului cu o analiză a gândirii sale critice, a filosofiei sale inter­
pretative, în eseul consacrat monumentalei lucrări de exegeză
HIC SUNT LEONES, Editura Waldpress, Timișoara, 2023. Acest

5
tom impunător rezumă, ideatic, stilistic, spiritual, orientarea her­
me­neutică, modalitățile prozastice și viziunea existențială ale
autorului, după cum cărțile de poezie menționate anterior sinteti­
zează, la palierul excelenței, arhitemele, temele, motivele, elanul și
conștiința estetică ce caracterizează creația poetică dorcesciană în
ansamblul ei. Credem, așadar, că unele măcar dintre observațiile
noastre, vizând aceste texte reper, emblematice și definitorii, ce, într-
un anume fel, absorb și încununează întregul traseu creator, rămân
pertinente și pentru scrierile mai vechi, dată fiind continuitatea,
în formă, substanță și perspectivă, a unei opere unice în literatura
română de astăzi.
Sumarul cărții este sporit cu o Biobibliografie a lui Eugen Dorcescu
și cu o ADDENDA, cuprinzând trei eseuri, aplicate, pe rând, cărții
de micropsalmi a Zoiei Elena Deju La Ghetsemani, Editura Măiastra,
Târgu-Jiu, 2009, unui tratat de metaforologie al Mirelei-Ioana
Dorcescu, Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească,
Editura Eurostampa, Timișoara, 2022 și volumului bilingv de
poezie (română - spaniolă), Meránides el frigio/ Meránides frigianul,
avându-l ca autor pe scriitorul și profesorul spaniol Jaime Siles și ca
tălmăcitor pe Eugen Dorcescu.

MARIANA ANGHEL

6
ÎNCERCARE ASUPRA OPEREI
LUI EUGEN DORCESCU
 I

STIHUIRI
DIN SFINTELE SCRIPTURI

CARTEA PSALMILOR. GENERALITĂȚI

Cartea Psalmilor, numită în limba ebraică „Tehilim”, reunește în
special „cântări de laudă, de slavă” aduse lui Dumnezeu. Pe lângă
acestea, întâlnim Psalmi de pocăință, rugăciuni de iertare sau de
mulțumire. Psalmii au fost clasificați de teologi în funcție de conținutul
lor și după împrejurările în care au fost/ vor fi rostiți. Psalmii de laudă
sau cântările de slavă sunt adevărate imnuri închinate lui Dumnezeu
și măreției Sale, ca Împărat al Sionului. Așa sunt Psalmii 8, 18, 28, 32,
45, 46 și, nu în ultimul rând, cei ai laudelor, care se cântă la utrenie:
144-150. Psalmii care se rostesc în anumite împrejurări sunt rugăciuni,
la vreme de necaz, suferință sau strâmtorare. Aceștia pot constitui
implorări ale comunității (Psalmii 11, 43, 59, 73, 78, 79, 82, 84, 105,
122, 128 și 136) sau individuale (3, 5, 6, 7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34,
37, 41, 42, 50, 54, 55, 56, 58, 62, 63, 68, 69, 70, 76, 85, 101, 119, 129, 139,
140, 141 și 142). Psalmii de mulțumire pentru binefacerile primite de
la Domnul sunt 17, 20, 29, 32, 33, 39, 64, 65, 66, 67, 91, 114, 115, 117,
123, 128, 137 și 143. Amintim, de asemenea, Psalmii regali și Psalmii

9
mesianici. Cei dintâi se referă la ceremoniile de la curtea regală (2,
17, 19, 20, 27, 44, 60, 62, 71, 100, 109, 131, 143), având înțeles propriu,
atunci când se opresc la persoana regelui și la ceremoniile regale,
și înțeles profetic, dacă fac aluzii la persoana și lucrarea lui Mesia.
Psalmii mesianici se referă la misiunea mântuitoare a lui Mesia, cel
prezis de profeți. Cum „Duhul Sfânt suflă unde voiește”, unii Psalmi
sunt socotiți indirect mesianici (3, 4, 6, 8, 33, 67, 107), pentru că trimit
doar prin anumite versete din corpusul lor la lucrarea lui Mesia, pe
când alți Psalmi (15, 20, 21, 44, 71, 109) sunt numiți eminamente Psalmi
mesianici, întrucât fac referiri clare, explicite, la patimile, moartea și
învierea lui Mesia.
Psalmii, aceste poeme biblice, care, la origine, erau destinate
cântării cultice, au fost folosiți nu doar în slujbele de la Templu, ci au
fost preluați mai târziu în Liturghia și în Laudele Bisericii creștine.
De fapt, cântarea Psalmilor era comună popoarelor din Orientul
Apropiat. Tăblițele de la Ras Shamra atestă faptul că, la așezarea
evreilor în Canaan, „tipul de poezie reprezentat în psalmi era deja o
tradiţie înrădăcinată printre popoarele din Ugarit” (Dicţionar biblic,
Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 1087). Pe structura Psalmilor
se vor construi, mai târziu, Cântarea Deborei (Judec. 5), Cântarea lui
Moise (Ieşirea, 15), cântările religioase solemne din zilele profeților
Amos (5, 21) și Isaia (30, 29), precum şi cele din perioada exilului,
consemnate în Psalmul 136.
În ansamblul ei, „Psaltirea cuprinde poeme de diverse genuri:
imnuri care celebrează Împărăţia lui Dumnezeu sau Oraşul sfânt,
rugăciuni individuale sau elegii naţionale, cântece de recunoştinţă
şi de laudă, lamentaţii şi acrostihuri” (Dicționarul cultural al „Bibliei”,
p. 232). În canonul ebraic al Vechiului Testament, Cartea Psalmilor
face parte din colecţia de scrieri Ketubim, iar în canonul grecesc este
aşezată în rândul cărţilor Hagiografa, alături de Ode și Proverbe, fiind

10
considerată cea mai importantă carte a colecţiei. „Prima menţiune
biblică a denumirii «Cartea Psalmilor» o aflăm în Evanghelia după
Luca 20, 42, unde citim că «însuşi David spunea în Cartea Psalmilor
(βίβλω Ψαλμωυ): Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta
Mea»”. În timpul lucrării Sale publice, Mântuitorul Iisus Hristos a
citit în sinagogă din Cartea Psalmilor, a cântat Psalmi împreună cu
Apostolii după Cina cea de Taină, a citat fragmente din Psalmi când
era pe Cruce, dar, mai ales, S-a stins cu profeţiile Psalmilor (Ps. 30, 5)
pe buze. Biserica creştină a făcut din Psalmi cartea ei de rugăciune,
iar selecții din această carte se regăsesc în Liturghie, în cele șapte
Laude, în ierurgii și în sfintele taine, care, toate, împreună, constituie
fundamentul cultului creștin public.

PSALMII ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

În perioada medievală, la noi, Psaltirea a fost printre cele mai des
tipărite cărți ale Bibliei, alături de Evanghelii și Apostol. În a sa Istorie a
literaturii române vechi, Editura Eminescu, 1989, p. 94, Ștefan Ciobanu
explică interesul românilor pentru lectura Scripturii, considerată
un veritabil Abecedar: „Psaltirea era prima carte de cetire după
care se preda alfabetul”. Mai târziu, poeții care au iubit Cuvântul
Domnului și au tălmăcit Psalmii i-au stihuit după înzestrarea și
darul fiecăruia, fiind acele voci profetice care au evidențiat nu
doar prezența Cuvântului în cetate, ci și forța poetică a Psalmilor
biblici. În literatura română, primul versificator al Psalmilor biblici
a fost Mitropolitul Dosoftei (1673), cel care s-a sincronizat cultural
cu tradiția europeană, de sorginte calvină, a versificării Psalmilor
și a creat, cu a sa Psaltire în versuri (1673), o capodoperă a limbii
literare românești. Despre importanța acestei izbânzi poetice în
literatura română, Mirela-Ioana Dorcescu notează: „Monument
al culturii române, Psaltirea dosofteiană a rămas reper și posibil

11
model pentru poeții care, de-a lungul vremii, au simțit chemarea
de a versifica, strunindu-și măiestria, mesajele religioase, filosofice,
etice, estetice…, de venerabilă altitudine, înscrise în Cartea Psalmilor.
Dosoftei le-a deschis scriitorilor români o cale de imens prestigiu
literar, întemeind poezia noastră pe cea mai însemnată carte poetică
a Bibliei. În același timp, prin mijlocirea genului psaltic, a înălțat
cuvântul poetic românesc către Dumnezeu. Și s-a plasat, astfel, în
fruntea unei tradiții” („Psalmul 1” în stihuirea interpretativă și artistică
a lui Eugen Dorcescu. Analiză contrastivă, în vol. Eugen Dorcescu în
„Timișoara” 80, Editura Mirton 2021, p. 185).
Cartea Psalmilor a cunoscut versificări ulterioare: Ioan Pralea
(Brașov, 1927) și Teodor Corbea (text rămas în manuscris).
Cercetătorul Al. Andriescu, în studiul Psalmii în literatura română,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, remarca
distanța acestor doi stihuitori poeți, la nivel poetic, de psalmii
versificați de Dosoftei: „Din nefericire însă, atât Corbea, cât și Pralea,
autorii unor traduceri versificate ale Psaltirii, se află departe, sub
raportul realizării artistice, de ilustrul lor înaintaș”. Cronicarii români
Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce vor cita, la rândul lor,
din Psalmi, și vor folosi, în redactări și în modul de exprimare, stilul
paremiologic, găsind adăpost și temei pentru pledoariile lor în
citatele biblice. Domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir se dovedește
familiarizat cu textele Scripturii, pe care o citează și o parafrazează
cu ușurință în scrierile sale, după cum observă Al. Andriescu în
studul amintit anterior: „… discutarea influenței psalmilor în Istoria
ieroglifică se impune cu necesitate. Prezența lor masivă în Divan,
carte în care sunt citați cu exactitate, ne face să bănuim de la început
că sursa psalmică este profund asimilată în formulările personale
din proza artistică a autorului, devenind astfel greu de identificat.
Această decriptare a citatelor făcută cu atâta minuție în cazul altor

12
surse, în special laice, din Istoria ieroglifică trebuie extinsă și asupra
psalmilor ascunși îndeosebi în frazele parantetice ale acestui plin de
surprize roman”.
Ion Heliade-Rădulescu a publicat în 1858, la Paris, Biblicele sau
notiții istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei, lucrare ce
probează o relativă familiarizare cu textul biblic și oarecare erudiție
în citarea textelor scripturistice. Autorul are o anumită apetență
pentru Psalmi, pe care-i citează mai des, în varianta românească
a Bibliei de la 1688. Se inspiră din Geneză și din Psalmi în Imnul
creațiunii din Anatolida, dar supralicitează lexical limbajul poetic,
ceea ce îl va determina pe G. Călinescu să remarce: „structura
epică a poemului este supusă unei tensiuni lirice exaltate, de imn
închinat lui Dumnezeu. Poetul se avântă într-o adevărată competiție
cu psalmistul, în laudele aduse Creatorului, cu vădita intenție de a
surclasa textul biblic, și ajunge la o mare risipă de cuvinte, în contrast
izbitor cu economia verbală a modelului scriptural”.
Influențați de specificul poeticii biblice au fost Mihai Eminescu
și Alexandru Macedonski. Cercetătorii au sesizat unele sincronizări
prozodice și ideatice între Doina lui Eminescu și Psalmul 82, dar și
cu Psalmul 136 (La apa Vavilonului). Poezia Doina este construită pe
„un model psalmic”, apreciază Al. Andriescu, iar tema înstrăinării
este similară cu cea a poporului Israel din psalmii biblici versificați
de Dosoftei, pe care Eminescu îi citise. Relevantă în acest context
este observația tânărului Eminescu în Epigonii despre proiectele lui
Heliade-Rădulescu: „Eliad zidea din visuri și din basme seculare/
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare”.
Alexandru Macedonski scrie Psalmi, dar într-o abordare modernă,
anticipându-i pe Tudor Arghezi și pe Lucian Blaga. În secolul al
XX-lea vor scrie și re-scrie Psalmi, în maniera Psalmilor biblici sau /și
ca o continuare a teologiei biblice, poeți consacrați, de mare substanță

13
lirică și trăire creștină: Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Vasile
Militaru, Eugen Dorcescu. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale
„celui ce grăiește în pustiu” și aceasta pentru că vocea poetului nu
reușește să ajungă, să invite Divinitatea la un dialog. Ei sunt Psalmi
ai patimii în toate sensurile cuvântului: aspirația spre desăvârșire
se confundă cu căutarea înfrigurată a dumnezeirii. Sentimentul
sfâșierii lăuntrice, al dedublării sufletești – „Să port și eu în mine,
povară, două vieți?” (Nehotărâre) – vine din credința că a fost sortit
unor torturante metamorfoze sufletești:
„Sunt înger, sunt și diavol și fiară și-alte asemeni
Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug” (T. Arghezi, Portret).
În Psalmii arghezieni surprindem mai des ecouri ale Vechiului
Testament, în care regăsim replici ale unor întâmplări similare: poetul
s-a luat la harță cu Dumnezeu, l-a înfruntat, s-a luptat cu îngerul. Tonul
său nu acceptă nici resemnare, nici compromis, ci se afirmă pe sine
în fața Dumnezeului Legii vechi. Demersul său se situează între
„rugă și cânt”; este ardere lentă, căutare, ascultare, dar și închipuire,
viziune și revoltă:
„Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat-o-n somn și-n vis,
Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis”.
În Psalmul III nu mai este nici revoltă, nici încrâncenare, nici
exaltarea orgoliului, ci tânguire și durere pricinuită de „uitarea
divină”. În singurătatea sa agonică, omul – aflat în ruptură – crește
pieziș, asemenea fumului din jertfa neprimită a lui Cain, ce nu se
ridica drept spre cer:

14
 „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag, uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie” (T. Arghezi, Psalm III).
În această suferință ontică, a ființei, poetul tânjește după semnele
binecuvântării și după o consolare ilustrată prin imagini poetice
desprinse, parcă, dintr-un decor paradisiac: „pasărea ciripitoare”,
„crâmpeie mici de gingășie”, „cântece mici de vrăbii și lăstun”.
Interogația patetică din finalul Psalmului: „Și te slujesc; dar, Doamne,
până când?” este frecvent întâlnită și în Psalmii biblici: „Pentru ce,
Doamne, stai departe?” sau „Până când, Doamne, mă vei uita...?
Până când vei întoarce fața Ta de la mine?” (Ps. 12,1). Marele reproș
adresat de poet tăcutului său interlocutor divin este această uitare:
„În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și
sânger”. Dumnezeu le-a îngăduit, altădată, lui Iov și lui David
reproșuri similare, dar Arghezi consideră că acestora Domnul le-a
răspuns, le-a dat câte un semn și conchide: „Doar mie, Domnul,
veșnicul și bunul/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul”.
Monahul de Cernica reia istoria biblică, pentru a invoca Pronia
divină activă, vizibilă în istoria sfântă: „Îngerii Tăi grijeau pe vremea
ceea/ Și pruncul și bărbatul și femeea” și-I cere smerit Domnului, în
rugăciune, să-l asculte, să-i dea un semn:
„Nu-ți cer un lucru prea cu neputință
În recea mea-ncruntată suferință.
Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghies,
Vreau să vorbești cu robul tău mai des” (T. Arghezi, Psalmul IV).
Este dificil să ne pronunțăm, doar citindu-i poeziile, asupra
credinței sau necredinței poetului, despre care s-a tot vorbit în critica
literară. Tudor Arghezi, care L-a numit pe Domnul: „... izvorul meu
și cântecele mele!/ Nădejdea mea și truda mea!”, și-a trăit viața

15
spirituală în coordonatele pe care le trăiește orice om credincios,
sincer în evaluările sale: credință, tăgadă, neliniște, îndoială și teamă.
Înclin să cred că a ales, în cele din urmă, credința cea smerită și
profundă, după cum reiese din versurile maturității sale spirituale, în
care se prezintă pe sine: „Eu, totuși, slugă veche a Domnului rămân”,
pentru că descifrează în alt mod pedagogia divină în viața sa:
„Doamne, Tu singur văd că mi-ai rămas…
Dar și tu văd că-ncepi glumi cu mine.
Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas.
Îs buruiană. Sunt un mărăcine.
Tu rabzi să m-asuprească rău dușmanii,
Aștept cu ceasul și tu rabzi cu anii” (T. Arghezi, Psalm).
În 1933, poetul pătimitor, fost deținut politic, Vasile Militaru,
autor al inegalabilelor fabule Curcubee peste veac, a publicat Psaltirea
în versuri, o ediție de 336 pagini, apărută la Tipografia Cărților
Bisericești din București, republicată în 2006 la Cernăuți, și având
dedicația „prețuitului meu prieten și confrate N. Pora”. Psaltirea
aceasta a fost scrisă la îndemnul Patriarhului Miron Cristea, lucrare
valoroasă, pentru care poetul Vasile Militaru a primit, la vremea
aceea, Premiul Academiei Române. Opera sa de căpătâi rămâne însă
Divina zidire, scrisă în 25 de ani, în care a versificat Biblia și care a
apărut în 1955, într-o ediție însoțită de ilustrații. Mai târziu, preotul
Constantin C. Popescu (1913-1993) s-a aplecat cu evlavie și măiestrie
și a versificat Psaltirea, Psalmii domniei sale fiind publicați în mai
multe numere din revista ieșeană „Teologie și viață” și tipăriți integral
mai apoi la Editura Doxologia din Iași, în 1993, editie revizuită și
îngrijită de preotul Mihai Manolică. Din păcate, această strădanie a
trecut neobservată de critica literară, care nu s-a pronunțat în niciun
fel, dar însemnări privind fidelitatea față de textul biblic și talentul
poetic al lui Constantin C. Popescu găsim în Prefața la a doua ediție,

16
semnată de Mihai Manolică: «Versiunea de față a Psaltirii este cea mai
elaborată și cea mai fidelă textului biblic, având un echilibru perfect
între „aroma” limbii române vechi și a celei moderne, păstrând, în
același timp, cel mai autentic spirit al evlaviei creștine. Este evident
că autorul ei a fost călăuzit nu doar de „criterii estetice”, ci mai ales
de dorința de a păstra nealterat fiorul credinței și al rugăciunii,
găsind în psalmi exprimarea cea mai adecvată a celor mai profunde
și intime sentimente omenești. Se remarcă îndeosebi claritatea
și conciziunea versurilor, multe dintre ele devenind proverbe și
cugetări pline de înțelepciune, adevărate sentințe morale. Iată câteva
versuri memorabile: Pe cel plin de răutate, răutatea îl doboară, Iar pe drept
cine-l urăște, plata nu-i va fi ușoară! (Ps. 33, 21); Cât de bine și frumos și ce
mare fericire, E ca frații, toți câți sunt, să trăiască în unire! (Ps. 132, 1); Se
preface-n sărătură țara cea mai roditoare, Din pricina răutății ce poporul ei
o are (Ps. 106, 34)».

BIBLICELE
Biblicele poetului Eugen Dorcescu, volum de poezie, apărut, în
îngrijirea Mirelei-Ioana Dorcescu, în 2021, în a doua ediție, completată
și revizuită, la Editura Eurostampa din Timișoara (ediția I s-a publicat
în 2003, la Editura Marineasa, Timișoara), este un corpus complex ca
structură și concepție poetică. Structural, conține trei părți: Stihuiri
din Sfintele Scripturi, Poeme originale și Mărturia Stihuitorului. Prima
secțiune a cărții, Stihuiri din Sfintele Scripturi, debutează cu un poem
intitulat Prolog, căruia îi urmează versificări la cărțile poetice ale
Vechiului Testament: Psalmii, Ecclesiastul, Pildele, cărora li se adaugă
Rugăciunea Regelui Manase. Această colecție de stihuiri biblice
se încheie cu un poem numit Epilog. Textele originale incluse în
volumul Biblice sunt poeme de inspirație creștină, Psalmi originali,
poeme ale experiențelor spirituale, radiografii lucide, lipsite de iluzii,

17
ale orașului. Tematica acestor poeme originale este variată: omul,
fericirea, chipul mamei, experiențele mundane, orașul cu nevrozele
sale, disoluția spirituală, dragostea, sărbătorile, ritmurile ancestrale
ale vieții (cântec de călătorie), decăderea, intervențiile lui Dumnezeu
în istorie, condiția mărturisitoare a poetului. Volumul omagial
Eugen Dorcescu în „Timișoara” 80, Editura Mirton, Timișoara, 2021,
coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, consacră, prin comentariile a
numeroși autori, mai mult de jumătate dintre cele 434 de pagini ale
sale BIBLICELOR lui Eugen Dorcescu. Iată opinia lui Ticu Leontescu,
poet și teolog:
„În percepţia mea, confirmată şi de opiniile exprimate de
recenzenţi avizaţi şi competenţi (profesionişti), atât literar, cât şi
teologic, volumul Biblice reprezintă un Summum bonum (o sumă
a lucrurilor celor mai bune) din toată creaţia scriitorului Eugen
Dorcescu” (Volumul citat, p. 223).
Mărturia Stihuitorului este un text autobiografic și confesiv, în
care poetul Eugen Dorcescu istorisește traseul cultural și spiritual
parcurs de domnia sa în cei 7-8 ani de stihuire a unor cărți poetice
ale Vechiului Testament și a Rugăciunii Regelui Manase. După o serie
de precizări teologice și etimologice, poetul deconspiră tehnica sa de
lucru, procedeele artistice utilizate, grija lui specială pentru tălmăcirea
și versificarea Scripturilor Sfinte, fiind atent la toate nivelurile de
abordare a textului: lexical, teologic, stilistic, prozodic, sintactic.
Concluzia poetului, după cei 7-8 ani de diortosire și redare poetică a
textelor sacre, este că „limba română literară modernă și ființa veșnic
tânără a enunțului sacru (unde cuvântul, cum ni se spune, «e viu și
lucrător» (Evrei 4, 12 și 1 Petru 1, 23) sunt perfect compatibile. Altfel
zis, m-am nevoit să pun de acord un imbold metafizic, mereu actual,
cu gândul, închipuirea, afectivitatea și graiul contemporanilor mei,
să facilitez, atât cât harul mi-a îngăduit, fuziunea dintre efemer și

18
eternitate”. Biblicele sunt, așadar, un act liric de slujire a lui Dumnezeu,
o carte de căpătâi, care reafirmă atașamentul poetului față de Marea
Carte, un act de mărturisire creștină și de slujire cu devoțiune a
Cuvântului/ Logosului divin și a literaturii de inspirație creștină.
Întrebându-se cum anume a versificat Eugen Dorcescu Psalmii
Bibliei, Mirela-Ioana Dorcescu, soția scriitorului, cea care a îngrijit,
începând din 2019, mai multe volume de proză și de poezie ale
lui Eugen Dorcescu, pe care le-a redat, grație unei munci asidue
de recuperare a manuscriselor poetului, patrimoniului literar
românesc și universal, răspunde, în deplină cunoștință de cauză:
„Cu atenție la semantica spirituală, corelând sensul contextual cu
semnificații congruente din ansamblul Sfintelor Scripturi, într-un
limbaj înnoit, cu notabile inserții neologice, rezervându-și deplina
libertate de a se consacra poeticii proprii, în consonanță cu viziunea
sa asupra poeziei mistico-religioase” (()p. cit., p. 185). Întrebându-se
(și întrebându-ne), apoi, în mod firesc, dacă Psalmii versificați de
poetul Eugen Dorcescu, pe care îl vom numi și Stihuitorul, respectă
teologia Psalmilor, rigorile poeticii biblice, sensurile dogmatice
ale anumitor construcții profetice, dacă autorul nu a impietat în
vreun fel, cu figurile sale poetice, deopotrivă moderne și ancorate
în Scripturi, fidelitatea față de adevărul canonic, scripturistic,
dogmatic al Psaltirii, așa cum a fost predat el Tradiției creștine de
Părinții Bisericii, Mirela-Ioana Dorcescu aduce lămuriri valoroase,
argumentate și prin studiile domniei sale la Psalmii poetului: „A
nu se înțelege că Eugen Dorcescu ar forța, în acest scop, structurile
poetice, limbajul, logica figurală. Dimpotrivă. Se supune tuturor
constrângerilor de sens, respectând cu sfințenie conținuturile biblice;
se supune și tiparelor formale, în speță normelor prozodiei clasice.
Lirismul său țâșnește, ca fântânile arteziene, în binecunoscuții
parametri ai textului poetic în versuri, în structura căruia se

19
împletesc și se armonizează sonoritățile unor rugăciuni, implorări,
laude psaltice. Stihuirile dorcesciene excelează prin naturalețe. Prin
forță. Prin inovație. Prin impact” (Ibidem, p. 186-187).
În interviul Cartea vieții mele, acordat Anei-Maria Radu, poetul
Eugen Dorcescu dezvăluie câteva detalii privind documentarea
teologică, studiul Scripturii și versificarea cărților poetice ale Bibliei:
„Am citit, am studiat diverse ediții ale Sfintei Scripturi, pentru
a ajunge cât mai aproape posibil de acea, cu neputință de atins,
unitate semantică și vizionară în diversitate, cât mai aproape
de izvor, de idiomul-matrice al Scripturilor. Pentru a trăi, adică,
parafrazând un titlu rousseauist, Les rêveries d’un promeneur solitaire,
în lumea divino-umană de dinainte de Babel. Și evident, pentru a
învăța, pentru a mă ferici de cunoașterea Celor ce sunt” (în volumul
omagial, coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, Despre opera lui Eugen
Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2021, p. 51). Axioma teologică
privind posibilitatea comunicării omului cu Dumnezeu traversează
Scripturile vechi și noi și postulează că limbajul omului este un dar
divin. În consecință, rugăciunea devine mijlocul prin excelență de
comunicare, comuniune și unire a omului cu Dumnezeu. Omul,
creștinul, Eugen Dorcescu este conștient de valoarea fundamental
creatoare, mântuitoare și sfințitoare a cuvântului pentru semenul
său. Scriitorul Eugen Dorcescu, este, de asemenea, conștient și de
statutul său de ființă cuvântătoare. De aceea, aspiră cu toată viața
și scriitura sa la Cuvântul viu, la acest dar lucrător care, așa cum
notează Pavel, apostolul neamurilor, ajunge până la despărțitura
dintre carne și duh… De aceea, s-a și ostenit cu această slujire literară
bineplăcută Domnului: mai întâi a diortosit cărțile Sfintei Scripturi,
fiind colaborator tainic și ales al Mitropolitului Bartolomeu Anania la
traducerea Bibliei, în ediția jubiliară în limba română. Mai apoi, poetul
Eugen Dorcescu și-a dorit, cu ardoare sfântă, și a împlinit, cuviincios

20
și cu o măiestrie literară inegalabilă, versificarea Psalmilor biblici. Iată
ce spune în Mărturia Stihuitorului: „Tâlcuirea în stihuri a Psalmilor,
a Ecclesiastului, a Pildelor, a Rugăciunii Regelui Manase, deşi nu a fost
pasivă, nu a fost nici rezultatul unui proiect rece, intelectualist. Ea
mi s-a impus, intim, ca o necesitate existențială”. Poetul devine „vas
al alegerii”, „cel dintâi chemat” din cetatea Timișoarei la diortosirea
textului sacru și „ultimul psalmist al mileniului al doilea” (Ion
Pachia Tatomirescu). Această alegere este evidentă. Iată momentul,
consemnat de Eugen Dorcescu în Îngerul Adâncului (Miercuri, 20
martie 1991): „Astăzi, m‐am gândit, subit, și la un alt proiect (pe
lângă volumul Cronică, la care lucrez), un proiect, aș îndrăzni să
cred, măreţ. Ce‐ar fi să versific Psalmii? Chiar dacă nu toţi, măcar
30‐40 dintre ei. Iată o întreprindere temeinică, de câţiva ani, o muncă
pasionantă, extraordinară. Nădăjduiesc s‐o pot face, dacă Dumnezeu
îmi va dărui har și tărie”.
Stihuirea Psalmilor îi creează poetului o stare de împlinire și
înălțare spirituală, un veritabil catharsis: „... mă simt, deopotrivă,
devastat și înălțat sufletește”.

PSALMII ÎN STIHUIREA LUI EUGEN DORCESCU

În subsolul paginii de la Psalmul 1, poetul Eugen Dorcescu
explică originea cuvântului psalm: „... în grecescul psalmoi («cântări
acompaniate de harpă»)”. Mai precis, era vorba de „psalterion (în
greacă ψαλτήριον), un instrument muzical cu coarde, a cărui origine
se află în Antichitate. Este considerat drept formă originară a țiterei, a
harpei și a țambalului. Psalterionul are de obicei formă trapezoidală,
cu două rânduri de coarde, dispuse astfel încât să poată fi ciupite
cu degetele sau cu o pană de lemn dur; este încă utilizat în unele
mănăstiri pentru a acompania intonarea Psalmilor” (Wikipedia).

21
 Psalmul 1 este o cântare de laudă, care exaltă loialitatea în credință
a bărbatului înțelept. Poetul încearcă să recupereze muzicalitatea
pe care Psalmii o au în limba lor originară, ebraica biblică. Psalmii
dorcescieni sunt versificați în stil clasic. Ei sunt solemni, redactați într-
un limbaj teologic, cu inserții neologice. La Psalmul 1, poetul preferă
versul lung de 14 silabe, multiplu de 7, număr cu simbolice valențe
ale plenitudinii spirituale. Primul stih al Psalmului 1 se deschide cu
o binecuvântare, o fericire asemeni celei rostite de îngerul Bunei
Vestiri:
„PREAFERICIT BĂRBATU-nțelept ce nu se duce
La sfatul celor care fac răul. Nu se-oprește
Pe calea celui care păcatul făptuiește
Și nici nu clevetește batjocuri la răscruce”.
Teologic, loialitatea față de Domnul și față de poruncile Sale este
garanția stării de fericire, în termeni de binecuvântare și alegere prin har.
Această credincioșie se află la temelia Scripturii și a Psalmilor biblici.
Analizând incipitul Psalmului 1, Mirela-Ioana Dorcescu glosează:
„Centrul nominal, bărbatul, este dublu determinat, la stânga de
superlativul preafericit, obținut prin derivare cu prefixul prea (într-o
subtilă aluzie la Eminescu: «o prea frumoasă fată», sau/ și la formula
de reverență față de Patriarhul Bisericii Ortodoxe - Preafericitul), iar la
dreapta, de adjectivul înțelept” (cf. Eugen Dorcescu în „Timișoara” 80,
Editura Mirton, Timișoara, 2021, p. 188).
Această credincioșie față de „divina lege” rodește binecuvântări
rostite în termenii, comparativi, ai bunăstării orientale:
„Asemeni e cu pomul ce crește lângă apă
Și care n-are roade și frunzele betege”.

22
 Douăspreceze stihuri/ versuri din Psalmul 1 au fiecare câte 14
silabe. Ultimele două, 13 și 14, adică finalul, care accentuează mesajul
Psalmului, au piciorul metric de 13 silabe:
„Căci Domnul știe bine cărarea orișicui -
Pe drept îl ocrotește; cel rău era și nu-i” (Ps. 1, 13-14).
Portretul bărbatului credincios și evlavios, într-un cuvânt,
fericit, conturat în primul Psalm, va fi reconsiderat și completat de-a
lungul întregii Psaltiri și se va dezvolta în contrast cu imaginea
necredincioșilor, a nefericiților lumii, care, oricât se vor strădui să
se ridice împotriva drepților și a unșilor Domnului, se vor dovedi
nepuncincioși și vor fi rușinați: „ca pe-o biată pleavă, îi risipește
hăul” (Ps.1, 5).
Topica, imaginile artistice din Psalmii poetului Eugen Dorcescu
ne aduc aproape de lexicul popular din spațiul românesc: „Pe calea
celui care păcatul făptuiește (inversiune)/ Și nici nu clevetește batjocuri
la răscruce” (Ps. 1). Alte imagini arhaice românești: „(gândește și) se-
adapă”, „frunzele betege”, „biată pleavă”, „se-ațâță neamurile oare”
(Ps. 2,1), „Își bate Domnul joc de zarva lor” (Ps. 2, 4), „Mânia Lui
e-o arzătoare joardă” (Ps. 2, 12). Curajul de a folosi neologisme și
construcții neologice, alături de lexicul tradițional românesc, cu note
arhaice, dar și alături de registrul lexical biblic, indică virtuozitate
lirică și inspirația unui poet care trăiește Scripturile și care de mult
le-a pătruns tâlcul: „Vestesc decretul Său în lumea toată” (Ps. 2, 7),
„Mă culc și-adorm, pacific și senin” (Ps. 4, 8). Despre comportamentul
deviant al celor răzvrătiți stihuitorul glosează în termeni moderni,
psihanalitici: „Cel rău dorințele-și exhibă. Minte./ Se laudă. Declară
că-i ateu” (Ps. 9b/10, 3). Dar Domnul nu va da de rușine răbdarea
drepților: „La judecată Domnul a venit./ Sentința Lui aștept
cu-nfiorare” (Ps. 7, 8). El nu cere jertfe sângeroase, ci „inima înfrântă și
smerită” (Ps. 50), sintagmă versificată de Eugen Dorcescu în manieră

23
modernă și foarte condensată ideatic: „Tu ai înțelepțit auzu-mi frust;/
Nu ceri și nu pretinzi holocaust,/ Nici victimă nu vrei, expiatoare”
(Ps. 39/40, 6). De aceea, stihuitorul, dimpreună cu psalmistul biblic,
afirmă la unison că judecata divină va fi nu doar înfricoșătoare, ci, mai
ales, slăvită: „Numele Lui sublim, nepământesc/ Îl cânt. Și infinita Sa
dreptate.” (Ps. 7, 17). Împreună cu psalmistul biblic, Eugen Dorcescu
preia lauda și o actualizează, la cerințele rugătorului contemporan:
„… El ne-a izbăvit./ De-aceea, exultăm în adorare” (Ps. 125/126, 3).
Imaginile artistice ce conturează statura omului care se roagă
în Psalmi sunt învecinate celor din Jurnal și întregii stări de spirit
a poetului radiografiind, lucid, în jurul său, decăderea umană și
experimentând profund rugăciunea: „Salvează-mă din strâmtorări
și chin!/ Ai milă, când Te chem. Spre Tine vin” (Ps. 4,1); „Și oasele îmi
tremură, se frâng./ Mi-e sufletul cumplit de tulburat…/ Tu, până când,
o, Doamne?... M-ai uitat?” (Ps. 6, 3). Starea de spirit a psalmistului e
aceea de tremor al ființei care se apropie să scruteze zarea divină și de
aceea se roagă să fie bine primită în aceste sălașuri: „Mă-nchin spre
templul slavei tremurând -/ Să mă primească-L rog în sfânta-I casă”
(Ps. 5, 7). Asemenea lui Adam celui dintâi, și cel de azi regăsește în
sine semnele căderii, pentru care a devenit: „Omul de scrum, făptura
de pământ” (Ps. 9b/10, 18) și, de aceea, se roagă: „O, Doamne, milă
ai! Fiindcă sunt/ Abandonat și trist. Cumplit sporește/ Angoasa care
inima-mi strivește” (Ps. 24/25, 16). Fără mila Domnului, viața omului
se îndreaptă fără niciun țel către implacabila moarte: „Viața mi se
scurge în mormânt,/ Topită de suspin și-ndurerare./ Păcatul mă
devoră, și mă doare,/ Și oasele-mi se sfarmă, rând pe rând...” (Ps.
30/31, 10).
Dușmanii celui credincios, văzuți și nevăzuți, inspiră teamă prin
forța și virulența cu care se abat asupra omului smerit: „Ce gloată a
venit să mă-mpresoare!” (Ps.3,1); „Adâncul lor e un abis de ură” (Ps.

24
5, 9); „Alungă aceste făpturi de casapi,/ Ce urcă din beznă, dorind
să-mi ia viața” (Ps. 69/70, 2); „Vrăjmașii mei, cu ură și trufie, / Să mă
ucidă vor, să mă sfâșie” (Ps. 55/56, 2); „Deja se prăbușesc în sumbru
doliu/ Nelegiuiții. Asta sunt: țărână….” (Ps. 35/36, 12).
Victoria asupra vrăjmașilor este zugrăvită de psalmistul Eugen
Dorcescu, păstrând proporțiile, în aceiași termeni de putere și
jocuri politice din vremurile davidice: „M-ai scos din răzvrătiri și
conspirații,/ Stăpân m-ai pus peste mulțimi și nații” (Ps. 17/18, 43).
Greu încercat, psalmistul nădăjduiește în Domnul: „Mi-e sufletu-
ntre lei. Nu mă uita:/ Tu ești și bunătatea, și-adevărul!” (Ps. 56/57, 4).
Izbăvirea cerută cu atâta ardoare nu întârzie să apară:
„Mi-e duhul lângă Tine. Dreapta Ta
M-a susținut și mă va apăra,
Vrăjmașii, ucigașii, rând pe rând,
S-au risipit în beznă și-n pământ.
Îi sfâșie șacalii, cad și pier
Sub mușcătura lamelor de fier” (Ps. 62/63, 8-10).
Celebrul Psalm 23, recunoscut prin versul-titlu „Domnul este
Păstorul meu”, în care psalmistul biblic cântă victoria Domnului
asupra vrăjmașilor, este stihuit de Eugen Dorcescu în vers clasic, în
endecasilab iambic, cu rezonanțe de epopee:
„O, Doamne, chiar când calc a morții vale,
N-am teamă, că-s sub paza mâinii Tale.
Pasul mi-l lași să treacă și să meargă,
Strunindu-mi-l cu înțeleapta-Ți vargă.

Atunci când toți vrăjmașii sunt de față,

O masă-mi pui Tu, dis-de-dimineață.
Capul mi-l ungi cu mir din cel mai fin,
Paharu-mi se revarsă de prea plin” (Ps. 22/23, 4-5).

25
 ÎNDREPTAR SPIRITUAL ÎN PSALMI
Psalmii conțin un întreg cod de norme morale, ce pot oferi
repere fundamentale în raportarea propriei vieți la ingerințele unei
chemări divine. Iar, dacă cititorul de azi este nepregătit spiritual
pentru receptarea textului sacru al Psaltirii, el se poate apropia și
familiariza cu acest text sacru prin intermediul stihuitorului-poet
Eugen Dorcescu. Poetul trece uneori de limitele Psalmului, pentru a
aduce lămuriri teologice din perspectiva teologiei creștine a Noului
Testament, valorificând și o întreagă tradiție a poeziei liturgice și
biblice, care se regăsește subtil în expresii și imagini poetice inedite.
Vom contura câteva idei teologice și morale ilustrate substanțial în
Psalmii din stihuirea dorcesciană, cu mențiunea că aceste stihuiri
mută uneori tema inițială a textului biblic spre o cu totul altă temă
sau experiență duhovnicească, pe care poetul o ipostaziază și o
aprofundează prin trăiri și viziuni spirituale personale.
Axiome teologice precum aseitatea divină, imuabilitatea Ființei
divine sunt ilustrate în acei Psalmi în care tema principală se centrează
pe evocarea gloriei divine în creația Sa: „Pe tron era Domnul când
fuse potopul./ Pe tronu-I rămâne în veșnicie” (Ps. 28/29, 10). Cuvântul
Domnului este puternic, trece de la un neam la altul, de la o generație
la alta:
„Un neam Îi slujește; și-apoi, unei noi generații
I se vorbește de Domnul, ca să-L știe oricine.
Și-aceasta, la rându-i, seminției ce vine
Îi va transmite comoara de mesaje divine -
Vălurind, infinit, în durată și-n spații” (Ps. 21/22, 30).
Cuvântul Domnului se împlinește la timp potrivit, nu întârzie,
nu precipită lucrurile și se află dincolo de presiunea istoriei și a
planurilor omenești. Mai presus de toate se situează „istoria sfântă”,

26
un adevărat proiect divin, așa cum îl numește stihuitorul Eugen
Dorcescu:
„Căci El a zis, și lucrul se-mplinește,
A poruncit, și a luat ființă.
Răstoarnă Domnul sfaturi, conspirații,
Zădărnicește planuri, stratageme…
Dar sfatul Său e neatins de vreme,
Proiectul Său străbate generații!” (Ps. 32/33, 9-11).
Coborând în plan uman, imanent, extragem din Psalmii versificați
de Eugen Dorcescu norme de viață spirituală și axiome teologice
desprinse din practica vieții creștine a poetului. Astfel, smerenia
adevărată aduce cu sine slava, acea grație care învăluie în bucurie
orice dar ascuns:
„Te-ai îndurat de mine, m-ai mărit -
Prin Tine am smerenia măririi” (Ps. 17/18, 35).
La polul opus, se află mândria, încrederea în izbăvirea pe care o
poate aduce propria rațiune, în fapt, pricină a toată căderea:
„Nebunu-n nebunia lui își spune:
«Nu este Dumnezeu!» Semenii mei
Sunt toți stricați, nevolnici și mișei.
Se zbat într-o demonică genune” (Ps. 13/14, 1).
Păcatul aduce degradare fizică: „Trupu-i mâncat și amiroase-a
mort:/ Efectul trist al nebuniei mele…” (Ps. 37/38, 5) și dezordine
spirituală: „Minciună-i omul. Pulberi și ruine./ Eu însumi sunt
pierdut și rătăcit” (Ps. 115/116, 2). Întâlnim deseori în Psalmi această
conștiință a căderii, a unei pierderi ireparabile. Omul știe că a încălcat
legi divine și are conștiința propriilor greșeli:
„Mânia-Ți ne consumă. Spaimă ni-i
De fúria divinelor urgii.
Greșeala noastră dinaintea Ta

27
 O ții mereu. Și nu vrei a uita
Păcatul nostru jalnic și ascuns.
Tu, Cel Etern, teribil, nepătruns” (Ps. 89/90, 7-8).
În mod indirect este zugrăvit Dumnezeu, în termenii teologiei
apofatice, care nu poate defini fără a amplifica taina Celui ce este
„etern, teribil, nepătruns”. Doar Dumnezeu cunoaște viața omului și
îl mustră pe om spre întoarcere:
„Tu-i ții în seamă omului greșeala
Și-l pedepsești. Ca molia-n covor,
Îl macini, în ascuns și răbdător.
Un suflu-i el. Și Tu-i destrami urzeala” (Ps. 38/39, 11).
Atunci când Dumnezeu iartă omului păcatele sale, nu i le mai
pomenește. Or, tocmai această iertare totală îl angajează și mai acut
pe om spre întoarcere, spre pocăință:
„O, de-ai păstra aducerea-aminte
A tot ce-a fost și e nelegiuire,
Cine-ar putea, cu duh de-mpotrivire,
Să-Ți șadă, Ție, Doamne, dinainte?
Dar Tu iertare ești. Și, prin iertare,
Inspiri în noi izbăvitoarea teamă” (Ps. 129/130, 3-4).
Așadar, indirect, Dumnezeu nu este doar „etern, teribil, nepă­
truns”, ci și îndelung-iertător și iubitor. Intuind această teribilă
pedagogie divină, stihuitorul își îndeamnă duhul să fie atent, să ia
aminte la gândurile sale și să nu se lase tulburat de ele:
„De ce mă tulburi, suflete? Mâhnirea
De ce te-a doborât ca un tâlhar?
Încrede-te în Domnul, fiindcă iar
Îi voi elogia nemărginirea.
El poate de păcate să mă spele,
E Stânca mea, la bine și la greu.

28
 E Cel Etern, e Dumnezeul meu:
El este mântuirea feței mele” (Ps. 42/43, 5).
Se reia în Psalmi, ca într-un refren, această temă a încrederii în
Domnul, această predare totală în mâinile Sale, precum și tema
cultivării, de către cel credincios, a unei speranțe neclătinate de
încercări:
„De-aceea, zic întruna: Să speri în Cel Etern,
Cu inimă bărbată!
Căci indivizi și neamuri apar și trec. Se cern.
Dar El n-are durată!” (Ps. 26/27, 14).
Revine apoi, în mulți Psalmi, tema pedagogiei divine, prezentă
chiar și în cele mai inexplicabile trăiri și încercări. Stihuitorul este,
din nou, un fin psiholog și explică mecanismul acesta al credinței:
„Dar eu n-am frică. Spaima mi-e spre bine.
Angoasa chiar m-apropie de tine” (Ps. 55/56, 3).
În acest univers al penitenței și al credinței izbăvitoare, omul
credincios află că Dumnezeu nu are nevoie de jertfele legii vechi, ci
binevoiește spre jertfele curate, izvorâte dintr-o inimă rugătoare:
„Jertfa ce-Ți place e duhul zdrobit de durere,
Jertfa pe care Cel Veșnic o cere
E inima frântă de chin, răstignită pe cruce” (Ps. 50/51, 17).
Tema teologică a răscumpărării nu e străină de tema mesianică,
nici de teologia paulină a înnoirii minții (gr. metanoia) și este exprimată
în Psalmul 25/26 din stihuirea dorcesciană. Viața înnoită prin har a
celui răscumpărat în Domnul îi oferă celui credincios o cunoaștere
nouă și, implicit, o viață nouă:
„Răscumpără-mă! Pentru mine-s clare
Cărările spre vremuri viitoare” (Ps. 25/26, 11).
Cel credincios devine mai puternic și mai curajos. Acest curaj e
izvorât din deplina încredere în Domnul și este un dar suprafiresc:

29
 „Chiar dacă o armată mi-ar tăbărî în jur,
Nu-mi intră teama-n sânge!
Războiul chiar, cu chipu-i necruțător și dur,
Încrederea nu-mi frânge” (Ps. 26/27, 3).
Adeseori, psalmistul revine la viața celor răi, pe care o scrutează
atent. Observația este precisă, stihuitorul afirmă că cei răi nu au acces
la o fericire autentică și durabilă:
„Cel rău își otrăvește vegherile și somnul
Cu chin și frământare. Aceasta-i partea sa” (Ps. 31/32, 10).
Chiar și când par fericiți și împliniți, fericirea celor răi este una
iluzorie, iar declinul lor este iminent:
„Pe cel viclean l-am contemplat mai ieri:
Părea un pom rotat, cu multă floare.
Dar dusă e vremelnica-i splendoare,
Îl caut și nu-l aflu nicăieri” (Ps. 36/37, 35-36).
Forța de persuasiune a stihuitorului este amplificată prin
adresarea directă, prin apelul la mijloacele oralității discursive.
În note convingătoare, Eugen Dorcescu laudă starea de împlinire
duhovnicească a slujitorilor credincioși ai Domnului:
„Iar slujitorii Domnului? Priviți:
Au suflet liber, inima ușoară.
Se-ncred în Cel Etern. Sunt fericiți.
Pe ei pedeapsa-n veci nu îi doboară” (Ps. 33/34, 22).
Dincolo de bucuriile promise de psalmistul biblic, psalmistul
contemporan are conștiința chemării sale, a propriei vocații:
„Aceste lucruri pururi voi vesti
Și psalmi voi stihui. Spre-a da putere
Omului bun. Să creadă și să spere” (Ps. 74/75, 9).
În această chemare la doxologie, la bună mărturie, stă esența
misiunii sale profetice de poet în mijlocul lumii:

30
 „Aceasta-i slujba hărăzită mie.
De-aceea, ne-ncetat voi repeta:
Înalță-Te, o, Doamne, în tărie,
Să domine pământul slava Ta!” (Ps. 56/57, 11).
Încheind aceste trepte de creștere și viețuire spirituală enunțate
în Psalmi, Eugen Dorcescu se arată autoritar, ferm și tranșant,
reamintindu-i credinciosului, în termeni austeri, cinstea cea dintâi,
din care a căzut:
„Fă binele, deci! Răul, niciodată!
Păstrează-ți locul tău de la-nceput!” (Ps. 36/37, 27).
Timpurile și anii sunt în mâna lui Dumnezeu. Stihuitorul
pledează pentru o viețuire curată înaintea Domnului. Trecerea
timpului și cea a vieții omului sunt evocate prin imagini poetice care
oglindesc deopotrivă frumusețea și fragilitatea naturii:
„Căci un mileniu pentru Tine-i doar
O zi care-a trecut și vine iar,
E veghea unei nopți, un biet coșmar.
Un vis sunt anii. Pulbere. Nimic.
Dispar și pier, ca paiul dat în spic.
Sunt iarba care tremură în zori,
Cu sclipitoare rouă și cu flori,
Dar veștejită seara, aplecând
Tulpina și cununa spre pământ” (Ps. 89/90, 4-6).
Uneori, aceste îndemnuri la viață virtuoasă nu sunt de-ajuns
pentru creșterea spirituală a celui angajat pe calea slujirii Domnului.
Adeseori, omul nu vede lucrarea Domnului și nu simte prezența Sa.
În contrast cu limitarea indusă de suficiența propriei cunoașteri, dacă
omul nu-L mai recunoaște pe Ziditorul său, natura Îl recunoaște și
se cutremură. Așa s-a întâmplat „la ieșirea lui Israel din Egipt”, când
Domnul S-a milostivit spre poporul Său și, cu mână tare și cu braț
înalt, l-a luat în paza Sa:

31
 „Marea, văzând, s-a-ntors în sânul ei,
Iordanul și-a oprit năvala apei…
Ce ai tu, mare, limpede noian,
De lași celor ce trec uscată cale?
Și tu, impetuosule Iordan,
De ce te-ntorci din drumurile tale?
Ce-aveți, voi, munți, de dănțuiți așa?
Și dealuri, voi, ce-anume vă transformă
Statura imobilă și enormă
În unduiri de vie catifea?” (Ps. 113a/114, 3-6).
Acest Psalm are referințe mesianice și se citește în cultul divin
în preajma Botezului Domnului. Stihuitorul Eugen Dorcescu este
copleșit de această ascultare a firii de Ziditor, iar versificația acestui
Psalm abundă în interogații retorice, sugerând revelația, uimirea,
bucuria făpturii, care tresaltă la venirea Ziditorului. Domnul Care
vine acum la aceste ape ale Botezului este Cel smerit și îndelung-
pătimitor. Dar, la finalul istoriei, El Își va arăta puterea și slava Sa
și atunci va veni ca Judecător drept și nemitarnic. Chiar și până
la Parusie, Domnul Își va arăta dreptatea divină, pe care o vor
recunoaște cu toții, fie ei credincioși sau necredincioși:
„Și oamenii vor zice: «Da, există
Pentru cel drept dreptate și răsplată.
Există-un Dumnezeu și-o judecată
În lumea noastră tulbure și tristă!»” (Ps. 57/58, 11).
Psalmiştii biblici au cântat mereu măreţia lui Dumnezeu în
creaţie şi prezenţa Lui vie în întreaga istorie a Israelului. „Dumnezeul
cântat în Psalmi este Dumnezeul istoriei, Dătător al Legii, Judecător şi
Apărător al tuturor celor asupriţi” (Dicționar biblic, p. 1090). El este Cel
care binecuvântează omul şi întreaga creaţie, izvorul binecuvântării
şi al harului, de aceea binecuvântarea rămâne cuvântul definitoriu

32
ce străbate nu doar Cartea Psalmilor, ci Scriptura în ansamblul ei. Cu
această binecuvântare începe Psaltirea, cu binecuvântări și laude se
încheie Cartea Psalmilor și Scriptura. Pentru această biruință a binelui,
pentru această grandioasă răscumpărare a omului, psalmistul-poet
cântă:
„Iar eu să ies liber în marea lumină,
Prin care înțelepciunea și splendoarea divină
Tot ce-i rău și meschin și nedrept au învins” (Ps. 140/141, 10).
Starea de grație a sufletului, care Îl adoră pe Domnul, laudă
lucrurile Domnului și cântă minunile Sale, se cuvine să cuprindă
întreaga creație. De aceea, stihuitorul biblic îndeamnă:
„Să-L laude pe Cel Etern și Sfânt!
Să-L preamărească laic și monah!
Să-L adorăm cu toți: Hallelu Yah!” (Ps 150, 6).

NOTE MESIANICE ÎN PSALMII VERSIFICAȚI DE

EUGEN DORCESCU
Psalmii în stihuirea dorcesciană au note mesianice în diferite
tonalități: unele subînțelese, altele explicite. De asemenea, nu
transcriu îndeaproape textul original, dar păstrează ideea teologică
a textului sacru: „Preafericit bărbatul (…) nu clevetește batjocuri la
răscruce” (Ps. 1, 1) sau: „Cinstire dați-I Fiului” (Ps. 2, 12), „Mântuitor
e Domnul” (Ps. 3, 8). Poetul preferă, cu bună știință, utilizarea
anumitor vocabule de mare forță în teologia creștină: cruce/ răscruce,
Fiul, Liberatorul, mântuire/ mântuitor, precum și a unor simboluri
asociate: burete, suliță, șarpe, miel, pelican, pom, tămâie, smirnă, arcă.
Ideea teologică a Psalmului 1 este aceea de cinstire unică adusă
Domnului, singurului Dumnezeu. Sunt amintite aici, în limbaj
alegoric, și binecuvântările ce se revarsă asupra credinciosului care
aduce această dreaptă slăvire (gr. doxologie): „Asemeni e cu pomul ce

33
crește lângă apă/ Și care n-are roade și frunzele betege” (Ps. 1, 3).
Fiecare Psalm se încheie sentențions, fie cu o învățătură, cu un adevăr
exprimat axiomatic, cum citim în Psalmul 1: „Căci Domnul știe bine
cărarea orișicui –/ Pe drept îl ocrotește; cel rău era și nu-i” (Ps. 1, 6),
fie cu o chemare a Domnului spre făptura mâinilor Sale: „Tu, Stânca
mea, Liberatorul meu!” (Ps. 18/19, 14) sau: „O, mântuie-l pe împărat!
S-audă/ Strigarea noastră, toată-a noastră trudă!...” (Ps. 19/20, 9).
Năzuința mesianică este o constantă a istoriei Israelului, iar
speranța mesianică a fost un factor foarte important în supraviețuirea
acestui popor greu încercat de istorie. Această speranță mesianică
vizează în primul rând refacerea gloriei politice și a unității religioase
pe care le-a avut poporul evreu pe vremea împărăției lui David,
considerat „un împărat etalon, prototip al împăratului care va veni”
(Op. cit., p. 828). Psalmul 2 este un psalm mesianic, care afirmă că
Mesia este un descendent al dinastiei davidice. Poetul Eugen
Dorcescu face distincții fine între puterea politică și cea spirituală,
ilustrând cum Împăratul este confruntat cu potrivnicii lumii acesteia,
care ignoră legământul sfânt al lui Yahve cu poporul Său:
„O, împărați și domnitori nebuni!
Țin sfat. Cu Domnul vor să se măsoare,
Cu Unsul Său, spunându-și: «Este frânt
Oricare lanț, oricare legământ»” (Ps. 2, 2-3).
Glasul Domnului „cutremură pământul” și reamintește tuturor
alegerile Sale: „Pe Împăratul Meu l-am uns chiar Eu/ Peste Sion”
(Ps. 2, 6), ungerea fiind în Vechiul Testament semnul văzut al unei
alegeri divine. Persoana „unsă” devenea „sfântă” înaintea Domnului
(Ieșirea 30, 22-33) sau „aleasă pentru o funcție specială în planul lui
Dumnezeu” (Dicționar biblic, p. 1325).. Această ungere prefigura o
slujire sfântă și era asociată cu revărsarea Duhului lui Dumnezeu și
a bunăvoinței divine peste cel ales. În Psalmul stihuit de poet, Unsul

34
Domnului vorbește despre misiunea sa: „Iată,/ Vestesc decretul Său
în lumea toată” (Ps. 2, 6). Nu e nicio îndoială că el este Mesia, câtă
vreme este amintită nașterea Sa tainică din veci din Tatăl:
„Căci zis-a Domnul: «Tu ești Fiul Meu!
Azi Ți-am dat viață, astăzi Te-am născut»” (Ps.2, 7).
Împărăția mesianică este una a păcii și reiterează gloria Israelului
din vremea lui David:
„Pământuri și popoare te așteaptă.
Toiag de fier ținând în mâna dreaptă,
Le vei sfărma ca pe un vas de lut” (Ps.2, 8-9).
Urmează sfaturi politice și îndemnuri la viață curată, evlavioasă,
date împăratului care trebuie să fie credincios Domnului și să-și
amintească mereu de ungerea sa divină:
„Deci, rege, tu, fii înțelept și blând!
Și tu, judecător, fii învățat!
Pe Domnul să-L slujiți neîncetat
Și să gustați plăcerea tremurând” (Ps. 2, 10-11).
Finalul Psalmului este o concluzie a sfaturilor date împăratului:
mai presus de el este împărăția universală a Domnului; puternicii
pământului nu se pot împotrivi acestei împărății și nu pot face față
mâniei divine:
„Cinstire dați-I Fiului. Acel
Ce poate într-o clipă să vă piardă.
Mânia Lui e-o arzătoare joardă.
Și fericiți sunt cei ce cred în El” (Ps. 2, 12).
O altă idee mesianică prezentă în Psalmi este aceea că Mesia –
Alesul Domnului – va suferi. Prin Psalmii care s-au citit în cultul public
de la Templu, în perioada vechi-testamentară, poporul credincios a
fost pregătit pentru această realitate mesianică, profețită și de Isaia
în capitolul 53, și anume: că Mesia va pătimi pentru poporul său.

35
Psalmul 21/ 22 (în stihuirea dorcesciană) se deschide cu acest text
profetic, rostit de Iisus pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, de ce m-ai părăsit?” Psalmul rememorează, în mijlocul durerii
lui Mesia, o întreagă istorie sacră, în care Dumnezeu nu i-a abandonat
pe aleșii Săi:
„Totuși, Tu ești Cel Sfânt. Tu locuiești
În mijlocul laudelor lui Israel.
În Tine părinții noștri trupești
Se încredeau și-i salvai din urgii și măcel” (Ps. 21/22, 3-4).
Motivul pătimitorului lipsit de frumusețe și de chip (Isaia 53,
2) se suprapune cu imaginea regelui David care caută izbăvire în
peregrinările sale, urmărit de soldații lui Saul sau chiar de soldații
propriului său fiu, Abesalom:
„Dar eu? Eu sunt vierme, nu om de pământ,
Oprobriu la semeni și disprețuitul poporului sunt!
Toți cei care mă văd mă batjocoresc,
ca pe-un ins de nimic…” (Ps. 21/22, 6-7).
În oglindă cu pătimirea și părăsirea lui Mesia, aceeași înstrăinare
de semeni și de oamenii săi devotați a trăit-o și blândul împărat
David, cel care a unificat triburile și a dat Israelului o strălucire
nemaicunoscută până atunci. Și totuși, însuși regele David, cel care
se trezea de 7 ori pe zi să se roage Domnului, a fost și el greu încercat:
„M-am istovit de suferință. Gem
Întreaga noapte-n beznă și Te chem” (Ps. 6, 6).
Sunt surprinse în Psalmul 21/22 și cuvintele hulitorilor, rostite
la adresa lui Mesia, pe când era pe cruce. În continuare, Eugen
Dorcescu pune în corespondență acest moment al hulei cărturarilor
cu Teofania Domnului, când Tatăl Îl recunoaște pe Fiul Său întru
Care a binevoit. Dincolo de efectul prozodic, alăturarea teologică a
două evenimente diferite din viața lui Mesia arată ascultarea deplină
a Fiului față de Tatăl, până la jertfa sublimă:

36
 „S-a încrezut în Cel Veșnic. Să-l mântuiască
Acel!
Să-l scape, fiindcă Își găsește plăcerea în el” (Ps. 21/22, 8).
Patimile Domnului sunt reluate și în alți Psalmi:
„Vai! Sete mi-e de Tine!... Mă voi întoarce oare
În fața Celui Veșnic?” (Ps. 41/42, 2).
Aluzia la setea Mântuitorului de pe Cruce, la mâncarea și la
băutura pe care Domnul le va avea (Ioan 4, 34) sau la apa cea vie, pe
care Domnul a promis-o femeii samarinence și celor ce-L vor urma,
se regăsesc explicitate de poetul Eugen Dorcescu în descrierea
„înfioratelor ape”:
„Așa tânjește, Doamne, ființa mea spre Tine, ...
Din ea, pe veci, și-n viață, și-n moarte, să se-adape” (Ps. 41/42, 1).
Rugăciunea puternică a Domnului, rostită în momentele
când a trăit părăsirea Sa de către Tatăl, învăluie toată făptura și-o
descompune de spaimă:
„Întoarce-Ți, Doamne, fața către mine,
Nu-ngădui ca teama, disperarea
Să-mi intre-n sânge, să-mi colinde-n vine,
Cum urcă și se sparge-n țărmuri marea” (Ps. 101/102, 2).
Dacă în aceste versuri puteam să intuim și suferința regelui
David, urmărit de vrăjmașii săi, continuarea Psalmului 101/102 nu
lasă loc de îndoieli: imaginile artistice care-L evocă, alegoriile de un
puternic simbolism ni-L readuc pe Mesia în drumul Său spre Calvar:
„Sunt pelicanul singur ce se stinge
În loc pustiu, sub soare și sub stele.
Stau și veghez. Ca bufnița-n ruine” (Ps. 101/102, 6).
Rugăciunea regelui pentru Cetatea Sfântă este una paternă,
rolurile par că se suprapun. Meritul stihuitorului Eugen Dorcescu
rezidă aici în suflul plin de iubire pe care-l emană aceste versuri; este
iubirea duioasă a regelui pentru Cetatea Sfântă, Ierusalim:

37
 „E vremea de Sion să-Ți fie milă
Și-ai să te-nduri de el. O știm prea bine.
Căci ce s-ar face, Doamne, fără Tine?” (Ps. 101/102, 13).
După suferința și patimile îndurate de Mesia, Domnul cel drept
va da Fiului biruința și va împlini profețiile rostite despre El:
„Cel Veșnic către Domnu-a glăsuit:
«Așază-Te la dreapta Mea. Vrăjmașii
Îți vor cădea sub tălpi…»” (Ps. 109/110, 1).
Cu această biruință deplină va începe Împărăția universală a lui
Mesia, Care va fi rânduit să fie Împărat, Mare Preot și Învățător al
neamurilor:
„Cel Veșnic a jurat și nu ezită:
«Ca Melchisedec preot pe vecie
Vei fi». La dreapta-Ți, deci, cu măreție,
Îi va zdrobi, în ziua de mânie,
Pe împărați, în lumea pervertită” (Ps. 109/110, 4-5).
Prin toată această suferință și jertfă pentru poporul Său, Mesia S-a
preaslăvit și a umplut lumea de dreptatea, de puterea și de darurile
Duhului Sfânt:
„Or, El, mergând, bea din torent, din unde -
De-aceea Își înalță-n slavă chipul!” (Ps. 109/110, 7).
Preaslăvit prin jertfa și Învierea Sa, Domnul intră în slava Tatălui,
în odihna pe care o avea înainte de crearea lumii (Evanghelia după
Ioan, cap. 1). Psalmistul biblic ne îndeamnă: „Gustați și vedeți că bun
este Domnul” (Ps. 33, 8), iar stihuitorul poet adaugă în versificarea
acestui Psalm: „Pe fericitu-acela niciun om nu-l/ Întrece-n strălucire și
vigoare” (Ps. 33/34, 8). Această slavă și odihnă o pregustă credinciosul
încă de aici, de pe pământ, mai ales atunci când intră smerit și rugător
în Casa Domnului.

38
 Vom încheia demersul mesianic în Psalmi cu scurte glose la tema
odihnei în casa Domnului, așa cum se regăsește în Psalmii biblici și în
Psalmii versificați de Eugen Dorcescu. Se știe că, în timpurile vechi-
testamentare, în Templu „se odihnea” și „veghea” asupra poporului
ales Chivotul Domnului. În acest topos sacru se roagă psalmistul
biblic să adăsteze: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi
căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele,/ Ca să
văd frumusețea Domnului (…),/ Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui
în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului
Lui, Pe piatră m-a înălțat” (Psalmul 26). După Învierea Domnului și
Pogorârea Duhului Sfânt, Casa Domnului, devenită Biserica Sa, este
mai presus de orice alt loc de pe pământ și e locașul tainic, sfințit de
Duhul Domnului, Care coboară ca să aducă alinare și mântuire. În
acord cu această viziune eclesiologică, de care nu era străin, Eugen
Dorcescu nota în volumul său de jurnal, Îngerul Adâncului: „… Mă
rog lui Dumnezeu să mă ajute în a-mi orândui viața în așa fel, încât
să mi se releve tot mai limpede esența ei spirituală” (p. 28). Textul
dorcescian despre odihna în Casa Domnului reiterează textul biblic,
îl stihuiește și-i dă o altă perspectivă, deschisă spre eshatologia și
eclesiologia creștină:
„Un lucru Celui Veşnic Îi cer. Mă ofilesc
Rugându-L de departe:
În casa Lui eternă aş vrea să locuiesc
Mereu. Şi după moarte.
Atunci, ce fericire !, putea-voi să contemplu
În lung extaz, vai mie!,
Sublima-I măreţie şi minunatu-I templu
În timp şi-n veşnicie.
Căci El mă va ascunde în sfântu-I tabernacol
În ziua de prigoană.

39
 În cortul Său m-aşază, salvat, ca prin miracol,
Pe-o stâncă suverană” (Eugen Dorcescu, Psalmul 26, 4-5).
Poetul e conștient că niciun dușman nu se poate atinge de cel
apărat de mâna Domnului. Recitind textul din Psalmi dedicat prin
excelență odihnei, sabatului duhovnicesc, în stihuirea dorcesciană,
suntem încredințați de liniștea pe care a dobândit-o cel izbăvit
de Domnul, cel păzit și ocrotit prin negrăita pedagogie divină.
Eul liric resimte, asemenea psalmistului biblic, revărsarea acestei
binecuvântări în viața sa plenar, într-un șuvoi de „prea-plin”
duhovnicesc:
„Acum, că Domnul e păstorul meu,
Oare de ce voi duce lipsă eu?
Odihnă-mi dă, păşunile sunt verzi,
Cu ape liniştite şi livezi.
Îmi întremează sufletul. De rău
M-absolvă, căci ador Numele Său.
O, Doamne, chiar când calc a morţii vale,
N-am teamă, că-s sub paza mâinii Tale.
Pasul mi-l laşi să treacă şi să meargă,
Strunindu-mi-l cu înţeleapta-Ţi vargă.
Atunci când toţi vrăjmaşii sunt de faţă,
O masă-mi pui Tu, dis-de-dimineaţă.
Capul mi-l ungi cu mir din cel mai fin,
Paharu-mi se revarsă de prea plin.
Aceste negrăite bucurii
Întreaga viaţă mă vor însoţi.
Voi locui în casa Domnului
La nesfârşit, prin îndurarea Lui” (Psalmul 22/23).
În ceea ce privește registrul stilistic și tehnicile de prozodie din
Psalmi, Anișoara-Violeta Cîra remarcă prezența neologismelor la

40
acest rugător modern, limbajul axiomatic, hiperbolizarea, „pentru
a reda dimensiunile pocăinței subiectului liric”, apelul la „mijloace
afective de expresie, cum ar fi exclamațiile, interjecțiile, vocativele
și interogațiile retorice” și, „ca element de coeziune sintactică,
important și pentru realizarea muzicalității versurilor, Eugen
Dorcescu introduce paralelismul sintactic” (în volumul omagial,
coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, Eugen Dorcescu în „Timișoara
80”, Editura Mirton, Timișoara, 2021, p. 178-179). Analizând Psalmul
6, versificat de poetul Eugen Dorcescu, Anișoarei Violeta Cîra îi
scapă o uimire revelatorie: „aproape uităm că Psalmul 6 nu a fost
scris de Eugen Dorcescu, ci este un Psalm al lui David, transpus în
româna contemporană atât de inspirat. Prin scriitura sa meșteșugită,
prin stilul elevat, prin prozodia clasică, prin figurile semantice (v.
epitetele lacrimi grele, ochii arși, suflet ușor; metaforele verbale ofilesc,
risipiți) și sonore (v. asonanța ochii arși de veghe și de jele, unde lui a
accentuat îi corespunde un e; aliterația consonantică: recurența
consoanei vibrante r - De ura urzitorilor de rele), prin dedicația sa față
de Scripturi și prin felul cum rezonează cu psalmistul biblic, Eugen
Dorcescu ne dăruiește o poezie psaltică magistrală” (Ibidem, p. 182-
183).
La finalul acestui studiu despre Psalmi în stihuirea poetului
Eugen Dorcescu, vom preciza că în antologia sa psaltică sunt
versificați 71 de Psalmi din cei 150/151 ai Psaltirii Vechiului Testament,
cu o adăugire semnificativă (Ps. 41/42) în ediția din 2021 a Biblicelor
(Editura Eurostampa, Timișoara). Poetul și editorul timișorean
Eugen Dorcescu a fost remarcat de vrednicul de pomenire Mitropolit
Bartolomeu Anania al Vadului, Feleacului și Clujului, care l-a cooptat
în echipa de specialiști și exegeți cu care a colaborat la traducerea
Bibliei în ediția jubiliară, din anul 2001 (știm din confesiunile din
Jurnal că poetul Eugen Dorcescu a corespondat ani mulți cu distinsul

41
Mitropolit cărturar și că înaltul ierarh nu era străin de osârdia și
pasiunea poetului pentru textul sacru). De aceea, este relevant și mai
presus de orice prezentare cuvântul de întâmpinare al Mitropolitului
Bartolomeu Anania la apariția volumului antologic intitulat Biblice,
cuvânt ce însoțește ambele ediții (2003 și 2021): „Poetul Eugen
Dorcescu este un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură și, implicit,
cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a
fost doar o sursă de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorului de
față îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon –, ceea ce-i
conferă, pe lângă prestigiul literar, și o aură de noblețe spirituală. Cu
ani în urmă, aveam în mână Psalmii versificați de Eugen Dorcescu.
O «Psaltire în versuri», mi-am zis, este un non-sens, de vreme ce
însuși originalul ebraic, urmat de cel grecesc, este o carte de poeme în
înțelesul deplin al cuvântului, alcătuite după canoanele artei poetice
a timpului. Încercări de acest fel se mai făcuseră la noi, unele mai
modeste decât altele, deși (sau poate tocmai pentru că) tradiția îl
avea în frunte pe Dosoftei. Am deschis cartea, am citit primele pagini
și de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meșteșugar al
stihului învățat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulțumește
să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române
contemporane și la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor
modern (Valeriu Anania)”.

ECCLESIASTUL ÎN VERSURI
Cartea Ecclesiastul, cunoscută în limba ebraică și sub numele de
„Cartea Înțelepciunii” sau „Qohelet”, face parte din cărțile Vechiului
Testament. Numele său complet în limba ebraică este „Dibre Kohelet
ben David, melek birușalem”, însemnând „Cuvintele lui Kohelet,
fiul lui David, rege în Ierusalim”.1 Termenul ebraic „Kohelet”, sau
1
*** Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseri-
cii Ortodoxe Române, București, 1985, p. 365.

42
„Qohelet”, este tradus în Vulgata prin „Ecclesiastes”, iar în Septuaginta
prin „Εϰϰλησιαστής”, ceea ce s-ar tălmăci „Propovăduitorul”, „cel
care vorbește unei adunări” (gr. „ecclesiastes”) sau „Învățătorul”2.
Tema principală a cărții, enunțată din primul capitol, este aflarea
sensului vieții: „Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudește
sub soare?” (Eccles. 1, 3). Este un text poetico-filosofic, ce explorează
înțelesul vieții și întrebările privitoare la existența umană. Alături de
Cartea lui Iov și Pildele lui Solomon, Ecclesiastul este una dintre cărțile
sapiențiale, cu conținut didactic moralizator, ale Vechiului Testament
și una dintre cărțile poetice ale Bibliei. Conform tradițiilor iudaice
și creștine și exegeților moderni3, Ecclesiastul îi este atribuit regelui
Solomon. Dar identitatea autorului a fost pusă în discuție de unii
teologi protestanți, care invocau chestiuni lingvistice: „stilul limbii
denotă o ebraică mai recentă decât cea din vremea lui Solomon”4,
iar cartea nu are un caracter unitar, ci este formată din mai multe
corpusuri de texte, unele dintre ele fiind preluate de la Solomon și
dezvoltate mai târziu.
Subtemele cărții, care se constituie în meditații asupra condiției
umane și perisabilității existenței, sunt: bucuriile, faima, lucrările
omului, bogățiile, munca, plăcerile, sărăcia, înțelepciunea, moște­ni­
rea, banii, binecuvântarea prieteniei, stăpânirile opresive, sfaturile de
înțelepciune practică, respectarea poruncilor divine, universalitatea
morții, înțelepciunea cuvintelor, amintirea și gândul la Dumnezeu.
Bunăoară, capitolul 3 descrie timpurile cuvenite oricărui lucru și
perioadele în care se împarte viața omului, iar capitolul 12 oferă
sfaturi practice și îndemnuri la o viață virtuoasă. La finalul fiecărei
meditații, autorul biblic concluzionează: „Toate sunt deșertăciune/
fum și vânare de vânt”. Este o replică redundantă despre viață
2
*** Dicționar biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 363.
3
*** Studiul Vechiului Testament, p. 369-370.
4 *** Dicționar biblic, p.364.

43
preluată de la înțeleptul rege Solomon, iar noima acestei axiome
este aceea că lucrurile și faptele omenești nu au un sens prin ele
însele în perspectiva veșniciei, ci sunt trecătoare și perisabile; ele
devin valoroase doar în raport cu răscumpărarea, salvarea sufletului
și desăvârșirea omului. În finalul cărții, Ecclesiastul subliniază
importanța temerii de Dumnezeu și a păzirii poruncilor Sale, ca
izvor de viață curată și dreaptă.
Recitind cu atenție Mărturia Stihuitorului din finalul Biblicelor,
găsim linii și direcții de interpretare a acestor texte fundamentale.
Dacă Psalmii, așa cum am mai arătat în capitolele anterioare, au
mai cunoscut versificări în literatura română și în cea universală,
„versificarea Ecclesiastului, a Pildelor și a Rugăciunii Regelui Manase,
tălmăciri în stihuri, realizate de Eugen Dorcescu, reprezintă o premieră
în cultura noastră”.5 Cercetând cum a început această pasiune a
poetului Eugen Dorcescu pentru textul sacru al Ecclesiastului, criticul
Zenovie Cârlugea găsește răspunsul în Jurnalul poetului: „Lucrând,
instituțional, la redactarea Enciclopediei misticilor (cca 2000 pag., 13
traducători), poetul Eugen Dorcescu începe, în primăvara lui 1997,
să versifice și Ecclesiastul, spiritul său deschizându-se cât mai mult
isihiei athonite și meditației ortodoxe: «Pe mine nu mă atrage nici
Vestul, nici Estul. Mi‐ar plăcea, de pildă, îi spuneam chiar ei, să ajung
la Muntele Athos și să rămân acolo toată viaţa. Dar Dumnezeu a vrut
altfel. Mi‐a hărăzit o altă soartă. Mi‐a fixat chilia aici, aici mi‐e sihăstria.
Și sunt poet, nu monah. Poet mistic, care, prin voia Marelui Autor, a
versificat o parte din Psalmi și Ecclesiastul. Îmi asum cu împăcare, cu
serenitate, soarta. Mi‐am conștientizat harul, îl pun în lucrare și, în
afară de ajutorul lui Dumnezeu, n‐am nevoie de nimic»”. 6
5
Constantin Stancu, „Mărturia Stihuitorului”, articol apărut în volumul omagial,
coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, Eugen Dorcescu în „Timișoara” 80, Editura
Mirton, Timișoara, 2021, p. 260.
6
Zenovie Cârlugea, Relația cu Dumnezeu a unui poet de linie înaltă, link articol
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-relatia-cu-dumnezeu-a-unui-po-
et-de-linie-inalta/

44
 La 17 august 1997, poetul notează în Jurnal locul cărților sale de
suflet în creația sa, radiografiindu-și astfel realizările: „De aceea,
Cronică este sinteza, încununarea întregului meu traseu liric în vers
clasic. Iar Abaddon e încununarea, locul de întâlnire al celor două
trasee: în vers alb și în vers clasic. Deasupra ambelor, se află Psalmii în
versuri și Ecclesiastul în versuri, scrieri în care se contopesc toate datele
personalităţii mele și toate propășirile mele lăuntrice. Aici sufletul
și‐a găsit împăcarea cu sine și cu lumea, impulsurile sale adânci și‐au
aflat obiectul și ţinta. Acestea ar fi, cred, piramida (imaginea e, mai
ales, vizuală), edificiul și dinamica operei mele. Cât e de durabilă
construcţia se va vedea în viitor. Eu am vrut doar, pentru mine
însumi, să clarific înţelesul deșertăciunii ce‐mi poartă numele”. 7
La 13 mai 1998, poetul face un bilanț al creației sale din ultimii ani,
care-l reprezintă cu adevărat: „Nu‐mi imaginez cum s‐ar putea trăi
altfel. Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică
și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e
concluzia existenţial‐artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce
reprezintă? Rămâne să reflectez... Rămâne să mi se descopere rolul,
tâlcul și locul lor în existenţa, vocaţia și cariera mea de om și scriitor,
în traiectoria mea de poet”.8
În năzuința sa cu toată ființa spre dumnezeire, poetul și-a căutat
în Scripturile Sfinte un loc în „poporul lui Dumnezeu” și s-a dezvăluit
pe sine ca un poet al transcendenței. „Și aceasta nu e nicidecum o
«.poză» livrescă – afirmă cu tărie Zenovie Cârlugea –, ci adâncul
crez, înalta profesiune de suflet a poetului, care a transpus în versuri
lăudabile (și receptate ca atare chiar de ierarhii și prelații bisericii
lui Dumnezeu) o parte dintre cărțile sfinte, precum: Psalmii în
versuri (1993, 1997); Ecclesiastul în versuri (1997); Pildele în versuri (1998);
7
Eugen Dorcescu, Îngerul Adâncului, Editura Mirton, Timișoara, 2020,
p.462-463.
8
Eugen Dorcescu, Ibidem, p. 511.

45
antologia Biblice (Psalmii, Ecclesiastul, Pildele și Rugăciunea Regelui
Manase, cu o recomandare de Valeriu Anania)… În acest sens, nu
este deloc greșit a-l considera pe Eugen Dorcescu drept un poet
mistic, de alonjă metafizică (poet de «linie înaltă», cum zicea Blaga),
după cum ni se arată liricul însuși în acele «cărți ale infernului
personal»: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001)”. 9
Încă din Prologul Ecclesiastului în versuri, Eugen Dorcescu
respectă tradiția biblică a paternității cărții, atribuindu-i-o lui
Solomon, așa cum i-o atribuie întreaga tradiție a creștinismului
răsăritean și apusean. Poetul versifică îndeaproape prologul cărții,
preferând versul în endecasilab iambic:
„Așa grăit-a vechiul Qoheleth,
Fiul lui David, regele poet,
El însuși rege în Ierusalim.
Așa grăit-a: Havel havalim!”10
Criticul literar Ion Banu vede în acest fragment introductiv
un avertisment preliminar: „După părerea noastră, prima parte a
expunerii (Eccles. 1, 2-7) are caracterul unei puneri în temă, în maniera
proclamației evidente, necontroversabile, referitoare la scopul urmărit
de propovăduitor. Se vrea să fim informați asupra conceptului de
zădărnicie”.11 În continuarea temei anunțate, Eugen Dorcescu reține
cu măiestrie și acuratețe meditația profundă a Ecclesiastului asupra
condiției umane și asupra căutării sensului vieții în această lume:
„Într-adevăr, cu ce s-alege oare
Sărmanul ins din truda lui sub soare?
Ce folosește omul scos din lut
Trudind o viață-ntreagă neștiut?”
9
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-jurnalul-unui-poet-de-linie-inalta/
10
Ebr. „havel havalim”= deșertăciunea deșertăciunilor.
11
Ion Banu, Profeții biblici vorbind filosofiei, Bibliotheca Orientalis, Editura Științifi-
că, București, 1994, p.175-176.

46
 Succesiunea ritmică a anilor, a fenomenelor naturii, a generațiilor,
a popoarelor în această lume a lui Dumnezeu capătă note nostalgice
și este imprimată, în stihuirea lui Eugen Dorcescu, de o anumită
cadență clasică ce conferă solemnitate versurilor:
„Trec generații, una câte una,
Și vin, și trec, și trec, și vin întruna.
Pământul doar rămâne-ntotdeauna”.
Lecțiuni ale filosofiei stoice, epicureice, se regăsesc în acest
laitmotiv al cărții, conform căruia nimic nu e nou sub soare:
„Ce-a fost cândva n-o să mai fie oare?
Ce s-a-ntâmplat cândva nu va mai fi?
Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi.
Încât conchid: Nimic nu-i nou sub soare” (Ecclesiastul I, 9).
Solomon reamintește cititorilor, ca într-un refren, demnitatea sa
politică, tocmai pentru a întări concluziile la care ajunge în această
carte. Cândva rege în Ierusalim, Qohelet rememorează anii mulți
ai vieții sale și țelul său prioritar: acela de a înțelege menirea vieții
pământești și rostul îndeletnicirilor pe care le întreprinde omul:
„Eu, rege-am fost cândva în Israel.
Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim.
Și am hrănit în inimă un țel:
Să-ncerc a înțelege în vreun fel
Această lume-n care viețuim” (Ecclesiastul I, 12-13).
Cercetarea nu este lipsită de amărăciune și zbucium, iar aceste
trăiri sunt notate în paranteze, ca o explicație suplimentară la dorința
și cazna de a desluși frământările omului în raport cu Pronia divină:
„(Un chin cumplit, pe care Elohim
Ni-l dă, să ne strivească întru el).
Am cercetat, cu sârg și cu sudoare,
Tot ce-mplinim și nu-mplinim sub soare.

47
 Am cercetat. Și iată, toate sunt
Deșertăciuni. Și goană după vânt” (Ecclesiastul I, 13-14).
Autoritatea ideilor expuse este indiscutabilă. Nu este loc de
lamentații și de răzvrătiri, ci mai degrabă de o acceptare a umilei
condiții umane. Poetul folosește numele vechi al Ierusalimului
(Iebus), tocmai pentru a sublinia temeinicia afirmațiilor solomoniene:
„În van te lamentezi și te nedúmeri.
Nu poți să-ndrepți ce-i strâmb din șold sau umeri
Și ce lipsește n-ai să știi să numeri.
Rostit-am, deci, în inima-mi, zicând:
Aici în Iebus n-a domnit nicicând
Un împărat care să poată spune
Că m-ar întrece în înțelepciune” (Ecclesiastul I, 15-16).
Învățătura, căutarea înțelepciunii și întreaga trudă a insului
în viață sunt vanități, concluzionează Ecclesiastul, câtă vreme
cunoașterea omului este limitată, iar viața lui pe pământ este scurtă,
plină de osteneli și de zbucium. Stihuitorul modern adâncește această
angoasă a textului biblic și lasă cititorului o singură mângâiere: toată
cinstea omului rezidă în acest amestec de gândire și durere:
„Ieșire nu-i. Nu este nicio cale.
Multă-i știința? Multă-i și durerea.
Aceasta ți-e averea. Și puterea” (Ecclesiastul I, 18).
Capitolul al doilea relevă una dintre căile pe care Ecclesiastul
le-a căutat pentru a dobândi fericirea și pentru a-și spori știința.
Astfel, după cum ne informează textul scripturistic, Solomon a spus
„inimii sale”: „«Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti
plăcerea!» Şi iată că şi aceasta este deşertăciune” (Eccles. II,1). Regele
a întreprins fapte cu care s-ar fi mândrit orice muritor, a fost un bun
administrator al averilor sale și ale țării pe care a condus-o mulți ani,
a adus prosperitate lui și supușilor săi, a gustat din plin bucuriile

48
vieții și nu i-au lipsit femeile, bogățiile și slava: „Am fost măreț.
Pe toți i-am întrecut” (Eccles. II, 9). Privind retrospectiv, a resimțit
– dincolo de gloria politică – o dezamăgire continuă, o scindare în
propria cuprindere a vieții, o lipsă de consistență în toată această
desfășurare a opulenței:
„Apoi am cugetat: În desfătare
Și-n vin scălda-voi carnea-mi muritoare,
În timp ce inimii îi voi impune
Să bată doar în ritm de-nțelepciune (…)
Dar nu m-am rătăcit de prea mult bine –
Credeam că-nțelepciunea-i lângă mine” (Ecclesiastul II, 3, 9).
Concluziile acestei experiențe nu-l mulțumesc pe Ecclesiast. Chiar
dacă a adus prin faptele și prin deciziile sale bucurii și bunăstare
supușilor săi, nici acestea nu i-au revelat sensul deplin al existenței.
Eugen Dorcescu parafrazează în repetate rânduri refrenul biblic –
„Și aceasta e deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 26) – și
dezvoltă, în tonuri stoice, ușor moralizatoare, amărăciunea dată de
experiența bogăției și a fericirii pământești:
„… Din munca mea. Le-am dat tot ce-au dorit.
Totu-i plătit. Și totul e de-a gata.
Eu am muncit, tot eu am irosit:
Aceasta mi-a fost partea. Și răsplata” (Ecclesiastul II, 10).
Câtă vreme, peste toate lucrurile pentru care altădată omul s-a
ostenit, a trudit, se așază implacabilă uitarea, câtă vreme destinele
tuturor sfârșesc în moarte, tonurile poemului. prin vocea eului liric,
devin tot mai melancolice și mai pesimiste: „Vai, drept aceea, am urât
viața,/ Căci cele de sub soare rele sunt!” (Ecclesiastul II, 17). Singura
mângâiere pe care o întrezărește Ecclesiastul este ca omul să asculte
chemarea Domnului și să primească cu mulțumire și cu răbdare
toate câte le are de trăit, ca din mâna Domnului:

49
 „Într-adevăr, în lume nimeni nu-i
Îndestulat decât prin vrerea Lui.
El dă știință, dă înțelepciune
Și fălnicie numai celui care
E bun și-ascultă-a Domnului chemare” (Ecclesiastul II, 25-26).
Capitolul al treilea expune evenimentele ce se rânduiesc ciclic în
viața omului și raportul lor cu Pronia divină. Toate câte se întâmplă
în existența și în lumea noastră sunt cu știrea Celui Preaînalt și omul
nu se cuvine să grăbească mersul lucrurilor, întrucât: „Există un timp
prielnic pentru toată/ Alergătura omului sub cer” (Ecclesiastul III, 1).
Enumerarea, în ton de litanie, a faptelor cuvenite și necuvenite, pe
care omul le săvârșește în scurta lui viață, este încărcată, în stihurile
dorcesciene, de durere, melancolie și neputință. Versificarea este fără
cusur, cadența versurilor, păstrarea registrului stilistic al textului
biblic, prin paralelismul sintactic și antitetic, succesiunea de repetiții,
inversiuni, interogații retorice, prezența unor neologisme într-un
text clasic, care – în fapt – abundă în arhaisme, preferința pentru
endecasilabul iambic apropie stihul dorcescian de epopee:
„E vreme să te naști și-apoi să mori.
E vreme a sădi; și iarăși este
O vreme să culegi și să măsori
Zădărnicia roadelor agreste.
E-o vreme să rănești și să ucizi,
O vreme să aduci tămăduire;
E-o vreme să dărâmi, ieșit din fire,
Și alta, s-așezi grinzi și cărămizi.
Vreme-i să plângi, sau râsul să te-mbie,
Căci râs și plâns la fel sunt de firești.
E-o vreme să jelești și să bocești
Și-o vreme să tresalți de bucurie.

50
 E vreme să zvârli pietre, lapidând
Un ins, o vietate sau o umbră.
Și-apoi, abandonând pornirea-ți sumbră,
S-aduni acele pietre, rând pe rând” (Ecclesiastul III, 2-5).
Versurile au o curgere, o fluiditate uimitoare, întocmai precum este
și cursul vieții noastre. Conținutul enunțurilor respectă îndeaproape
Ecclesiastul biblic, dar poetul vine cu anumite explicitări de sens, atât
de bogate în semnificații, încât, pentru frumusețea stihuirii și pentru
profunzimea lor de spirit, de bună-cuviință și de evlavie, supunem
reflecției și următoarele versuri/ versete ale capitolului 3, în versiunea
lui Eugen Dorcescu, cu speranța că ele pot servi ca îndrumător de
spovedanie și de căință:
„E-un timp să-mbrățișezi. Și, negreșit,
E-o vreme să renunți la-mbrățișare.
Vreme-i să strângi, să fii în căutare,
Și-un timp să prăpădești ce-ai dobândit.
E vreme să păstrezi. Și vreme, iar,
S-arunci nepăsător cele păstrate.
Vreme-i să rupi veșminte sau brocarte
Și vreme-i să cârpești și să repari.
Există-un timp anume când se tace
Și-un altul, tot anume, spre a vorbi.
O vreme spre-a urî, și spre-a iubi.
Un timp pentru război și pentru pace” (Ecclesiastul III, 5-8).
Cu această înșiruire de fapte din viața omului, Eugen Dorcescu
nu doar că atinge, urmând textul biblic, mari teme ale omului și
ale existenței. Cu această versificare sublimă, într-un stil aforistic,
sentențios, poetul nuanțează sensurile experiențelor descrise, le
dezvoltă, oferă cititorului o perspectivă nouă asupra textului biblic,
pe care îl aduce în actualitate și ne descoperă cum arată lumea

51
aflată sub ochii lui Dumnezeu și în mâinile Sale. Pentru aceasta,
Constantin Stancu, reflectând la Biblicele lui Eugen Dorcescu,
subliniază și marele merit al poetului, anume acela de-a readuce
Sfânta Scriptură din zona teologică și cultică a Bisericii în literatură
și în patrimoniul cultural universal. Actualitatea Scripturii, din
punct de vedere tematic, teologic, experiențial etc., este explicată
în termeni pragmatici de criticul Constantin Stancu: „Biblia este o
carte practică, ea te poartă prin experiențe necesare, nu presupuse:
moartea, viața, nașterea, înțelepciunea, relația cu ceilalți oameni,
relația cu Dumnezeu, abilitatea de a realiza ceva concret, posibilitatea
de a lăsa moștenire un tezaur spiritual necesar, iubirea, ura, fuga de
rău, evitarea urâtului etc... Marile teme ale omului au fost atinse,
indiferent de timpul în care cititorul va lectura conținutul acestor
stihuiri, omul este invitat la experimentarea lor (trăirea valorilor
divine)”.12.
Dincolo de lamentațiile specifice acestui gen literar, cultivat
la vremea aceea în tot Orientul antic, sunt în text o multitudine de
învățături și concluzii valoroase ce pot fi extrase din aceste reflecții pe
marginea condiției umane. Astfel, înțelepciunea este bunul cel mai
de preț, iar dobândirea ei nu e lipsită de multe osteneli. Acumularea
bogățiilor este o trudă zadarnică, pentru că ele ajung, de cele mai
multe ori, pe mâna unor urmași nevrednici. De aceea, folosirea
bunurilor trebuie să se facă în frica lui Dumnezeu, prin practicarea
virtuților. Soarta omului este schimbătoare, nestatornică: nici
bogățiile, nici demnitățile nu durează, exemplul cel mai edificator
ar fi acela că și un om sărac poate ajunge conducător, iar un rege
nechibzuit își poate pierde domnia. Bucuria omului vine dintr-o
viață curată, cumpătată, trăită în acord cu legile divine:
12
Constantin Stancu, „Mărturia Stihuitorului”, în volumul omagial, coordonat de
Mirela-Ioana Dorcescu, Eugen Dorcescu în „Timișoara” 80, Editura Mirton, Timi-
șoara, 2021, p. 264.

52
 „Încât, repet: E și frumos, și bine
Ca omul să mănânce și să bea
Din fruptul trudei sale-n viața sa,
Sub soare, sub privirile divine.
Aceasta-i partea care îi revine,
O altă parte-n veci nu va avea.
Și, dacă-ncearcă marea bucurie
De a trăi-n plinirea muncii lui,
De-a căpăta și bani, și bogăție,
Omul acela trebuie să știe
Că toate acestea-s darul Domnului” (Ecclesiastul V, 17-18).
Omul nu poate schimba ordinea lucrurilor și nu se poate sustrage
rânduielilor Providenței. Pentru că „viața de aici nu poate da o fericire
deplină”13, Ecclesiastul îndeamnă la cumpătare și la fapte virtuoase,
având pururea în minte judecata nepărtinitoare a Domnului:
„Ce-ajunge în puterea mâinii tale
Cu fermă hotărâre să-mplinești.
Fiindcă în Șeol n-ai să găsești
Înțelepciune, sfaturi omenești,
Știință, faptă, punere la cale” (Ecclesiastul IX, 10).
Anumite texte din Ecclesiast au intrat, pentru pragmatismul lor,
prin forța lor de persuasiune, în repertoriul proverbelor populare și
al textelor paremiologice românești. Eugen Dorcescu le-a stihuit cu
măiestrie. Iată:
„O muscă moartă strică untdelemnul” (Ecclesiastul X, 1)
și următoarele:
„Cel care sapă-o groapă va cădea
El, mai întâi, cât de curând, în ea” (Ecclesiastul X, 8);
sau:
13
*** Studiul Vechiului Testament, p. 367.

53
 „De multă lene grinzile se lasă.
Iar, dacă stai cu mâinile în sân,
Nici țiglă, nici șindrilă nu-ți rămân -” (Ecclesiastul X, 18);
ori:
„Aruncă pâinea ta de orz sau grâu,
Sau pâinea frământată din secară,
Arunc-o-n apă! Las-o-n orice râu
Și după un timp va fi la tine iară” (Ecclesiastul XI, 1).

Epilogul este o capodoperă literară. Venirea senectuții, care

trebuie să ne găsească în viață cucernică, este înfățișată în metafore și
alegorii desprinse parcă dintr-un tablou de natură:
„Și porțile spre uliță se-nchid
Și moara, huruind, se domolește.
Tresari, în zori, când mierla ciripește
Și toate câte cântă păsărește
Le-auzi înăbușit, ca printr un zid.
Colina-i prea înaltă. Prea îngustă-i
Poteca șerpuindă către deal.
Involtă este floarea de migdal
Și-abia se trage sprintena lăcustă.
Deși cu muguri fragezi de capáre,
Bucatele par sarbede și reci,
Căci omul merge-n locul său de veci
Și-n uliță colindă bocitoare” ( Ecclesiastul XII, 4-5).
Toate învățăturile expuse până la finalul cărții se pot rezuma
într-o singură frază, pe care Ecclesiastul biblic o anunță laconic și
ferm în ultimul capitol: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile
Lui!” (Eccles.12, 13). Scopul cărții Ecclesiastul este de a-l îndemna pe
om să caute înțelepciunea, să reflecteze la anumite valori și rânduieli

54
morale, să respecte legile divine, să trăiască cumpătat, pentru a
accede, pe pământ, la o stare de relativă fericire. Tema anunțată
inițial în Prolog – „totul e deșertăciune!” – și repetată ca un refren în
multe dintre capitolele cărții – primește, în final, o altă perspectivă.
Mirela-Ioana Dorcescu, familiarizată cu Scripturile Sfinte, propune un
demers hermeneutic întru înțelegerea ultimului capitol din carte:
„Ce este deșertăciune în viața petrecută în această lume? Totul.
Generalizarea pare a fi o condamnare la nefericire. Și totuși... în
implicatura ei pragmatică se întrezărește speranța: dacă totul este
deșertăciune aici, pe pământ, înseamnă că fericirea trebuie căutată
în altă parte. Unde și cum, vom afla în al XII-lea capitol, în concluzia
ce validează teza discursului argumentativ. Acolo, Ecclesiastul le
insuflă destinatarilor săi ideea unei salvări metafizice, în viața,
în lumea de apoi, prin intervenția lui Dumnezeu. De aceea, în
temerea de Dumnezeu stă începutul (și sfârșitul!) înțelepciunii,
căci aceasta ne împiedică să ne îndepărtăm prea mult de Lege”.14
Recitind în această cheie de interpretare capitolul al XII-lea al
Ecclesiastului în versificare dorcesciană, remarcăm atât fidelitatea
față de textul biblic, cât și creativitatea în nuanțarea anumitor idei
morale:
„Ci iată care-i ultimul cuvânt
Din tot ce-ai ascultat și auzit:
Pe Dumnezeu să-L temi necontenit
Și să-I păzești poruncile oricând.
Acesta este lucrul cuvenit
Oricărui om de humă pe pământ.
Yah Elohim din veșnicii ascuns e,
14
Mirela-Ioana Dorcescu, Poetizarea unui text sapiențial celebru: „Ecclesiastul” în sti-
huirea lui Eugen Dorcescu, în volumul omagial Eugen Dorcescu în „Timișoara” 80,
Editura Mirton, Timișoara, 2021, p.207-208.

55
 Dar are sub privire toate cele,
De la noianul mării, pân’ la stele.
Și judeca-va lucrurile ascunse –
Pe toate: Fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).
Analizând procedeul de versificație al Ecclesiastului biblic,
Mirela-Ioana Dorcescu apreciază că „Eugen Dorcescu versifică
toate reflecțiile lui Qoheleth, într-un discurs intens creativ, cu
adevărat poetic, modern, caracterizat, deopotrivă, prin fidelitate și
independență față de textul sursă”.15 Argumentele sunt de natură
teologică și stilistico-prozodice. Astfel, „poetul (Eugen Dorcescu,
n.n.) vădește o definitorie disciplină, structurându-și textul în unități
paralele cu cele biblice, numerotate exact ca acestea. În plus, stihuitorul
își apropriază secvențe arhicunoscute din renumita carte biblică, le
transcrie fără a le cita, încorporându-le în propria magmă textuală cu
dezinvoltura cu care operează cu propriile construcții. Acest transfer
cultural este o trăsătură a modernismului în poezie”.16 În continuarea
ideii enunțate, comentatoarea remarcă abundența figurilor de stil în
stihuirea dorcesciană a Ecclesiastului: repetiții, aliterații, metafore
coalescente, enumerații, comparații, sacadații discursive, utilizarea
neologismelor, a infinitivului și a unor reformulări cu efecte stilistice
surprinzătoare. De ce este meritorie și exemplară această stihuire
unică, după știința noastră, a Ecclesiastului în limba română? Nu
este doar un act cultural, dar este și acesta. Ni se spune în aceeași
interpretare: „Stihuirea Ecclesiastului este la fel de binevenită precum
cea a Psalmilor și a Pildelor. Nu doar pentru «.a salva», în context
poetic, printr-un limbaj mai apropiat de cel actual, mesaje de mare
profunzime, adevăruri eterne, foarte necesare tuturor generațiilor.
Nu doar pentru a face Sfânta Carte cunoscută unui public modern,
interesat, bunăoară, de continuitatea în cultură, de literaritatea Bibliei,
15
Ibidem, p.205.
16
Ibidem, p.206.

56
de metatextualitate poetică etc.. Ci și, de ce nu?, pentru a duce mai
departe tradiția unei poetici de nișă: valorificarea în artă, implicit în
poezie, a cărților biblice. (…) Prin stihuire, el săvârșește, dincolo de
slujire, un act de cultură. Un act de creație. Rămânând un Poet liber.
De vocație. Creativ”.17
Gheorghe A. Stroia valorizează stihuirea Ecclesiastului „pentru
măiestria revelării înțelesurilor ascunse, cea de a face din cuvinte
lacrimi, spre îndestulată spălare a sufletului omenesc”.18 Dragoș
Micaciu vede în Ecclesiastul „o meditație gravă, lipsită de orice iluzii,
asupra lumii situate sub soare. Fiul regelui mărturisește prin vocea
lirică incapacitatea de a atinge absolutul. Sugestivă este metafora
«Amărăciunea neputinței tale», figură care compune un vers și care
este o adresare către cititor, pentru a fi atenționat asupra condiției
sale de muritor (…) Prin versificarea Ecclesiastului, poetul invită la
aprecierea, la valorizarea veșniciei, în pofida bogățiilor lumești și a
onorurilor sociale”.19 Marian-Cătălin Ciobanu identifică în Ecclesiastul
în versuri, la nivel arhetipal, „portretul împăratului înțelept, conștient
de natura sa adamică, întors în fața lui Dumnezeu. Arhetipul
împăratului care se adresează unei ecclesia conturează tabloul
universal al Ecclesiastului. Întreaga suflare a omului este îndemnată
să ia învățătură în această adunare”.20 De la această imagine a
împăratului înțelept care povățuiește și își îndrumă poporul pe calea
vieții, ochiul criticului se mută spre supușii împăratului. Condiția
umilă, limitată a omului, ne dezvăluie, indirect, aspectul didactic
al cărții Ecclesiastul: „La nivel simbolic, se întrevede imaginea
deplorabilă a omului de pământ (ebr. ha`adham), simbolul eșecului
17
Ibidem, p.213
18
Gheorghe A. Stroia, „Biblicele” lui Eugen Dorcescu sau Un univers într-o lacrimă de
lumină, Ibidem, p. 270.
19
Dragoș Micaciu, Eugen Dorcescu și „Biblicele” sale, Ibidem, p.233.
20
Marian-Cătălin Ciobanu, O carte de căpătâi: „Biblicele” lui Eugen Dorcescu, Op. cit.,
p.170.

57
existențial. «Destinul creaturii e-n cuvinte:/ Din nume știm că omu-i
de pământ» (Ecclesiastul VI)”.21 Marian-Cătălin Ciobanu intuiește,
în analizele sale, scopul scrierii acestei cărți sacre, indirect și țelul
versificării dorcesciene: „În final, din Ecclesiastul reiese chintesența
întregii lucrări sacre – deșertăciunea omului și nimicnicia sa în fața
lui El Shaddai și, implicit, necesitatea mântuirii: «Din veac în veac
Ecclesiastul spune:/ Deșertăciune-i tot. Deșertăciune./ Nu știm ce-am
fost, ce suntem, ce-o să fim./ Nimicnicie. Havel havalim»” (Ecclesiastul
în versuri XII)”.22
Mirela-Ioana Dorcescu adaugă demersului hermeneutic referințe
stilistice, teologice, morale, filosofice: „Un lector neavizat nu va
sesiza amploarea arsenalului stilistic de pe parcursul întregului
text stihuit, dar va aprecia fluența și frumusețea versurilor astfel
alcătuite, sobrietatea și eleganța rostirii, bucurându-se de efectele
perlocuționare ale trudei creatoare. Precum debutul variantei
dorcesciene a Ecclesiastului, finalul îți taie respirația. Perspectiva
metafizică înseamnă un nou început, salutar, pentru cel bun. Care
trebuie să respecte două condiții: să se teamă de Dumnezeu; și să-I
«păzească poruncile». Pare puțin, pare ușor. Dar este, într-adevăr,
așa? Dumnezeu e Adevărul, e Judecătorul drept și implacabil.
Să deducem că șansa la fericire o au doar câțiva dintre noi? E
cutremurător. Gândul mă duce la acei THE HAPPY FEW… care-l
preocupă atât de mult pe Eugen Dorcescu. Care l-au preocupat atât
de mult pe Shakespeare… Se pune întrebarea legitimă: Și pentru
ceilalți?... Deșertăciunea. Nimicnicia. Bezna (pentru a răspunde
într-o structură ternară, precum Eugen Dorcescu – a se vedea
refrenul «Adâncul. Nimicirea. Abaddon» din volumul intitulat
Abaddon, 1995)”.23
21
Ibidem, p.170.
22
Ibidem, p.170.
23
https://armoniiculturale.ro/mirela-ioana-dorcescu-poetizarea-unui-text-sapien-

58
 Analizând îndeaproape Biblicele poetului, Livius Petru Bercea
identifică în Ecclesiastul biblic „expresia definitorie a deșertăciunii
celor lumești, «un manual» de profundă înțelepciune, dar – în ciuda
aparențelor – fără implicații și consecințe pesimiste: este o filosofie
a vieții așa cum este ea, care trebuie trăită cu conștiința sfârșitului,
dar fără angoasa provocată de «marea trecere»”.24 Raportându-se și
el la fidelitatea față de textul biblic versificat de poet, Livius Petru
Bercea notează: „Textul sacru este urmat îndeaproape de poet,
care nu ignoră niciun moment semnificațiile etice ale preceptelor
acestei cărți, dar nu ezită să le dea forma poetică de o remarcabilă
ținută estetică, făcându-le, neîndoielnic, mai accesibile cititorului.
Sobrietatea, eleganța expresiei reținute, amplitudinea imaginilor
sunt doar câteva dintre atributele Ecclesiastului în versuri. (…) Eugen
Dorcescu a asigurat unitatea textului Ecclesiastului și dintr-o altă
perspectivă. Spre deosebire de Psalmi, unde textele sunt, adeseori,
polimetrice, în Ecclesiastul (forma versificată) măsura unică de
10/11 silabe garantează textului un echilibru interior, o solemnitate
și o rigoare consonante cu semnificațiile biblice”.25 Referindu-se la
poezia dorcesciană, același critic și cercetător timișorean se exprimă
sintetic: „în totalitate, poezia lui Eugen Dorcescu e temeinic susținută
de ceea ce poetul consideră arma sa esențială: «cuvântul iubitor și
îndurerat»”.26
La finalul acestui periplu literar printre critici și hermeneuți,
concluzia evidentă este că ne aflăm în fața unui text valoros, unic
în literatura română: Ecclesiastul în versuri al poetului timișorean
tial-celebru-ecclesiastul-in-stihuirea-lui-eugen-dorcescu/
24
Livius Petru Bercea, O integrală a poeziei mistice a lui Eugen Dorcescu, articol apă-
rut în volumul omagial, coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, Eugen Dorcescu în
„Timișoara” 80, Editura Mirton, Timișoara, 2021, p.124.
25
Ibidem, p. 124-125.
26
Livius Petru Bercea, O epopee lirică dedicată condiției umane, articol apărut în vo-
lumul omagial, coordonat de Mirela-Ioana Dorcescu, Despre opera lui Eugen Dor-
cescu, Editura Mirton, Timișoara, 2021, p.138.

59
Eugen Dorcescu. Mirela-Ioana Dorcescu a văzut în această operă un
act de slujire și o mărturisire de credință a poetului: „Ecclesiastul este
un act cultural, reverberant în timp și spațiu. Săvârșit din datorie,
dar și din dragoste. În spiritul sfintelor porunci. Pe care Qoheleth le
venerează. Chiar și atunci când îndeamnă tinerii la veselie, desfătare
și pace sufletească, Ecclesiastul le atrage atenția să respecte Legea,
căci va urma judecata lui Dumnezeu: «Bucură-te, omule, cât ești
tânăr și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale și mergi în căile
inimii tale și după ce-ți arată ochii tăi, dar să știi că, pentru toate
acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa» (Ecclesiastul XI, 9)”.27
Prin fidelitatea față de textul sacru, prin creativitatea și măiestria
versificării, prin construcția fără cusur a versurilor, prin procedeele
stilistice și bogăția registrelor lexicale utilizate, dar mai ales prin
teologia biblică, pe care a ilustrat-o admirabil, fără abatere de la
învățătura și dogmele Bisericii, Eugen Dorcescu lasă posterității
un testament literar colosal: acela de a duce mai departe dragostea
și slujirea Cuvântului, dincolo de fruntariile vieții și ale literaturii,
spre marea literatură și spre veșnicii. Și în pofida vanităților care
ne îngustează drumul: acela de a împlini, temerar și cu ardoare,
poruncile Domnului, pentru ca să-L găsim, ascuns în ele și dincolo
de ele, pe Cel dorit, pe Cel iubit, pe Cel ce este.
Drept încheiere, reproducem un scurt pasaj, situat la pagina 213
din volumul omagial adesea invocat în prezenta analiză, pasaj ce
conține, ca o pecete, opinia Stihuitorului Eugen Dorcescu, privitoare
la identitatea divino-umană, spiritual-artistică a ECCLESIASTULUI:
„Convingerea mai veche că «toate sunt deşertăciune şi vânare
de vânt» a dat sufletului, şi minţii, şi duhului meu o energie
uriaşă. Ecclesiastul, spre exemplu, împotriva a ceea ce se afirmă
27
https://armoniiculturale.ro/mirela-ioana-dorcescu-poetizarea-unui-text-sapien-
tial-celebru-ecclesiastul-in-stihuirea-lui-eugen-dorcescu/

60
 în mod curent, şi dincolo de tragismul său incontestabil («toate
sunt deşertăciune şi vânare de vânt»), nu este un text pesimist,
deoarece el proclamă doar deşertăciunea lumii terestre, nu şi
absurditatea ei. În plus, Ecclesiastul respinge ideea că nu ar exista
salvare pentru spirit”.

PILDELE ÎN VERSURI ALE POETULUI EUGEN

DORCESCU
Proverbele sau Pildele lui Solomon sunt o colecție de poeme didactice,
sentințe și maxime, care tratează despre adevărata înțelepciune și
despre frumusețea vieții în perspectiva veșniciei. Această scriere a
Vechiului Testament, alcătuită din opt secțiuni, s-a constituit treptat,
reunind creații ale regelui Solomon și ale „înțelepților” din școlile
biblice ale vremii. Inspirația și canonicitatea acestei cărți au fost
recunoscute fără echivoc, atât în iudaism, cât și în Biserica Creștină.
În literatura română, Pildele lui Solomon nu au fost valorificate
de scriitori decât marginal, la nivel aluziv, în referințe colaterale.
Literatura biblică, tezaur al literaturii universale, este, pe cât de
inaccesibilă, pe atât de puțin abordată. Aceasta și pentru că limbajul
alegoric, figurile de stil specifice literaturii orientale, rigorile canonu­
lui scripturistic îi pun la grea încercare pe truditorii literelor. Pe lângă
Evanghelii, multe secvențe din cărțile Sfintei Scripturi s-au citit în
Biserică, de-a lungul vremii, iar fragmente din Pilde și din alte cărți
didactico-poetice au alcătuit „paremiile” din cărțile de cult și, treptat,
au pătruns în memoria creștină colectivă. În acest fel, unele cugetări
biblice au fost preluate de literatura populară românească și transpuse
în proverbe și zicători. Atât de mult s-au încetățenit unele proverbe în
folclorul românesc, încât astăzi s-a și uitat filonul lor biblic.
Revenind la literatura cultă contemporană, remarc osârdia
poetului creștin Eugen Dorcescu de a aborda și prelucra poetic Pildele

61
lui Solomon și supun atenției un proiect literar de excepție: Pildele în
versuri (Editura Marineasa, Timișoara, 1998), carte așezată alături de
Psalmii în versuri (ed. I, 1993; ed. a II-a, 1997), Ecclesiastul în versuri
(1997) și Rugăciunea regelui Manase (2000). Toate aceste lucrări au fost
reunite în volumul Biblice, apărut, mai întâi, la Editura Marineasa din
Timișoara, în 2003, iar, în 2021, într-o ediție critică, realizată exemplar,
profesionist, de Mirela-Ioana Dorcescu, la Editura Eurostampa din
aceeași localitate.
Poezia spirituală cuprinsă în volumul Biblice este accesibilă celor
care au capacitatea de a renunța la orice convenții transmise cultural,
pentru a se întâlni cu o poezie trecută prin filtrul rugăciunii, al trăirii
autentice, o poezie transfigurată în Duh, rezultatul unei chemări
care s-a interiorizat „ca o necesitate existențială”. Despre cărțile
antologate sub titlul Biblice, poetul recunoaște și în Jurnalul său că
sunt rodul unei lucrări interioare profunde. Răspunzând cu toată
ființa chemării duhovnicești, poetul Eugen Dorcescu analizează apoi
roadele trudei sale: „Psalmii în versuri sunt expresia paradisului meu
lăuntric. Ecclesiastul în versuri este concluzia și, probabil, limita de
sus a traseului meu empiric și artistic. Toate liniile de forță ale unei
vieți se adună aici [...]. Iar Pildele în versuri sunt ghidul, dreptarul în
această aventură terestră...” (Eugen Dorcescu, Mărturia Stihuitorului,
în vol. Biblice, p. 301-302).
Deschizând Pildele versificate de Eugen Dorcescu, suntem
înștiințați – prin note de subsol –, cu precizie și rigoare științifică,
de numele originar al acestei cărți în canonul Bibliei: ebr. Mishle
Selomoh („Proverbele lui Solomon”) și de autorii pildelor: „Solomon,
al treilea împărat al lui Israel [...], Agur [...] și Lemuel”. În cuvântarea
introductivă din Pildele lui Solomon (capitolul 1) este prezentat autorul
cărții: Solomon, fiul lui David, rege în Israel. În textul versificat de Eugen
Dorcescu, deși se urmărește îndeaproape originalul biblic, observăm

62
că poetul nu se limitează la o cadențare a frazei, ci explicitează textul,
îl amplifică, îl nuanțează sau/și îl stilizează, introducând imagini
poetice noi. Bunăoară, fragmentul de început din Pilde în varianta
Bibliei: „Pildele lui Solomon, fiul lui David,/Folositoare pentru
cunoaşterea înţelepciunii şi a stăpânirii de sine,/Pentru înţelegerea
cuvintelor adânci, pentru dobândirea unei îndrumări bune, pentru
dreptate, pentru dreapta judecată şi nepărtinire,/Pentru a prilejui
celor fără gând rău o judecată isteaţă, omului tânăr cunoştinţă şi
bună cugetare./Să ia aminte cel înţelept şi îşi va spori ştiinţa, iar cel
priceput va dobândi iscusinţa de a se purta,/Pătrunzând cu mintea
pildele şi înţelesurile adânci, graiurile celor înţelepţi şi tâlcuirea
lor nepătrunsă” (Pilde 1, 1-6) devine, în stihuirea poetului Eugen
Dorcescu, prin re-semantizare: „Al vieții adevăr, și rost, și țel/Le vor
descoperi și eremitul/Și-oricare cititor împins de zel” (Biblice, p. 187).
Valoarea acestor pilde biblice, inspirate de Duhul Sfânt, depășește
orice limită a închipuirii umane: „... textul lor, durabil ca granitul,/
Ca litera de bronz sau de oțel”. Poetul reface traseul spiritual al
autorilor biblici, se adâncește în Scripturi, „în manuscrisul străvechi”
și, împreună cu stihuitorul, oricare cititor „împins de zel” are prilejul
„... să se scufunde în abisul/Pe care l-a sondat, cândva, și el”.
Temele predilecte ale Pildelor lui Solomon au fost absorbite în
Pildele în versuri: înțelepciunea și ignoranța, dreptatea și nedreptatea,
pietatea/credincioșia și necredința, bogăția și sărăcia, calea drepților
și soarta păcătoșilor. Nu sunt uitate nici raporturile dintre părinți
și copii, dintre femei și bărbați, dintre autorități și supuși, dintre
prieteni și dușmani, dintre bogați și săraci. Este analizat și reluat din
diverse perspective destinul dreptului, al celui virtuos, care urmează
îndeaproape Legea Domnului și ascultă poruncile Lui. Primul ideal
al cărții este „dobândirea înțelepciunii”. Aceasta presupune: „Tăria
de-a veghea și socoti” și puterea: „De-a fi stăpân pe noapte și pe zi/

63
Pe desfătări, tristeți și vitregii”, cu alte cuvinte, un discernământ
continuu asupra gândurilor și faptelor, care-l ajută pe om să fie, în
final, „stăpân pe sine”. Dobândirea înțelepciunii este condiționată de
o stare de smerenie și cuviință sfântă înaintea Domnului: „Temérea
de Cel Veșnic e-nceputul/Înțelepciunii”. Acest drum lung și anevoios
este ignorat adesea de cei necredincioși, numiți aici „nebuni”, întrucât
refuză să recunoască raționalitatea și coerența acestei lumi: „Nu poți
nici să-i împarți, nici să-i aduni./Nebuni rămân până-i înghite lutul”
(1, 1-7).
Lexicul sapiențial dorcescian îmbină termenii din sfera biblică:
„înțelepciune”, „știință”, „iscusință”, „pricepere”, „cunoștință”
cu cei din sfera practicii liturgice și a pastorației duhovnicești:
„rânduială”, „judecată cumpănită”, „ascunse graiuri, pilde, parimii”,
„adânci cuvinte”, „luare-aminte”, dar și cu termeni neologici,
asociați suprinzător: „eremitul”, „abis”,„discernământ”, „enigme”,
„(text) durabil, ca granitul” etc. Verbele sunt și ele din arii semantice
prestigioase. Întrepătrunderea lor conferă textului vigoare și
consistență spirituală: „a descoperi”, „a veghea”, „a socoti”, „a împlini
(știința, iscusința)”, „a fi (stăpân, smerit, cununa)”, „a cuprinde”, „a
găsi (drumul drept, pacea)”, „a cultiva (cunoștința)”, „a judeca”, „a
medita”, „a pătrunde (straniul mister)”, „a asculta”, „a chema”, „a
urma (calea)”, „a dăinui”, „a crește (pomenirea omului curat)”, „a se
împlini (dorința celor drepți)”, „a face (bine)”, „a purta (inima)”, „a
se teme (de Domnul)”, „a ști”, „a păstra (simetria)”, „a netezi (calea)”,
„a merge (pe drumul drept, nestrămutat)”, „a afla (pacea, gloria)”,
„a iubi (legea Domnului, prietenii)”. La polul opus, sunt verbele și
locuțiunile verbale care descriu acțiunile, exprimarea, faptele celor
nechibzuiți, neatenți la cuvântul Domnului sau căzuți în patimi grele:
„a se răzbuna (neascultarea)”, „a ademeni (păcătoșii)”, „a goni (la
rău)”, „a se îmbulzi (ca fiarele)”, „a vărsa (sânge)”, „a pune lațul peste

64
gât”, „a sta (la pândă)”, „a moțăi (întins, cu tâmpla-n brâncă)”, „a
zvârli (lațuri)”, „a pierde (așternutul)”, „a abate (cu vorba lui, fărâma
de dreptate)”, „a dezbina (frați)”, „a se șterge (numele viclean)”, „a
se pierde în vorbe multe și confuze”, „a nu asculta (îndrumarea sau
porunca)”, „a huli (pe cel sărman)”, „a detesta”, „a lăsa (în cumplite
angoase)”, „a rămâne tare în cerbice”, „a urî (știința)”, „a sluji-n ale
prostiei oști”. Pildele cuprind și avertismente împotriva ignoranței,
necinstei, mitei, desfrâului, zgârceniei, fățărniciei și lăcomiei, toate
formulate în termeni imperativi. Vom cita doar câteva dintre ele:
* împotriva ignoranței: „Luați aminte la mustrarea mea!”; „Voi,
cei neștiutori, până când, oare/Știința veți urî?” (1, 20-23); „Tu,
fiul meu, să nu disprețuiești/Certarea Celui Veșnic” (3, 11-12);
„Vei auzi în lume câte toate. /Dar să nu-ți ieși din minți” (4, 26-27);
„Dă-i sfaturi dacă vrei să te refuze!/Toiagu-i pentru cârca celui
prost” (10, 13);
* împotriva nechibzuinței și a lăcomiei: „Dacă n-ai bani, de ce te
învoiești/A fi garant la datorii străine?” (6, 1); „Să-ți intre bine-n
minte și-n urechi:/Nu clătina cumva hotarul vechi!” (23, 4-5); „Nu
osteni s-ajungi bogat! Nu-ți pune/Priceperea în avuții!” (23, 4-5);
* împotriva judecăților nedrepte: „Niciodată/Nu fi părtinitor
la judecată!” (18, 5); „Hotarul, întărit de ani și ani,/Al văduvei,
ferește-l! Să nu-ncalci,/Cu talpa grosolanilor bocanci,/Ogoarele
orfanilor sărmani!” (23, 10-11); „Pe cei târâți la moarte izbăvește-i”
(24, 11-12);
* sfaturi pentru o viață virtuoasă: „Nu-ți pune-n gând să răsplătești
cu rău./Nu dușmăni./Nu fi răzbunător!” (20, 22); „Să nu mănânci
din pâinea celui care/Se uită cu ochi răi” (23, 6-8); „Nu te uita la
vin cum dă văpaie” (23, 31-34); „Să nu râzi când vrăjmașul stă să
cadă./De se va poticni, nu exulta!” (24, 17-18); „Dacă vrăjmașul
tău este flămând,/Dă-i să mănânce!/Dacă-i este sete,/Dă-i apă!

65
 Căci, astfél, cărbuni arzând/Vei răsturna în țeasta-i, peste plete./
Și Cel Etern, din slavă și tărie,/Pentru ce faci îți răsplătește ție”
(25, 21-22).

De la capitolele 25 până la 29 din Pildele lui Solomon, întâlnim

maxime diverse. Autorii lor sunt înțeleptul rege Solomon și
colecționarii din timpul regelui Iezechia (D. Abrudan, Cărțile
didactico-poetice, Editura Universității „Lucian Blaga”,Sibiu, 2001, p.
85). Din punct de vedere prozodic, pildele sunt construite în distihuri,
iar, stilistic, uzează preponderent de comparații: „Așa cum chipul
sieși își răspunde/Privit în apă; cum, privind în sine-mi,/Mă văd și
pretutindeni și niciunde,/La fel, oglinda inimii profunde/Răspunde
oglindirii altei inimi” (27, 19); și de antiteze: „Dacă-ntâlnești un om
ce socotește/Că-i înțelept, să știi că-i un tembel./Să nu te-ncrezi în
mintea lui defel,/Fiindcă mai degrabă e nădejde/Pentr-un nebun,
decât e pentru el” (26, 12).
În Pildele lui Solomon întâlnim așa-numitele „ziceri numerice”,
proverbe care sunt construite pe paralelismul sinonimic și sintetic.
Poetul Eugen Dorcescu a versificat și aceste proverbe numerice,
păstrând paralelismul biblic din textul original. Citim, de exemplu:
„Trei lucruri îmi par mie minunate,/Ba poate patru chiar. Și nici nu
sper/A le pătrunde straniul mister:/Cărarea, sus, a pajurei pe cer,/A
șarpelui pe stâncile uscate,/A navei cârmuite de năier/Pe valurile
mării legănate/Și calea unui om care se-abate/La o femeie. Patru sunt
de toate:/Doar patru urme care sunt cât pier” (30, 18-19).
Pildele în versuri ale poetului Eugen Dorcescu se încheie cu o laudă
adusă Numelui divin, o versificare a textului 18, 10, verset prelungit
cu o închinare, în care poetul se consideră unul dintre „sopherim”,
în traducere „scribi”. Aș completa numindu-l, cu propriile-i
cuvinte,„hieratic scrib”. Dar, să vedem originala încheiere:

66
 „Puternic turn e Numele divin,
Spre care drepții și-nțelepții vin.
Primește-ne, sub ziduri, și pe noi,
Căutătorii vremii de apoi,
Pe noi, robiți celestelor comori,
Ai slovei fantomatici slujitori;
Primește-ne, să ne adăpostim,
S-agonizăm, noi, bieții sopherim,
Sub scutul Tău etern, Yah Elohim!”

Dincolo de metafizica poetică, de perfecțiunea artistică, de direc­

titudinea frazei, întâlnim în aceste versuri veritabile lecții de viață.
Pildele în versuri re-creează un univers, un „dreptar” de existență în
această lume, în care singura grijă a poetului a fost, după cum însuși
mărturisește: „… să nu-mi irosesc harul. Căci nu-mi aparține. L-am
primit, mi s-a dat” (Eugen Dorcescu, Îngerul Adâncului, Editura
Mirton, Timișoara, 2020, p. 308). Această conlucrare cu harul s-a făcut
păstrând, zi de zi, legătura cu textul sacru, cu lectura lui: „M-am
întors către mine însumi: m-am adâncit în Scripturi. Realitatea este
filtrată, semantizată de ceea ce se petrece în suflet. În juru-mi, aceeași
alergătură stearpă, inutilă” (Ibidem, p. 327). Este o lucrare sfințitoare,
dacă avem în vedere că programul literar al poetului Eugen Dorcescu
a fost nu doar să cultive un stil savant, cu o metrică impecabilă, ci să
mărturisească despre Cuvânt, să spună adevărul: „invocare perpetuă,
uneori disperată (și veșnic încrezătoare) a adevărului divin” (Ibidem,
p. 298).

ISTORIE BIBLICĂ ȘI STIHUIRE DORCESCIANĂ:

„RUGĂCIUNEA REGELUI MANASE”
Stihuitorul Psalmilor biblici, al cărților Pildele lui Solomon și
Ecclesiastul, poetul Eugen Dorcescu, s-a aplecat, cu mare delicatețe,

67
la cumpăna dintre milenii, asupra unui model de căință veterotes­
tamentară: Regele Manase. Cine a fost Manase, a cărui rugăciune
încheie cărțile din canonul Vechiului Testament? Ne reamintește chiar
poetul, într-o notă de subsol la textul biblic versificat: „Stihuire după
ultimul text din Vechiul Testament. Manase a domnit în Ierusalim, între
anii 693 şi 638 î.Hr., iar rugăciunea sa a fost înălţată pe când se afla rob
în Babilon (IV Regi 21; II Paralipomena 33)”.
Căutând în manualele de istoria Vechiului Testament, aflăm, în
detaliu, că Manase a fost rege al Iudeii timp de 55 de ani, în secolul al
VII-lea înainte de Hristos. Vinovat de numeroase crime, rege idolatru
în prima parte a domniei, Manase a ținut la curtea sa vrăjitori și
oameni care practicau magia, după cum citim în cărțile Regilor și ale
Cronicilor (2 Regi 21, 6; 2 Cronici 33, 6). Din pricina lui, locuitorii din
Iuda și Ierusalim au rătăcit, au căzut în idolatrie și au făcut nelegiuiri
înaintea Domnului. Templul sfânt s-a umplut de altare păgâne, în
țară se practica vrăjitoria, se chemau morții și se aduceau jertfe lui
Moloh. Atunci Domnul le-a vorbit lui Manase și poporului său, dar
ei n-au vrut să-L asculte (2 Cronici 33, 9-10). Rege crud și sângeros,
Manase ajunsese să ia viaţa multor oameni care nu-i greşiseră
cu nimic. Istoria însă nu a mai avut răbdare. Căzând în mâinile
asirienilor, Manase a fost pus în lanțuri de aramă și dus în Babilon.
Ajuns la mare strâmtorare și în condițiile unei detenţii cumplite,
legat cu un lanţ de gât şi de glezne, stând permanent aplecat, într-o
cuşcă, în care, oricum, nu putea să se ridice în picioare, aluzie și la
lipsa de verticalitate și la neputința de a mai privi cerul, înfometat și
umilit, Manase a supraviețuit mulți ani în condiții extreme. Aflat în
acest îngrozitor prizonierat, regele decăzut a început să se roage la
Dumnezeul tatălui său, la Dumnezeul cel adevărat, să-I ceară iertare
şi îndurare.

68
 Cu această invocare smerită a Domnului începe Rugăciunea
Regelui Manase. O cităm acum, în versificarea poetului Eugen
Dorcescu:
„Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri,
Care-ai legat, prin poruncă, prin cuvântul Tău, marea,
unde mişună făpturi minunate şi monştri;
Tu, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi-al seminţiei lor
celei drepte,
Tu, Cel ce-ai făcut cerul, cu soare, cu lună şi stele,
şi pământul, împodobit cu-ale munţilor trepte;
Tu, Cel care adâncul l-ai încuiat şi, cu înfricoşătorul
şi slăvitul Tău nume, pecete i-ai pus,
Tu, în faţa Cărúia toate se tem şi tremură foarte,
fiindcă puterea Ta-i de nespus
şi nimeni nu-i în stare să stea dinaintea
strălucitei Tale măriri…”
Invocarea Divinității rezonează cu modelul biblic al rugăciunilor
patriarhilor. Manase Îl recunoaște acum pe Dumnezeul poporului
său, cinstit de înaintașii săi încă de la începuturile alegerii sale:
„Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi-al seminţiei lor celei drepte”.
Acestuia îi sunt adăugate inconfundabilele atribute:
* atotputernicia: „Tu, Cel ce-ai făcut cerul, cu soare, cu lună şi
stele,/şi pământul, împodobit cu-ale munţilor trepte”; „Tu, în
faţa Cărúia toate se tem şi tremură foarte,/fiindcă puterea Ta-i de
nespus”;
* atotștiința: „Tu, Cel care Adâncul l-ai încuiat şi, cu înfricoşătorul/
şi slăvitul Tău nume, pecete i-ai pus”;
* sfințenia: „… și nimeni nu-i în stare să stea dinaintea/strălucitei
Tale măriri”;
* dreptatea și mila: „iar mânia urgiilor Tale e de neîndurat/

69
 preastricatelor noastre, păcătoaselor firi!… /Dar nemăsurată şi
neajunsă este şi mila îndurărilor Tale”;
* răbdarea îndelungată: „Tu eşti Dumnezeul cel Preaînalt,
îndelung-răbdător,/ mult-milostiv”;
* bunătatea: „Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţilor Tale,/ai
făgăduit pocăinţă, iertare/celor ce te-au amărât”;
* milostivirea și iubirea Lui pentru om: „[Dumnezeu] Care
găsit-a cu cale/să se îndure, rău să Îi pară/de rătăcirea sărmanului
om, de firáva-i făptură,/ce se destramă şi trece, ca o umbră solară”;
* blândețea: „Pentru că Tu, Cel Etern, eşti Dumnezeul/celor care
se pocăiesc./Blândeţea arată-Ţi spre mine, nevrednicul,/după
marea Ta milă, către care tânjesc”;
* libertatea: „Şi Te voi preaslăvi, toată viaţa, liber – prin Tine...”
Poetul versifică îndeaproape, într-o tonalitate melancolică, firul
biblic al rugăciunii. După ce sunt enumerate numele și atributele
divine, Manase indică motivele pentru care azi Domnul poate să Se
îndure și de el:
„... Și, milosârd, ai hotărât remuşcare
inşilor căzuţi în păcat, cu ştire sau fără de ştire,
pocăinţă le-ai rânduit, spre limpezire, spre mântuire.
Aşadar, Doamne, Tu, Dumnezeul tuturor celor drepţi…”
Disocierea între păcat și vină, între căderi voite și păcate fără de
voie, știute și neștiute, probează o cunoaștere adâncă a mecanismului
greșelii și al răscumpărării. Privind la nevinovăția drepților, Manase
continuă să invoce mila Domnului: „… nu lor căinţă le-ai pus (lui
Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, care nu Ţi-au greşit), ci mi-ai pus mie,
púsu-mi-ai mie…”
Repetiția, paralelismul sintactic, specific poeziei biblice, accen­
tuează căința. Manase își arată înaintea Domnului nelegiuirile sale:
„Fără număr sunt nelegiuirile mele. Nedreptăţile mele? Nenumă­
rate”. Și iarăși:

70
 „Rele-am făcut, îmi ţin capu-n pământ, n-am loc şi răgaz,
n-am strop de hodină.
Sunt strâns în cătuşe de fier, zilele curg,
dar sufletul nicidecum nu mi se-nlumină.
Te-am mâniat, n-am împlinit voia Ta,
n-am păzit poruncile Tale.
Ba, dimpotrivă, am stârnit urâciuni, am sporit în sminteli,
m-am bălăcit în greşale”.
Punctul culminant al Rugăciunii lui Manase îl constituie strigătul
de iertare. Verbele la imperativ, repetarea lor în construcții paralele
arată smerenia adâncă a regelui căzut în mâinile vrăjmașilor săi:
„Auzi-mă! Glasul meu urcă la Tine din adâncul/cel mai de jos:
Am păcătuit, Doamne, am păcătuit, şi fărădelegile mele
eu le cunosc!
Însă, rugându-te, cer: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă,
nu socoti a mă pierde…
Nu mă osândi să rămân, pentru eternitate zăcând,
în întunericul cel fără nădejde, în abis, sub pământ”.
Conștientizarea căderii, a gravității păcatelor săvârșite, este esen­
ția­lă în iertarea pe care o cere: „Am păcătuit, Doamne, am păcătuit,
şi fărădelegile mele /eu le cunosc!”
Imaginea iadului, a morții și a descompunerii este zugrăvită
dramatic, hiperbolic: „…bezna fărădelegilor mele, mucegăită,
cumplită, ca veninul de verde”; „întunericul cel fără nădejde, în abis,
sub pământ”.
Finalul poemului (și al rugăciunii) întărește atributele divine,
intuiește iertarea și se transformă într-o mulțumire adusă Domnului.
Final de poem care amintește ecfonisul liturgic din cultul creștin:
„Pentru că Tu, Cel Etern, eşti Dumnezeul
celor care se pocăiesc.

71
 Blândeţea arată-Ţi spre mine, nevrednicul,
după marea Ta milă, către care tânjesc.
Şi Te voi preaslăvi, toată viaţa, liber – prin Tine,
viu – întru Tine, smuls din frământare şi chin.
Căci pe Tine Te laudă toate puterile cerului
şi a Ta este slava, în vecie. Amin!”
Răscumpărarea lui Manase este totală și se face cu brațul înalt și
prin neștiuta iertare divină: „smuls din frământare şi chin”.
Reluând firul istoriei biblice, aflăm că pe Manase, cel care s-a
smerit adânc și s-a rugat îndelung, Dumnezeu l-a salvat și l-a întors
la Ierusalim. După anii petrecuţi în grozava cuşcă, mereu aplecat
de spate, la eliberare, coloana lui era încovoiată ca un cerc. Totuşi,
Manase şi-a revenit, s-a îndreptat. Mai mult, a reuşit să redevină
regele Iudeii. Revenit pe tron, Manase a făcut tot ce i-a stat în putință
ca poporul iudeu să se întoarcă la Dumnezeu şi țara să-și recapete
identitatea religioasă firească. Slujirea și devoțiunea lui Manase sunt
pe măsura căderii: cunoscând pe Dumnezeul cel adevărat, regele
a dărâmat toți idolii pe care-i făcuse și a poruncit poporului să-I
slujească lui Dumnezeu. Alături de Zahei vameșul sau de Maria
Egipteanca, Manase reprezintă un exemplu radical de pocăință.
Finalul vieții sale este unul modest: Manase a adormit cu pace în
grădina casei, împreună cu părinții săi, și a fost îngropat „în laturile
casei sale”, în grădina lui Uza.
În rugăciunea de dezlegare, din taina spovedaniei, creștinii pot
auzi cum preotul, rugându-se pentru iertarea lor, invocă în faţa lui
Dumnezeu modele biblice ale căinței:
„Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin prorocul Tău Natan
ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui
şi ai primit rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, Însuţi
şi pe robul Tău acesta..., care se căieşte de păcatele ce a făcut,

72
 primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu vederea
toate cele făcute de dânsul, Cel ce ierţi nedreptăţile şi treci peste
fărădelegi”.
În taina spovedaniei, preotul face referire tocmai la rugăciunea
pe care Manase a rostit-o pe când se afla în robia asirienilor. Această
Rugăciune a Regelui Manase o întâlnim în cultul creștin citită și
la Pavecerniţa Mare, mai cu seamă în Postul Paștilor. Dincolo de
problema canonică, Rugăciunea Regelui Manase este o rugăciune de
mare forţă și este exemplară, pentru că, într-un sens profund, fiecare
dintre noi se regăsește în anumite aspecte din viața lui Manase.
Rugăciunea Regelui Manase, în stihuirea poetului Eugen Dorcescu,
este atât de elocventă, atât de aproape de filonul ei mistic, teologic,
încât, citind-o, o poți considera un îndreptar de spovedanie. Tonul
direct, veridicitatea dureroasă, limbajul cu note arhaice, dar plin de
actualitate, introspecția fină în zona cea mai adâncă a ființei, toate ne
arată că avem sub ochii noștri opera unui poet creștin, deplin ancorat
în Cuvânt și în Scripturile sacre. Lecția acestui poem dorcescian este
că rugăciunea izvorâtă din chinul profund al ființei este ascultată și
auzită de Dumnezeul cel viu, că rugăciunea rămâne singura formă
veritabilă de rezistență și de vindecare, într-o lume asaltată de idoli,
și că ea ne ajută să regăsim chipul cel dintâi, după care am fost zidiți.

73
 II

POEZIA MISTICĂ ORIGINALĂ

PSALMII ORIGINALI AI LUI EUGEN DORCESCU:

UNIVERSUL TEMATIC
Universul poetic al psalmilor originali reuniți în volumul
Aproapele. 111 psalmi și alte poeme (Editura Eurostampa, Timișoara,
2022) este unul grandios, impunător prin diversitatea temelor și
viziunea teologică. Eugen Dorcescu, „văzătorul” care a cercetat
tainele lumii și ale ființei, „hieraticul scrib”, care L-a căutat necontenit
pe „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14), a trăit plenar suferința, a experimentat
singurătatea în mijlocul lumii, întețindu-și, cu fiecare zi și cu fiecare
vers, dorul necontenit după Împărăție. Toate aceste dureri ale ființei,
precum și îndoielile etern umane Eugen Dorcescu le-a exprimat în
versuri de o teribilă profunzime și de o celestă frumusețe. Temele
pe care le vom ilustra vizează condiția umană, implicit cea a poetului:
păcatul originar/ căderea omului, întrebările omului dintotdeauna, suferința
și agonia lui interioară, creația/ lumea lui Dumnezeu, dorul celestelor
zidiri, trăirile mistice și unirea cu Dumnezeu. Le vom aborda și analiza,
așa cum se regăsesc ele în psalmii originali (de autor, nu stihuiți),
cuprinși în volumul Aproapele.

75
 Condiția umană, în toate ipostazele ei, este arhitema psalmilor
dorcescieni, căreia i se subsumează interesante subiecte. Astfel,
interogației „ce este omul?”, prezentă ca un laitmotiv în cărțile
didactico-poetice ale Bibliei, îi găsim corespondente incitante în
poezia lui Eugen Dorcescu, prin raportarea omului la înălțimea
chemării la care el nu a putut să se ridice. Conștient de prototipul
divin din om, Eugen Dorcescu descifrează taina ființei umane:
„Treptat și nespus de/ firesc, am aflat:/ Sunt un duh (și un trup)/
exilat” (Ps. 55). Deși izgonit din Paradis, „cum să-mi deplâng/ acest
tremur adânc” (Ibidem), poetul nu-și pierde speranța mântuirii,
ci caută comuniunea, acceptându-și crucea: „Treptat și nespus de/
firesc,/ numai cu Tine vorbesc./ Mă contemplu-n sfârșit: eu însumi
am fost (și/ accept) răstignit” (Ibidem); „nu e mântuire fără Cruce” (Ps.
109). Toți oamenii resimt această durere a căderii originare și cu toții
sunt „Tragice ființe, vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (Ps.
54). Pentru ilustrarea efemerității condiției umane, poetul apelează
la motivul timpului curgător și al apei care se varsă ireversibil pe
pământ, motiv reiterat în versuri de o uluitoare frumusețe: „… Sunt
însumi esență curgătoare/ Și simt c-așa e bine, deși-i nespus de crud”
(Ps. 59). Motivul apei, ca simbol al trecerii și motivul pietrei, ca semn
al trăiniciei, se împletesc în psalmii dorcescieni, sugerând încleștarea
dintre viață și moarte. „Eu însumi, cel de-acum, acolo sunt/ ca apa
revărsată pe pământ” (Ps. 12). Aluzia biblică este evidentă: „Adu-ți
aminte de Ziditorul tău… înainte ca să se rupă funia de argint şi să
se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme
roata fântânii” (Ecclesiastul 12, 6). Cf. și sentința plină de speranță din
cărțile Regilor: „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ,
care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă
sufletul…” (2 Regi 14, 14).

76
 Poetul se cercetează pe sine cu „adâncă privire” și se numește
„ins de duh și de pământ” (Ps. 106), „Solitar și sărac” (Ps. 37), „o
iederă veche pe/ divinul obstacol” (Ps. 38), „un vas zdrobit” (Ps.
78), „un izvor de plasmă și de sânge” (Ps. 109), „făptură de/ duh și
pământ” (Ps. 73), „o statuie/ de piatră bătrână,/ mâncată de valuri,
cu/ condeiul în mână” (Ps. 64), „Singur … /Precum un râu uitat pe-
un rest de prund” (Ps. 99). Nădejdea poetului e deplin ancorată în
cuvântul divin: „sunt/ viu doar prin Tine” (Ps. 70). Dedicat unui crez,
„Vechi diac, întomnat” (Ps. 66), poetul are conștiința chemării sale:
„Eu Te-aștept de demult, de copil” (Ps. 106). Misiunea la care a fost
chemat e una profetică în spațiul literaturii: „De copil/ și până devine
cenușă,/ scriitorul trăiește, vrea-nu vrea,/ în exil” (Ps. 101). Tensiunea
la care viețuiește este aceea a unui mărturisitor: „Acolo-mi duc
veghea și/ somnul,/ între spaime și tremur/ a vrut să stau Domnul”
(Ps. 80). Scribul trăiește ca un anahoret, departe de frământările și
deșertăciunile omenești, pentru a se apropia de Aproapele în care se
străvede Hristos: „N-am vrăjmași. I-am/ iertat, i-am uitat./Prieteni
n-am. Au/ plecat./ Prietenul meu credincios,/ multiplicat, neștiut,/
e acela-n Hristos” (Ps. 34). În finalul volumului, subiectul liric este
atent, veghetor, prezent, în așteptare sfântă: „… m-am sustras
somnului,/ Eu, scrib umil, în cancelaria Domnului” (Ps.111), Căruia
Îi aduce și-I închină totul: „bucuria,/ nădejdea, plânsu-mi” (Ps. 103).
Dintru început, lumea creată de Dumnezeu a fost „bună foarte”
(Facerea 1, 31). Omul primordial, inocent ca un copil, avea însă statura
duhovnicească deplină și ar fi putut să înțeleagă, contemplându-și
darurile, slava pe care o primise de la Creatorul său. De aceea omul,
cununa creației divine, a fost binecuvântat de Dumnezeu „să crească
și să stăpânească pământul” (Facerea 1, 28). Tema păcatului originar
și a consecințelor acestei căderi este prezentată în diverse maniere
în psalmii din volumul Aproapele. Bunăoară, descriind inocența și

77
credința simplă a unui copil, Eugen Dorcescu trimite, aluziv, la starea
paradisiacă: „un copil e-o ființă/ aparte./ El nu crede – ca mine, ca tine
– /că totul sfârșește prin moarte” (Ps. 15). „El nu știe că-i om muritor./
Universul întreg, pentru el, e și/ blând, și frumos, și ușor”. Psalmul
15, de „o sfântă simplitate”, aminteşte și de convorbirea tainică a lui
Iisus cu Nicodim (Ioan, cap. 3). Ieșit din comuniunea cu Dumnezeu,
omul și-a ratat ținta: „Doar atunci, când, crescând, am/ greșit,/ doar
atunci, ca Adam,/ am aflat. Și-am murit” (Ps. 15). Pierzând sfințenia
și cinstea cea dintâi, omul tulbură întreaga creație și devine o ființă
căzută: „Rămâi ce ești: Făptură de pământ/ Mai crudă și mai tragică-
ntre toate!” (Ps. 1). Tot echilibrul vieții s-a alterat, iar lucrurile și-au
pierdut semnificația lor dintru început: „Totul e invers. Nimic nu
mai e. Viața nu-i/ viață. Moartea nu-i moarte. Arta nu-i artă” (Ps. 98).
Cu o precizie de seismograf, teribilă și neiertătoare, poetul scrutează
adânc efectele devastatoare ale înstrăinării de Dumnezeu asupra
echilibrului interior al ființei: „Te macină-ndoiala, deprimarea/ Și
crima, și minciuna” (Ps 1). Dacă primul psalm biblic este unul de
bucurie și binecuvântare, o adevărată bunăvestire pentru omul
virtuos: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor!”
(Psalm 1, 1), primul psalm original al lui Eugen Dorcescu se situează
la antipod. Poetul deplânge căderea omului și înstrăinarea lui de
Dumnezeu. Ultimele versuri al primului psalm dorcescian sunt
memorabile, căci lasă loc speranței mesianice: „O, blestemat să fii că
te-ai pierdut!/ Și lăudat Acel ce nu te pierde!” (Ps.1).
În psalmii săi originali, poetul Eugen Dorcescu adună întrebările
omului dintotdeauna privind rostul lucrurilor, își exprimă îndoielile
și temerile care-i macină liniștea și-i amplifică agonia. „Câte din cele
văzute/ (oameni, și case, și flori, și copaci)/ sunt acum dispărute?”
(Ps. 31). Întrebări simple, prin care suntem îndemnați să reflectăm la
vremelnicia vieții noastre. Poetul este conștient de reazemul pe care-l

78
află în Ziditorul Său: „De n-aș nădăjdui în/ Tine, m-aș întreba:/ Ce-am
să fac?/ Sunt împresurat de vrăjmași,/ sunt lăsat deoparte, sărac” (Ps.
45). Inechitatea, vrăjmășia prietenilor și lipsa unei ordini în rosturile
vieții îl determină să se întrebe, cu durere neschimbată: „Unde mi-e
locul sub lună, sub soare?/ Unde mi-e chipul prin noianul de chipuri,/
Învârtejite, ciuntite, ca-n clipuri?” (Ps. 111). O altă întrebare grea, de
al cărei răspuns atârnă toată truda omului sub soare este: „Ce și cât
știm?” (Ibidem). Uimit de chemarea și de înzestrarea sa, autorul își
recunoaște singularitatea între confrații de breaslă: „Iată-mă, dar,/
călător solitar,/ fără desagă, fără toiag,/ fără popas, lângă/ prag,/ doar
cu o singură haină,/ mergând înspre și/ dinspre/ cetatea de taină” (Ps.
46). Asemenea ucenicilor lui Iisus, auster și fragil, acesta realizează
înălțimea chemării sale și se întreabă smerit și uimit: „Nu cumva
mă înșel?/ Cine-s eu să mă/ caute El?” (Ibidem). Neînțelegând taina
suferinței, poetul se întreabă: „M-am întrebat mereu de ce și cine/
M-a fost lovit cândva atât de crunt:/ Cel Veșnic? Să m-arate așa cum
sunt?” (Epilog). Asemenea psalmistului biblic, care, târziu și el, „a
înțeles sfârșitul celor răi” (Ps. 72, 17), și poetul a primit, prin Duhul,
răspuns la întrebările sale: „Vrăjmașu-a fost: Cel Rău și Cel Mișel,/
Înfuriat pe Laudele Tale” (Epilog). Încredințarea primită, și anume
aceea că Domnul a vegheat alături de el în toate îndoielile, spaimele
și suferințele sale, i-a adus multă pace: „Acuma știu. O liniște adâncă/
Vestirea mi-a adus. Sunt izbăvit/ De gheara ce atunci m-a nimicit…”
(Ibidem).
Suferința omului, chinurile ființei, lupta cu trupul, cu patimile
lui, asceza, zbuciumul interior, spaima însingurării și iminența
morții sunt teme care, de asemenea, traversează întregul volum al
psalmilor dorcescieni. Timpul petrecut fără simțirea Prezenței se
scurge golit de sens pentru făptura suferindă: „S-a scurs un an de
atunci?” (Ps. 4). Fără Dumnezeu, „omul își duce în cârcă,/ tot mai

79
greu, și mai greu,/ istoria moartă” (Ps. 98). Motivul timpului mort,
fără sens și forță creatoare, apare în mulți psalmi. Condiția umană
căzută suportă greu povara propriei istorii: „Un an s-a dus. Un
altul reînvie/ Din timpul cât de viu, atât de mort.” (Ps. 4). Ca mai
toți psalmii originali, versurile finale conțin o invocație, un strigăt de
ajutor, o rugăciune de izbăvire: „Tu, ce m-ai scos o data din abis,/ Nu
mă uita, Yah Elohim, mă scapă!” (Ibidem).
Lupta dintre suflet și trup, căderea în trup generează suferință
și zbucium interior: „… nu pot, ca Avram, să mă rup/ de-amintiri,
de rudenii, chiar de/ propriu-mi trup./ (Că) nu pot părăsi straiul
meu/ omenesc” (Ps. 14). Concluzia acestei lupte pentru despătimire
este că omul nu se poate mântui singur: „Desfă-mă Tu, rogu-Te, cu
sfintele-Ți chei./Hai, ia-mă! Nici tu nu mă vrei?” (Ps. 16). Psalmul
18 zugrăvește un veritabil tablou impresionist al solitudinii ființei:
„Înconjurat de vaiere și vânt,/ Sunt singur între boltă și pământ”. Dar
această trăire nu e singulară, ci o deslușește și în viețile celorlalți:
„Și-asemeni mie-i singur fiecare” (Ps. 18). Pentru a implora mila
divină, poetul amintește Creatorului efemeritatea „omului de lut”
în raport cu slava divină și Îl strigă: „Adună-ne! Ajută-ne! Te-ndură/
De nesfârșita inimii tortură” (Ps. 18). Invocația din finalul psalmului
este covârșitoare prin tensiunea lirică a expresiei: „Ci vino, Elohim,
nu zăbovi/ Și pune capăt brusc, definitiv, / Cumplitului supliciu de-a
trăi!” (Ibidem). În Psalmul 48 eul liric se roagă, asemeni psalmistului
biblic, „cu zdrobire de inimă”, și cere restaurarea ființei și izbăvirea
de acest trup muritor: „Călăuzește-mă Tu!/ Poate-auzi cum te strig./
Poate vezi cum Te-aștept”. Suferința devine asceză și despătimire:
„mi-a-nflorit, așteptând,/ o cruce de sânge pe piept” (Ps. 48).
Într-un singur psalm poetul evocă întru totul abisal locul „de
chinuri/ eterne, pe care/ noi l-am ales” (Ps. 51). Este un psalm greu,
tenebros, care arată în ce constă dimensiunea tragică a condiției

80
umane: refuzul iubirii. Acest păcat greu, împotriva Duhului Sfânt,
ilustrează: „Adevărata,/ singura sărmanului om tragedie”, care
constă în „refuzul accesului la/ Împărăție” (Ps. 51). Înzestrat cu
libertate și purtător al chipului dumnezeiesc, omul, în deplină
cunoștință de cauză, își periclitează veșnicia: „Refuz pe care chiar el/
îl alege,/condus de diabolica/ trupului lege” (Ps. 51). Este un poem
fără speranță, care sugerează căderea definitivă din abis în abis,
„lunecând, din durere-n/ durere, din regres în / regres”. Durerea
este sfâșietoare, pentru că lipsește intervenția divină: Atotputernicul
respectă libertatea omului și nu-i forțează alegerile.
În psalmii care oglindesc agonia ființei umane, și natura, și
creația traversează aceeași stare de descompunere și decădere.
Astfel, în paralel cu eroziunea spirituală, natura rezonează cu starea
de spirit a eului liric. Întâlnim, pe diverse paliere, imagini morbide
ale descompunerii universului fizic: „Ploaie nocturnă și neagră”
(Ps. 19), „Toamna hidoasă, toamna descărnată” (Ps. 20), „același
soare livid” (Ps. 39), soarele care, din astru luminos și dătător de
viață, devine „fiu al infernului” ce „m-a torturat îndelung” (Ps. 43).
Zilele toride, ca într-un final al istoriei, sunt prezentate în imagini
apocaliptice: „Amurgul, ca un balaur de/ foc, varsă din gușă/ aburi
aprinși,/ nori răsfirați/ de cenușă” (Ps. 70); „păsări nu-i cântă, în zori,
în amurg, câinii/ nu-l latră;/ pâinea își coace otrava pe câmpuri/ de
flăcări/ ca pe-o apocaliptică vatră” (Ps. 98). Chiar și într-un univers
decăzut, Poetul are puterea să recunoască, în acest amalgam de
cenușă și foc, prezența Duhului și se ridică întărit: „…lovit până-n
miez,/ mă-nfior./ Mă-nfior și mă/ scutur de teluricul praf. / Vântul.
Duhul. Ruah” (Ps. 76). Apele dătătoare de viață apar în alternanță cu
apele moarte, setea trupului este distinctă de cea a duhului (Ps. 52),
iar focul pustiitor este înlocuit de focul sacru. La vremea cuvenită,
Duhul Sfânt înnoiește și preschimbă întreaga făptură: „Mori și tu. Ai

81
să vezi/ cât de greu vei purta învelișul/ de foc sau pământ./ Și cât de
ușor înviezi” (Ps. 6).
O altă temă frecventă în psalmii originali dorcescieni este
imaginea împărăției celeste și dorul de a o pregusta încă de aici.
Împărăția se aseamănă, întrucâtva, prin liniște și armonie, cu
Grădina Edenului: „Ne-apropiem treptat de primăvară,/ Ca de-un
liman dorit, ca de-un ostrov./ Cu pomi de-argint, cu flori și păsări
mov,/ Într-un miraj de suflete ce zboară” (Ps. 3). Evocând această
lume mirifică, poetul are un sentiment de acasă și se întreabă uluit:
„De unde știu tablourile-aceste?” Nostalgia pierdutei grădini este
una colectivă, ancestrală, prezentă în fiecare dintre noi. Din acest
motiv, se folosește pronumele personal la persoana I, numărul
plural: „Și totuși, amintirea nu ne minte/ Am fost cândva acolo
și-am văzut” (Ibidem). Misterul morții este vizibil în toată creația,
pornind de la o, aparent, neînsemnată frunză: „Ia o frunză în palmă
și vezi/cum se sting, sub culorile zilei,/ vinișoarele-i verzi…” (Ps.
6), iar miracolul învierii trezește din amorțirea ființei orice om,
oricât de aspiritual ar fi el: „Învierea din morți/ ne-nfioară, oricât/
am fi de lumești, de/netoți,/ de roboți” (Ps. 6). Îmbătrânirea fizică
aduce cu sine, surprinzător, o înnoire a ființei: „Din râu mă privesc
pietrișuri/ bătrâne, cărunte./ Sunt tot mai departe de mare, tot/
mai aproape de munte” (Ps. 7). Muntele, ca simbol al ascensiunii
spirituale, tărâm al marilor revelații biblice, îi prilejuiește poetului
o invocație: „Adă-mă, Doamne, pe muntele Tău,/ lângă norul/ ce-și
desfășoară în jurul pantelor repezi/ fuiorul” (Ps. 7). Intuirea morții
ca glorie, ca semn al Învierii trupurilor, este ilustrată în invocația
din finalul Psalmului 7: „.. adă-mă dincolo, ca să fiu viu în / sfârșit, să
rămână,/ jos, printre iarbă,/ și oameni, și flori,/ pumnul – ce-am fost
– de țărână”. Dorul de Dumnezeu se manifestă prin recunoașterea
propriei nimicnicii: „… nu pot (nici nu vreau) să-nțeleg, să socot/

82
ce se-ntâmplă cu infimul grăunte/ sau cu marele munte,/ sau cu
marele tot” (Ps. 10). În această stare de smerenie, de recunoaștere
a propriilor limite în cunoaștere și pătrundere a rosturilor creației,
eul liric are nostalgia genuină a unei armonii primordiale, care să
fie, măcar în vis: „Aș dori să visez că înot,/ în fluviul Tău sfânt”
(Ibidem). În acest topos sacru, „în inima chiar a/ Edenului Tău”,
toate calculele omenești devin derizorii, singura dorință rămâne
deplina comuniune cu Dumnezeu: „Să nu-ntreb, să nu știu/ dacă-s
mort, dacă-s viu,/ să simt numai cum curg/ dinspre mine-nspre
Tine, ca/ un râu în amurg” (Ibidem). Vietățile din acest topos sacru
au acea nevinovăție paradisiacă, iar unirea creației cu Creatorul,
într-o adevărată sinergie mistică, amintește deopotrivă de miturile
antice mesopotamiene și de budismul străvechi: „Eu să curg și tot
eu să/ înot,/ pe sub frunze de lotus,/ unde-și află culcuș/ Behemoth”
(Ibidem).
Trăirile mistice sunt dezvăluite delicat, însă cu o extraordinară
forță de expresie. Astfel, într-o stare de luciditate și de profundă
„luare aminte la sine”, psalmistul percepe o legătură tainică, o
prezență: „ceva ce în mine sfârșește și la Tine începe” (Ps. 40). Mai
mult, și natura trăiește elocvent această atotprezență a Ființei în
creație: „Te evocă./ Orice son, orice scoarță de/ ulm, sau aromă, sau/
orice culoare…” (Ibidem). Nu mai există nicio limită între regnuri:
„totul mă rănește adânc/ și mă doare” (Ibidem). Poetul, atingând
o trăire spirituală inefabilă, resimte Prezența divină în însuși
apofatismul ei paradoxal: „totul atinge inima mea,/ zi și noapte
atentă,/ la această prezență,/ cea mai prezentă din toate/ fiindcă
pare/ absentă” (Ibidem). În această taină a „Prezenței ca absență”,
cuvintele omenești nu pot descrie intensitatea trăirilor: „Doamne
Iisuse,… sufletul meu, oricât ar/ vorbi, nu află-ndeajunse/ suspine”
(Ps. 25). În încercarea de a descrie aceste trăiri mistice, „Cuvintele

83
pier./ Gândul/ însuși se pierde,/ ca bruma, ca roua,/ în zori, peste
pajiștea/ verde” (Ibidem). Să fi ajuns oare poetul la experiența plină
de lumină a rugăciunii, la acele stări inefabile, pe care doar Domnul
le știe? Nu știm! Cert este că, în această „călătorie spre locul inimii”
(Vasile Voiculescu), Eugen Dorcescu se învecinează cu marii poeți
mistici: „Ființa nu află limbaj, /inima însăși răsufletu-și/ ține./ Cum
să Te chem? Cum/ să m-auzi?/ Ia-mă la Tine!” (Ps. 25).
O experiență similară, copleșitoare, a „prezenței neprezențelor
Tale” (Ps. 33), devine tot un prilej de experimentare a unei uniri mistice:
„Vin către Tine,/ înconjurat de/ străfulgerări, de lumine,/ vin, cu/
zdrobire de suflet, cu/ zdrobire de inimă./Îndură-Te! Ține-mă…” (Ps.
33). Acest psalm comunică, la nivel intertextual, cu poezia Prizonierul,
a poetului Vasile Voiculescu. Același final apoteotic, aceeași experiență
inefabilă de lumină: „ – Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te
ţin prizonier…/ «– Bine», zâmbi El, «ţine-Mă o clipă»/ «– Ah», gemui,
«pier…/O clipă, inima mi se făcuse Cer»”. O stare de beatitudine care
se întinde și asupra creației, o stare de liniște și deplină comuniune în
rugăciune, o regăsim și în Psalmul 59 al lui Eugen Dorcescu: „Pe șesuri
roua scade. Pâraie curg în văi./ Se-nalță ziua iară și iarăși se înclină./ Și
rouă, și pâraie, sub marea de lumină,/ Sunt lacrimile mele ce curg din
ochii Tăi”.
În ciuda trupului care devine tot mai neputincios: „Vine
iarna. Se simte/ înghețatul ei dinte/ cum ne-nțeapă scheletul”
(Ps.71), duhul este ostenitor și tânjește spre unirea cu Dumnezeu:
„Totuși, hai înainte/ spre luminile sfinte,/ ce ne vin, din nelume,
din/ privirile Tale, / preabune Părinte” (Ibidem). În aceste lumini,
poetul găsește Adevărul, „unde/ da este da și nu este nu” (Ps. 75);
în lipsa Logosului divin, lumea își pierde sensul și rațiunea de a fi:
„Altfel, totul nu-nseamnă nimic./ Chiar nimicul nu știe ce vrea./
Existența, bob sterp, fără spic,/ E-o povară dementă și rea” (Ps.

84
106). Ca un înțelept și fin cunoscător al semnelor naturii, poetul
veghează: „Azi-noapte, luna,/ pe cerul senin,/ strălucea insistent,
arzător,/ ca un spin” (Ps. 97). În experiența sa mistică, natura îi este
alături. Adeseori, contemplă lucrarea Domnului în viața sa: „Dar,
ce blând!, mâna Ta/ rana minții mi-a uns,/ m-a cules, ca pe-un pumn
de pământ,/ m-a-nvelit/ și-am dormit/priveghind…” (Ibidem).
Jocul de cuvinte continuă, până la un punct, să descrie experiența
rugăciunii neîncetate: „și-am vegheat/ dormitând” (Ibidem). De la
un anumit stadiu al experienței spirituale, poetul, mai presus decât
poate exprima în cuvinte, și-a găsit liniștea „în lumina eternă ce
ești/ și-n întunericul Tău nesfârșit” (Ibidem).
Psalmilor cuprinși în volumul Aproapele… li se alătură încă patru
poeme din același registru, al poeziei mistice: Ermitaj, Visul sacru,
Aproapele și Zefirul. Toate sunt poeme emblematice, capodopere ale
maturității, poeme recente, care vorbesc despre extazul apoteotic,
în iubire, în creație, în cunoaștere, în mistică, semnalând înălțarea
cvasi-deplină. Surprinzător este faptul că cei mai mulți dintre
psalmii originali au fost scriși de Eugen Dorcescu între anii 1994-
1998-2000, în urmă cu mai mult de două decenii. La acea vârstă
frumoasă, a tinereții, Poetul avea o asemenea profunzime a
trărilor spirituale și o asemenea forță de expresie! Aflat acum la
anii senectuții și în apogeul cunoașterii și al elanului mistic, Eugen
Dorcescu scrie, după două decenii de la acești psalmi originali,
poemul Aproapele, corolar al înțelepciunii dobândite de-a lungul
vieții sale, și adresează, asemenea Ecclesiastului, o chemare „fraților
săi”, aflați într-un perpetuu „zbor vid, alergătură în zadar”: „Voi,
frați nefericiți preafericiți,/ Ce vă-ntrebați și căutați mereu!/ Vă
chem pe culmea sufletului meu./ O, dac-ați ști, dac-ați putea să știți/
Ce viu și ce concret e Dumnezeu!”

85
 LEVIATANUL
PROLEGOMENE
Leviatanul este o creatură fabuloasă din mitologia feniciană,
„un monstru al haosului primordial”.28 Prezent și în cosmogoniile
babiloniene, el este zeița Tiamat, reprezentată de un dragon care, cu
forța sa colosală, a supus marea. Tiamat este nu doar zeița haosului
divin, ci și creatoare a universului, a cosmosului și a altor zeități.29
În tradiția biblică, leviatanul este descris ca fiind o fiară imensă,
monstruoasă, ce trăiește în adâncurile oceanelor și este asociată
uneori cu forțele haosului și ale răului. Menționat în Biblie, în Cartea
lui Iov, în Psalmi, în Cartea lui Amos și în Apocalipsă, înfățișarea sa
diferă de la imaginea șarpelui încolăcit, la cea de balaur, crocodil
și monstru marin. În general, leviatanul este considerat un simbol
al amenințării și al puterii ce nu poate fi controlată. Creatură a
întunericului și a distrugerii, leviatanul trebuie înfrânt de forțele
divine ale ordinii și ale binelui. Reprezentările și semnificațiile
acestui leviatan au fost subiecte de discuție și de analiză în teologie,
literatură, filosofie și psihologie. De-a lungul istoriei, unele tradiții
interpretative consideră leviatanul ca fiind o metaforă pentru forțele
naturii sălbatice și necruțătoare, în timp ce altele îl văd ca pe un
simbol al energiilor demonice sau al răului cosmic.
În general, leviatanul este un element important al simbolismului
religios din Biblie și din alte scrieri antice. În textele Vechiului
Testament, mai precis în Cartea lui Iov, la capitolul 41, găsim un tablou
hiperbolic al acestui animal mitologic: „Poţi tu să prinzi leviatanul
cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară? Vei putea tu să-i vâri în
nas o trestie sau să-i găureşti falca cu cârligul? Îţi va face el multe
28
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.2, Editura Artemis,
București, 1995, p.214.
29
Ibidem, p. 215.

86
rugăminţi şi îţi va spune el lucruri drăgălaşe? Ori va face cu tine
legământ şi-l vei lua la tine rob pe toată viaţa? Te vei juca tu cu el,
cum te joci cu o pasăre, sau îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?”
(Iov 41, 1-4). Descrierea leviatanului se continuă cu prezentarea forței
sale colosale, căreia omul nu i se poate împotrivi: „Vei putea tu să-i
găureşti pielea cu săgeţi şi capul cu cârligul pescăresc? Ridică-ţi
numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o
vei mai începe niciodată! Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti
în izbândă; numai înfăţişarea lui şi te dă la pământ” (Iov 41, 7-9).
Cartea lui Iov dedică un întreg capitol zugrăvirii leviatanului
în raport cu nimicnicia omului în fața forței acestuia. Descrierea
leviatanului din Cartea lui Iov este o extrapolare a unui dialog
incredibil desfășurat între Dumnezeu și Iov, greu încercat în credința
sa. Iar dacă leviatanul, acest monstru marin, imposibil de capturat,
inspiră omului atâta groază, cine îndrăznește să judece planurile
divine ale Celui Preaînalt fără să se cutremure de maiestatea divină?
Textul următor ilustrează, într-o gradație ascendentă, trăsăturile
leviatanului, ca reflex al atotputerniciei divine. „Cine este atât de
nechibzuit încât să-l întărâte? Cine va îndrăzni să dea piept cu Mine?
Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot
ce se află sub ceruri este al Meu. Cât despre leviatan, voi vorbi despre
mădularele lui şi despre tăria lui şi despre frumoasa lui întocmire.
Cine a ridicat pulpana din faţă a veşmântului lui şi cine poate
pătrunde în căptuşeala armurei lui?” (Iov 41, 10-13). În versetele
următoare se acumulează o pleiadă de comparații, epitete, metafore
și metonimii, figuri de stil ce ilustrează construcția magnifică și
forța uriașă ale leviatanului: „porțile gurii”, „spinarea … ca un șirag
de scuturi”, „ochii roșii … ca pleoapele zorilor”, „răsuflarea … de
cărbuni aprinși”. Și chiar dacă ochii și corpul leviatanului „împrăștie
lumini”, numai Dumnezeu poate stăpâni o asemenea făptură.

87
 Referiri la leviatan se întâlnesc în Psalmii biblici: „Tu ai despărţit,
cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă”
(Ps.73, 14). Tot „balaur” este numit leviatanul și în Psalmul creației,
care se citește în fiecare seară, la vecernie: „Marea aceasta este mare
şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici
şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca
să se joace în ea” (Ps. 103, 26-27). Balaurul este nu doar leviatanul,
în varianta de monstru marin, ci și monstrul fluvial, crocodilul din
Nil, o amintire sumbră a evreilor aflați pentru câteva secole în robia
egipteană. Această creatură misterioasă și gigantescă va fi învinsă
în ziua mâniei Domnului: „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu
sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care
fuge, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (Isaia
27, 1). Luptele cu haosul și forțele răului din mitologiile feniciene
sunt mutate într-un timp istoric, al Exodului, după cum apreciază
Maurice Cocagnac: „balaurul, ascuns în fundul abisului, este învins
în momentul traversării Mării Trestiilor30, când Israel este dezrobit”.31
În sprijinul acestei afirmații, istoricul francez aduce ca mărturie
un text din cartea profetului Isaia: „Ridică-te, scoală-te, îmbracă-te
cu tărie, braț al Domnului! Înalță-te ca odinioară, ca și în veacurile
trecute! N-ai zdrobit Tu pe Rahab și n-ai spintecat Tu balaurul? Nu
ești Tu, oare, Cel care ai secat marea și apele adâncului celui fără
fund, Cel ce adâncimile mării le-ai prefăcut în cărare largă pentru cei
răscumpărați ai Tăi? (Isaia 51, 9-10)”.
Psalmii, Cărțile profeților Isaia și Amos, Cartea lui Iov și Apocalipsa
contribuie, cu aceste mențiuni, la conturarea imaginii leviatanului
drept o creatură misterioasă, asociată deopotrivă cu forțele naturii
sălbatice și cu puterea lui Dumnezeu de a stăpâni universul. Din
30
Marea Roșie, n.n.
31
Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice, Editura Humanitas, București, 1997,
p.186.

88
literatura sacră, leviatanul a devenit sursă de inspirație pentru
multe opere și creații culturale. În literatură și filosofie, o serie
de autori au abordat tema leviatanului, fie ca subiect central, fie
ca imagine simbolică. Astfel, Thomas Hobbes, filosof englez, în
lucrarea sa Leviatanul (1651), prezintă imaginea statului dominator
ca un leviatan, metaforă pentru un guvern puternic, tiranic și
autoritar, care menține ordinea socială, „vrând să domine trupurile
și conștiințele”32. Poetul englez John Milton menționează leviatanul
în lucrarea epică Paradisul pierdut (1667). În această operă poetică,
el descrie lupta leviatanului împotriva îngerilor lui Dumnezeu.
Herman Melville, în romanul Moby Dick, face referiri la leviatan,
iar mult râvnita balenă albă, ce nu poate fi capturată, Moby Dick,
este, de asemenea, asociată cu leviatanul și cu forțele naturii
imprevizibile și periculoase. În fine, Paul Auster, în romanul
Leviatanul (1992), ne oferă povestea unui scriitor ce începuse să
primească, în mod inexplicabil, cărți anonime, scrise de cineva
care se părea că îi cunoaște viața intimă. Romanul explorează teme
precum identitatea în raport cu alteritatea, controlul relativ asupra
propriei vieți, destinul omului fiind ipostaziat prin metafora
leviatanului, simbol al forțelor misterioase ce invadează ori
controlează subtil viața personajelor. Leviatanul, cu semnificațiile
sale ambivalente, rămâne o sursă bogată de inspirație și o „piatră
de încercare” pentru literatura, psihologia și filosofia modernă.

LEVIATANUL LUI EUGEN DORCESCU (2022)

Leviatanul, volumul de versuri al poetului timișorean Eugen
Dorcescu, a apărut în anul 2022, la Editura Eurostampa din
Timișoara. În preambulul prezentării acestui volum, Mirela-
Ioana Dorcescu nota cu admirație: „Eugen Dorcescu a scris foarte
32
Ibidem, p.215.

89
mult. Ceea ce a publicat e un vârf de aisberg. Suficient pentru a
impune un mare scriitor, recunoscut drept mistic profund, abisal,
poet metafizic și religios, deopotrivă român și european”.33 Soția
poetului rememorează, în această prefață, veritabil document
de istorie literară, cum manuscrisele poetului, riguros datate
și semnate, legate și păstrate în dosare și în cutii, își așteptau, în
tăcere și cumințenie, timpul publicării lor pentru o binemeritată
istorie literară și pentru „o îndreptățită posteritate”. Aceste poeme
uitate, rânduite de poet, din anul 2015, „cu o disciplină infailibilă”34,
care acoperă, conform datării, intervalul 1980-2022 al creației
dorcesciene, își așteptau ieșirea la lumină. Și astfel a venit și
vremea recuperării, cu pasiune și responsabilitate literară, de către
soția poetului, doamna Mirela-Ioana Dorcescu, a manuscriselor
olografe din imensa opera submersa, texte care au alcătuit Leviatanul,
„grandios volum al senectuții și al sublimei cunoașteri a lumii
din noi și din adâncul nostru”. Acest volum de poeme, afirmă
Constantin Stancu, „transmite un mesaj despre lume, despre sine,
despre lucrarea Creatorului cu Universul, despre frumusețea și
armonia artei, despre speranță și moarte, despre finalul unui ciclu
și începutul altuia. Prin poemele recuperate, aparent uitate, avem
oglinda vremii în carnea și în mintea scriitorului, receptor acut,
aflat într-un trup fragil și trecător. O lume se stinge, o cultură,
considerată solidă, se clatină, limbajul se clatină, timpul devine
tot mai puțin, echilibrul precar al societății este zguduit, cetatea
tremură. Orașul, altădată arcă a vieții, a devenit străin, rudele și
prietenii sunt alții, ei reprezintă pe cel de departe. La această criză
se adaugă criza serenității, ființa fragilă își pierde tezaurul de timp
acordat, vechile senzații, sentimente, dorințe s-au topit, rămâne
33
Mirela-Ioana Dorcescu, Povestea manuscriselor dorcesciene, prefață la volumul
Eugen Dorcescu, Leviatanul, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, p.11.
34
Ibidem, p.12.

90
ființa racordată la Creator, esența, chipul, rezervorul de eternitate,
abisul ca prezență certă”.35
Titlul Leviatanul este deopotrivă misterios și încărcat de
semnificații. Volumul are ca motto un text din Cartea lui Iov (41, 1, 10),
în care este descrisă tăria incredibilă a leviatanului. Constantin Stancu
aprofundează pentru lectorul modern acest titlu alăturat sugestivului
text profetic așezat de Eugen Dorcescu înaintea prologului și
decriptează semnificațiile lui adânci: „… titlul brutal de adevărat,
ce transmite, prin sugestie, măreția creației, măreția omului. Este
sigiliul divin. Motto-ul este preluat din Iov și reține, pentru cititorul
atent, enunțuri decisive: «Poți tu să prinzi leviatanul cu undița, ori
să-i legi limba cu o sfoară?… Cine este atât de nechibzuit, încât să-l
întărâte? Cine va îndrăzni să dea piept cu Mine?»… Este răspunsul
lui Dumnezeu la trecătoarele lamentații ale lui Iov și ale prietenilor
săi. Prin acest răspuns, omul este scos din cercul lui îngust și i se
arată miracolul Creației, omul încrustat în zidul acesteia, un om de
carne. Dumnezeu a creat lucruri mai mărețe și mai puternice decât
omul fragil, cel care se consideră pe sine mai presus de ambianță.
Este un răspuns brutal, perfect adevărat, un semn pentru muritor. El
trebuie să se supună, altfel leviatanul va face judecata…”36
Studiind structura și compoziția volumului Leviatanul, Silvia-
Gabriela Almăjan observă „echilibrul clasic în structurarea acestui
volum: un poem prolog – Diacul – este urmat de CAMELOT, secțiune
ce cuprinde șaisprezece poezii, NUNC FLUENS, cu douăzeci și cinci
de poeme, NUNC STANS, cu patruzeci și unu, DE SENECTUTE,
cu cincisprezece, Epilog 1- Leviatanul, Epilog 2 - Pavilionul și o fișă
bibliografică (…)”. Poemele sunt pline de vitalitate, au prestanță,
35
Constantin Stancu, Cu leviatanul pe umeri, articol apărut în publicația online
Armonii Culturale, link https://armoniiculturale.ro/constantin-stancu-cu-leviata-
nul-pe-umeri/
36
Ibidem.

91
sugerează putere și, afirmă autoarea, „îndrumă spre abordarea
abisal-existențială a textelor”.37 La rândul său, Zenovie Cârlugea
identifică în acest volum o condensare a temelor poeziei dorcesciene
într-un registru stilistic superior. „Structurat în patru cicluri (volete
lirice), volumul esențializează, desigur, problematica imaginarului
poetic, dezvoltată de-a lungul întregii creații. Astfel că, dacă ciclul
CAMELOT (și nu numai) trimite la decorul, toposul, figurile și
arhitectura medievalizantă dintr-o anume parte a poeziei (Decor,
Turnirul, Trubadurul, Perla…), NUNC FLUENS și NUNC STANS
rezonează perfect cu lirica de meditație filosofică și de trăire creștină
întru numele unui Dumnezeu salvator, autorul fiind unul dintre poeții
creștini de autentică și înaltă vibrație (a se vedea paginile din cele două
volume ale Jurnalului din 2020, lămuritoare în sens programatic).
Ideea ordonatoare a imaginarului liric merge pe filosofica viziune
a antinomiilor imaginare (Gilbert Durand, radiografiind structurile
antropologice ale imaginarului, îi zicea «armonia contrariilor»), mai
exact pe relația dintre «curgerea» heracliteană a vieții și «prezentul
etern», continuu, în care se rostogolește, neobosită, existența…”38
Poemul Diacul, prologul volumului, evocă neîntrerupta tradiție
cărturărească, literară, din familia lui Eugen Dorcescu. Blândul condei
al poetului, moștenit și transmis de-a lungul multor generații, își
recunoaște precursorii simbolici: penița, securea, plugul, sabia,
lancea, toți având un rost comun: cultivarea valorilor materiale și
spirituale, menținerea vie a unei conștiințe culturale și transmiterea
acestor valori mai departe, peste generații. Veritabilă ars poetica,
Zenovie Cârlugea vede în Diacul, „piesa inaugurală a volumului
(datată 12.12.1999 – 11.07.2022), un fel de „prolog” , în sensul unui
37
Silvia-Gabriela Almăjan, Leviatanul lui Eugen Dorcescu, articol apărut în Revista
„Actualitatea literară”, nr 121 din nov-dec 2022, link https://arhiveliterare.blo-
gspot.com/2023/01/silvia-gabriela-almajan-despre.html?spref=pi
38
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-povestea-manuscriselor-dorcesci-
ene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poeme-uitate/

92
„testament” arghezian, în care „condeiul” e moștenit de la înaintași
(bunicul întocmind „zapise”, tatăl mânuindu-l pentru „a desluși
vreo carte”), în timp ce „Străbunii mei, popor întrezărit/ În tulburata
sângelui oglindă,/ S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,/ Pe sabie, pe
lance sau pe flintă”. Un popor de plugari, oieri, arcași, călăreți
„înveșmântați în fier”, din care poetul face parte, înarmat la rându-i
cu „cea mai oțelită dintre arme”39:
„Când Domnul e cu noi, cine să sfarme
Acest torent de duh și de cuvânt?
Condeiul meu, condeiul meu cel blând,
E cea mai oțelită dintre arme” (Diacul).

Vocea lirică a acestui „poet de linie înaltă” (Zenovie Cârlugea)

exprimă conștiința de profet al neamului, asemenea antecesorilor
săi. Astfel, după cum George Coșbuc, precum Octavian Goga, își
declara misiunea de profet al unei seminții cu o istorie zbuciumată:
„Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul”
(Poetul), la fel Eugen Dorcescu își mărturisește darul:
„Din începuturi, fiecare-și duce
Destinul către mine, cel de-acum.
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,
Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce” (Ibidem).

Prima secțiune a cărții Leviatanul, intitulată Camelot, reunește

poezii cu parfum medieval și avânt cavaleresc, într-un registru
meditativ, cu amplitudini spirituale. Camelot, legendarul castel al
regelui Arthur, reînvie o memorie legendară și readuce în prim plan
un avatar al poetului, Cavalerul:
39
Ibidem.

93
 „Pesemne-am fost cândva la Camelot,
Cu umbrele ce-n negură trecură.
Eu? Umbră între umbre mă socot.
Tresare brațu-mi singur când îmi scot
O haină ce-amintește de armură” (Camelot, 1).
Reconstituirea unei istorii glorioase, cu trubaduri și cavaleri,
identificarea cu valorile acestora plasează imaginarul poetic într-un
timp idealizat al eroismului:
„Aici e miezul visului. Aici,
Oștenii dorm adânc pe halebarde,
Iar valu-n jur dansează-n cercuri mici.
Aici, necontenit, o faclă arde” (Ars poetica).
Istoria își pierde linearitarea și cauzalitatea cronologică, iar
vremurile se suprapun într-o perpetuă căutare a unității și armoniei
primordiale:
„Mă recunoști? Același sunt. Treceam,
Demult, sub bolți. Acuma, din genune,
Mâna ți-o prind, alăturea, prin geam.
Zvâcnind și neștiind să se-mpreune.
……………………………………..
Una suntem. Uitarea e-o perdea.
Noi, două roți cu dinți ce se-ntretaie” (Camelot, 3).
Temele acestei poezii sunt fascinante prin ambiguitatea lor:
alteritatea, identificarea cu avatarul, timpul fizic/ timpul cosmic,
istoria, trecerea, apele primordiale, negura, curgerea, trupul cu
toate simțurile sale (ochii, privirea, chipul, carnea, pieptul, sângele),
spiritul, vidul, absența/prezența, adâncimile subconștientului,
regnurile (apa, piatra, granitul, oțelul, focul). Maniera de construc­
ție a versurilor, simbolismul imaginilor artistice și substanța

94
metafizică a poemelor probează virtuozitatea poetului aflat la
apogeul scriiturii sale:
„E în cetate vremea. O aud
Cum calcă, rar și ritmic, peste dale.
Cobor din nou, în grota cărnii tale,
Ca-ntr-un veșmânt fremătător și ud.

Întoarce-ți iar privirile-napoi:

Doar ele spun ce nu se poate spune.
Vai, ochii noștri! Punți peste-o genune,
În care suntem, veșnic, amândoi” (Camelot, 13).

Secțiunea a doua a volumului, Nunc fluens, este însoțită de

explicații formulate de autor. Astfel, expresia „nunc fluens” sugerează
timpul curgător, existența umană supusă trecerii și curgerii în sens
heraclitean, la polul opus situându-se imuabilul „nunc stans”,
eternul, statornicul, absolutul. Cuvântul scris, darul profetic primit
devin, pe masa poetului „o sabie cu nenumărate tăișuri”. Nelipsita
sabie, asemena unui dat primordial, reprezintă tot universul în care
se desfășoară, într-o luciditate „a celor ce știu”, condiția poetului:
„ Cu ea mănânc, cu
ea mă îmbrac,
cu ea dorm,
cu ea tac,
cu ea scriu…” (Nunc fluens, 1).

Căutarea înfrigurată a divinului, a unor semne care să-i aline

zbuciumul lăuntric și așteptările, amintește de tonurile psalmilor
arghezieni:

95
 „La pragul zilei tremur și Te chem.
Mă vezi? Nemărginirea Ta mă știe?
Întreaga lume-n jur-mi, strânsă ghem,
Se rotunjește, cât o sihăstrie” (Nunc fluens, 3).
Despătimirea, dorul după Ființă sunt asemenea unui foc
mistuitor, care devoră tot ce e material și trupesc și spiritualizează
ființa. Înaltele trăiri și descoperirile, la care are acces eul liric, le
resimte ca pe un dar nemeritat și mult prea generos pentru nevrednica
„făptură de pământ”:
„Străbat de veacuri, calea. Biciuit
De-un foc ascuns, de flăcările Tale.
Sub ochiul care tremură-n zenit,
Mă duci din infinit în infinit,
Abia zărit, uituc, preafericit:
Un fir de colb pe sfintele-Ți sandale” (Nunc fluens, 3).
Contemplarea caisului înflorit, care-l întâmpină în zori „cu o
deflagrație roză de flori” și care este lipsit de conștiința frumuseții
și a vremelniciei sale, îi prilejuiește poetului reflecții amare despre
condiția căzută a omului: „Nu-i pasă de nimicnicia, de mizeria
noastră umană”. Frumusețea copacului „nu nouă ne vorbește”
(Nunc fluens, 9), pentru că omul este, parafrazând o sintagmă clasică
a Sfinților Părinți, „ființa care și-a ratat șansa” (Eugen Dorcescu). În
descrierea deriziunii și stricăciunii, la care omul, de bunăvoie, s-a
supus, Eugen Dorcescu este caustic și tăios:
„Noi suntem eșecul, rebutul, greșeala,
un abis
de cais
ne desparte.
Noi am fost liberi s-alegem,

96
 el nu.
Și-am ales
drumul silhui spre neliniște, spre angoasă și moarte” (Nunc fluens, 9).
Condiția umană plină de contradicții și zbucium, în continuă
căutare de armonie și sens, este zugrăvită magistral în Trestia frântă,
poezie cu titlu aluziv, trimițând atât la o celebră aserțiune a lui Blaise
Pascal, cât și la motivul trestiei din Vechiul Testament. Astfel, în secolul
al XVIII-lea, Blaise Pascal, meditând la condiția umană, suspendată
între două lumi, observa fragilitatea și maiestatea acestei minunate
ființe: „ Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar
este o trestie cugetătoare”.40 În continuarea acestei idei, Nunc fluens,
21 caută, interogativ, resorturi pentru a merge mai departe, pe Cale:
„De-aceea, tot mai chinuitor, cu
o trestie frântă te-asemeni.
Ziua nu-ți dă niciun motiv întemeiat să
trăiești” (Nunc fluens, 21).
Revenind la versurile dorcesciene din Trestia frântă (Nunc fluens,
10), acestea sunt sentențioase, axiomatice, însoțite de interogații
retorice, care amplifică misterul ființei umane:
„Cât câștigi, până la urmă, atât pierzi.
Nu rămâi
cu nimica.
De aici, simțământul absurdului,
uimirea și frica.
Era mai bine atunci și acolo?
E mai bine acum?
Cum să răspunzi, când chiar drumul
e-o fantasmă de drum?” (Trestia frântă).
40
Blaise Pascal, Cugetări, în volumul Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editu-
ra Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, apud https://floringeorgepopovici.wordpress.
com/2011/09/26/omul-in-conceptia-lui-blaise-pascal/

97
 Partea a doua a poeziei dă un răspuns, o parafrazare a unui text
din Cartea profetului Isaia. Textul biblic de referință este notat chiar
de poet, într-o notă de subsol, fiind indicat capitolul 36 al Cărții Isaia,
din care cităm: „… și tu ți-ai pus nădejdea în Egipt, ai luat ca ocrotitor
această trestie frântă care sparge și intră în mâna oricui se sprijină de
ea. Așa este Faraon pentru toți cei ce se încred în el!” (Isaia 36, 6).
Acest text profetic, în fapt o reluare a unui text din Cărțile Regilor,
face referire la amenințarea pe care o constituiau Imperiul Asiriei și
Egiptul pentru poporul ales și la jocurile politice cărora le-au căzut
victimă multe popoare din Orientul antic. În acest context, Isaia
neagă ajutorul pe care Egiptul l-ar putea oferi poporului Israel și
reamintește cum și-au respectat alianțele politice acele mari popoare
ale Antichității. Textul paralel din IV Regi este edificator: „Iată, tu
socoţi să te reazemi pe Egipt, pe acea trestie frântă care de se sprijineşte
cineva în ea îi intră în mână şi i-o sparge. Aşa este Faraon, regele
Egiptului, pentru toţi cei ce nădăjduiesc în el” (IV Regi 18, 21). Soluția
ieșirii din aceste alianțe nepotrivite este încrederea totală în Domnul,
Care-i păzește pe aleșii credincioși ai Săi: „Pe cine însă ai mustrat şi
ai hulit tu? Şi asupra cui ţi-ai ridicat tu glasul şi ţi-ai înălţat aşa de sus
ochii tăi? Asupra Sfântului lui Israel.(…) Râvna Domnului Savaot va
face aceasta. De aceea aşa zice Domnul de regele Asiriei: Nu va intra
în cetatea aceasta, nici va arunca săgeţi încoace; nu se va apropia de
ea cu scut, nici va face întărituri de şanţuri împotriva ei. Pe drumul
pe care a venit, se va întoarce şi în cetatea aceasta nu va intra, zice
Domnul; Căci Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru
Mine şi pentru David, robul Meu” (IV Regi 19, 22; 31-34).
Strâns legat de acest context biblic, finalul poeziei dorcesciene
devine luminos, opțiunile sunt limpezi, în ciuda limitărilor omului
care trăiește dintotdeauna sub presiunea istoriei:

98
 „ Ferește-te! Fugi! E o singură cale:
Yah Elohim te așteaptă oricând
sub aripile sale.
Așa ne-a fost dat: ne-nălțăm
din cădere-n cădere,
târându-ne trupul, tot mai greu și
mai greu,
pe cât scade și piere” (Trestia frântă).
Poeziile dorcesciene au o anvergură uriașă a exegezei și se
deschid mai multor chei de interpretare. Paleta tematică este vastă,
iar temele converg spre același reper. De exemplu, când evocă
nostalgic părinții, casa părintească, Eugen Dorcescu se raportează
la reperul unic al vieții sale, la fiorul divin care-i însuflețește viața,
durerile și dorurile pe care le poartă:
„Locul acela - cum spune psalmistul - nu mă
mai știe.
Nici eu nu-l mai știu. Doar, uneori, ca
o lamă subțire de-oțel prin suflet mi-adie” (Nunc fluens, 11).
O imagine apăsătoare, care îți rămâne ca o povară dureroasă
pe suflet, asemenea unei pierderi ireparabile, comunică intertextual
cu Nunc fluens, 13, un alt poem dedicat tatălui. Simboluri ale
comuniunii familiale: tatăl, masa descriu o experiență mult dorită
în viața reală, care s-a întâmplat, prin transfer simbolic, în vis:
„Iată că-n vis
coridorul distanței s-a
restrâns, s-a închis,
ne-a adus
la o masă de ceață” (Nunc fluens, 13).

99
 În jurul celor doi, tată - fiu, timpul, care trece inexorabil, aduce
dezordine, degradare și presimțirea morții:
„Inocentă, prea omenească plăcere:
doi bătrâni care râd,
în timp ce negura le toarnă-n
pahare o părere de bere” (Nunc fluens, 13).
Dialogul apofatic cu Ființa, în rugăciune, este transcris în termeni
poetici, amintind de experiențele misticilor. În această stare de simțire
a Prezenței, se risipesc toate neliniștile și îndoielile, iar sufletul este
copleșit de bucurie și har:
„Deseori, tot mai des, nu pot spune-n ce fel,
stau de vorbă cu El.
Oricum, nu cunosc fericire mai mare.
Nu există, în dialogul acesta spectral,
răspuns
și-ntrebare.
Nici măcar cuvinte nu sunt
totdeauna.
E-o prezență și-atât.
Doar atât!” (Nunc fluens, 12).
Contemplând ordinea creației și istoria, poetul a înțeles rit­
murile, drumul în cerc, în spirală, incerta evoluție. Versurile degajă
un sentiment acut al zădărniciei, apropiidu-se de tonalitățile
Ecclesiastului biblic:
„N-a fost cândva mai bine, sau mai rău.
Nici nu va fi mai rău. Și nici mai bine.
Cascadele amurgului, senine,
O colonadă sunt, de ghilotine,
Ce-așteaptă, fiecare, gâtul său” (Nunc fluens, 23).

100
 Secțiunea Nunc stans, corelativ tematic al secțiunii anterioare
Nunc fluens, ilustrează, conform explicațiilor autorului dintr-o notă
de subsol, „concepte filosofice și teologice de îndelungată tradiție și
de strălucit prestigiu, începând cu Patristica, traversând Scolastica,
până în vremea modernă. Iată un citat celebru: «Nunc fluens facit
tempus, nunc stans facit aeternitatem» (Boethius, De Consolatione
Philosophiae)”41 Se continuă meditațiile pe tema condiției umane,
mereu conectate la Dumnezeu, la Scripturile Sfinte, la nevoințele
sfinților și ale sihaștrilor, a căror experiență de viață și de rugăciune
rămâne un sprijin permanent în acest demers lirico-mistic.
Poetul ia pulsul lumii devitalizate în mijlocul căreia își duce
veacul și, asemeni profeților din vechime, este neîndurător în
constatările sale:
„Nici nu știm că, aici, între
bronzul celest și pavajul de fier și beton
e, de fapt, cuptorul străvechi,
e cuptorul încins din Babel-
Babilon” (Nunc stans, 1).

Impresia pe care o lasă această radiografie necosmetizată a lumii

este de teribilă singurătate și uitare de Dumnezeu:
„Suntem singuri. Uitați. Rătăciți. Ca un fulg.
Ca un val.
Înecați în blestemul cumplit de
pe Muntele biblic
Ebal” (Nunc stans, 1).

În acest pustiu de aspiritualitate, gândul poetului se îndreaptă

spre reperele care îl apropie de Dumnezeu:
41
Eugen Dorcescu, Leviatanul, p.39.

101
 „Mă gândesc, deseori, la pustnicii vechi, mă
gândesc la sihaștri,
la stâlpnicii, care planau, ca-ntr-un zbor
neclintit,
vulturi ai Duhului” (Nunc stans, 2).
Existența și trecerea lor prin această lume marcau universul
din jurul lor, îl luminau, îl înduhovniceau, ei fiind acea „sare a
pământului și lumină a lumii”(Matei, 5), de care vorbea Mântuitorul
în Predica de pe Munte. Eugen Dorcescu exprimă în termeni antinomici
această lucrare pnevmatică, tainică, mai presus de timp și de spațiu,
a sfinților în lume:
„Sunt sigur că, de îndată ce treceau pragul
lumii trupești,
oicumena
își schimba-nfățișarea,
că altfel vibrau și văzduhul, și
deșertul, și munții, și șesul, și marea.
N-aveau spațiu și timp. Distanța
pierise, vremea încetase să plece, să
vină.
Fiecare sihastru era un grăunte de
duh, înflorind într-un
strop azuriu de lumină” (Nunc stans, 2).
Sfinții nu sunt departe de noi, ei ne însoțesc în acest urcuș
anevoios spre Dumnezeu:
„Ochiul lor și acum
ne contemplă îndurerat,
ne deplânge” (Nunc stans, 2).

102
 Căderea în trup, ca semn al păcatului, este desemnată printr-
un limbaj anticalofil, frust, brutal, care abundă în figuri ale
substituției, asociind neologisme cu arhaisme, pentru a obține un
efect contrastant:
„Vede cum duhul, nemuritor,
s-a prăbușit și se zbate-a pieri,
în răgălia scheletelor, în
tăul de carne,
în mlaștina de limfă,
de viscere,
și sânge” (Nunc stans, 2).
Experiențe solitare, derulate în vis sau aievea, fac obiectul
reflecțiilor spirituale ale poetului. Impresia generală este de zbatere,
efort, stări pline de emoții și spaime, o summa a trăirilor lăuntrice
neguroase, prin care trece orice om. Finalul este revelator, amintind
de biblicul havel havalim:
„«Rătăcești, rătăcești», pare-a-mi susura, în
auz, Dumnezeu,
după ce, noaptea-ntreagă, deși neclintit,
am alergat alergând.
Iată imaginea limpede
a ceea ce sunt” (Nunc stans, 3).
Autorul este conștient că adevărata viață spirituală este mai
presus de aceste zbateri și alergări inutile, de aceea, ori de câte ori
are parte de iluminări inefabile, care-i revelează sensul lucrurilor și
ordinea divină, tonul poemului devine doxologic, plin de iubire și
recunoștință:
„Îți mulțumesc pentru bănuiala
norului greu

103
 ce-acoperă culmile muntelui, ca și
culmea propriului eu,
norul spre care privirea și
pașii mi-i port,
jubilând că sunt viu, deși norul însuși
îmi spune că-s mort.
……………………
Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde
nu există nici liberi, nici robi, nici
bătrâni, nici copii.
Îți mulțumesc că-n final
mă învii” (Psalm, Nunc stans, 5).
Nunc stans, această colecție de 41 de poeme spirituale, nu ocolește
teme grele, precum întâlnirea cu divinul, lumina, întunericul,
frământările vieții duhovnicești, singurătatea, orașul cu tenebrele
sale, izolarea în mijlocul lumii, păcatul, mântuirea, salvarea, ființa,
marile încercări și moartea. Îndeaproape, le urmează simbolurile
și imaginile din Scripturi, tot atâtea semne ale revelațiilor tainice:
crucea, Golgota, Edenul, fântâna, muntele, izvorul susurând. Marile
încercări prin care omul „se lămurește ca aurul în topitoare” (Pildele
lui Solomon, 17) sunt evocate printr-un limbaj tăios, dur, deloc
consolator, care, în consecință, arată realitatea răului și necesitatea
unei vieți în duh asumate conștient și responsabil:
„Nu te-amăgi. Groapa-i aceeași, groapa-i la fel
cu cea unde-a fost aruncat,
cândva, Daniel.
Și tu, oricât de mic și de
nevolnic ai fi,
tot într-o groapă vei nimeri.
Într-o groapă în care, de

104
 altfel, te afli încă de-acum,
fie că taci, fie că stai, fie că scrii, fie
că râzi sau bântui pe nu știu ce drum” (Nunc stans, 35).

Finalul acestei secțiuni este poemul Nunc stans, un imn adresat

Creatorului, cu Care eul liric ajunge să comunice contemplând
omul și întreaga creație. Întâlnirea cu un ales și casnic al Domnului
se face, după un drum urcător, cu „nesfârșite serpentine”, la finalul
căruia „hieraticul scrib” regăsește, dincolo de timp, o adâncă pace:
„Sus, în platou, ca într-un vis șezum”. Celebrarea bucuriei acestei
întâlniri este, prin folosirea persoanei a II-a singular, o invitație
generoasă de a-l căuta pe Domnul „sub lespedea tăcerilor alpine”:
„Ai vrea să-l știi pe-acela care este,
Prin vârste, și de-a pururi, fericit?
Îl vei afla-n cerdacul unui schit,
Topit, înmiresmat, desăvârșit,
În flori de fân și-n adieri celeste” (Nunc stans, 41).

De senectute, ultima secvență a cărții, însumează 15 poezii, la care

se adaugă poemele Leviatanul și Pavilionul, texte lirico-mistice, care
conferă volumului un caracter sferic și unitar. Zenovie Cârlugea
consideră că acest ciclu de poezii „exprimă sufletul și conștiința
încărcate ale Bătrânului, care nu este altul decât Poetul”.42 Regăsim
în acest ciclu reflecțiile Bătrânului care-și contemplă retrospectiv
destinul și privește cu detașare oamenii, orașul, viața cetății, jocurile
politice, pentru a medita profund, axiomatic, asupra sensului vieții
și asupra misterului ei inepuizabil. Chipul Bătrânului este unul
statuar, asemeni celui al gânditorilor și filosofilor antici:
42
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-povestea-manuscriselor-dorcesci-
ene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poeme-uitate/

105
 „În această
démence universelle,
Bătrânul nu plânge, nu
râde, nu vorbește, nu tace” (De senectute, 3).
Despovărat de griji, de timp, de certuri și orgolii lumești, Bătrânul
este un om liber, care a cunoscut Adevărul:
„… or, el, Bătrânul, s-a
smuls, e în afara acestor
pereți ai demenței,
nu așteaptă nimic,
nu dorește nimic,
nu neagă, nu aprobă,
a uitat că
există,
e numai cu sine,
e totuna cu sine,
este doar el și
Cel care este,
cunoaște fericirea nefericirii,
e liber” (De senectute, 3).
În babilonia vieții sociale, la care, distant, asistă, Bătrânul, un alter
ego al eului liric, este atent la propria viață spirituală:
„Bătrânul
se străduiește
să-nvingă greața, dezgustul
de ambianță, de semeni.
E o altă fațetă a dragostei” (De senectute, 4).
Desprinderea de rude, de nepotul iubit, lasă Bătrânului o
amarnică părere de rău, gândindu-se la suferința teribilă pe care o va
declanșa, cândva, remușcarea în acel „suflet pereche”:

106
 „Amândoi știu grozăvia aceasta,
știu tocmai fiindcă îi
leagă o dragoste aproape
suprafirească” (De senectute 7).
Despărțirea, ultima și cea mai dureroasă, cea de propriul sânge,
e gestionată în termeni sofianici, amintind de prudența și răbdarea
stoicilor:
„Deocamdată, simte doar un
fel de neliniște,
o îngrijorare tăioasă, însă
discretă” (De senectute, 6).
În rest, toate celelalte schimbări sociale, știrile alarmiste despre
„radiațiile noii ordini globale” (De senectute, 8), sfârșitul mileniului,
invențiile, noile tehnologii nu-l ating, nu-l tulbură deloc din starea în
care s-a adâncit:
„Bătrânul
s-a postat definitiv la
încrucișarea dintre spațiu și
timp,
la acea răscruce ontologică,
în punctul acela, sub
care aude vuietul
flăcării” (De senectute, 8).
Tot mai vecin cu marginile lumii, Bătrânul exprimă sentențios
destinul comun al tuturor oamenilor, care au de dat un răspuns în
fața lui Dumnezeu:
„Nu există oameni
bogați, oameni săraci,
nu există oameni frumoși sau

107
 urâți, tineri ori bătrâni,
nu există decât oameni
sortiți morții…” (De senectute,10).
În acest demers reflexiv, poezia Edecarul, sublimă prin construcția
ei lirico-stilistică și prin substanța metafizică pe care o încorporează,
este o radiografie dureroasă a vieții și a existenței fiecăruia dintre noi.
În această poezie, Bătrânul, alias „Poetul, în varii ipostaze, meditând,
de pe un promontoriu al detașării înțelepte, asupra lumii în comple­
xitatea și varietatea ei, a vieții în opresoarea existențialitate”43,
mărturisește:
„Nu cunosc povară mai
nimicitoare decât viața,
își zice Bătrânul,
privind – în memorie –
edecarii dintr-un tablou
sublim, ilustrând
(după opinia lui)
exact acest mers chinuit,
cu lațul de gât,
împotriva curentului.
Întocmai așa este și
existența, continuă el,
și edecarul cel mai
greu încercat e pictorul
însuși, e însuși artistul –
ființa ce intuiește
absurditatea oricărui sens,
43
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-povestea-manuscriselor-dorcesci-
ene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poeme-uitate/

108
 ființa ce caută și nu
poate afla
noima și menirea absurdului” (Edecarul, 29.05.2002).
Mesajul poeziei Edecarul este că viața, în ansamblul ei, este o
povară. Omul caută un sens, un rost al ostenelilor sale sub soare,
toată existența lui fiind o continuă căutare și un continuu elan spre
Dumnezeu. Dar, fiind o ființă căzută, el nu poate căuta și nici nu poate
afla singur. Edecarii de pe coperta cărții erau acei truditori care, „în
mersul lor chinuit/cu lațul de gât”, trăgeau după ei, spre țărm, vase,
corăbii ce trebuiau descărcate, pentru a acosta în siguranță. Imaginea
de pe coperta I este copia tabloului Edecarii de pe Volga, pictură pe
pânză, în ulei, a pictorului rus Ilia Repin. În tablou sunt 11 bărbați,
edecari, trăgând un șlep pe fluviul Volga. Vara este fierbinte, efortul
lor e supraomenesc: „par că aproape se prăbușesc de epuizare
sub povara tragerii șlepului, în amonte, în vara fierbinte”.44 Citind
și privind, nu doar cu ochii și cu mintea, ci și cu inima, cele două
secvențe ale poemului, cel care o face se simte solidar cu edecarul,
cu poetul și rămâne cu un gust amar, iscat de blânda, dar dureroasa
constatare a autorului minunatului poem: „Nu cunosc povară mai/
nimicitoare decât viața”. Pornind de la acest tablou și extrapolând,
înțelegem că edecarii duc greul vieții și al literaturii. În literatură,
edecarii sunt acei scriitori care trag din greu, cu alte cuvinte, trag
lumea după ei, și au un chin interior nemărginit.45
Leviatanul, poemul emblemă al volumului, încifrează simboluri
și resorturi despre care am glosat anterior. Proiectarea acestui
animal mitologic pe ecranul lăuntric al cititorului este realizată cu
mare artă. În cadențe de epopee, Eugen Dorcescu se desăvârșește
44
https://ro.wikipedia.org/wiki/Edecarii_de_pe_Volga
45
La unul din cursurile Școlii de literatură, Maestrul Eugen Dorcescu afirma:
„Toată viața m-am chinuit cu dorul cărții nescrise, care, oricum, tot nescrisă ră-
mâne”. În sensul că această „carte nescrisă” se lasă greu scrisă.(n.n.).

109
pe sine, oferind imaginea plenară a unei lumi în tragică încleștare cu
universul și cu forțele distructive din jurul său. «Imaginea-simbol,
de impresionantă concretețe plastică, structurează, de fapt, o lege
existențială, crudă, ființa poetului presimțind „peste tot” existența
Fiarei, – animal fabulos ubicuu „pluriform”, „neguros”, cu „gheare”
despicându-te „adânc”»46, al cărui portret este magistral zugrăvit:
„E prezent, când nu e. E prezent când revine.
Bei din negura-i udă, sorbi otravă și fiere,
Ești un duh răscolit de nesomn și durere
Locul – el ți-l găsește. Vremea – el ți-o măsoară.
Ești cuprins, răsucit, în a labelor sfoară
Ești o candelă doar ce-și consumă aleanul
Într-o mare de beznă (care-i Leviatanul)” (Eugen Dorcescu,
Leviatanul).
Ce reprezintă leviatanul? Să fie el doar un monstru marin, acel
șarpe încolăcit, amintit în religiile vechiului Orient ori un simbol al
forțelor brute ale naturii, care nu pot fi stăpânite? Să fie leviatanul
acea lege crudă, irațională a existenței, pe care, într-un final, oamenii
trebuie să o înfrunte sau căreia trebuie să i se supună? Să fie un
simbol al atotputerniciei divine de a conduce lumea și universul
sau un simbol al forțelor misterioase, de nestăpânit, care fie ne
invadează viața, fie o controlează subtil, până în cele mai adânci
straturi ale subconștientului? Nu știm. Și nu vom putea defini cu
precizie, nici cuprinde, în cuvinte puține, semnificațiile acestui poem
revelat, inanalizabil, care trece în sfera sublimului. Ceea ce a izbutit,
cu strălucire, poetul Eugen Dorcescu, prin pleiada de metafore,
comparații, hiperbole, epitete și construcții stilistice insolite, care
46
Zenovie Cârlugea, articol citat. https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-po-
vestea-manuscriselor-dorcesciene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poe-
me-uitate/

110
alcătuiesc eșafodajul estetic, a fost să contureze, prin leviatan, un
simbol plurivalent, abisal, nelimitat. Leviatanul va rămâne, pentru
fiecare lector ori exeget al poeziei dorcesciene, „o piatră de încercare”
și un moment de cumpănă în receptarea poeziei metafizice a poetului.
Scriitorul Constantin Stancu întreprinde un demers exegetic amplu,
pentru a ne explicita Leviatanul în contextul întregului volum: „Este
avertismentul pe care omul copleșit de limitările sale îl primește,
care îl îndeamnă la veghere, luciditate. «Leviatanul este aievea,
este în tine», zice poetul… Prezența lui Iisus, Cel care Și-a asumat
umanitatea până la ultima fibră, prin suferință, este un cutremur
ce vine din umbra-lumină, de Sus, «dinspre bolțile bolților», de
deasupra Bisericii închipuite de oameni. E cutremur divin, El oferă
mângâierea, unică, stăpânitoare, eliberatoare în abisul albastru. Un
Dumnezeu care poposește-n biserică, dar nu poate fi închis în ea,
capturat, El domină istoria. Poemele, unele fără titluri, sunt străbătute
de fulgerul adâncului”.47
Al doilea epilog al volumului, Pavilionul, este un poem doxologic
și un testament literar. Desprins de lucruri și iubiri lumești, Poetul
simte că are o altă chemare: „spre altar și amvon”. Chilia Poetului
devine un teritoriu sacru, care recuperează și reface spațiul
paradisiac. Ea comunică cu întreaga creație, cu Cerul și orientează
eul liric spre vocația sa originară: „spre altar și amvon”, adică spre
slujire/ preamărire și (bună)vestire a Cuvântului:
„Chilia mea e-un vechi pavilion,
Deschis în patru zări, spre cer și soare,
Spre-un rai de trandafiri și spre-o cărare,
Ce duce la altar și la amvon”.
În aceste cadre, natura își redobândește armonia și devine „rai de
trandafiri”, iar parcul e „plin de zvonuri». Adâncit în contemplație,
47
https://armoniiculturale.ro/constantin-stancu-cu-leviatanul-pe-umeri/

111
Poetul se preschimbă în profet/ augur, iar cuvintele lui se aștern pe
un „pergament de-azur», aluzie posibilă la „cartea pecetluită» din
viziunea profetului Isaia (cap 29). Bătrânul „îşi vede” senin sfârșitul
și mutarea solemnă în tăcerea sacră din vecinătatea Slavei divine:
„Știind că în curând voi fi augur
Și domn peste-un imperiu de tăcere” (Eugen Dorcescu, Pavilionul,
5-8 iunie 2022, Parcul Dacia, Timișoara).
Poemul, în ansamblul său, este o capodoperă; dezvăluie
experiențe inefabile, greu de cuprins în cuvinte. Cu acest poem,
volumul Leviatanul se încheie apoteotic:
„Aici, înveșnicit în priveghere,
Cu parcul plin de zvonuri împrejur,
Eu, scrib eteric, în eterul pur,
Purtat pe-a înnoptării adiere,
Scriu psalmi de-argint pe-un pergament de-azur,
Mai dulci decât un «fagure de miere»…”
Idealul la care a aspirat mereu, acela de a scrie psalmi și laude
Domnului, se va înfăptui deplin. Atunci, când va fi „domn peste-
un imperiu de tăcere”, în acea liniște a sferelor, Poetul știe că-și va
împlini cu bucurie rostul și chemarea. Psalmii pe care-i va scrie în
Împărăția Slavei, vor fi pe „un pergament de-azur”, iar cuvintele:
«mai dulci decât un „fagure de miere”».
Avem a face, aici, cu o intertextualitate și vădită și subtilă, cu
suport biblic multiplu. Iată, spre exemplu, Pilde 16, 24: „Cuvintele
frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire
pentru oase”. Imaginea artistică a fagurelui de miere o întâlnim și în
Psalmii 18, 11 și 118, 103. Evident, cum se știe, este valorificată genial
de Mihai Eminescu, în Epigonii: „Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un
fagure de miere”.

112
 Zenovie Cârlugea observă structura sferică a volumului Leviatanul
și notează: «Leviatanul (Epilog 1) și Pavilionul (Epilog 2) rotunjesc
cartea într-un mod semnificativ, într-o sfericitate de cristal, în care
poezia lui Eugen Dorcescu își joacă „figurile” creativității, cu toată
gravitatea. Reluată, metafora-simbol a „leviatanului”, mitologem
veterotestamentar de găsit în „Isaia” (27, 1), dar mai ales în „Psalmi”
(74, 14; 104, 25-26), amprentează grav imaginarul fabulatoriu și
fantasmatic, precum în secvența cu nr. 14 din ciclul „Nunc stans”,
poetul adresându-se sufletului încercat de porunci, ispite, greșeli,
căințe, ură de sine, între pedepsele existenței majoră fiind Moartea
la pândă: „E muntele negru ce-ți stă/ necurmat împotrivă:/ e
Leviatanul”. Sau în piesa cu nr. 40, „Dimineață burgundă”, întreză­
rind fiara apocaliptică: „Un șarpe ars la capete, o fiară,/ Cu spirele-n
Șeol întrețesute.// Ce număr poartă-n zale?/ Șase sute./ Și șase zeci. Și
unități tot șase./ Sunt semne de malefică vârtute,/ Săpate cu venin și
colb de oase,/ Sunt ale morții morților redute.// Vedenia, de-a seamă
cu Gheena,/ Inundă și devoră Oicumena,/ Strivind sub solzi și lume,
și nelume./ În fața ei, istoria sucombă,/ Războiul e-un ridicol ciob de
bombă/ Și-un joc naiv coșmarul Marii Ciume!”».48
Poemele Bătrânului (De senectute) condensează în ele mesaje
puternice, întregind bogăția de idei și simțăminte dezvoltate de textul
poetic. De la concluzii privind viețuirea în trup și necesitatea unei
treziri spirituale depline, poeziile acoperă o paletă tematică largă:
emergența păgânismului, rătăcirea, delirul, alienarea spirituală a
umanității care generează „demența universală”, în termenii lansați
de Gustave Flaubert.
„Sunt versuri care merită a fi reținute” – ne încredințează
Constantin Stancu – pentru că „ele marchează esența temelor, ideilor,
iluziilor. Sunt amprente ale revelației personale, încastrată în revelația
48
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-povestea-manuscriselor-dorcesci-
ene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poeme-uitate/

113
generală, o umanitate asumată până la capăt, modelată de fiorul și
limbajul liric. Poemele sunt armonioase, limbajul curge lin și blând,
cu ritmuri spirituale. Există o muzicalitate subliminală, bazată pe un
canon asumat, un susur subtil în fiecare poem. Cuvintele, aparent
uzuale, au forță și exprimă existența sub arcadele timpului”.49
Cu Leviatanul s-a mai așezat o piatră de temelie la creația
fundamentală a clasicului poet în viață Eugen Dorcescu. Deși subtitlul
volumului este „Poeme uitate”, pentru că poeziile din acest volum
au fost scrise într-un timp îndepărtat, idee confirmată și de faptul
că fiecare poem a fost datat cu precizie, aceste „bijuterii lirice” nu au
fost decât în aparență „uitate”. Despre această muncă de valorificare
a manuscriselor olografe dorcesciene, parte a unui „proiect editorial
amplu și dificil”, Mirela-Ioana Dorcescu nota în Prefața volumului;
„Scrierile au vibrația lor. Vremea lor. Într-un fel greu de explicat, te fac
să conștientizezi de ce anume le-ai întâlnit. Pe cele mai multe dintre
manuscrise, Poetul le datase, pe altele nu le concepuse, în niciun
caz, pentru tipar. Fiindcă n-avea răbdare să le citească, nicidecum
să le transcrie, i le citeam eu. Observam adesea cum tresare, cum
devine brusc foarte atent, încordat, transpus în realitatea cea veche,
în spiritul lor actualizat. Eu le-am citit pe toate. Erau rânduite cu o
disciplină înfailibilă, cu un rar simț al devotamentului față de text
și al respectului pentru truda creatoare”.50 Volumul se încheie cu o
postfață semnată de Mariana Anghel, un cuvânt aniversar intitulat
Laudatio și care a fost rostit, la 17 iunie 2022, de subsemnata, la Filiala
din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, cu prilejul aniversării poetului
Eugen Dorcescu, la împlinirea a 80 de ani de viață și a 50 de ani de
trudă literară.
La finalul acestui demers exegetic, voi aminti, spre mărturie
pentru istoria literară care va urma, fericita inspirație a doamnei
49
https://armoniiculturale.ro/constantin-stancu-cu-leviatanul-pe-umeri/
50
Mirela-Ioana Dorcescu, Povestea manuscriselor dorcesciene, prefață la volumul Eu-
gen Dorcescu, Leviatanul, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, p.11-12.

114
Mirela-Ioana Dorcescu de a scoate la lumină și, cu acceptul autorului,
de a edita acest volum și altele care l-au precedat și i-au urmat. Astfel,
prin truda soției poetului, Zenovie Cârlugea apreciază că „au fost
valorificate peste 1500 de pagini de tipar, rezultând nu mai puțin de
cinci cărți de poezie și proză, pe care neasemuitul scriitor cu origini
gorjene Eugen Dorcescu a avut amabilitatea să mi le trimită și despre
care am scris la timpul potrivit, toate fiind îngrijite de Mirela-Ioana
Dorcescu, exeget hermeneutic de neîntrecut al poeziei dorcesciene:
Agonia caniculei, poezie, 124 p. (2019), Îngerul Adâncului. Pagini
de jurnal (1991-1998), 537 p. (2020), Adam. Pagini de jurnal (2000-
2010), 549 p. (2020), Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme, 163 p. (2022).
Leviatanul, 177 p. (2022)”.51 Adăugăm la această listă, întocmită în
2022, volumele Miozotis (2023) și Poeme/ Desene (2023, semnat de
Eugen Dorcescu și artistul plastic Ioan Iovan). Prin această trudă
exemplară de creație, precum și prin recuperarea „manuscriselor
uitate” dorcesciene, veritabile nestemate literare, poetul, prozatorul,
teoreticianul, editorul, eseistul Eugen Dorcescu și profesorul
universitar, hermeneutul și criticul literar Mirela-Ioana Dorcescu,
magiștrii Școlii de Literatură Eugen Dorcescu 80 din Timișoara, ne-
au făcut nouă, celor prea mici cursanți și literați, un mare dar, un
bine, o bucurie...

„MIOZOTIS”
SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE
Din Cuvântul înainte la Miozotis. Poeme regăsite, redactat de
doamna Mirela-Ioana Dorcescu și intitulat „Miozotis şi poezia
mistică dorcesciană”, aflăm că punctul de plecare în această
minunată aventură literară și editorială l-a constituit „întâlnirea
cu Eugen Dorcescu, în anul de grație 2015”. Mai apoi, accederea la
51
https://armoniiculturale.ro/zenovie-carlugea-povestea-manuscriselor-dorcesci-
ene-la-final-eugen-dorcescu-leviatanul-poeme-uitate/

115
manuscrisele poetului i-a oferit Mirelei-Ioana Dorcescu prilejul „de
a le edita profesionist, în urma unei selecții severe – din perspectiva
tematică, stilistică și, mai ales, estetică – a textelor”, precum și acela
de a structura și prezenta adecvat „cărți de poezie și de proză”.
După ce fiecare din cei doi colaboratori au parcurs anumite etape
de lucru: selectarea manuscriselor, elaborarea unor fișiere tematice
și cronologice, revizuirea artistică a poemelor – sarcină care i-a
aparținut, în totalitate, poetului Eugen Dorcescu –, a urmat lectura
filologică și critică a textului, la care s-au adăugat comentarii, glose,
analize, note de subsol.
Volumul Miozotis. Poeme regăsite conține 102 poeme inedite, scrise
între anii 1972-2002 și 2019-2023. Având temerea că „anumite poezii
au fost nedreptățite”, atunci când a fost editat volumul Leviatanul.
Poeme uitate, Mirela-Ioana Dorescu reia lectura manuscriselor olografe
ale soțului său și alcătuiește alte „29 de fișiere, fiecare dintre acestea
conținând între 35 și 40 de piese, asumate ca poeme finalizate, prin
datare și semnătură, de către autor. Până la urmă, doar aproximativ
10% au fost reținute de Eugen Dorcescu spre publicare”.
Prologul volumului, care dă și titlul acestuia, este poemul Miozotis,
un poem de incontestabilă altitudine estetică, fapt care o determină pe
Mirela-Ioana Dorcescu să-i aplice o analiză hermeneutică, stilistică și
prozodică, pentru a concluziona că în structura sa sonoră se regăsește
celebra sectio aurea, atât de rar întâlnită în poezie (cf. Secțiunea de aur în
„Miozotis” de Eugen Dorcescu, „Armonii culturale”, 22 ianuarie 2024):
„în Miozotis, text profetic, cu fundamente culturale și rafinate vibrații
erotice, sunt 68 de silabe neaccentuate și 44 accentuate. Raportul lor
este 1, 61904”, adică un rezultat foarte apropiat de numărul de aur al
lui Euclid. Proporția divină verifică matematic calitatea excepțională
a unei poezii inspirate:

116
 „Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?

Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,

Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis.
Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.

Adorm pe brațul tău, Miozotis!”

(Eugen Dorcescu, Miozotis, 18 martie 2023)
Ecouri eminesciene discrete întâlnim pornind de la titlul
poemului, „miozotis” însemnând floarea de nu-mă-uita, tainica „floare
albastră”, prin intermediul căreia Mihai Eminescu, influențat de
romantismul german, îi închină iubitei una dintre cele mai frumoase
poezii erotice din literature română. Dacă în lirica eminesciană
floarea albastră este evocată din perspectiva unei iubiri pierdute:
„Floare-albastră! floare-albastră!.../ Totuși, este trist în lume!”, în
Miozotis-ul dorcescian, eul liric este împăcat, fericit, formând cu
iubita „un cuplu fizic și metafizic” (v. Mirela-Ioana Dorcescu). În
aceste condiții, perspectiva morții nu este teribilă, prin despărțirea
sfâșietoare pe care o presupune, ci este o cale spre eternizarea
odihnei pe brațul iubitei, pe care o invocă senin în clipa morții: „Ah!
Lungul drum n-a fost decât un vis./ Adorm pe brațul tău, Miozotis!”
Foarte ingenioasă este sugestia erotică, respectiv adormirea pe brațul
iubitei. Astfel, „lungul drum” nu este înfricoșător, ci plăcut, ca un

117
vis frumos. Această observație îi aparține chiar doamnei Mirela-
Ioana Dorcescu, poemul în discuție fiindu-i dedicat. Eugen Dorcescu
manifestă afinități cu literatura spaniolă. În acest poem este amintit
dramaturgul Pedro Calderón de la Barca (secolul al XVII-lea), cel ce,
printre atâția alții, a valorificat artistic motivul „vieții ca vis”, care nu
e străin nici poeziei eminesciene: „Căci vis al morții-eterne e viața
lumii-ntregi”. Glosele Mirelei-Ioana Dorcescu pe marginea acestui
poem scrutează posibilitățile unei abordări intertextuale: «Un dialog
intertextual cu Mihai Eminescu se observă și în planul expresiei, prin
utilizarea învechitului mai mult ca perfect analitic: „L-am fost crezut?
Sau nu l-am fost crezut?” (Se subînțelege: Pe Calderón de la Barca,
scriitorul a cărui semnătură figurează în dreptul motivului „vieții ca
vis”). Formele verbale ne duc imediat cu gândul la poezia Melancolie,
unde întâlnim secvența „s-a fost deschis”, într-un tablou celest
somptuos și foarte trist: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o
poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă”. Profunzimea
temei „vieții ca vis”, vechimea și anvergura sa universală motivează
expresiile ei lingvistice rare și memorabile, din limbaje poetice
diferite, dar concordante. Cugetările eminesciene sunt bulversante,
îndeosebi dacă luăm în calcul durata scurtă și dramatismul vieții
inegalabilului Poet» (…)
«Dacă Mihai Eminescu s-a stins de tânăr, dar a trăit, asimilând o
expresie paremiologică biblică, „ani îndelungați”, ceea ce-i dă glas
sfâșierii din poezia Departe sunt de tine: „Optzeci de ani îmi pare,
în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit”, iată
că pentru Eugen Dorcescu este o realitate această vârstă. Domnia
sa a scris această poezie în ziua în care a împlinit 81 de ani (18
martie 2023). Cele opt decenii i-au prilejuit numeroase experiențe
existențiale (inclusiv activitatea de creație, care îl definește), lecturi
multiple, mai cu seamă spirituale, și reflecții (v. cele exact și crud

118
consemnate în jurnal), care i-au îmbogățit și nuanțat cunoașterea,
întărindu-l în credință. Privirea retrospectivă („dinspre sfârșit spre
început”) asupra vieții… aproape încheiate, aproape trecute, are
răceala unei percepții lucide, dar și căldura implicării sufletești în
conștientizarea farsei existențiale. Cât adevăr și câtă tensiune în
enunțul constatativ, plasat drept concluzie: „Ah! Lungul drum n-a
fost decât un vis!” Acesta transformă metafora coalescentă „viața e
un vis” într-o axiomă. Versul urmează aducerii propriului destin ca
probă la dreapta judecată a iluștrilor săi înaintași, ce nu s-au lăsat
amăgiți sau induși în eroare cu niciun preț, nu s-au abătut de la
valorile durabile, cultivând rațiunea și stima de sine».
***
Volumul Miozotis este alcătuit din poezii grupate în patru
secțiuni, fiecare dintre ele având nume emblematice: ciclul
Răstigniri, cu nouă poezii, Solilocvii, cu 30 de poezii, Revelații
(La Clopotiva), cu 33 de poezii și ultimul ciclu, Clipe, cu 29
de poezii. Volumul are o structură, cele patru secvențe sunt
„străjuite” de două poeme ce „deschid și închid” volumul și
sunt revelatorii pentru mesajul și substanța lirică condesată în
ele: Miozotis și Sicomorul. Analizând structura cărții și aspecte ale
versificației, Silvia-Gabriela Almăjan observă: «Grăitoare sunt
și titlurile secțiunilor: Răstigniri (9), Solilocvii (30), Revelații (La
Clopotiva) (33), Clipe (28). Așa cum ne-a obișnuit și demonstrat în
repetate rânduri, Poetul Eugen Dorcescu se află mereu în căutarea
formei perfecte. Fiecare poem din volum este așezat precum piesele
unui puzzle, fiecare cuvânt din textul poetic apare la locul său…
„menit din Cer”».
Miozotis. Poeme regăsite este o carte în care totul este rânduit
până în cel mai mic detaliu. Omul-Dorcescu urmărește respectarea
poruncilor, își trăiește după legi sacre existența. Poetul-Dorcescu

119
nu-și ,,irosește timpul pe altarul somnului”, ci caută, neobosit, forma
desăvârșită, se caută pe sine prin Divin:
„(Numai El) Plec, am plecat, voi pleca, nu/ mai sunt/ decât sumbrul
pământ ce devine/ pământ./ O să vină o zi/ când doar eu –numai
eu, chiar fără mine însumi –/ voi fi./ Fără cărți, fără prieteni, fără/
planuri, ambiții sau țel./ Numai eu (cel de-atunci!). Numai El./
(01.10.1997)”.
Răstigniri cuprinde nouă poeme, ce glosează pe tema efemerității
condiției umane. Subtemele acestor meditații sunt: lumea cu iluziile
ei, timpul trecător, efemer, succesiunea rece a anotimpurilor, zilele
apăsătoare și lipsite de consistență, sentimentul unei uriașe absențe,
calvarul de fiecare zi și, în fine, căutarea, înfrigurata căutare a Celui ce
este. Deși, inițial, această creație a Domnului emana viață, și în spirit,
și în trup: „Lumea, în gând,/ e un lujer de/ viță de vie/ plăpând”,
ea se arată mai apoi contaminată de semințele răului, care răsar
din toate părțile: „... șerpii de ceață izvorând din pământ,/ șerpii de
negură dinspre boltă curgând” (Răstigniri, 1). În acest univers căzut,
moartea și despărțirile devin iminente: „destrămările sângelui meu
sângerând, /.../ în iluzia lumii: eu plecând, ea/ plecând” (Răstigniri,
1). Vanitas vanitatum e prezentă în toate poeziile din acest ciclul al
Răstignirilor: „Toate au fost și au trecut”, iar viitorul e un etern prezent
întors „Toate-au fost și vor fi” (Răstigniri, 2). Tonul de Ecclesiast devine
tot mai grav: „Vin zilele și nopțile spre mine/ Ca tot atâtea limbi de
ghilotine” (Răstigniri, 3); „urc scârbit al vieții/ calvar,/ dezgustat de
nemernicul/ trup” (Răstigniri, 6). În acest „dur așternut” (Răstigniri,
2), poetul resimte încercările și greutatea crucii: „Dar nu merg pân’
la capăt. Fiecare/ M-atinge doar, nu vrea să mă doboare” (Răstigniri,
3). Eul liric resimte povara trupului și vrea să se dezbare de el: „Nu
mi-e milă de/ mine. Ba chiar/ urc scârbit al vieții/ calvar,/ dezgustat
de nemernicul/ trup,/ zumzăind de confuze/ rumori, ca un stup”

120
(Răstigniri, 6). Sfâșierea produsă prin păcatul primordial lasă loc
unei nostalgii: „Or, eu vreau să/ ascult, să-nțeleg/ ce-auzeam când
eram un/ întreg” (Răstigniri, 6). Poruncile au un aspect apăsător, dar
speranța și credința care însuflețesc trăirea lor asigură rolul și rostul
ascezei, nu-i îngăduie acesteia să devină zadarnică: „Până-atunci,/
aplecat, ca un rob, sub /porunci,/ Te urmez pe Calvar./ Cred și sper.
Să/ nu-mi spui: În zadar...” (Răstigniri, 6).
Căutarea și așteptarea unui semn din partea interlocutorului
divin se îngemănează cu sentimentul unei zdrobitoare absențe:
„Te-am căutat și Te/ caut mereu, deși Te-am/ găsit” (Răstigniri, 5).
Se întrezărește o fină aluzie la un text al Fericitului Augustin din
Confesiuni: „nu Te-aș căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. În următoarele
versuri, definind viața ca un elan nestăvilit spre Dumnezeu, Eugen
Dorcescu afirmă prezența Lui deplină, de netăgăduit, în toată
creația Sa:
„Viața mea asta e: un
dor și un drum nesfârșit.
Iar Tu nu Te ascunzi,
dimpotrivă, te-arăți” (Răstigniri, 5).
Începe o alternare a modurilor lui Dumnezeu de a se manifesta
în istorie: apofatic și catafatic. Când Se revelează omului, când Se
ascunde, când Se dezvăluie discret și voalat, într-o nemaivăzută
smerenie, tocmai pentru a-l proteja pe om de teribila Sa prezență:
„La răstimpuri, răspunzi
și plutești străveziu, prin
păduri, prin cetăți.
Doar că rămâi
infinit de departe,
spre a nu mă strivi cu
puterea Ta izbăvitoare
din moarte” (Ibidem).

121
 Puterea Sa izbăvitoare din moarte este deopotrivă izvor de
viață veșnică și iubire care transgresează regnuri și lumi: „iubirea ca
moartea e de tare”, afirmă înțeleptul în Cântarea Cântărilor (8, 6), iar în
Noul Testament, Sf. Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, teologhisește:
„Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are
către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în
Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16). Acestea sunt
taine pe care omul nu le poate cuprinde cu rațiunea sa, dar le poate
trăi și poate îndrăzni, prin darul lui Hristos, să se apropie de ele:
„Domnul, din slavă,
privește cum lumea
noastră măruntă se zbate,
purtând, dintre noi,
fiecare
nenumăratele cruci,
spre nenumărate
răstigniri
și calvare” (Răstigniri, 8).
Conștient de atâtea cedări și risipiri, care au făcut ca numărul
celor credincioși să fie tot mai restrâns, poetul ne indică drumul spre
mântuire:
„Am rămas numai
noi. Ne-am întors.
Încă stropiți cu noroi
pe fețe, pe tors.
Am rămas doar
câțiva și-ncercăm
să aflăm,
încercăm
să umblăm
pe-ale sfinților urme” (Răstigniri, 7).

122
 Recitind cu atenție aceste versuri din ciclul Răstigniri, vedem cum
se conturează un program de urcuș spiritual, pe care autorul său îl
trăiește ca pe o mărturisire de credință:
„Sunt liber în măsura-n care iert.
Acesta e miracolul: iertarea!
Timp nu există. Spațiul e inert.
Văzduhul arde rănile, ca sarea” (Răstigniri, 9).
Întoarcerea, pocăința sunt – pentru cel care a pornit pe drumul
crucii - anevoioase și pline de încercări:
„Iar sufletul (....)
Se-mpiedică, la fiecare prag,
De spectre, de coșmaruri și ruine” (Răstigniri, 9).
Devenirea spirituală, salvarea și mântuirea sunt acte pe care
fiecare și le asumă personal, cu toată ființa, îndrăznește să ne spună
poetul, fără a mai aștepta validări sau recunoașteri din partea
semenilor sau a lumii:
„Abia târziu pricepi că, bun sau rău,
Ești singular și singur în mulțime” (Răstigniri, 9).
Singurătatea în mijlocul lumii este grea, mai ales atunci când
înțelegi că esența vieții spirituale rezidă tocmai în comuniune: „Am
rămas doar/ câțiva și-ncercăm/ să aflăm,/ încercăm/ să umblăm/
pe-ale sfinților urme” (Răstigniri, 7). În acest abis care se deschide,
credinciosul simte că „ființa mea e îndestul de/ consistentă, încât să
se vadă./ Într-atâta mulțime” (Răstigniri, 4). Chiar dacă se intuiește
pretutindeni prezența divină, lumea, în ansamblul ei, rămâne „Un
pustiu străbătut de/ absențe” (Răstigniri, 4).
***
Solilocvii, al doilea ciclu din volum, reunește 30 de poeme,
veritabile monologuri lirice ale „celui care glăsuiește în pustiu”. Ele

123
exprimă durerea înstrăinării, asprimea ascezei, încordate privegheri,
tăceri și neliniști, lamentații și invocări. O primă lecție de spiritualitate
este aceea că „Domnul ne vorbește prin durere și/ vis”. Deșertăciunea
celor pământești și necesitatea alegerii unicei căi, cea spirituală, sunt
exprimate în tonalități imperative:
„Nu mai ai somn, nu mai ai veghe,
nu-ți rămâne decât
să te contempli-n oglinda nimicului,
trecător și urât,
să te privești îndelung, suferind și tăcând” (Solilocvii, 1).
Desprinderea de tot ce ar îngreuna înălțarea în spirit presupune
mai multe etape ale devenirii duhovnicești, o adevărată scară a
virtuților, pe care, urcând, Îl vei întâlni pe Cel dorit:
„... cum te dezbraci de veșmintele morții și
le zvârli, rând pe rând,
cum treci prin negura trupului tău,
cum măsori
cu călcâiul infinitei secunde spațiul de
ceață, de beznă și nori...
și-n negarea deplină vei bănui pe
deplin
că sunt, că eram, că voi fi și că
vin...” (Solilocvii, 1).
Asemenea profetului: „Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî,
munţii s-ar cutremura!” (Isaia 53, 19), poetul vizionar resimte fisura
dintre cele două lumi și durerea așteptării:
„Adună-mă, Doamne, în palma Ta
nevăzută și sfântă…

124
 Nimicește-mă! Du-mă! Să te gust în
sfârșit. Să-Ți văd slava și harul” (Solilocvii, 2).
Eul liric nu mai găsește resorturi spre a rămâne în această „vale
a umbrei morții” (Psalmul 22, 4), în această condiție precară, plină de
dihotomii:
„De ce aș mai rămâne în valea aceasta
plină de umbre ce urlă, se-ncaieră
și-n zadar se frământă?” (Solilocvii, 2).
Bucuria întâlnirii și unirii tainice echivalează cu o renaștere, iar
limbajul alegoric redă voalat experiențe mistice:
„Să-Ți simt umbra cum urcă în vinele
mele, încet, ca nectarul.
Să-l găsesc în sfârșit pe acel care sunt,
pe cel ce se sfâșie, singur, acum, în
amurg, priveghind, contemplând” (Solilocvii, 2).
Un poem închinat tăcerii ca harismă evocă toate fațetele ei.
Tăcerea celui ce se nevoiește spre despătimire, pace și accedere
la contemplarea tainelor este superioară, în ordinea spirituală,
cuvântului rostit, fie el și spre folos sufletesc:
„... Tăcerea
răspunde tăcerii.
Se-nțeleg. Alungă vulgarități,
cleveteală, mizerii.
Perpetuează o cosmică pace.
Graiul e darul, e harul,
e fericirea
celui ce tace” (Solilocvii, 3).
Tot mai multe poeme din Solilocvii dau mărturie despre o altă
raportare la lume a eului liric, dar și a poetului-profet. E vorba de o
separare a apelor, de o asumare conștientă a unei necesare dislocări:

125
 „Încet, nespus de încet,
insul carnal care-am fost
care sunt
devine
o nălucire de-ascet” (Solilocvii, 6).
De acum, toate îi sunt străine și reci, asemenea unuia care a murit
lumii și nu mai știe cum să se raporteze la ea:
„... cum voi percepe iarba, cum voi percepe
cărarea?...
Cum? Întreba-mă-voi: Cum
voi percepe oamenii, râsetul, vorbele lor
risipite ca un zbor de cenușă și scrum?
Ce-o să aud? Ce-o să le zic?” (Solilocvii, 5).
Revine tema singurătății în mijlocul lumii, solitudine dorită însă,
pentru a fi împreună cu Domnul: „Mă aflu împreună cu toți,/ Dar
sunt numai cu Tine” (Solilocvii, 5). Această transformare și această
înnoire sunt un dar, o operă a Duhului:
„Totul. Absolut totul se topește-n
furtuna nevăzută, pe care-o
dezlănțuie Duhul” (Solilocvii, 6).
Sunt multe texte în care sobrietatea și simplitatea prozodică ale
versului se întâlnesc cu înălțimi de spirit, atestând darul unuia care
cunoaște tainele vieții creștine și asimilează teologia învierii:
„Ia-mă din lume.
Șterge-mi cu totul și
urmă și nume.
Dă-mi moștenire și parte
în viața ce-ncepe cu
moarte” (Solilocvii, 8).

126
 Cine este Domnul, pe Care poetul Îl caută și cu Care dorește să fie
în comuniune? El este „Yah Elohim...” (Solilocvii, 9). „Domnul” Care
„ne-aruncă de sus un/ pumn de lumină” (Solilocvii, 16). Deși „Cel
Etern” este „Dumnezeu nevăzut”, poetul are certitudinea existenței
Sale: „... Te știu./ Ești neînchipuit de viu” (Solilocvii, 18). Privind spre
sine, poetul are conștiința propriei alegeri:
„Degetul Domnului îmi
face un semn
pe frunte, pe mâini:
cu untdelemn.
O cruce întreită,
întreit
m-a însemnat
și-acum sunt primenit,
un altul sunt” (Solilocvii, 11).
Indiferent cum îi sunt zilele și traiul, poetul trăiește o stare de
adâncă pace. Izvorul bucuriei și al păcii este recunoașterea Prezenței
în viața sa: „Eu/ Te văd doar pe Tine” (Solilocvii, 13). Motivul tăcerii
elocvente revine:
„... Ce pace
să fii slujitorul supus
al Celui ce vorbește când
tace” (Solilocvii, 13).
Solitudinea celui care trăiește altfel decât ceilalți, desprins de
sinele iubitor de lucruri deșarte, „... eu însumi lipsesc/ din tiparul
lumesc” (Solilocvii, 26), îl ajută să perceapă durerea condiției umane
căzute: „... întreaga fire/ e doar o tânjire” (Solilocvii, 15).
În lipsa unui ideal măreț, zilele omului se scurg monoton, în
zbateri zadarnice:

127
 „Vai, ce măruntă
trufia făpturii cu propriul
nimic se înfruntă!
Gol a venit muritorul în lumea
ploioasă și rece.
Gol a venit în iarnă sau
vară. Și gol o să plece” (Solilocvii, 23).
Tonul elegiac al Solilocviilor amintește de tristețea Ecclesiastului
biblic meditând la deșertăciunile vieții:
„Altfel spus, înapoi și
înainte
e același popor
de morminte.
așteptând, fiecare, să-i vină
(iute, stins) stropul său
de lumină” (Solilocvii, 24).
Dincolo de toată această zbatere, poetul întrezărește pedagogia
divină și un rost care (ne) transcende viețile. Rectitudinea expresiei
poetice și interogația retorică adâncesc misterul vieții și al divinului
ascuns:
„Nu-ntreba pe Acel care este,
Nu-ntreba: Dar de ce
toate-aceste?” (Solilocvii, 24).
Drumul nostru spre infinit este unul anevoios, care lasă în urmă
și trupul, cu însemnele păcatului și ale morții, pentru a deveni zbor
și înălțare:
„Așa înaintăm spre infinit:
Un sâmbure dual și otrăvit,
O crisalidă plină cu venin,

128
 Un ochi de șarpe, clar și cristalin,
Un șarpe mort, deși l-ai crede viu...

Mă-ntind în amintire ca-n sicriu...” (Solilocvii, 30).

***
Revelații, al treilea ciclu de poezii, are ca subtitlu (La Clopotiva).
Acesta cuprinde un număr de 33 de poeme și constituie componenta
centrală a volumului. Despre subtitlul secțiunii, Mirela-Ioana
Dorcescu ne lămurește: „Clopotiva este numele unei localități din
județul Hunedoara, «purtând în sine sunetele» – îndelung chemă­
toa­re, îndelung răscolitoare și liniștitoare – ale clopotului, ce
anunță, pentru subiectul liric, un timp și un spațiu al iluminărilor.
Al epifaniilor întremătoare și ziditoare. Al întâlnirii Cuvântului fără
sfârșit”.
Poeziile din acest ciclu al revelațiilor ne poartă prin satele vechi
românești, departe de agitația și tumultul orașelor și limpezite de
liniștea începuturilor. Ecouri blagiene ale naturii aflate în deplină
consonanță cu Ziditorul, pacea, împăcarea, dorul de Dumnezeu,
confesiunile, introspecția și lecturile biblice dau conturul acestei
secțiuni. Motivul luminii este consonant cu cel al liniștii genezice:
„... Vântul și liniștea se revarsă din
munte,
sapă fântânile duhului,
nebănuit de profunde.
Sapă fântânile duhului, să le-nece
lumina.
Lumina ce n-are sfârșit,
ce-și are-n eternitatea Ta rădăcina”.
Misterul învăluie creația sub aparența unor elemente ambivalente:

129
 „Vântul, lumina și liniștea. Și
deasupra lor – norul.
Acolo-i perdeaua de negură, acolo-i
izvorul” (Revelații, 1).
În plin univers apofatic, Dumnezeu se ascunde în propria-i
creație: „Fărâme din veșnicul nor în/ care Te-ascunzi” (Revelații, 1).
Poetul își ia răgaz să contemple satul, casele, munții, livada,
pădurea, fluturii, iarba, florile, stelele. Substratul acestor pasteluri îl
constituie meditațiile și trăirile de mare substanță spirituală, care-l
apropie pe autor atât de mult de Dumnezeu, încât el însuși este uimit:
„... Ce s-a-ntâmplat? Am trecut oare prin
poarta îngustă?
Ce s-a-ntâmplat? Nu mai sunt
alungat,
prin ierbile lumii, ca o lăcustă?
Am ajuns lângă divinul
Păstor sau sunt încă afară...” (Revelații, 2).
În acest univers senin, Dumnezeu este atât de aproape, încât
eul liric Îi simte prezența și-L recunoaște pretutindeni în creația Sa.
„... toate-mi vorbesc de nevăzutul/ a toate Stăpân” (Revelații, 3). „Te
simt peste tot, fiindcă/ Tu ești în toate” (Revelații, 6). În Revelații,
5, Mirela-Ioana Dorcescu identifică „o lume paradoxală, o sinteză
între cea profund românească și sacrul Pământ al Făgăduinței”:
„Muntele pare un leu adormit la/ picioarele Tale” (Revelații, 5).
Motivele biblice amintite în unele poezii devin tot atâtea teme
de studiu în altele: lumina, vântul, icoana, frunzele viței, lemnul,
plugul, păstorul, piroanele, lumea, șarpele (reptila/ fiara vicleană),
toaca, crucea, tunetul, celesta grădină/ tărâmul promis, toate
conturează un univers ancorat în Scripturi și în continuu urcuș
spre Dumnezeu. Aceste motive cu evidente rezonanțe biblice se

130
împletesc cu trăiri și reflecții de un „lirism profund, extatic” (Silvia-
Gabriela Almăjan), proiectând un veritabil „pod între teluric și
celest” (Monica M. Condan). Lecturile Scripturii capătă adâncimi
noi în exegezele lirice originale ale poetului:
„... Dar eu sunt vinovat, am
greșit.
Nu-i voie să uiți: când
ai pornit, ai pornit!
Nu pui mâna pe plug și
privești îndărăt” (Revelații, 7).
Cu o mare iscusință, poetul trece de la cuvintele lui Iisus la scene
din Vechiul Testament, fiind atent la elocință, acuratețe scripturistică,
limbaj sentențios și ținută stilistică, pentru a ilustra tema urmării fără
preget a Domnului, ca într-o mistică nuntă:
„Dimpotrivă: lași ținut, lași rudenie,
lași deprinderi, lași tot.
«Amintește-ți», mi-ai spus, «de femeia lui Lot!»” (Revelații, 7).
Condiția umană, sfâșiată continuu între trup și spirit, între carne
și duh, este prezentată într-o dramatică căutare a comuniunii cu
Dumnezeu:
„... Același abis
ne desparte.
Soarele, luna, tăcerea mă
strivesc, mă taie-n bucăți.
Iar Tu nu răspunzi, nu
Te arăți.
Trupu-mi urăsc, iar sufletul
nu-i
decât o adiere de vânt amărui,

131
 ce vine spre mine din
tărâmul cellalt” (Revelații, 11).
Această stare de sfâșiere lăuntrică, pe care au resimțit-o, pe rând,
profeții, drepții, apostolii și sfinții, este experimentată și de poeții
care se îndeletnicesc cu tainele Scripturilor și căutarea dumnezeirii:
„Stau. Despicat între duh și
cuvânt.
Trupul meu de pământ se
întinde, tăcut, pe pământ” (Revelații, 11).
Epuizat de „grețoasele lupte”, poetul dă mărturie despre lucrarea
răului în lume și despre cum devine aceasta puternică mai ales în
momentele de ne-veghere:
„Mă batjocorește, în somn,
fără milă,
acea blestemată reptilă,
de la care ni se trage
căderea.
Cât veghez, se ferește. Dar,
în vis, îmi încearcă puterea” (Revelații, 17).
Calea crucii este grea și eul liric nu fuge de această „nebunie a
crucii”, ci, mai mult, dorește, caută despătimirea sufletului prin grele
încercări:
„Iată-l, se zbate și plânge cumplit,
în fireasca, lumeasca lui carapace.
Nu-l cruța. Lămurește-l în
foc, ca pe-o strămurare
de-argint în cuptoare.
Nu cunosc, nici nu vreau să
cunosc voluptate mai mare” (Revelații, 21).

132
 Devoțiunea sinceră cu care-L urmează pe Domnul său, în ciuda
încercărilor și amăgirilor de tot felul, care i-au subțiat trupul „ca o
vargă de-alun”, îi smulge poetului creștin o mărturisire de credință:
„m-aș dori ucenicul/ lui Dumnezeu” (Revelații, 22). Mântuirea,
eliberarea, înălțarea sunt posibile în măsura în care omul trăiește
misterul și își folosește darurile și libertatea pentru a se întoarce cu
smerenie la Tatăl, Ziditorul tuturor:
„Ce-i ascuns rămâne pe
vecie ascuns.
Nu-ntreba: nu ești vrednic de
niciun răspuns.
Partea ta sunt doar
cele arătate.
Nu striga în fața porții
închise, nu te zbate, nu
bate.
Stăruie, însă, veghează!
Toate-ți sunt luate. Toate-ți
sunt date” (Revelații, 25).
***
Ciclul final este intitulat Clipe și conține 28 de poeme. Lor li
se alătură Sicomorul, nostalgic poem al dorului de „tărâmul prea
binecuvântat”, pe care au pășit Iisus, apostolii și profeții, tărâm pe
care Poetul nu a avut prilejul să-l vadă în această viață pământească.
Cadența primelor stihuri din acest ciclu amintește de versurile
clasice ale poetului Al. Philippide, cel care i-a cunoscut „mai dinainte”
talentul și harul poetului Eugen Dorcescu:
„Rodea încet în fagi amurgul blând:
Suntem atât de rari, că-n jur e soare.
Și cer nepângărit și multă mare.
Sub mușchi creșteau statuile tăcând” (Clipe, 1).

133
 Aici, temele poeziei sunt variate, de la avatarul soldatului
medieval (Clipe, 2, 3), la evocări ale tatălui (Clipe, 4), ale magistrului –
Bătrânul dascăl (Clipe, 23), la ipostazieri ale orașului în diverse stări de
spirit: Orașul fericit (Clipe, 19), În Parcul botanic (Clipe, 21), Octombrie
(Clipe, 22) și ale iubitei (Clipe, 21; Clipe, 28), până la reflecții pe teme
filosofico-mistice. Aceste meditații filosofice asupra condiției umane
și a rostului vieții sunt străbătute de un fior mistic evident. Zenovie
Cârlugea clasifică temele poeziilor din colecția Clipe astfel: «Cât
privește ciclul de Clipe (28 de toate), acesta cuprinde texte scrise în
intervalul mai larg 1972-2023, transmițând stări sufletești și mentale,
convingeri și meditații, precum în ciclurile anterioare, din care nu
lipsesc aluzii și referințe la Parabolele lui Iisus, la Psalmii lui David
ori Pildele lui Solomon, în general la paremiologia biblică și la textele
sentențiale vetero- și neo-testamentare, cu accent pe specificitatea
acestui univers poetic, în care intră nu numai „Mesagerul”, „Sufletul”,
„Disperarea”, „El Caballero medieval en la batalla”, amintirea
Tatălui, dar și „Salonul coronarienilor” (viziune argheziană a unor
chipuri bolnave „spre care moartea/ și-a trimis emisarii”), „Vanitas
vanitatum”, „Orașul fericit”».
Bunăoară, poezia subintitulată Vanitas vanitatum (Clipe, 18)
deplânge degradarea unei lumi și pierderea reperelor existențiale:
„Se năruie Poiana, Râul, Casa,/ Se risipesc încet și neoprit”. Ceea ce
fusese altădată un cămin și un loc al armoniei familiale a devenit
pustietate înfricoșătoare: „Se aciuiesc și zac, până-n amurg (…)/
Subțirii pui ai nopții, ca dihorii” (Clipe, 18). Interogațiile retorice din
finalul poeziei au rezonanțe eminesciene:
„(Ce este-o casă-n care omul nu-i?)
Mă-ntreb: acest locaș al nimănui,
Terifiant, mi-a fost cămin vreodată?” (Clipe, 18).

134
 Tabloul social al unei lumi în degradare este evident în Orașul
fericit (Clipe, 19) și în Tablou (Clipe, 20). În Orașul fericit, poetul începe
cu o constatare, enunțată exclamativ: „Ce pașnic moare burgul
fericit!” Aceasta este, de fapt, tema poeziei. Cu alte cuvinte, ca într-o
eutanasie spirituală, orașul, altădată „fericit”, este devitalizat, privat
de spiritul său:
„Ci tace burgul. Mort înveșmântat
Cu înflorate văluri selenare,
Cu flori de-azur și lacrimi mari de soare,
Purtat spre-abis de hoardele barbare,
Ce curg din ochiul său îmbălsămat” (Clipe, 19).
Radiografia unei asemenea lumi, care și-a pierdut centrul,
spiritualitatea, este, pur și simplu, dezolantă: „Tabloul e-un deșert de-
anomalii”. Poetul înșiruie, ca într-un manifest civic, erorile lumii în
imagini oximoronice, contrastante, marcate prin lipsa de substanță a
semnificantului: „Oraș rural și sat fără țărani”, „Liricizăm păduri fără
copaci,/ Ca dascăl, stai pe stradă și înveți/(…)/ Iar medicul mereu are
de spus/ Că nici instrumentar, nici leacuri nu-s” (Clipe, 20). La polul
opus acestei sărăcii umilitoare, ni se relevă ordinea socială inversată:
„În timp ce-autostrada e un flux
De limuzine lungi și largi, de lux,
În care dormitează, tolăniți,
Cocote, țopârlani și parveniți” (Clipe, 20).
În acest periplu „haotic și nefast”, poetul însuși este în derivă, el
se află la discreția celor care orchestrează întregul tablou social:
„Poetul, anacronic, inutil,
Poetul, cu tăiosul său profil
(De-i norocos și nu-i iconoclast),
Primește-un blid și-o cergă: la azil” (Clipe, 20).

135
 Finalul abrupt al poeziei ne lasă un gust amar; autorul, credincios
și devotat Domnului, are parte de mizeria în care trăiesc semeni
de-ai săi și descrie, cu un onorant simț civic, contrastele lumii sale.
Mutându-și privirea în căutarea unor puncte de sprijin, Eugen
Dorcescu identifică în jur culorile disperării:
„Disperarea
are culoarea viței de vie (…)
Are culorile străzii. Are culoarea
iederei sângerii ce îmbracă un trunchi,
absorbindu-i vigoarea” (Clipe, 8).
Disperarea devine o a doua dimensiune a condiției sale umane,
conștientă de dramatismul existenței:
„Mă însoțește în veghe și-n somn,
ca un alter ego
credincios și cuminte (…)
E-o caracatiță sumbră. Are forma,
are culoarea, are pulsația
arterelor mele” (Clipe, 8).
Relativizând necazurile și detașându-se de nimicniciile vieții,
poetul identifică soluții de supraviețuire în și prin spiritualitate:
„Te retragi din spațiu, din timp,
te retragi din memorie.
Tot ce trăiești, tot ce simți
n-are istorie.
E-o lunecare ce stă. O stagnare
ce trece” (Clipe, 11).
Lecturând poemele dorcesciene, Livius Petru Bercea notează:
„De multe ori am avut impresia, după citirea unor texte, că poetul
accentuează tenebrele existenței, îngroșându-le tușele întunecate.

136
Dar integrala liricii lui Eugen Dorcescu se ridică, luminos, deasupra
oricăror micimi și neputințe ale trupului, ale mediului social, uman,
deschizându-se chiar comunicării cu Divinitatea”. Deși preferă
versificația modernă, cu număr inegal de silabe, cu tectonică originală,
imprevizibilă, plasând rima concomitent cu accentul semantic,
aceste structuri prozodice au cadență, ritm și muzicalitate interioară.
Eugen Dorcescu ni se relevă astfel nu doar un poet desăvârșit în arta
stilizării versurilor, ci, mai ales, în substanța și „cantitatea de ființă”
pe care aceste versuri le conțin. Un exemplu consistent ni-l oferă
poezia Numai El, în care dorul după comuniunea cu Dumnezeu este
vizualizat, înfățișat ca un drum real, posibil de atins prin credință:
„Plec, am plecat, voi pleca, nu
mai sunt
decât sumbrul pământ ce devine
pământ
O să vină o zi
când doar eu –
numai eu, chiar fără mine însumi –
voi fi.
Fără cărți, fără prieteni, fără
planuri, ambiții sau țel.
Numai eu (cel de-atunci!). Numai El” (Clipe, 13).
Poetul este sensibil la glasul Domnului și-I recunoaște prezența
nu numai în semnele grandioase care exprimă vizibil și incontestabil
Slava divină, cât mai ales în semnele ascunse, umile, ale făpturilor
Sale suferinde:
„Te aud când și când.
Fie-n munți, de departe,
tunând
sub al norilor scrum.

137
 Eu stau și Te-ascult,
tremurând, cât un punct, în țărână,
pe drum.
Te aud și acum,
de pe-al nopții cumplit
așternut” (Clipe, 14).
Totul în jur este impregnat de prezența Duhului, acel suflu de
viață dătător care înnoiește omul și întreaga creație:
„... vântul liber, puternic, teribil,
clocotind, murmurând.
Sunt un pai. O fărâmă de somn și
de veghe. Te aud, când și când” (Clipe, 14).
Cu toate simțurile atente și prezente, poetul decodifică tainele
lumii. Le descifrează rostul. În Clipe 15, analizând un fapt banal, cum
oamenii ajută o cerșetoare bătrână care „stă la ușa bisericii”, murdară,
neîngrijită, hidoasă chiar, poetul vede în duh pe Hristos, suferind în
fiecare om singur și abandonat de semenii săi:
„Însă ochiul lăuntric,
străluminat, tristei cărni
nesupus,
vede în ea pe
Iisus” (Clipe, 15).
Un adevărat catehism în versuri ne oferă poezia numărul 16 din
ciclul Clipe. Prin concizia exprimării, prin stilul aforistic și apodictic,
poezia este o bijuterie de pateric modern în versuri, un veritabil ghid
duhovnicesc, în care găsim sfaturi și remedii pentru orice neajunsuri,
nedreptăți sau tentații ce ne lovesc în lumea unde trăim:
„Te ignoră? Prea bine.
Astfél,

138
 vei trăi mai aproape de
El.
Te-au exclus?
Mulțumește-le.
Poți sluji exclusiv lui Iisus.
Te îneacă-n mărire deșartă?
Fugi de ei. Sunt vicleni. Vor
în doi inși vrăjmași să
te-mpartă.
Te urăsc și te-alungă?
Te lovesc? Te-au răpus?
Nu-i nimic. Te primește
Iisus”.
Ținta și sfârșitul tuturor acestor pătimiri este Iisus. Lui Îi
dedică Eugen Dorcescu mai multe mărturisiri pline de smerenie;
viața și moartea I le oferă Lui și-și recunoaște limitele: „sunt un
simplu păcătos”. Nici urmă de revoltă sau resentimente. Traseul
este singular, cel al împăcării totale cu Domnul spre o comuniune
deplină cu El:
„Și chiar așa voi face. Voi pleca
Fără nimic. Înspre pustiu. Pe jos.
Pe-un drum de lut, ducând spre fața Ta
Același lut, din care m-ai fost scos” (Clipe, 17).
Chestiunea delicată a necredinței, a idolatriei și ateismului, naște
întrebări noi în perspectiva veșniciei. Pornind de la axioma că: „Tot
ce există-i doar din voia Sa” (Clipe, 24), poetul e îngrozit de lipsa de
credință a multora dintre contemporanii săi:
„N-au dor de har, n-au spaimă de osândă.
Cel Veșnic, oare, vrea ca, pentru ei,
să nu existe aura-I preasfântă?”

139
 În versurile următoare, autorul explică libertatea cu care
Dumnezeu, încă de la începuturi, l-a înzestrat pe om, în perspectiva
veșniciei. Este vorba mai ales de acea libertate de a alege binele și
viața, pe care omul poate să le refuze:
„A exista ori nu. Cu dreapta Sa,
de-a pururi le-a înscris pe-aceeași listă”.
Cu un curaj extraordinar, poetul devine o voce profetică a
timpului său și sancționează trufia și „beția de cuvinte”, în care se
complac cei care au ales o cale fără Dumnezeu:
„Vai! Când deliruri antropocentriste
exultă și când vrednici corifei
ai vidului își caută temei
spre-a profera profane acatiste,
eu plâng și mult mă tem că, pentru ei,
Cel Veșnic a decis să nu existe.

Sunt singuri. Și în viață, și în moarte.

Ori i-a uitat. Ori i-a lăsat deoparte”.
În contrast cu această lume care și-a întors fața de la Dumnezeu,
poetul își dorește să fie, până în ultima clipă, „sprijinit, ca un prunc,
de Iisus” (Clipe, 26). Bucuria iertării aduce cu ea o nouă viață și
extazul comuniunii depline cu Atotputernicul:
„M-ai vindecat?
Răsare soarele. (…)
Iată, ieșim împreună,
să ne gustăm, fără spațiu și
timp, bucuria.
Ce destrămare! Ce zbor!
Tu ești veșnicia.
Eu sunt
veșnicia” (Clipe, 27).

140
 Iubirea și imaginea iubitei sunt teme prezente discret și în ciclul
Clipe. Momentele sublime pe care le rememorează În Parcul botanic
devin, odată cu trecerea anilor, „răspântii largi de soare” și „celeste
adieri”. Iubirea e spiritualizată, desprinsă de Eros, și dobândește,
prin armonia trăirilor, dimensiuni cosmice:
„Edenic parc! Edenică uitare!
Iubita mea de astăzi și de ieri,
În zariștea eternei primaveri,
Ești numai fericire și splendoare…” (Clipe, 21).
Poetul este oarecum uimit de miracolul pe care îl trăiește:
„Trăiesc, prea fericit, de-o bună vreme” (Clipe, 28). Mirelei-Ioana,
soției sale, poetul i-a dedicat mai multe poeme. Ostrovul iubirii este
unul dintre ele. Iubirea ideală pe care o declamă poetul în această
poezie este, iată, una, tangibilă: „Acolo viețuim, de-o bună vreme:/
Făpturi întruchipând Ideea clară” (Clipe, 28). Iubirea celor doi,
ilustrând „platonica Idee legendară”, înnobilează Erosul, cuprinde
elemente din natură, pentru a căpăta, în final, anvergură cosmică:
„Sub soarele Iubirii ideale,
ce-și află-n transcendență arhetipul,
pe țărmul unde marea și nisipul
ne flutură pe umeri și sandale,
când vii, când pleci, sau când îmi ieși în cale,
când ne topim în zări aurorale,
Iubito, Fericirea are chipul,
de har și de mister, al ființei tale” (Clipe, 28).
În acest volum, poemele Miozotis și Ostrovul iubirii îi sunt
dedicate, în exclusivitate ei, Doamnei Mirela-Ioana (Dorcescu).
Sunt poezii de mare rafinament stilistic, poezii în care hermeneutul,
literatul, semioticianul Mirela-Ioana Dorcescu a identificat sectio

141
aurea, acea perfecțiune matematică a versurilor, la care se adaugă
substanța lirică sublimă, indiciu că aceste poeme au fost atinse de
nimbul inspirației și al harului.
Volumul de versuri Miozotis se încheie cu poezia Sicomorul, în
care autorul se confesează și, cumva, se întreabă de ce el, „scrib
însigurat și bogoslov”, care a avut acest „dor suprafiresc” de Țara
Sfântă, nu a cunoscut șansa de a păși „în ființă” pe pământul sfânt:
„Mă-ntreb, dar nu găsesc niciun răspuns”. Și urmează o veritabilă
spovedanie publică:
„Am fost prea păcătos, prea întinat?
Am fost de slava lumii subjugat?
Am fost delăsător și nu-ndeajuns
de doritor? Sau El nu m-a chemat?”
După această smerită cercetare de sine, urmează o rugăciune,
în care poetul reamintește Domnului de statornicia sa în credință.
Limbajul arhaic, cu inflexiuni slavone, are o muzicalitate similară
celei a rugăciunilor de pocăință din cărțile de cult ale Bisericii:
„I-am zis: Ca pe un scrib, ca pe-un peveț,
auzi-mă! Ascultă glasul meu!
Tu slava umilinței mă înveți.
Trimite-mi doar un semn. Căci mare preț
am pus pe mila Domnului mereu”.
Dar, cum Dumnezeu nu-i răspunde, nu-i dă niciun semn,
poetul se smerește pe sine, amintindu-și, cu siguranță, de Iov: „...
Cine-s eu,/ în timpul și în spațiul nesfârșit,/ să mă ia-n seamă Însuși
Dumnezeu?” Copleșit de tristețe, eul liric își mărturisește umana
descurajare în credință: „Zadarnic mai râvnesc ce-am tot râvnit”.
Dar această descurajare este de scurtă durată și e provocată de o
omenească uitare. Răspunsul, semnul cerut, îl va primi în vis. Acest
vis revelator va constitui un temei al credinței sale, o confirmare că
Dumnezeu cunoaște îndoielile și zbuciumul său:

142
 „Și iată, astă noapte, mi-a sosit,
prin sârgul unui înger din zenit,
un semn iconic, clar, adeverit:
El, sicomorul, «Dudul lui Zaheu».

Am înviat din morți. Sunt fericit.

Ce viu și ce concret e Dumnezeu!” (Eugen Dorcescu, Sicomorul)
Cu această afirmare plenară a credinței în Dumnezeu, în ciuda
zbuciumului și a omeneștilor îndoieli și temeri, se încheie volumul
Miozotis. Despre poemul-epilog Sicomorul, Zenovie Cârlugea
notează: «Sunt versurile de încheiere, apoteotice, în care divinitatea
supremă, recunoscându-l, îi răspunde poetului cu un semn, punând
astfel capăt unui lung zbucium sufletesc și încununând o experiență
în numele unei convingeri categorice, de la volumul de debut cu
„Pax magna”, trecând prin „Biblice”, până la cele din urmă creații, ba
până la aceste recente volume de poezii recuperate dintre manuscrise
(„Leviatanul”, „Miozotis”)».
Scriitoarea Monica M. Condan consideră acest volum „o
adevărată bijuterie literară; un pod între teluric și celest”. Anișoara
Violeta Cîra numește volumul Miozotis „o rapsodie a tăcerii” și
afirmă despre scriitura lui Eugen Dorcescu: „Poetul este cunoscut
pentru explorarea «la sânge» a temelor spirituale și pentru căutarea
de sens duhovnicesc pretutindeni. De asemenea, este recunoscut ca
un poet al metaforelor rare și foarte expresive. Așa cum probează
acest volum de poezie mistică, scrisă de-a lungul a peste cinci
decenii, Eugen Dorcescu explorează fără încetare legătura intimă
dintre sfera umană și sfera divinului. Poezia sa ilustrează modul cum
căutarea de sine și căutarea spirituală sunt profund interconectate.
Simbolurile religioase sunt folosite pentru a comunica, pe înțeles,
înaintarea ființei umane pe calea spirituală. Prin aceste simboluri,

143
Poetul Eugen Dorcescu reușește să exprime concentrat gânduri și
trăiri ce l-au caracterizat în întreaga existență empirică și literară.
Poezia sa reflectă adesea o tensiune între condiția umană și aspirația
spre metafizic, spre divinitate. Această tensiune creează o dinamică
puternică în scrierile sale. Stilul lui Dorcescu este distinct, combinând
elemente de misticism, filosofie și introspecție personală, într-un
perfect echilibru, utilizând comparația, metafora și simbolul, un
limbaj aparent accesibil, dar cu numeroase semnificații ascunse,
care provoacă perspicacitatea cititorului. Totuși, Eugen Dorcescu nu
este un poet ermetic. Dimpotrivă, el își invită cititorul să învețe din
poemele sale, să reflecteze, în paralel cu autorul, la propria experiență
și să confere un înțeles superior trecerii prin această viață”.
Recitind Prologul volumului, profesorul Marius Terchilă, notea­
ză cu emoție: „Prologul, autentică artă poetică, dă titlul volu­mu­
lui, Miozotis, cuprinde rafinate fundamente culturale, filosofice,
exprimă ideea de libertate a ființei umane, voința de a-și configura
viața, fără a se lăsa dusă de valul presupusului destin. Finalul
poeziei, de intensă vibrație lirică, erotică, sugerează ieșirea din timp,
prin motivul somnului, ocrotit de «prințesa unui vânt de miază-zi».
Editarea, interpretarea operei lui Eugen Dorcescu o consacră pe conf.
univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu drept «dorcescolog». În noianul de
materiale critice, hermeneutica Domniei Sale se bazează pe acuratețe,
temeinicie, responsabilitate, spirit critic, obiectiv, pe înalta stăpânire a
limbii. Sunt bucurii estetice ale sufletului meu de filolog, generate de
textul impecabil, de profundul simț lingvistic, de mare sensibilitate,
bazat pe o cultură de nivel academic. Câteva momente în prezența
familiei Dorcescu m-au înălțat peste timp, în lumea fără de prihană
a ideilor generate de spirit, idei eterne, absolute”. (Citate preluate
din revista online „Armonii culturale”, 2023 - 2024, întemeiată și
condusă, cu inteligență, pricepere, cu exigentă generozitate, de
scriitorul și artistul plastic de gust și de talent Gheorghe A. Stroia).

144
 Postfața volumului Miozotis, semnată de profesorul universitar
doctor Livius Petru Bercea și intitulată „Metamorfoze și evoluții
în opera lui Eugen Dorcescu”, este un veritabil studiu monografic
condensat al operei și biografiei poetului. Livius Petru Bercea
apreciază spiritualitatea profundă a poeziilor dorcesciene și afirmă:
„prin lirica de sorginte metafizică, mistică” [poetul Eugen Dorcescu
(n.n.)] „tinde la o deschidere spre motivele marii poezii, spre perfecțiunea
poemului, nu numai formală, ci și expresivă”. Pentru a ilustra această
afirmație, criticul citează nu doar din poeziile binecunoscute ale
poetului, cât mai ales din acelea mai puțin cunoscute, intenția sa
fiind tocmai aceea de a le propune „un loc firesc în integralitatea unei
opere unice și memorabile”.
După Postfață, urmează o Biobliografie, o secțiune detaliată, cu
titlurile operelor, studiilor, articolelor și traducerilor scriitorului
Eugen Dorcescu. Volumul Miozotis se încheie cu „Opinii critice”,
capitol ce reunește referințe ale unor scriitori, poeți, critici contem­
po­rani, români și străini, literați și iubitori ai operei acestui „clasic
în viață”: Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Adriana Iliescu, Cornel
Ungureanu, Șerban Foarță, Luis Sanz Irles, Mircea Lăzărescu,
Coriolano Gonzáles Montañez, Marian Odangiu, Guillermo Eduardo
Pilía, Ion Pop, Florin-Corneliu Popovici, Adrian Dinu Rachieru, Ana-
Maria Radu, Andrés Sánchez Robayna, Alexandru Ruja, Jaime Siles,
Eliza Iliescu, Constantin Stancu, Gheorghe A. Stroia, Pr. dr. Ionel
Popescu, Ticu Leontescu, Simion Dănilă, Silvia-Gabriela Almăjan,
Mariana Anghel, Claude Le Bigot, Pr. dr. Ioan Bude, Lucian Bureriu,
Marian-Cătălin Ciobanu, Anișoara-Violeta Cîra, Monica M. Condan,
Mariana Pâșlea, Maria Costa-Bălan. Spre exemplu, Silvia-Gabriela
Almăjan vede în poetul Eugen Dorcescu „un erudit al timpului
nostru”, iar Claude Le Bigot apreciază că „limbajul poemului [Drumul
spre Tenerife – n.n.], ce încearcă să dea un sens iraționalului, dorește,

145
în același timp, să se elibereze de ceea ce îl alienează. A căuta un sens,
dincolo de ceea ce vehiculează limba vernaculară, este principiul
ultim al transcendenței”. Cornel Ungureanu vede în Eugen Dorcescu
un „scriitor exponenţial pentru România începutului de secol”.
Regretatul poet Lucian Bureriu sesizează „sobrietatea decentă” a
poeziei dorcesciene: „o dimensiune rar întâlnită și prezentă la Eugen
Dorcescu este simțul tragismului. […] Poezia lui Eugen Dorcescu
ne salvează prestigiul, în contrast cu versurile inutile ale majorității
autorilor de poezie de azi…”. Pe aceeași linie a aprecierii poeziei lui
Eugen Dorcescu în context contemporan se înscrie opinia lui Șerban
Foarță: „Într-un răstimp în care (poezia) e, mai cu seamă, improvizație
anodină sau însăilare de nimicuri, acest poet de primă linie, al
modului sever și apodictic, poate să spună, cu François al Franciei, că
totul e pierdut, minus onoarea. Onoarea poeziei, căreia el, maestrul
Eugen Dorcescu, îi este unul dintre garanți”. Privindu-i în ansamblu
opera și întreaga existență, Mircea Lăzărescu îi conturează un portret
literar, trasând linii de mare forță: „… poetul se înfățișează, acum,
în fața agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un
tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadențe inconfundabile,
trimițând spre arhetipuri tulburătoare (...) totul transfigurat fiind
prin orizontul transcendenței”.
Poemul Miozotis este nestemata literară de care se va mai scrie
mulți ani de acum înainte. Se va recita și se va publica iar și iară,
cu convingerea că ea este, pentru fiecare critic și cititor, „o piatră
de încercare”. Poeziile incluse în volumul MIOZOTIS își așteaptă,
în smerită limpezire, asemeni bobului de grâu îngropat în pământ,
cititorii și interpreții. Vocația universalului și a transcendenței înscriu
acest volum în antologia cărților esențiale ale liricii dorcesciene și ale
literaturii contemporane. La un an de la scrierea acestui emblematic
poem, aducându-ne aminte de splendoarea ce va să fie, recitim încă o
dată, cu aceeași emoție, mirabilele versurile din prologul volumului:

146
„Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?

Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,

Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis.
Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.

Adorm pe brațul tău, Miozotis!

(Eugen Dorcescu, Miozotis, 18 martie 2023).

147
 III

ESEISTICA

„HIC SUNT LEONES”

– ÎNTRE COMENTARIUL ARTISTIC
ȘI FILOSOFIA EXISTENȚEI
Hic sunt leones este un volum antologic, care cuprinde exegeze,
comentarii, eseuri critice, scrise și publicate de Eugen Dorcescu de-a
lungul anilor 2008-2023. Așa cum citim în Predoslovia autorului,
aceste texte „continuă şi întregesc sumarul volumului nostru de
eseistică, teorie literară şi stilistică, Poetica non-imanenţei, apărut la
Editura Palimpsest, Bucureşti, în anul 2009”.
Publicat la Editura Waldpress din Timișoara, în toamna lui
2023, Hic sunt leones este un tom maiestuos, pe măsura unora măcar
dintre scriitorii interpretați în paginile sale și, poate mai cu seamă,
pe măsura temelor de reflecție, subiacente traseului interpretativ
(definiția ființei, ființa întru moarte/ ființa întru mântuire, ființa
ce și-a ratat șansa, criteriul valorii estetice, tripartiția spirituală a
receptării, persoană umană/ individ uman, tipologia creatorului de
poezie, strategiile creației, fericire, singurătate și suferință etc.), teme
ce fac din impunătorul ansamblu și un amplu discurs de filosofie a
artei și a existenței.

149
 Trebuie reținut că Exordiul (intitulat chiar Hic sunt leones) își
asumă și titlul și substanța întregului demers. Găsim aici, remarcabilă
emblemă, analiza, separată, dar și în complexă inter-relaționare,
mostră de abordare corelativă și, deopotrivă, contrastivă, a creației
unor poeți hispanici contemporani (trei spanioli, un argentinian),
iluștri prieteni ai lui Eugen Dorcescu (Andrés Sánchez Robayna,
Coriolano González Montañez, Jaime Siles, Guillermo Eduardo
Pilía), analiză minuțioasă, originală, vizionară chiar, ce poate fi
considerată nucleul, centrul iradiant al cărții. Acest capitol impune,
categoric, o cercetare separată, încât, în chenarul restrâns al prezentei
cronici, ne mulțumim a-l semnala, lăsând, eventual, pentru viitor,
aprofundarea lui. Deocamdată, ne oprim doar la anecdotica inițială a
episodului spaniol din biografia lui Eugen Dorcescu, așa cum poetul
însuși o schițează în debutul Exordiului.
Totul a început în 2007, la o întâlnire providențială cu trei poeți
spanioli contemporani, în Librăria Joc Secund din Timișoara. La acea
întâlnire, Eugen Dorcescu va conversa în limba franceză cu poeții
Rosa Lentini din Tarragona, Coriolano González Montañez din
Tenerife și Jesús Hilario Tundidor din Madrid. Această întâmplare,
primum movens al unei fructuoase prietenii literare, este relatată și în
volumul de jurnal Adam (2020). Astfel, în 2010, Coriolano González
Montañez, poet și profesor de literatură în Insulele Canare, va traduce
în castiliană, în colaborare cu autorul, volumul de poezii al lui Eugen
Dorcescu intitulat drumul spre tenerife/ el camino hacia tenerife (Idea
Ediciones, Las Palmas de Gran Canaria), volum remarcat de Andrés
Sánchez Robayna, poet, eseist și profesor la Universitatea din La
Laguna, Tenerife. În 2012, Rosa Lentini avea să traducă în spaniolă
Poemele Bătrânului/ Poemas del Viejo, volum prefațat de Andrés Sánchez
Robayna. Peste un an vor apărea și Elegiile de la Bad Hofgastein/ Elegías
de Bad Hofgastein (Editura Mirton, Timișoara), elegii traduse în

150
spaniolă de Coriolano González Montañez, care, între timp, învățase
românește. Mai târziu, în 2020, același Coriolano González Montañez
a îngrijit, împreună cu Mirela-Ioana Dorcescu, o antologie de poezie
sub semnătura lui Eugen Dorcescu, intitulată Elegías Rumanas și
apărută în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza. Încununarea
acestei rodnice colaborări literare s-a realizat în anul 2023, când, la
21 martie, Academia Hispanoamericană de „Buenas Letras” din
Madrid i-a acordat poetului român Eugen Dorcescu titlul de Membru
Corespondent, la propunerea poetului și profesorului Jaime Siles,
de la Universitatea din Valencia. Colaborarea dintre acești poeți și
profesori continuă și astăzi, dovadă fiind volumul recent de poezii al
poetului Eugen Dorcescu, Cântece de călătorie/ Canticos de viaje, tradus
în spaniolă de Coriolano González Montañez, prefațat de Guillermo
Eduardo Pilía (scriitor, profesor la Universitatea din La Plata,
președintele Academiei Hispanoamericane de „Buenas Letras” din
Madrid) și publicat în 2023 la Ediciones Hespérides para Cuadernos
de Casa Bermeja, în La Plata, Argentina. De partea cealaltă, poetul
Eugen Dorcescu a tradus din spaniolă volumele de versuri Meránides
frigianul/ Meránides el frigio, al lui Jaime Siles, și Ca iarba la umbră/
Como hierba en la sombra, al lui Guillermo Eduardo Pilía, apărute în
ediții bilingve româno-spaniole, în 2023, la Editura Eurostampa din
Timișoara. De asemenea, împreună cu Mirela-Ioana Dorcescu, a
tălmăcit, recent, și volumul de proză și povestiri mitologice Călătorie
în Țara Hesperidelor (Editura Waldpress, Timișoara, 2023), al lui
Guillermo Eduardo Pilía.
***
Comentariile la operele scriitorilor români încep, în antologia
Hic sunt leones, cu un eseu dedicat volumului de poezii Străjer
peste suflete (Editura Sinteze, Galați, 2012), al Cezarinei Adamescu,
„scriitoare a cărei operă este, în întregime, de factură spirituală”.

151
Eugen Dorcescu apreciază că versurile Cezarinei Adamescu sunt
un punct de întâlnire pentru „două mari, adesea uriașe, forțe ale
eului: una, așa zicând, statică – singurătatea; cealaltă, dinamică –
contemplarea” (p. 25). Un studiu generos, intitulat Râsul mundan
și râsul metafizic, este consacrat Istoriei comicului românesc (Editura
Datagroup, Timișoara, 2016), elaborată de Claudiu T. Arieșan de la
Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
Autorul comentariului ne reamintește că „omul nu este doar singura
ființă care râde, ci și singura ființă de care se râde, mai exact: singura
ființă rizibilă (homo risibilis)” (p. 31). Interpretul definește râsul, caută
motivația sa paradoxală, reflectează la râsul metafizic, la râsul divin,
care poate fi unul nimicitor (Psalmul 2), dar și unul condescendent
(Psalmul 102), trece în revistă diverse forme mundane, degenerate,
ale râsului uman, notând: „omul reușește să se facă de râs, abdicând,
jalnic sau revoltător, de la statutul său de cunună a creației” (p. 32).
Deplin ancorat în Scripturi și în scrierile clasice, Eugen Dorcescu
se dovedește un fin analist al latinistului Claudiu T. Arieșan, care
prezintă tipologia râsului pornind de la textele scripturistice și
continuând cu operele unor gânditori remarcabili: Platon, Origene,
Filon, Nietzsche, Rudolf Otto, Henri Bergson sau Mircea Eliade.
Concluzia poetului Eugen Dorcescu, la lansarea acestei cărți, în Sala
barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, din 9 decembrie 2016, este
că „lucrarea domnului Claudiu T. Arieșan, mustind de informații și de
idei, are și meritul de a-mi fi trezit în minte și în inimă aceste gânduri
(reflecții teologice – n.n.). Gânduri care, în dinamica și dialectica lor
tainică, m-au purtat, m-au readus, la dreptarul existențial de sorginte
și strălucire hristică, la dreptarul existențial neprețuit, permanent și
infailibil: BUCURAȚI-VĂ!” (p. 35).
Alte „valori leonine” (Zenovie Cârlugea) surprinse în această
antologie de exegeze sunt realismul oniric și scrutarea îndelungată,

152
obsesivă a „realității imediate”, evidențiate în cărțile de proză
scurtă ale lui Dușan Baiski: Păsări pătrate pe cerul de apus (Editura
Marineasa, 2006) și Luna și tramvaiul 5 (Editura Marineasa, 1994).
Opinia exegetului este că „realitatea imediată este, în egală măsură,
irealitate imediată. Pe această neliniștitoare ambiguitate se sprijină
proza lui Dușan Baiski, o proză despre care se scrie prea rar, prea
puțin, prea superficial...” (p. 43). Urmează un excurs prin romanul
existențial al Veronicăi Balaj, Amiază nevindecată (Editura Victor
Babeș, 2018, Timișoara), un roman de călătorie, ce recuperează,
pentru început, armonia originară, „la limita dintre peisajul real și
plăsmuirile eului”, dar firul romanesc ne trezește din „narcoză”,
pentru că „deliciul acestei meta-existențe, al acestei călătorii de o
frumusețe paroxistică, nu este fără cusur” (p. 45). În interpretarea
dorcesciană, romanul Veronicăi Balaj admite mai multe trepte și chei
de lectură. Ambiguitatea planurilor și a scriiturii „insinuează negura
polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării” (p. 46).
Și încheierea: „Amiază nevindecată? Roman rezistent la eroziunea
timpului (roman cronofil, spre deosebire de eroii săi cronofobi),
roman realist și himeric, în egală măsură”. (p. 49)
Cu mare atenție este analizată poezia regretatului poet Ioan Dan
Bălan, soțul scriitoarei Elisabeta Bogățan, în special cartea Poemele
Surplombei. Deschideri (Editura Confluențe, Petrila, 2018). Volumul
cuprinde „texte sintetizatoare și revelatorii”, ce pot fi citite, la fel,
în mai multe trepte, corespunzătoare unor lecturi plurale. Lectura
conceptuală a poeziilor este urmată de una emoțional-afectivă, apoi de
cele istorico-mitică și estetico-stilistică și, în final, de lectura existențială.
Ioan Dan Bălan este un poet vizionar, care „a lansat în poezia
românească o metaforă-simbol: surploma” (Zenovie Cârlugea).
Surplomba este, astfel, „un spațiu imaginar, abisal, simbolic, al
aspirației latente, al nostalgiei, al amneziei, al siguranței nelimitate

153
a sinelui” (p. 55). La rândul său, Elisabeta Bogățan scrie versuri de
„elevat rafinament existențial și artistic”, afirmă Eugen Dorcescu,
referindu-se la volumul Idile (Editura Timpul, Iași, 2017). Ancorată în
orizontul imanenței, poezia sa emană „o tensiune subtilă”, „înfiorată
de natura mistică a impulsului liric”, care „o duce până în pragul
transcendenței” (p.58-59). Elisabeta Bogățan creează „o poezie
feminină, străină de implorări, sensiblerii, crize, bocete (…), o poezie
ce refuză senzualitățile mizerabiliste, la modă, (…) o poezie feminină
autentică, perfect credibilă” (p. 57).
Un text in memoriam, dedicat poetului Lucian Bureriu, configurează
universul tematic al poeziei acestui confrate: comunitatea umană
sfâșiată de contradicții și funeste confruntări, indistincția metafizică
natură/ cultură, vanitas vanitatum, precaritatea existenței umane,
condiția artistului și condiția umană în esențialitatea și excelența sa.
Poezia lui Lucian Bureriu este descrisă în termeni sintetici, lucizi,
fără prețiozități: „erudită, elegantă, străină de sentimentalisme și
dulcegării, precum și de mitocănii și obscenități (și unele și celelalte
la mare modă azi), aristocratică, așadar, în spirit și stil” (p. 85).
Poezia vocației antropocosmice a Zoiei Elena Deju i-a atras atenția
poetului Eugen Dorcescu printr-„o cu totul originală sinteză dintre
delicatețea dicției (pe de-o parte) și uimitoarea forță intrinsecă
(discretă, însă, tainică) a mesajului (pe de altă parte)” (p. 118).
Fascinată de „abisalitatea vieții sufletești”, poezia Zoiei Elena
Deju nu este la îndemâna oricui. Volumele de versuri Limpezimi de
mărgăritar (1994), Iluminări în amurg (2005), Măiastra cerului (2008),
La Ghetsemani; micropsalmi (2009), Pridvor de septembrie (2013),
Pridvor de veghe (2013) au ca arhitemă „viziunea antropocosmică”
și propun „o poezie demnă de talentul, viețuirea și lucrarea unui
homo spiritualis” (p. 120). O poezie ancorată în realitatea de neclintit
a lucrurilor statornicite dintru începuturi, ce denunță caracterul

154
iluzoriu al cunoașterii omenești. Aceasta l-a determinat pe Zenovie
Cârlugea să adauge (într-o cronică la antologia Hic sunt leones) despre
poezia Zoiei Elena Deju: „Fiecare poem și toate la un loc atestă o
lectură necondiționat biblică a lumii și a istoriei, atestă trăirea vieții
personale și sociale în zariște biblică, evocă expansiunea eului întru
duh, anularea egoului”.
Timișoreanul Florin Corneliu Popovici este „poetul obsedat de
fundamente, de temele definitorii ale condiției umane” (p. 212).
Volumul Dincolo de L. Prozemele în L major-albastru ale unui
insomniac (Editura David Press Print, 2014, Timișoara) „are drept
arhitemă androginul și drept energie creatoare de text nostalgia
adâncă, strivitoare, tânjirea, aspirația năvalnică spre înfăptuirea, în
contingență, a miticei făpturi” (p. 212). În calitate de cercetător la
Filiala din Timișoara a Academiei Române, Florin Corneliu Popovici
a publicat, în 2019, un tom masiv intitulat Printre proprietarii de cuvinte
(cursă hermeneutică), apărut la Editura David Press Print, Timișoara,
în care antologhează prozatori, poeți, critici, cercetători din domeniul
literaturii, pe care îi abordează „deopotrivă minuțios și exuberant,
probând, în ce-l privește pe exeget, nu doar o remarcabilă putere
de cuprindere, ci și o mare mobilitate spirituală, zel al curiozității
creatoare (…), într-un cuvânt: plăcerea de a viețui, deplin, în
LITERATURĂ” (p. 219).
Pornind de la distincțiile conceptuale proprii în legătură cu
tipologia poeților, Eugen Dorcescu identifică în creația și în persoana
lui Șerban Foarță toate cele trei tipuri fundamentale de poeți:
poeta genuinus, poeta doctus, poeta artifex. Urmează exemplificarea
edificatoare. Despre acest mare poet timișorean a scris și Mirela-
Ioana Dorcescu în Hermeneia (Editura Mirton, Timișoara, 2019),
unde i-a dedicat un capitol: Secțiunea de aur în poezia lui Șerban
Foarță. Bunăoară, „o dramă de uriaș și de devastator impact” (Eugen

155
Dorcescu) este ilustrată în poezia Donna con donna: „La-nvinși, ca și
la-nvingători/ după război, la bal, pe seară,/ pe nemaidatele cu ceară/
podele desfundate, - ori/ afară, pe sub pomii ninși/ de floare și prin
iarba-n rouă,/ dansează două câte două./ La-nvingători. Ca și la-
nvinși” (Șerban Foarță).
Eugen Dorcescu parcurge în acest volum de exegeze poezia
Cameliei Chifor, poezia mistică a lui Blagoie Ciobotin, poezia lui
George Schinteie, poezia Adrianei Weimer și a regretatei Ana Pop
Sârbu, poeziile și traducerile din limba franceză ale Manolitei
Dragomir Filimonescu, precum și poemele lui Petru Vasile Tomoiagă,
„un ins duhovnicesc, un poet admirabil, din stirpea creatorilor
reflexivi, metafizici”. De asemenea, sunt comentate creațiile lui
George Drumur, Gheorghe Florescu, Dumitru Mălin, Marcel Turcu
(Suprarealismul metafizic), Gheorghe A. Stroia (Poet al iubirii desăvârșite:
„Capacitatea de a iubi a eului liric este inepuizabilă și acoperă
întreaga diversitate a sentimentului. Trebuie, neapărat, să adaug,
spre lauda poetului și a textelor sale, că fiecare întruchipare a Iubirii
este vectorizată ascensional, toate năzuind spre Agape...”, p. 249),
Ion Scorobete și Constantin Stancu (Despre trans-imanență: „Poezia
lui Constantin Stancu /.../ are, drept strat semnificativ şi generativ
bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a
termenului”, p. 245).
Lui Nicolae Silade, apreciat poet și jurnalist din Lugoj, director
al reputatei reviste „Actualitatea literară”, Eugen Dorcescu îi dedică
pagini dense, menite să pună în lumină forța reflexivă și estetică a
poemelor din volumul Everest (Editura Brumar, Timișoara, 2020):
„Poezia lui Nicolae Silade se întemeiază, în lectura și interpretarea
mea, pe sesizarea irealității imediate, în contrast cu intuirea
realității de fond a celor ce sunt. Referentul, deci, este senzorial și
suprasenzorial, în egală măsură, întrucât lucrurile lumii țin, în optica

156
sa, de transcendență, nu de imanență. Ca urmare, înaintarea către
structurile generative ale textului pretinde, categoric, o mulțumitoare
inițiere în sistemele fundamentale de gândire” (p. 240). Și iată
concluzia: „Un poeta genuinus, doctus și artifex: Nicolae Silade. Și
cartea sa de poeme Everest, o carte cu o puternică personalitate
spiritual-estetică, în peisajul părăginit, fără idei, fără emoție, fără har,
al poeziei române actuale” (p. 244).
Un excurs amplu realizează Eugen Dorcescu și printre prozatori
și scrierile acestora: Iulian Chivu, Marian Drumur, Nina Ceranu,
Mirela-Ioana Borchin, Ștefan Ehling, Maria Pongrácz, Lucian P.
Petrescu, Ion Jurca Rovina.
Sunt numiți „the happy few” scriitori, oameni de cultură precum
Simion Dănilă, Florin Corneliu Popovici, Șerban Foarță sau Aurel
Turcuș, acesta din urmă cu volumul de poezii Cu durerea pre durere
călcând, căruia Eugen Dorcescu îi consacră articolul Suferința - cale
regală a cunoașterii (p. 271-275). Spre sfârșit, în inspiratul portret
zugrăvit lui Simion Dănilă, citim: „În ce mă privește, the happy few
desemnează ceea ce calific eu drept persoană umană – categorie în
egală măsură ontologică și axiologică, spre deosebire de «individ»,
entitate precumpănitor, dacă nu exclusiv, statistică... Persoana este
acel exemplar uman, purtător de excelență, care trăiește pentru
un ideal, care poartă cu sine și sentimentul, dar și cultul valorilor,
care are necesități spirituale conștientizate... Simion Dănilă este, cu
adevărat, o PERSOANĂ UMANĂ” (p. 288 și urm.).
Studiul Inițierea în singurătate îl evocă pe profesorul Mircea
Lăzărescu, cunoscut psihiatru timișorean, cu a sa lucrare, Odiseu fără
Ithaca. Note din jurnalul unui psihiatru (2009). Acest jurnal „dezvoltă
o arhitemă paradoxală: absența prezentă” (p. 169). Eugen Dorcescu
deduce, din jurnalul medicului, în ce constă presiunea acestei
prezențe: „eul fuge de sine, pleacă din sine, inițiază și duce până

157
la capăt o călătorie, desfășurată pe trei direcții și la trei paliere: în
spațiul și în timpul real...; în timpul și în spațiul imaginar, ficțional...,
și în timpul și în spațiul existențial profund, abisal...” (p. 169-170).
De altfel, această arhitemă a absenței–prezente o regăsim și în poezia
dorcesciană și este zguduitoare prin forța cu care evocă realitatea
absenței, prezentă în mod continuu (cf. Absența, „unul dintre marile
sale poeme”/ „uno de sus grandes poemas”, după spusa scriitorului
spaniol Luis León Barreto). Lucrarea lui Mircea Lăzărescu trimite
și spre o abordare hermeneutică, atât a faptelor de viață, cât și
a acțiunilor eroilor Ulise, Don Quijote, Don Juan, Regele Lear,
Faust, Oblomov, din marile cărți ale umanității. La finalul cronicii,
Eugen Dorcescu afirmă: „Odiseu fără Ithaca este o carte de inițiere
în singurătatea absolută. Finalul sintetizează cele trei trasee, trei
drumuri, ipostaziind eul ca ezitare între ființa întru moarte și ființa
întru mântuire” (p. 172).
În sumarul bogat și divers al acestui tom, este evocată salutar
riguroasa antologie critică a Monicăi M. Condan (În orizontul
aporiei). De o foarte favorabilă cronică de întâmpinare se bucură
monumentala lucrare a istoricului și criticului literar, prof. univ.
dr. Alexandru Ruja, Istoria literaturii române contemporane din Vest,
publicată la Editura David Press Print din Timișoara, în 2022, ediția
a doua, revizuită și adăugită, în 2023: „În vălmășagul diurn, deseori
gălăgios și trist, stupid sau ridicol, în deșertăciunea deșertăciunilor
cotidiene, mă întorc, iar și iar, pentru a mă (re)găsi aici, în preaiubita-
ne urbe, Timișoara, la acest reper, la acest monument de știință,
spiritualitate, superioritate intelectuală, responsabilitate culturală
și noblețe, la un summum de trăinicie și temeinicie: Alexandru Ruja,
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE DIN VEST
(Editura David Press Print, Timișoara, 2022, 1032 p.). Ex ungue
leonem!” (p. 224).

158
 Eseistul îi consacră două studii Mirelei-Ioana Borchin: Inițierea
în suferință și Reminiscența paradisului pierdut. În primul, analizează
romanul Punctul interior (Editura Excelsior, 2010), „un roman de
idei, elaborat cu talent, cu fină intuiţie a psihologiei de adâncime
și inspirat meşteşug, un roman ce utilizează jocul imprevizibil, ori
previzibil, al semnelor nu ca scop în sine, ci ca un mijloc, privilegiat,
de acces la fiinţă”. În celălalt, „Reminiscența paradisului pierdut”,
stabilește „arhitema scrierilor în proză ale Mirelei-Ioana Borchin”
(romanele Punctul interior; Spre nicăieri, în colaborare, 2014; Apa,
proză scurtă, 2016), care ar fi „după convingerea mea, Paradisul
pierdut, mai degrabă reminiscenţa, eventual conştiinţa, poate
nemărturisită, topită, implantată în orice abisală aducere-aminte,
a pierderii Edenului, atunci, la începuturi, cu tot ce implică o
asemenea teribilă dramă în orizontul existenţei individuale. Un
Paradis nedefinit, însă, poate chiar inexistent, o stare de Idealitate,
o Aspiraţie, o Proiecţie a eului, o sete, o dorinţă de Perfecţiune şi de
Eternitate, în efemeritatea grosieră, funciar imperfectă, a lumii. Mai
mult, nefiind vorba, neapărat, de viziunea biblică binecunoscută (care
nu o preocupă decât, poate, cultural, nu şi existenţial, și constant, pe
autoare), nu e vorba nici de ratarea, odată pentru totdeauna, încă de
la Geneză, a Paradisului, ci de dispariţia lui continuă, reiterată, de
reconfirmarea eşecului, cu fiecare episod de viaţă, cât de cât luminos
şi promiţător, în ceaţa şi în negura fără margini ale Samsarei...” (p.
67). Constatând acuratețea scriiturii și acuitatea introspecției, Eugen
Dorcescu notează: „Doamna Mirela-Ioana Borchin evocă, în Apa, cu o
precizie şi cu o fineţe demne de iluştrii analişti ai sufletului omenesc
(pe Flaubert, pe Tolstoi îi citează ea însăşi; îl adaug eu pe Stendhal),
naşterea şi maturizarea sentimentului de dragoste (conform, parcă,
celebrei teorii a «cristalizării»), trecerea lui la o trăire mai complexă,
mai evoluată – intimitatea – şi revărsarea acesteia, în cele din urmă,
în tumultul şi în noaptea înstelată a pasiunii”.

159
 Nu în ultimul rând, sunt prezenți în această antologie critică și doi
poeți, membri ai Școlii de literatură Eugen Dorcescu din Timișoara:
Ticu Leontescu și poeziile sale minimalist mistice, care au ca punct de
plecare lectura biblică: Răstignită iubirea (2004), Plâns transfigurat
(2005), Iaşii în… haiku (2007), E toamnă în Eden (2008), Crucea – Răscruce
(2010), Se poartă negru (2012) și Mariana Pâșlea, cu a sa „intuiție
genuină (poate nu întru totul conștientizată) a impermanenței ce
devoră lumea fenomenală, lume generată de Iluzie/ Maya”: Cioburi
de viață (2021), Dragoste târzie (2017) și Primul țipăt (2020).
***
A doua secțiune a volumului Hic sunt leones cuprinde eseuri,
majoritatea prezentând lucrările unor artiști plastici români, îndeosebi
din zona de vest a țării. Iese în evidență, totodată, eseul dedicat
poemului eminescian Luceafărul, numit de Eugen Dorcescu „cartea de
identitate, în cer și pe pământ, a poporului român”. Scriitorul Eugen
Dorcescu, doctor în filologie al Universității de Vest din Timișoara,
consacră un text incitant, original, venerabilului său magistru
Gheorghe I. Tohăneanu, căruia-i conturează un generos portret:
„Profesorul G.I. Tohăneanu a fost și a rămas, deopotrivă, savant și
poet. Un savant glosofil, inseparabil de un poet glosofil. Filosofia
poeziei sale este chiar glosofilia. Iar temele sunt idiolectele artistice,
ce l-au obsedat toată viața, precum și o seamă de cuvinte românești,
cuvinte cu istorii personale emoționante, tulburătoare, cum găsim în
uimitorul volum de texte poematice, Dicționar de imagini pierdute. (...)
Un poet de o surprinzătoare originalitate. (...) Este de netăgăduit că
G. I. Tohăneanu a schimbat modul convențional de a se înțelege atât
lingvistica, precum și, măcar într-o anumită măsură, literatura” (p.
310-321). Sunt evocați apoi mai mulți artiști plastici timișoreni: Ioan
Iovan, Emil Florin Grama, Tiberiu Cercel, Linda Saskia Menczel,
Aurel Gheorghe Ardeleanu, „sculptor al persoanei umane”, Gabriel

160
Kelemen și Michaela Leahu. După ce include prezentările rostite cu
prilejul unor expoziții de artă contemporană din Timișoara, Eugen
Dorcescu își încheie trudnica lucrare, într-o notă teologică, cu un
eseu amplu despre Codul biblic al familiei, elaborat în colaborare cu
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, soția sa.
Promovând scrieri de literatură din contemporaneitate, oferind
modele hermeneutice și o schiță de istorie literară, eseistul, criticul
și teoreticianul Eugen Dorcescu realizează, prin această lucrare, un
adevărat studiu de sociologie, de filosofie a culturii și a literaturii
contemporane din spațiul românesc și din cel hispanic. Hic sunt
leones este o afirmare a perenității artei și a literaturii într-un context
istoric care pare a vrea să-și uite valorile și magiștrii. Acest volum
antologic constituie și va rămâne o operă de referință, necesară atât
pentru studiul literaturii române contemporane, cât și pentru cel
al dimensiunilor axiologice ale creației complexului scriitor Eugen
Dorcescu, cunoscut și prețuit ca poet, dar și ca eseist și critic de artă.

161
 IV

BIOBIBLIOGRAFIE
– EUGEN DORCESCU

EUGEN DORCESCU (Eugeniu Berca), poet, prozator, eseist,

traducător din literaturile franceză și spaniolă, s-a născut la 18
martie 1942, în Târgu-Jiu, ca fiu al învățătorilor Eugenie Berca și
Alexandra Berca (născută Dorcescu). Adoptă pseudonimul Eugen
Dorcescu (preluând numele mamei de dinaintea căsătoriei) la
debutul editorial, în 1972, urmând sugestia lui Marin Preda și
Mircea Ciobanu. Absolvă Liceul „Frații Buzești” din Craiova. Studii
de Filologie la Universitatea din Timișoara (1961-1966). Doctor în
filologie (1975), Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din
1976). Membru corespondent al Academiei Hispanoamericane de
„Buenas Letras” din Madrid, Spania (din 21 martie 2023). Cetățean
de onoare al municipiului Timișoara (din 1 august 2014).

OPERA:
a) cărţi publicate în ţară, în limba română:
Pax magna, poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1972, 106 p.; Metafora poetică, eseu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1975, 153 p.; Desen în galben, poezie, Editura Facla,

163
Timişoara, 1978, 55 p.; Embleme ale realităţii, eseu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1978, 182 p.; Arhitectura visului, poezie,
Editura Facla, Timişoara, 1982, 54 p.; Culegătorul de alge, poezie,
Editura Facla, Timişoara, 1985, 48 p.; Dodoacă şi Biciuşcă, proză
fantastică, ilustraţii de Estera Takács, Editura Facla, Timişoara,
1986, 66 p.; Castelul de calcar, proză fantastică, ilustraţii de Done
Stan, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988, 68 p.; Căsuţa fermecată,
povestiri, ilustraţii de Andreea Flondor-Străin, Editura Junimea,
Iaşi, 1989, 56 p.; Epistole, poezie, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1990,
72 p.; Cărarea din insulă, proză fantastică, ilustraţii de Andreea
Flondor-Străin, Editura Excelsior, Timişoara, 1991, 84 p.; Psalmii în
versuri, text coperta a IV-a de G. I. Tohăneanu, Editura Excelsior,
Timişoara, 1993, 68 p.; Cronică, poezie, text coperta a IV-a de G. I.
Tohăneanu, Editura de Vest, Timişoara, 1993, 72 p.; Piticul arămiu,
povestiri, ilustraţii de Emil Grama, Editura de Vest, Timişoara,
1995, 70 p.; Abaddon, poezie, Editura Amarcord, Timişoara, 1995,
64 p.; Psalmii în versuri, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Marineasa, Timişoara, 1997, 96 p.; Ecclesiastul în versuri, Editura
Marineasa, Timişoara, 1997, 48 p.; Pildele în versuri, Editura
Marineasa, Timişoara, 1998, 56 p.; Poezii despre şi pentru Raluca,
ilustraţii de Ortansa Ilie, Editura Excelsior, Timişoara, 1998, 16 p.;
Scrisori la un prieten, scrisori literare, Editura Excelsior, Timişoara,
2000, 132 p.; Exodul, poezie, text coperta a IV-a de Adriana Iliescu,
Editura Augusta, Timişoara, 2001, 76 p.; Omul de cenuşă, poezie,
antologie de autor, cu o prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, scurtă
crestomaţie critică („Opinii”) şi biobibliografie de Olimpia Berca,
text coperta a IV-a de Virgil Nemoianu, Editura Augusta, Timişoara,
2002, 302 p.; Elegii (Poemele Bătrânului), poezie, text coperta a
IV-a de Adriana Iliescu, Editura Mirton, Timişoara, 2003, 70 p.;
Biblice, volum antologic, conţinând Psalmii în versuri, Ecclesiastul

164
în versuri, Pildele în versuri şi Rugăciunea Regelui Manase în
versuri, text coperta a IV-a de Valeriu Anania, Editura Marineasa,
Timişoara, 2003, 200 p.; ediția a II-a, revăzută și adăugită, îngrijită de
Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, 306 p.;
Moartea tatălui, poezie, prefaţă de Ion Arieşanu, Editura Marineasa,
Timișoara, 2005, 78 p.; Basme şi povestiri feerice, volum antologic,
Editura Eubeea, Timişoara, 2005, 316 p.; L’histoire d’une névrose,
Unsprezece povestiri francofone, Editura Mirton, Timişoara, 2007,
196 p.; În Piaţa Centrală, poezie, prefaţă de Virgil Nemoianu, text
coperta a IV-a de Virgil Nemoianu, Editura Marineasa, Timișoara,
2007, 100 p.; drumul spre tenerife, poezie, Editura Eubeea,
Timişoara, 2009, 102 p.; Poetica non-imanenţei, eseu, Editura
Palimpsest, Bucureşti, 2009, 272 p.; Elegiile de la Bad Hofgastein,
poezie, Editura Mirton, Timişoara, 2010, 50 p.; Nirvana, poezie,
Editura Mirton, Timişoara, 2014, 50 p.; Nirvana. Cea mai frumoasă
poezie, Ediție critică, nevarietur. Selecție, Biobibliografie, Eseu
hermeneutic (150 p.) de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2015, 608 p.; Elegiile de la Carani, text coperta a IV-a de
Andrés Sánchez Robayna, Editura Mirton, Timișoara, 2017, 46 p.;
Sub cerul Genezei, poezie, Antologie tematică, Ediție critică, Notă
asupra ediției: Mirela-Ioana Borchin, Editura Mirton, Timișoara,
2017, 114 p.; Agonia caniculei, poezie, Ediţie îngrijtă, Notă asupra
ediţiei şi Glose: Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara,
2019, 124 p.; Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Ediție
critică de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020,
537 p.; Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), Ediție critică de Mirela-
Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020, 550 p.; Aproapele.
111 Psalmi și alte poeme, Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu.
Postfață de Florin-Corneliu Popovici, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2022, 164 p.; Leviatanul. Poeme uitate, Ediție critică

165
de Mirela-Ioana Dorcescu. Postfață de Mariana Anghel, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2022, 178 p.; Eugen Dorcescu, Poeme. Ioan
Iovan, Desene, Editura Waldpress, Timișoara, 2023, 56 p. Miozotis.
Poeme regăsite, Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu. Postfață de
Livius Petru Bercea, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023, 198 p.

b) cărţi publicate în străinătate:

- traduse în limba spaniolă:
- Eugen Dorcescu, el camino hacia tenerife, traducere: Coriolano
González Montañez şi Eugen Dorcescu, Idea Ediciones, Colección
Atlantica, Santa Cruz de Tenerife–Las Palmas de Gran Canaria,
Spania, 2010, 120 p.;
- Eugen Dorcescu, Poemas del Viejo – Poemele Bătrânului,
ediţie bilingvă, spaniolă-română, traducere: Rosa Lentini şi Eugen
Dorcescu; prefaţă: Andrés Sánchez Robayna, Ediciones Igitur,
Montblanc (Tarragona), Spania, 2012, 70 p.;
- Eugen Dorcescu, Elegías Rumanas, Antología (El camino hacia
Tenerife, Poemas del Viejo, Las Elegías de Bad Hofgastein), Edición y
Prólogo: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y Opiniones
críticas: Mirela-Ioana Dorcescu, Arscesis Ediciones, La Muela,
Zaragoza, España, 2020, 286 p.;
- EUGEN DORCESCU, CÁNTICOS DE VIAJE/ CÂNTECE DE
CĂLĂTORIE, Ediciones Hespérides para CUADERNOS DE CASA
BERMEJA, La Plata, Argentina - 2023. Traducción del rumano al
español de CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAÑEZ. Presentación:
GUILLERMO EDUARDO PILÍA.

c) cărţi publicate în ţară, în variantă bilingvă:

- Eugen Dorcescu, Las Elegías de Bad Hofgastein, ediţie
bilingvă, spaniolă-română, traducere şi prefaţă: Coriolano González

166
Montañez; text coperta a IV-a: Andrés Sánchez Robayna; ilustraţia
copertei I: „Cristales del crepúsculo”, 2003, pictură abstractă de
Fernando Sabido Sánchez, Editura Mirton, Timişoara, 2013, 103 p.

d) traducerea de opere literare (din limbile franceză şi spaniolă):

- Pierre Loti, Doamna Crizantema, roman, Editura Excelsior,
Timişoara, 1998, 137 p.;
- Coriolano González Montañez, Călătoria, poezie, Editura
Mirton, Timişoara, 2010, 72 p.;
- Rosa Lentini, Tsunami şi alte poeme, poezie, Editura Mirton,
Timişoara, 2011, 60 p.;
- Andrés Sánchez Robayna, La sombra y la apariencia –
Umbra şi aparenţa, edición bilingüe español-rumano, traducción
y presentación: Eugen Dorcescu, Editura Mirton, Timişoara, 2012,
107 p.;
- Fernanado Sabido Sánchez, Poemas – Poeme, ISSUU, 2017,
30 p.;
- Jaime Siles, Poemas – Poeme, ISSUU, 2017, 30 p.;
- Jaime Siles, Meránides el frigio – Meránides frigianul. Poemas -
Poeme, edición bilingüe español-rumano, traducción y presentación:
Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023, 96 p.;
- Guillermo Eduardo Pilía, Como hierba en la sombra – Ca
iarba la umbră, Treinta poemas/ Treizeci de poeme (1990 – 2021),
edición bilingüe español-rumano, traducción y presentación: Eugen
Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023, 94 p.

Alte traduceri (în reviste): Baudelaire, Lamartine, Leconte de

Lisle, Ernesto Suárez, Elkin Restrepo, M. Cinta Montagut, Goya
Gutiérrez etc.

167
 REFERINȚE ESENȚIALE:
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor
români, D-L, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998,
p. 125-126; Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Academia
Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 721-
722; Dicţionar al scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2005, p. 263-268; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al
literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Marian Popa,
Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, Editura Semne, Bucureşti,
2009, p. 469 - 471; Mirela-Ioana Borchin, Eugen Dorcescu și vocația
vectorială a Nirvanei, Eseu hermeneutic, 150 de pagini, referitor la
ediția definitivă a poeziei lui Eugen Dorcescu (Eugen Dorcescu,
Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timișoara, Editura Eurostampa,
2015, 608 p.), p. 459 - 608; Cornel Ungureanu, Literatura Banatului,
Editura Brumar, Timișoara, 2015, p. 409-413; Mirela-Ioana Borchin,
„Etern, într-o eternă noapte-zi”. Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul
Eugen Dorcescu, Timişoara, Editura Mirton, 2016, 145 p.; Mirela-
Ioana Borchin (coordonator și autor), DESPRE EUGEN DORCESCU.
Volum omagial 75, Editura Mirton, Timișoara, 2017, 235 p.; Mirela-
Ioana Borchin, Primăvara elegiei (Despre Elegiile de la Carani de
Eugen Dorcescu), Editura Mirton, Timișoara, 2017, 186 p.; Academia
Română. Filiala Timișoara. Institutul de studii banatice „Titu
Maiorescu” (Coordonator: Doina Bogdan-Dascălu), Enciclopedia
Banatului. Literatura, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura
David Press Print, Timișoara, 2016/2018, p. 218-219; Mirela-Ioana
Dorcescu, Hermeneia, Editura Mirton, Timișoara, 2019, passim;
Mirela-Ioana Dorcescu (Coordonator și autor), DESPRE OPERA
LUI EUGEN DORCESCU. Interviuri. Crestomaţie critică (2014-2020),
Editura Mirton, Timișoara, 2020, 668 p.; Mirela-Ioana Dorcescu
(coordonator și autor), EUGEN DORCESCU ÎN „TIMIȘOARA”. Volum

168
omagial 80, Editura Mirton, Timișoara, 2021, 438 p.; Silvia-Gabriela
Almăjan, Eugen Dorcescu – un écrivain pas comme les autres, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2022, 186 p.; Mariana Anghel, Viață și operă.
Dialog cu poetul Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022,
56 p.; Mirela-Ioana Dorcescu, SEMIOTICA METAFOREI. INDUCȚIA
METAFORICĂ ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2022, passim; Alexandru Ruja, ISTORIA LITERATURII
ROMÂNE CONTEMPORANE DIN VEST, Editura David Press Print,
Timișoara, 2022, p. 120-136; 897-900 etc.

169
ADDENDA
 POEZIA MĂRTURISIRII

Volumul La Ghetsemani, în ediție trilingvă (română, engleză,

germană), al poetei Zoia Elena Deju, apărut la Editura Măiastra,
Târgu-Jiu, 2009, cu o prefaţă de Grigore Smeu și cu un text de
Gheorghe Grigurcu pe coperta a IV-a, constituie o sinteză uimitoare
de spiritualitate, viață, durere, suferință, rugăciuni închinate Fiului
lui Dumnezeu, trăiri exprimate și neexprimate, dar intuite, declarate,
într-un entuziasm liric înveșmântat în delicatețe și smerenie. Din
punct de vedere compozițional, volumul este structurat în trei
secțiuni: Vas al iubirii, Pară de foc și Ghetsemani, secțiuni ce comunică
la nivel ideatic și liric, urmând un traseu al smereniei și devenirii
spirituale, care se cristalizează în final cu exprimarea plină de
credință a nădejdii mântuirii.
Poeziile sunt alcătuite din câte trei versuri, un fel de haiku,
adaptate lirismului confesiv, cu o remarcabilă forță de construcție
a universului poetic. Textele surprind trăiri condensate, stilizate și
au un pronunțat caracter orant și mărturisitor. Zoia Elena Deju se
roagă, invocă, se tânguie, în gesturi de umilință și se cutremură în
fața ascunsei Prezențe: „Te caut, Te ascunzi de mine –/ Umbra Ta
uriașă/ uneori mă-nspăimântă!” Natura este prezentă doar ca fundal,
unul diafan, în micropsalmii Zoiei Elena Deju. Natura și elementele
cosmice, din imagini artistice și alegorice, slujesc doar pentru
descrierea unor trăiri, experiențe sau deveniri spirituale. Astfel, citim:
„plumbuitele picioare –/ rătăceau prin tenebre/ pierdusem cărarea”
(p. 7), căci este „alunecos drumul către Tine” (p. 20). Elemente din

173
natură devin motive artistice în psalmii poetei: „spinii Tăi sădiți/
în inima mea” (p. 24); „pământ roditor fi-voi/ întru deznădejde/ și
bucurie!” (p. 34). Metafora își crește forța de sugestie prin apelul la
imagini ale purității: „iubirea, ca roua crinilor”, „îmbracă în rouă de
înger/ sufletu-mi” (p. 12), astfel, „roua și nectarul să le culeg!” (p. 43).
Centrul de greutate al poemelor Zoiei Elena Deju nu este natura,
ci omul în căutarea grației și a Ființei de viață dătătoare. Eul liric
rugător este în centrul acestui univers, care se va restaura odată cu
ființa umană mântuită și sfințită prin har. Primul ciclu, Vas al iubirii,
propune o reîntoarcere la realitățile căderii originare: „plumbuitele
picioare –/ rătăceau prin tenebre” (p. 7). Trupul își pierde suplețea,
devine greu, picioarele sunt „plumbuite”, iar „tenebrele” iau locul
luminii. În limba engleză, traducerea acestui micropsalm amintește
de călătoria prin „valea umbrei morții” (Psalmul 22) din psalmii
biblici: „My leaded legs/ were wandering into darkness –/ I had
lost Your way” (p. 7). Dramatismul căderii este ipostaziat în ultimul
vers: „pierdusem cărarea”, cu alte cuvinte, retradus: „am pierdut
Calea (care duce spre Tine)”. Poeta nu rămâne ancorată în această
cădere originară, ci mulțumește Domnului pentru darul mântuirii:
„Din osândire –/ ai scos sufletul meu/ Mântuitorule!” (p. 6). Omul
devine astfel „vas al iubirii”, spre care se îndreaptă grația divină.
Primii micropsalmi cântă această bucurie a renașterii prin har: „În
tânguiri/ de Lumină lină,/ mă îmbrac în Hristos!” (p. 4). Cele dintâi
întâlniri cu Domnul sunt experiențe de lumină. Aluziile la Taina
botezului sunt evidente: „mă îmbrac în Hristos”, căci „În ocean
de lacrimi –/ m-a scăldat raza ochiului Tău,/ luminându-mă!” (p.
8). Darurile Duhului primite în Taina mirungerii sunt numite aici
„podoabe”: „Lasă-mă –/ să mă împodobesc cu Tine/ în fiecare zi!”
Transpare aici aluzia la psalmul biblic al creației, Psalmul 103: „Cel
ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”. O imagine asemănătoare,

174
a hainei de lumină/ a botezului, întâlnim și în alt micropsalm: „cu
slava Ta să mă îmbraci” (p. 17). De acum înainte se configurează
aventura în istorie a omului, dar și a persoanei, existență plină
de încercări, peste care poeta imploră Pronia divină: „ochiul Tău
revărsat/ peste ocean de patimi/ veghează necredinței noastre!”
(p. 10). Versul comunică intertextual cu discursuri biblice: „să fie
ochii Tăi cu luare aminte la glasul rugăciunii mele!” (Neemia 1, 6;
Psalmul 129, 2). Imaginea atotcuprinzătoare a „ochiului divin”, care
vede tot, dar și acoperă tot, se lovește, la antipod, de nepăsarea și
„necredința noastră”. Chiar și în stare de ființă căzută, urmărită
de „demonii necredinței” (p. 12), poeta recunoaște Izvorul vieții
și al nemuririi: „Tu, Doamne –/ ești hrana și sângele meu,/ care
Te strigă!” (p. 11). Această unire tainică cu Domnul, vizibilă mai
ales prin Euharistie, este surprinsă în traducerea surprinzător de
teologică a micropsalmului în limba engleză: ”You, my Lord,/
are my bread and my blood” (p. 11). Dorul după Dumnezeu se
amplifică, tensiunea lirică crește, pe măsura unei spovedanii reluate
gradual: „din deșertăciune –/ înalț cugetul” (p. 13), „neputința mea
– / pe cerul Tău” (p. 14), „obosit de păcate” (p. 15), „izbăvirea Ta/
pune-o în rana sufletului!” (p. 17), „sufletul smerit/ caută Cărarea
Împărăției!” (p. 18). O mărturisire smerită și grandios conturată
poetic în versurile: „Mila ta –/ precum argintul curat;/ Iartă
necredinței noastre!” (p. 21). Poeta conștientizează puțina noastră
credință în raport cu mila și iubirea divină revărsate peste noi și,
asemenea tatălui din Evanghelie, exclamă: „Cred, Doamne! Ajută
necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Eul liric este însetat de lumină,
de Ființă, de aceea poeta imploră: „mila Ta” (p. 21), „cupa Ta” (p.
19), „Te conturez în zenit/ Iluminează-mă!” (p. 20), „revarsă Harul”
(p. 22), pentru că „doar în Lumină –/ strălucește fața Ta/ mult
Milostive!” (p. 23).

175
 Secțiunea a doua, intitulată Pară de foc, continuă același drum al
Crucii și al Rugăciunii, până la unirea deplină cu gândul divin: „nu
moartea/ ci îndreptarea păcătosului doresc” (p. 43). Aluzia la textul
evanghelic este izbitoare și numeroase sunt versurile ce comunică
intertextual și tematic cu Sfânta Scriptură. Poeta contemplă în umilință
jertfa Fiului lui Dumnezeu: „spinii tăi sădiți,/ în inima mea” (p. 24).
Știe că, pe măsură ce se slobozește „din deșertăciune” (p. 26), omul
lăuntric se transfigurează. De aceea, imploră: „Înnoiește cu Duh
mântuitor/ sufletul/ Doamne al Milei!” (p. 26), ca să devină „Pară de
foc iubirea/ pentru Tine –/ Miel înjunghiat!” (p. 27). Aici tensiunea
lirică este maximă: este mai presus de orice rațiune cum Iisus, Mielul
înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13), se află în stare de
continuă jertfă pentru om! El, Care vede adâncurile cele mai tainice
ale omului – „drumeț osândit –/ în Valea Plângerii” (p. 38), știe cum
se lucrează taina răului în lume: „Atâta timp cât șarpele veghează
– / vor rodi mereu/ grădinile Tale!” (p. 39). Referirea la textul biblic
despre Pronia divină este subînțeleasă: „Tatăl Meu până acum
lucrează; și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Rămâne o singură armă în această
încleștare cosmică: „lespezită iubirea –/ mă cheamă, mă leagă,/ ca o
taină a cuvântului izbăvitor!” (p. 36). Deși iubirea nu poate porunci,
Mântuitorul ne-o lasă ca pe un neprețuit dar spre viață veșnică:
„Dulce poruncă –/iubirea,/ ca roua crinilor” (p. 37). Zoia Elena Deju
cunoaște îndeaproape Scriptura și folosește în psalmii săi procedeul
paralelismului sintactic, specific textelor biblice: „Poruncă nouă dau
vouă: să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit Eu!” (Ioan 13, 34).
Ultima parte a volumului, Ghetsemani, cuprinde psalmi ai
tânguirii și ai bucuriei, psalmi ai umilinței și ai vederii slavei
dumnezeiești. Poeta cunoaște ambivalența simbolică a „muntelui”
și, în tonalitatea primilor psalmi versificați de Dosoftei, se roagă:
„la Ghetsemani am șezut și am plâns – / greu e muntele Tău,/ ia-

176
mă de mână!” (p. 44). Îndepărtarea de Dumnezeu este prezentată în
termeni aluzivi, recognoscibili în textul sacru: „la râul Babilonului am
șezut și am plâns” (Psalmul 136, 1). O sintagmă îndrăzneață pentru
gândirea creștină, fie ea și în poezie, regăsim în versul: „păcatul
se tânguie pe fruntea mea” (p. 54). Fruntea, loc al slavei, al cinstei
și al prezenței divine, devine loc de tânguire. Cum e cu putință?
Urmează răspunsul în versuri cu implicații teologice: „mă îmbrac
în Hristos/ să-l răscumpăr” (p. 54). Dacă, la începutul volumului de
micropsalmi, poeta amintea de haina botezului, teologia creștină ne
învață că neofitul nu se îmbracă doar în Hristos Cel plin de slavă, ci
și în Hristos Cel îndelung pătimitor. Cu siguranță, poeta cunoaște
această învățătură, din moment ce știe că nu singură, ci numai în
Hristos, este posibilă o astfel de răscumpărare.
Poezia descrie, din nou, un traseu ascendent al căutării lui
Dumnezeu și, implicit, al creșterii spirituale: „spală Tu necredința
mea” (p. 48); „Te caut, Te ascunzi de mine” (p. 46); „ca păsările –/ cu
firimiturile iubirii Tale/ m-aș sătura!” (p. 49); „mă răstignesc în fiecare
zi” (p. 52) și „mă sfințesc cu trupul și sângele Tău” (p. 47). Autoarea
face mereu referire la faptele mântuitoare ale Domnului: piroanele,
crucea, sulița, arătând o mare devoțiune pentru rănile Domnului:
„urmele ghimpilor le bandajez cu crini/ Rana din coastă o sărut!” (p.
52). Astfel, puterea Crucii, altar al mântuirii noastre, este exprimată
în sentințe: „Duhuri necurate –/ alungate/ de crucea răstignirii Tale!”
(p. 55). Un vers cu sonorități blagiene citim aici: „spinii de pe fruntea
Ta –/ i-am sădit în inimă/ după un timp au înflorit!” (p. 57). Poeta
trece mai departe și, cu aceste versuri, se aduce în prim plan jertfa cea
vie, rugăciunea izvorâtă din inimă. Domnia sa tânjește după darurile
duhovnicești care aduc mântuirea: „roua și nectarul să le culeg –/
nu moartea,/ ci îndreptarea păcătosului doresc!” (p. 43). Finalul
volumului reia motivul rugăciunii tâlharului de pe cruce, cel care

177
a fost iertat în ultima clipă, după o căință totală: „Pomenește-mă în
Împărăția Ta –/ ofrandă osândirii/ aduc Iubirea!”
Zoia Elena Deju este „crescută în curțile Domnului”, familiarizată
cu limbajul biblic și cu reprezentarea creștină a rugăciunii. Domnul
Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui, este numit în psalmii săi
„Mântuitor” (p. 3), „Doamne”, „Doamne al Milei” (p. 25), „Miel
înjunghiat” (p. 23 ), „Christos” și „Doamne al pătimirii mele!” (p. 16).
În căutarea permanentă a Ființei, omul este desemnat prin expresii
din sfera imaginilor biblice și patristice: „vas al alegerii”, „vas al
iubirii”, „oasele mele” (p. 30), „lut va fi trupul meu” (p. 31), „pământ
roditor fi-voi” (p. 34), „drumeț osândit” (p. 31), „Viața sămânță –/
și lacrimă,/ evaporată din Tine!” (p. 33), „suflet osândit” (p. 40),
„țărână și lacrimă sunt” (p. 47), „drumeț ostenit” (p. 56). Lexicul și
simbolurile poeziei micropsalmilor sunt, în mare parte, de inspirație
biblică: cuvânt, cărare/cale, suflet, lumină, crini, harfă, lacrimi,
țărână, pământ, rană, fărădelege, demoni, credință/necredință, șarpe,
deșertăciune, cuget, cer, spini, păcate, taină, miel, poruncă, mântuire,
smirnă, viață. Revine, ca un fir al Ariadnei care o salvează din această
mare a patimilor, „Lumina lină”. Acest motiv al luminii readuce eul
liric în starea de smerenie și mângâiere și se regăsește în toate cele
trei secțiuni ale volumului de micropsalmi, intitulat, atât de sugestiv,
La Ghetsemani.
Zoia Elena Deju dovedește o puternică sensibilitate pentru
trăirile spirituale, o delicatețe isihastă, un temperament larg
deschis spre trăirile Ființei. Poemele ei, concentrate, axiomatice,
exprimă simțămintele cele mai intime în relația sa cu Dumnezeu,
cu Mântuitorul său. Universul poetic este situat într-un spațiu
eminamente creștin, fără referiri specifice la un topos anume.
Primează omul, cu lăuntricitatea și confesiunile sale. Ideatic vorbind,
poemele se înscriu în sfera rugăciunii, iar, ca tonalitate lirică, în

178
zona psalmilor. Poemele Zoiei Elena Deju, scrise în vecinătatea
reperelor sacre, exprimă simțiri adânci și experiențe de rugăciune
revelatorii, proiectate cu delicatețe spre noi. Citind aceste poeme-
rugăciuni, ne regăsim cuprinși în trăirile și în dorul de Ființă, care
încununează talentul, viziunea și lucrarea unei poete contemporane
de o remarcabilă valoare umană și sensibilitate artistică.

179
 TEORIA ȘI PRACTICA
METAFOREI VII

Semiotica metaforei, recentul volum al Mirelei-Ioana Dorcescu,

este un studiu grandios despre ocurența metaforei în literatura
română și are ca subtitlu Inducția metaforică în poezia românească.
Acest studiu, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara în anul
2022, propune ca punct de plecare un demers pictural renascentist,
cu rezonanțe metaforice. Astfel, pe coperta 1, regăsim un tablou
emblematic pentru tema abordată: Școala din Atena, o frescă de
Rafael Sanzio. Ideea care leagă demersul pictural de tema cercetării
este aceea că preocupările pentru studiul metaforei sunt străvechi,
ele descinzând chiar din Antichitatea greacă.
Mirela-Ioana Dorcescu precizează de la bun început că metafora
este „cea mai frecventă, mai imprevizibilă și mai expresivă dintre
figurile de stil”. Teoretician și semiotician abil, format la școala
Magistrului Gheorghe I. Tohăneanu, Mirela-Ioana Dorcescu vede
în metaforă nu doar o figură de stil, ci și un mijloc de construcție
a discursului poetic: „metafora acaparează discursul, îi sporește
valoarea estetică, îi conferă identitate și-i asigură specificitate”. Dacă
poeticile clasice impuneau metaforei anumite limite și restricții,
poeticile romantice au eliminat orice restricții, făcând din metaforă
„figura centrală a discursului poetic”.
Reperul întemeietor pentru literatura română de la care pornește
cercetarea Mirelei-Ioana Dorcescu este Mihai Eminescu. El este

181
poetul prin excelență, care a deschis românilor calea metaforei: „sub
autoritatea lui Eminescu, zilele de aur a scripturilor române au dobândit
referențialitate”.
Cu o suplețe incredibilă a discursului și cu o vastă documentare
pe tărâmul teoriei și criticii literare, Mirela-Ioana Dorcescu ne poartă
printre marii teoreticieni ai metaforei: Paul Ricoeur, Michel Riffaterre,
Henri Suhamy, Georges Kleiber, Anne Reboul, Jacques Moeschler,
Eugen Dorcescu, Elena Slave și alții. Această lucrare vastă, de 400
de pagini, este dedicată lui Eugen Dorcescu, a cărui opera submersa
a făcut obiectul valorificării și editării unor volume de poezii inedite
de către Mirela-Ioana Dorcescu. După prezentarea direcțiilor în
care a evoluat studiul metaforei de-a lungul evoluției teoriei literare
(semantică, sintactică, pragmatică) și după clasificarea metaforelor
poetice, autoarea face referire, în al treilea capitol al lucrării, la
teoreticianul și întemeietorul teoriei inducției metaforice: poetul
Eugen Dorcescu, autor al unor lucrări de referință pentru cercetarea
de față: Metafora poetică (1975), Embleme ale realității (1978), precum
și Poetica non-imanenței (2009). Modelul dorcescian original de
interpretare a metaforei a fost valorificat de colegii de școală poetică
patronată de Profesorul Gheorghe I. Tohăneanu de la Universitatea
de Vest din Timișoara. „Inducția metaforică” este un concept
introdus în poetica românească de poetul Eugen Dorcescu în teza
sa de doctorat, publicată în 1975: „Numim inducție metaforică atracția
semantico-stilistică exercitată de substantivul-metaforă asupra
verbului de care este legat printr-un raport gramatical oarecare,
atracție în urma căreia verbul însuși se metaforizează” (Semiotica
metaforei, p. 192, apud E. Dorcescu, p. 51). În percepția Mirelei-Ioana
Dorcescu aceasta este o tehnică de articulare a unui simbol artistic
pornind de la metaforă. Eugen Dorcescu descrie, clar și exact, traseul
creativ dinspre metaforă spre simbolul artistic. A nu se înțelege,

182
totuși, că Eugen Dorcescu este singurul semiotician care leagă, în
poetica românească, simbolul de metaforă sau de personificare. În
această privință, în deceniul al optulea al secolului trecut, domnia sa
se înscrie într-o paradigmă teoretică relativ omogenă, alături de mari
specialiști români în poetică (I. Coteanu, S. Alexandrescu, Ecaterina
Mihăilă ș.a.).
În primul capitol al lucrării, semioticiana Mirela-Ioana Dorcescu
abordează metafora dintr-o perspectivă teoretică, trecând în revistă
direcțiile afirmate spre final de secol XX. Cele trei direcții în studiul
metaforei – sintactică, semantică și pragmatică –, identificate de
Kleiber, lingvist francez, corespund celor trei nivele constitutive
ale semioticii, a cărei structură a fost prezentată de Charles Morris
în 1938. Din acest punct de vedere, „cele trei direcții, sintactică,
semantică și pragmatică, în conexiunea lor organică, întemeiază
o semiotică a metaforei” (p. 14). Mirela-Ioana Dorcescu vede în
metaforă o construcție complexă, înzestrată cu o veritabilă forță
estetică: „metafora scoate receptorul din comoditatea decodării unui
limbaj transparent, îi testează perspicacitatea (…) cu cât sporesc
dificultățile de interpretare, cu atât este mai apreciat autorul de
metafore” (p.14). Dincolo de aspectele sale estetice, prin care încântă
și farmecă cititorul, metafora are o redutabilă forță gnoseologică,
impulsionând cunoașterea. Pentru a explica mai bine cum operează
metafora în discursul poetic, autoarea îl citează pe H. Suhamy:
„metafora transfigurează sensul cuvintelor, după cum precizează și
etimologia sa, care dă ideea unui transport și a unei mutații” (p. 24).
Trecând în revistă anumite tipuri de discurs, Mirela-Ioana
Dorcescu afirmă că metafora nu este exclusiv apanajul literaturii
culte, ci este la fel de frecventă în limbajul non-poetic. În limbajul
religios, de pildă, pentru reprezentările transcendenței, metafora
este cuvântul ce exprimă adevărul.

183
 Descifrarea unei metafore este un exercițiu de factură cognitivă.
În Poetica sa, Aristotel definește metafora punând accentul pe ideea
de transfer asupra unui lucru al unui nume ce desemnează alt lucru,
operație efectuată în condițiile existenței unui raport logic de analogie
între obiectele universului de discurs. Mirela-Ioana Dorcescu citează
metafore poetice, compară, abordează structuri metaforice, pe care le
analizează hermeneutic, cu mare folos pentru teoria literară și pentru
stilistică. Versurile selectate pentru exemplificarea metaforelor sunt
antologice. Teoreticiana ne surprinde cu analize inedite ale versurilor
poeților români: M. Eminescu, Radu Stanca, Nichita Stănescu,
George Bacovia Alexandru Philippide, Ion Barbu, Eugen Dorcescu
sau Șerban Foarță.
Pe un fond teoretic coerent, Mirela-Ioana Dorcescu cercetează
minuțios și în mare siguranță, cu o acribie care nu obosește, ci
instruiește, componentele metaforei: termenul de pornire, termenul
de sosire, formula de sens și intersecția celor două mulțimi de seme
unde se generează figura. Pe acest model analizează, de pildă,
comparația subsidiară din metafora varul în versul „Sunt norii ce-
și topesc în geamuri varul” (Eugen Dorcescu, Desen în galben).
Semioticiana identifică și segmentul absent din enunțul poetic, care
devine, de fapt, motivul comparației în versul „Pe un deal răsare
luna ca o vatră de jăratic” (M. Eminescu, Călin - file de poveste). Chiar
dacă poetul ar fi avut la îndemână și metafore echivalente, care ar
fi prescurtat versul, autoarea remarcă, în acest context, valoarea
superioară, în plan estetic, a comparației la Eminescu. Informarea și
documentarea par a fi exhaustive, conducând analiza până la cele
mai mici detalii. Sporadic, sunt reproduse discuții antologice pe
tema intenției poeților de a exprima, prin metafore, altceva decât
ceea ce afirmă literal: „Gérard Genette, vorbind despre literalitatea
poeziei, reproduce replica furibundă a lui Breton în legătură cu o

184
perifrază a lui Saint-Pol-Roux: «Nu, domnule, Saint-Pol-Roux nu a
vrut să spună. Dacă ar fi vrut, ar fi spus-o»”. Concluzia Mirelei-Ioana
Dorcescu: „… poetul nu fabrică metafore. Exprimă idei în modul
său original de a privi spre lume sau spre sine. «Nu vorbește figurat.
Tot ce spune este la propriu»” (apud E. Dorcescu, 2019: 102, în vol.
Semiotica metaforei, p. 42).
Mirela-Ioana Dorcescu surprinde prin profunzimea interpretării
achizițiilor teoretice din domeniul metaforei:
„Analiza semantică structurală câștigă enorm prin asimilarea
tezei interacțiunii. Dacă se intrase într-un oarecare impas cu
investigațiile structurale înainte de formularea acestei teze, apelul
la acestea în căutarea «terțului exclus» le reabilitează, le recunoaște
competența de a stabili cvasi-complet amploarea mișcărilor de idei
în procesul de generare a unei imagini metaforice. Într-o secvență
poetică precum: «Noi cârpim cerul cu stele… » (M. Eminescu, Epigonii),
metafora centrală, cerul, se referă, reductiv, la suportul material al
scripturii – pagina (de hârtie), pergamentul, palimpsestul etc.”.
Autoarea glosează pentru a identifica motivul, locul și momentul
ce validează uzul metaforic al verbului a cârpi: cerul planetar este
suprafața vizibilă ce înconjoară un corp ceresc, în vreme ce pagina
(de hârtie), pergamentul, palimpsestul reprezintă o suprafață special
preparată pentru a se scrie pe ea. (…) La intersecția celor două
mulțimi de seme se găsește indicația de suprafață, care poate fi de
mai multe feluri, inclusiv textilă (v. p. 65-66).
Referindu-se la metafora argheziană, Mirela-Ioana Dorcescu
dezvăluie un foarte interesant procedeu de relocare în cadrul aceleiași
categorii ontologice: „Ca să schimbăm, acum întâia oară, Sapa-n condei
și brazda-n călimară” (T. Arghezi, Testament). Acestea evocă trecerea
de la o cultură materială la una spirituală. Ambele transferuri sapă-
condei și brazdă-călimară din versurile argheziene implică și un terț

185
ascuns: unealta, respectiv, elementele complementare acesteia: brazda
pentru sapă și călimara pentru condei, ce pun în contrast munca fizică
și cea intelectuală (p. 67).
În poezia Diacul, această traiectorie spirituală este continuată de
„condeiul” dorcescian. Condeiul este semn identitar pentru poet,
dar nu se raportează la evoluția uneltelor, ci a armelor – simbol al
invincibilității. Eul liric, al cărui „blând condei” este „cea mai oțelită
dintre arme”, se definește, precum înaintașii săi, ca luptător pentru
valorile sfinte ale poporului român: „grai, și neam, și cruce”. Pentru
poet, cea mai eficientă și mai puternică armă este cuvântul. În
procesul de generare specific metaforei, echivalența condei-armă este
legitimată de terțul absent – cuvântul: „Privesc, pe masă, blândul meu
condei: Îl port și când nu-l port. /Și zi, și noapte./ Hârtia albă, în – albă –
carnea ei,/ E plină de tăișuri și de șoapte. // Condei avea și tata. Însă el /
Îl mânuia spre-a desluși vreo carte./ Eu am făcut la fel. Dar și-n alt fel: /
Am dus condeiul tatei mai departe.// Bunicul – Dumnezeu să se îndure
/De duhul lui – trudea, și el, la scris. /Plimba penița iute pe zapis,/ Ca
pe-o închipuire de secure. //Străbunii mei, popor întrezărit/ În tulburata
sângelui oglindă, /S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,/ Pe sabie, pe
lance sau pe flintă. //Îi știu pe toți. Îi simt. Plugari, oieri, /Cu snopul
de săgeți într-o desagă,/ Călugări, scribi, în post și privegheri,/ Ori
călăreți, înveșmântați în fier,/ Rotind în soare lanțul greu cu ghioagă.
//Din începuturi, fiecare-și duce/ Destinul către mine, cel de-acum. /
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,/ Cu-aceleași semne: grai, și
neam, și cruce.//Când Domnul e cu noi, cine să sfarme /Acest torent
de duh și de cuvânt? /Condeiul meu, condeiul meu cel blând,/E cea
mai oțelită dintre arme” (Eugen Dorcescu, Diacul).
Autoarea studiului de față menționează existența unei gramatici
a metaforei potrivit căreia există corelații între metafore și clasele
gramaticale cărora le aparțin expresiile metaforice. Astfel, dacă Eugen

186
Dorcescu delimitează trei tipuri sintactice de metafore (apozitivă,
predicativă suplimentară și predicativă), Mirela-Ioana Dorcescu le
ilustrează cu extrase din poezia românească.
După un periplu poetic cuprinzător și valoros, Mirela-Ioana
Dorcescu încheie, citându-l pe Eugen Dorcescu: „Limbajului poetic
îi corespunde o «gramatică» aparte (așa cum îi corespunde și o
logică aparte), cu relații și «clase» morfologice identice cu cele ale
gramaticii comune, dar altfel realizate și constituindu-se diferit,
potrivit funcțiilor sale distincte” (p. 95).
În studiul său amplu și dens asupra metaforei, care trădează un
volum uriaș de muncă, Mirela-Ioana Dorcescu se sprijină pe realizările
unor generații diferite de poeți, de la Eminescu, Macedonski, Coșbuc,
Goga, la Ștefan Augustin Doinaș, Ion Barbu, Eugen Jebeleanu, Ion
Minulescu, Nicolae Dabija, Benjamin Fundoianu, Ion Pillat, Radu
Stanca, aplecându-se cu fervoare asupra poeților contemporani:
Grigore Vieru, Eugen Dorcescu, Nichita Stănescu, Șerban Foarță,
Ana Pop Sârbu, Nicolae Turtureanu, Zoia Elena Deju sau Lörinczi
Francisc-Mihai. Mirela-Ioana Dorcescu demonstrează implicit și
evoluția metaforei, arătând că una este metafora în poezia romantică,
alta în poezia clasică, modernă și alta în lirica contemporană. Un
loc aparte îi rezervă metaforei din opera lirică dorcesciană, din
volumele: Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), Elegiile de la Carani
(2017), Agonia caniculei (2019), Biblicele (2021), Aproapele. 111 Psalmi și
alte poeme (2022) și Leviatanul. Poeme uitate (2022). În aserțiunile finale
asupra metaforei, autoarea îl așază pe Eugen Dorcescu printre marii
poeți, dar și printre marii teoreticieni de secol XX.
Cu o vocație hermeneutică incontestabilă, Mirela-Ioana Dorcescu
reușește să pătrundă, prin metaforă, în orizontul aporiei. Nu cu
căldură, nici cu răceală, ci cu o empatie datorită căreia se devoalează
viziuni poetice axate pe metaforă.

187
 Nu am nicio îndoială că opera de față este și va rămâne o piesă
de referință pentru studiul metaforei, o lucrare în care discipline
lingvistice autonome și discipline afine lingvisticii se întrepătrund,
pentru a oferi iubitorilor de poezie un suport în înțelegerea și
aprecierea rolului discursiv al metaforei. Mirela-Ioana Dorcescu
semnează o lucrare necesară, valoroasă, consistentă și riguros
întocmită despre metafora vie în poezia românească.

188
 POEZIA LUI JAIME SILES
SAU LUMEA PERFECTĂ
A IDEILOR PURE

A apărut, de curând, în ediție bilingvă, româno-spaniolă, o carte

de mare poezie, Meránides frigianul/ Meránides el frigio, având ca autor
un celebru poet și profesor universitar spaniol, Jaime Siles, și ca
traducător pe Eugen Dorcescu, talentatul și eruditul poet timișorean.
Volumul a văzut lumina tiparului, în condiții excelente, la Editura
Eurostampa din Timișoara, 2023 și a fost lansat la Școala de Literatură
Eugen Dorcescu - 80, în 29 mai 2023.
Cine este Jaime Siles? În Introducerea intitulată „Un titan”și
semnată de poetul Eugen Dorcescu, citim: „personalitate uriașă de
factură renascentistă, Jaime Siles (n. Valencia, 1951) este profesor, om
de știință, poet, eseist, traducător, foarte bine cunoscut și recunoscut
în lumea academică din Europa și dincolo de granițele ei. Poezia
sa, de un extraordinar rafinament al expresiei, explorează acele
adâncimi ale Ființei, unde impermanența și dihotomiile se sting și
unde eului i se revelează esența, altfel spus: grandoarea indicibilă
și neclintită a Vacuității” (sp. Nada, p. 5). În continuare, Eugen
Dorcescu enumeră titlurile academice și pe cele ce alcătuiesc opera
vastă a poetului Jaime Siles. Reținem, pe scurt: este doctor în Filologie
clasică la Universitatea din Salamanca, profesor onorific și „profesor
visitante” al mai multor universități europene din Salzburg, Geneva,

189
Turin, la Laguna (Tenerife), Valencia. De asemenea, Jaime Siles a fost
distins cu numeroase premii internaționale pentru poezie și critică
literară. Cercetător multidisciplinar, Jaime Siles activează în diverse
domenii: epigrafie prelatină, poezie clasică greco-latină, poezie și
pictură spaniolă din Secolul de Aur, poezia europeană și hispano-
americană contemporană, traducător de teatru, poezie, proză. Este
autor de eseuri critice în nu mai puțin de nouă limbi (greaca clasică,
latină, greaca modernă, franceză, italiană, catalană, portugheză,
engleză, germană). Opera domniei sale este monumentală: peste 36
de cărți originale, poeme (multe din ele traduse deja în alte limbi
europene), 14 cărți de eseuri, 20 de traduceri, peste 140 de articole
științifice, prefețe și peste 1000 de recenzii de carte.
Unui asemenea poet, monumental prin întreaga sa operă și
formație culturală, Eugen Dorcescu îi traduce în limba română,
în ediție princeps, 21 dintre poemele sale. Lecturându-le, în limba
originară, nu putem să nu recunoaștem parfumul latin și muzicalitatea
fluidă a limbilor romanice. Poezia care deschide volumul Meránides
frigianul comunică – prin titlu – cu mitul eternei reîntoarceri. Poetul
pare că își propune să răspundă la eterna întrebare: Ce este omul? Și
citim:
„Nimic nu este în mine, doar acele orizonturi
Pe care cineva adormit le contemplă de pe țărmul unei mări:
Al unei alte mări, care poate nici nu mai există” (Ritornello, p. 5).
Omul este, așadar, acea făptură abisală în care sălășluiesc
nesfârșite orizonturi și posibilități. Cu poezia Silencio/Tăcere, ne
întoarcem la liniștea Genezei, la „echilibrul luminii în marele calm”.
Traducerea textului spaniol în limba română păstrează eufonia și
cadența versurilor din varianta originară:
„Equilibrio de luz
en el sosiego.

190
 Mínima tromba.
Ensoñación. Quietud.
Todo:
un espacio sin voz
hacia lo hondo oculto” (Silencio).
În acest ocean nesfârșit de lumină, un „primum movens”
copleșește Universul de miracolul creației:
„Echilibrul luminii
în marele calm.
O minimă trombă.
Reverie. Liniște.
Totul:
un spațiu fără strigăt
spre adâncul ascuns” (Tăcere, p. 13).
Poeziile lui Jaime Siles sunt abisale prin modul în care surprind
raportul dintre om și universul creat; în poemul anterior, acel „adânc
ascuns” cheamă omul să-l cunoască și să-l descifreze. Miracolul
mineral, oglindit în individ, este deopotrivă un cântec al armoniei și
un elogiu adus miracolului existenței:
„Și dacă, fără ezitare, tu, natură,
dintre falduri de piatră mă vei fi privit
și nu era cu putință să fiu eu însumi, ci muzica ta,
în chiar acele clipe cât durează un adevăr” (Natura, p.15).
Marile adevăruri sunt inefabile, indicibile: „un adevăr ce trece
printr-un trup” și sunt o reflexie a divinului: „deschizând privirilor
toate suprafețele sale” (Natura, p.15).
Finalul poeziei este în notă imnică: „o, ce transparență în liniștea
esenței” (Natura, p.15), amintind de doxologia psalmilor biblici: „cât
de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” (Ps. 103).

191
 Poezia Grafeme/ Grafemas este un elogiu adus liniei, ca infinitate
de puncte, și scrierii purtătoare de sensuri. Astfel, linia – „desen
sonor” – precedă „vremea albului”, fiind anterioară oricărei culori
din orizontul văzut. Linia, scriitura nu pot fi circumscrise spațio-
temporal:
„Spațiul și timpul liniei
sunt lăuntrice albului paginii”.
Această existență latentă a operei înaintea formei exprimă o
viziune unică a poetului asupra condiției artei și a scriiturii, invocând
posibilitatea inspirației. Scriitura devine o țesătură, un „corp textuat”.
Pentru un specialist în filologie clasică, aluzia la etimon - textura/
textum - nu este întâmplătoare:
„Corp textuat, scriitura
este un ritm de spații de culoare:
de alb pe negru
de negru pe alb” (Grafeme, p.17).
În această țesătură de ritmuri, de spații armonice și alternanțe
cromatice, se află o multitudine de posibilități creatoare:
„… în spațiul alb al liniei,
în spațiul alb al paginii,
în spațiul alb al culorii” (Grafeme, p.17).
Realitatea inspirației este confirmată de Jaime Siles ca fiind un
dar divin, dacă recitim această axiomă poetică:
„La escritura es un ritmo anterior a ese cuerpo,
interior a ese espacio” (Grafemas, p.18);
„Scriitura este un ritm anterior acelui corp,
interior acelui spațiu”(Grafeme, p.19).
Cu alte cuvinte, prin scriitură, omul lasă urme în istorie.
Posibilitățile de a scrie sunt infinite, după cum infinite sunt reflexiile
din spectrul luminii:

192
 „Scrierea negru pe alb
cunoaște doar un semn:
albul invizibil
al culorii” (Grafeme, p.19).
Paginile care vor fi scrise vor cuprinde mesaje ancestrale,
„îndepărtate voci”, ce vor transgresa toate regnurile „cu un surâs
mirific și acvatic” (Spre pagină, p. 21). Poetul elogiază puterea
binefăcătoare, cathartică, a scrisului, care eliberează voci interioare,
purtătoare de sensuri:
„Acrone, cretane, criptice, cromatice
voci, ce exorcizați în grai
limbajul, lumea, cuvântul.
Voci, fără semne, voci fără profiluri,
voci ce trăiți vizualizate” (Spre pagină, p. 21).
În acest univers al realităților virtuale, cu identitate vizuală,
poetul spaniol caută să recupereze acea măiestrie a cuvântului
creator:
„… așezați-mi dorința de a vă stăpâni
pe chiar hârtia clară a paginii” (Spre pagină, p. 21).
O poezie axiomatică, încifrată în însuși discursul său despre
condiția artei, a scriiturii, a limitelor limbajului este Ipsa, sed altera;
altera, sed ipsa. Un refren echivalent prin construcție sintactică și joc al
contrariilor identificăm în poezia „Noi amândoi avem același dascăl” de
Mihai Eminescu: „non idem est si duo dicunt idem”. Revenind la Jaime
Siles, acesta răspunde în termeni specializați unei chestiuni de teorie
literară:
„Orice discurs este circumferința
discursului, care este întotdeauna o referință
la limba ce este acel discurs” (Ipsa, sed altera; altera, sed ipsa, p. 23).

193
 Titlul poemului, format dintr-un joc de vocabule în limba
latină, ne avertizează că pătrundem în plin univers semiotic. Pe
lângă distincțiile ce țin de metalimbaj, poemul are simetria sa. În
acest poem greu, aproape intraductibil, recunoaștem virtuozitatea
traducătorului Eugen Dorcescu în a recepta și reda în limba română
marea poezie. Sentența anunțată anterior despre definiția discursului
este echilibrată simetric prin raportare la referința acelui discurs:
„Încât orice referință
la discurs va fi circumferința
discursului în care se află acea limbă” (Ipsa, sed altera; altera, sed
ipsa, p. 23).
Jaime Siles este un poet al contrariilor care se ating atunci când
încearcă să definească în termeni antinomici necreatul, nevăzutul:
„Poți fi căutat sub un chiparos de spumă,
în degetele aerului metalic din vis,
într-un vulcan de păsări incendiate de zăpadă
sau în valurile fără glas ale peștilor de argint” (Daimon Atopon, p.
29).
Preferința pentru oximoron ca procedeu artistic este evidentă:
„vulcan de păsări incendiate de zăpadă”, „te-am văzut de multe ori
arzând în cristale”; „umbra ta mi-a dat lumină”, „privirea ta arde,
fulger de gheață” (Daimon Atopon, p. 29-31). Ca într-un descântec
arhaic, poetul recunoaște atotprezența zeului/ a demonului, care
depășește prin ubicuitatea sa timpul și spațiul:
„Te ascunzi în râuri,
în frunzele de piatră,
în aștrii selenari înghețați.
Trăiești dincolo de vene,
la marginea dinților,
invizibil în sângele nud al aurorei” (Daimon Atopon, p. 29).

194
 Ceea ce surprinde este îndrăzneala cu care poetul Jaime Siles
descrie această cunoaștere apofatică, mai presus de rațiune și de
simțuri:
„Te-am văzut de multe ori arzând în cristale,
tresărind în pupile,
consumându-te în ecourile unui abis nenumit” (Daimon Atopon,
p. 31).
Contemplarea acestui abis insondabil aduce lumină. Limbajul
poetic se apropie prin expresie și trăire de poezia mistică:
„Umbra ta mi-a dat lumină,
mi-a mângâiat fruntea,
s-a făcut corp în gura mea.
Și privirea ta arde, fulger de gheață,
fum în sprâncene,
lavă” (Daimon Atopon, p. 31).
Raportat la zeul imuabil, etern, nesupus schimbării, se află omul,
în dualitatea sa:
„Arbore al uitării, tu,
trup neîntrerupt,
porumbel suspendat deasupra bulboanei” (Daimon Atopon, p. 33).
Poemul Daimon Atopon recapitulează o întreagă epopee a creației
și a căderii. În efemeritatea trupului, poetul recunoaște însemnele
veșniciei:
„E o sare albastră dincolo de sprâncenele tale,
o mare de foc deschis în obrajii tăi...” (Daimon Atopon, p. 33).
O altă poezie, grandioasă prin construcție și prin dialogul alegoric
pe care îl propune, este Hypnos și Thanatos, poem dedicat lui Mario
Hérnandez. Sunt supuse reflecției ființa, neființa, trecerea,
nimicul, tăcerea și amintirile. Thanatos ipostaziază marea trecere prin
simboluri de mare forță artistică:

195
 „Prin mine, da, tăcerea cu scrâșnete destramă
bătăile de inimi, și frunțile, și cranii,
iar apa marmoree tot ce e trup preschimbă
într-o nestricăciune vitroasă, trecătoare” (Hypnos și Thanatos, p.
41).
De partea cealaltă, Hypnos se raportează la Thanatos prin oglindire
și-și deplânge propria ipostaziere în paradoxal și iluzoriu:
„Din stâncă, vai, săgețile-mi se-ntorc
și împotrivă-mi, iuți, se-nveșnicesc (...)
Dar mai există, iată, o prezență,
alt susur lent, discret.
Dac-am fugit de tine și-asupră-mi mă aduci,
la rândul meu, te trag spre mine și-mpotrivă-ți” (Hypnos și
Thanatos, p. 43).
Poemul Meránides frigianul, o veritabilă ars poetica, cel care a
dat și titlul acestui volum, readuce în memoria cititorilor efigiile
Antichității și pe războinicii ei glorioși. Poemul se deschide direct,
cu imaginea eroului antic, care contemplă, „în lumina amiezii”, o
imagine statuară:
„Meránides frigianul
contempla strălucirea cailor traci
perlați de roua metalică a sării”.
Războinicul antic privea cu admirație caii traci, îi contempla în
perfecțiunea lor heraldică, transfigurându-i:
„… Meránides frigianul îi privea
ca și cum n-ar mai fi fost nimic animalic în ei.
Pentru o clipă gândi că de fapt nu erau animale
nici statui de bronz, ci zei
și le simți galopul și văzu cum copitele lor

196
 loveau pământul, și un nor de pulbere
îi întuneca priveliștea” (Meránides frigianul, p.77).
Eroul intuia, dincolo de imaginea lor monumentală, o forță
care indica o altă prezență inefabilă. Martor al unei revelații
indescriptibile, Meránides are parte de „o cunoaștere instantanee”
(Eugen Dorcescu), după cum citim:
„Știú că se înălțaseră la cer,
că erau transparenți și albaștri ca aerul
și că nimeni nu-i va mai vedea vreodată
așa cum i-a văzut el, în lumina acelei amieze eterne:
topiți, pentru totdeauna, în lumină și-n văzduh” (Meránides
frigianul, p.79).
Din poezie cu rezonanțe istorice, Meránides frigianul devine poem
sapiențial. Eroul este martorul unei revelații dăruite de zei. prin care
i se arată superioritatea experiențelor noetice:
„Viața este făcută din momente
precum acela al lui Meránides frigianul,
momente în care zeii ne descoperă,
mai mult decât frumusețea, natura trecătoare
a nălucirii lor” (Meránides frigianul, p.77).
Poemul se încheie cu un (altfel de) epilog, în care se aude
vocea poetului Jaime Siles, se aud reflecțiile sale privind realitatea
și semnificațiile ei. Fiecare decupaj din realitate ascunde în sine un
simbol și fiecare simbol trimite către un alt semnificant din lumea
valorilor spirituale:
„Știm că imaginile există
ascunse în faldurile lucrurilor
și că simbolurile lor traduc,
uneori, lumină, alteori întuneric” (Meránides frigianul, p.79).

197
 Simbolurile sunt însă, iată, ambivalente, sugerând „uneori, lumi­
nă, alteori întuneric”. De aici și regretul poetului privind limitarea
noastră în cunoaștere:
„… Și că trăim mereu
de partea umbrei și că ceea ce ajunge la noi
sunt rămășițele, franjurii, fărâmele...” (Meránides frigianul, p.81).
Reminiscențele din această revelație primordială reprezintă
„singura noastră avuție”, dată de zei „în uitarea lor calmă”. Poemul
se încheie sentențios și gnomic, cu un mesaj de continuă apoteoză
spirituală:
„Să vedem, așadar, lucrurile
cum și-a văzut caii Meránides frigianul
și să ne înălțăm aidoma lor: statui de bronz
topite pentru totdeauna într-un văzduh fără timp
transparent și albastru” (Meránides frigianul, p. 81).
Prin acest valoros volum de versuri, poetul Jaime Siles trece
sintetic prin toate vârstele creației și ale propriei vieți. Iubitor de
cuvânt și de poezie, poetul vrea să acceadă prin creația poetică la
viața plenară, aflată dincolo de realitatea acestui interval:
„Să trăiesc în latura cealaltă a poemului (...)
Să văd străfulgerarea apelor
unui râu ce curge fără început nici sfârșit” (Unghiuri moarte, p. 53).
Poezia, lumea perfectă a ideilor pure, se percepe prin toate
simțurile și dincolo de ele. Poezia Unghiuri moarte se arată a fi o nouă
ars poetica, un metalimbaj despre funcțiile poeziei. În viziunea lui
Jaime Siles, „a trăi viața poemului” înseamnă, pe rând:
„a luneca pe glasul său (...),
A simți cum cerneala
ajunge la rădăcina sa originară,

198
 a-i asculta vibrația pânzelor,
a mirosi parfumul vegetației sale,
a te scufunda în sunetele sale (...)
a ști ce s-a dus,
ce nu a putut fi
ce nu a fost” (Unghiuri moarte, p. 55).
Poezia este, așadar, cunoaștere totală. Cuvântul este o prelungire
în istorie a „idiomului lui Dumnezeu”. Pentru a accede la adevărata
poezie, poetul trebuie să recupereze cuvântul, așa cum a fost el,
puternic, dintru începuturi: liber de idoli, de duplicitățile și de
vicisitudinile istoriei - „Liber de orice” (Unghiuri moarte, p. 57).
Idealul poetului aflat „în tranzit” este cuvântul deplin, revelat,
mutat în poezie:
„… Să trăiești, în poem,
cealaltă latură a poemului” (Unghiuri moarte, p. 59).
În finalul volumului, poezia Biografie ni-l arată pe Jaime Siles
împăcat cu efemeritatea unei zile, a oricărei zile, pentru că ea a
fost trăită cu ardoare în perspectiva unei direcții spiritualizate a
existenței sale:
„Ziua mea de ieri? Algele pasiunii,
luciri de spumă.
Și un nisip nesățios ce devoră
corpuri subacvatice.
Un cer suav din care beau
porumbeii lipsiți de țel și direcție ai verii” (Biografie, p. 93).
Jaime Siles se dezvăluie cititorului român ca un poet uriaș,
pasionat de resorturile adânci ale poeziei și ale cuvântului, căutător
neobosit al misterului și al increatului, ancorat deopotrivă în istorie
și în miraculoasa lume a ideilor spirituale care o transcende, avid de

199
cultură greco-latină pe care o readuce cititorului în diverse forme de
expresie. Pe măsură ce parcurgem poeziile lui Jaime Siles, nu putem
să nu fim uimiți de dificultatea traducerii lor. Traducerile trebuie să
recupereze sensul dintâi, originar și să lase libertate cititorului să
exploreze și alte interpretări. Marele merit al traducătorului Eugen
Dorcescu este că el a depășit prima stavilă în calea unei traduceri, și
anume, receptarea poemelor în limba în care au fost scrise. Mai apoi,
cu intuiția sa fină de poet, Eugen Dorcescu a realizat o traducere
nu doar fidelă, ci mai ales poetică, respectând ritmul interior,
expresivitatea lirică, elementele de prozodie din versurile originale.
Cu onestitate și deplină înțelegere, Eugen Dorcescu așază, alături de
traducerile sale, poeziile lui Jaime Siles, tocmai pentru a ne invita să
facem și noi acest efort, de re-creație și stilizare continuă. Salutăm
cu reverență această izbândă literară a poetului și traducătorului
timișorean Eugen Dorcescu care, cu pricepere literară și cu har poetic,
dăruiește literaturii române, în premieră, poeziile poetului spaniol
contemporan Jaime Siles, în tălmăcire doctă, exemplară, modernă.

200
 CUPRINS

NOTA AUTOAREI / 5

ÎNCERCARE ASUPRA OPEREI LUI EUGEN DORCESCU

I. STIHUIRI DIN SFINTELE SCRIPTURI / 9

II. POEZIA MISTICĂ ORIGINALĂ / 75
III. ESEISTICA / 149
IV. BIOBIBLIOGRAFIE - EUGEN DORCESCU / 163

ADDENDA

POEZIA MĂRTURISIRII (ZOIA ELENA DEJU) / 173

TEORIA ȘI PRACTICA METAFOREI VII (MIRELA-IOANA
DORCESCU) / 181
POEZIA LUI JAIME SILES SAU LUMEA PERFECTĂ A IDEILOR
PURE / 189

201