Cantari bisericesti intalnite in slujbele ortodoxe

Poezia religioasa in cultul ortodox isi are radacinile

in imnografia bizantina care este o adevarata
enciclopedie teologica versificata sau o teologie
popularizata sub forma imnelor. Prin aceasta
imnografie, dogma ortodoxa si-a gasit cele mai
frumoase formule de exprimare, in formele cultului
ortodox.

In limba greaca, imnele bisericesti respecta, ca

forma, legile compozitiei poetice (ritm, rima,
numar de silabe). Prin traducerea in limba romana
acestea au fost insa redate in proza, respectandu-
se fondul, in dauna formei.

In continuare, ne propunem sa prezentam formele

pe care le imbraca poezia imnografica in cantarile
bisericesti din slujbele Bisericii Ortodoxe.

Troparul reprezinta forma cea mai veche si

fundamentala a poeziei imnografice. Denumirea de
tropar se da astazi unor compozitii imnografice
izolate, care prezinta pe scurt si canta chipul sau
icoana vietii unui sfant (unor sfinti), ori descriu
sensul si importanta unui eveniment din viata
Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii,
care se comemoreaza in principalele sarbatori din
cursul anului bisericesc.
Troparele se canta la sfarsitul Utreniei, Vecerniei,
la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor.
Din acest motiv, in cartile de slujba de azi, aceste
tropare se numesc apolitikia (adica tropare finale,
de incheiere), pentru ca se canta, de regula,
inainte de apolisul slujbei (vecerniei si Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, intalnite in cult se

numara “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara,
bucura-te”, care se canta la Litie, si e atribuit
Sfantului Chiril al Alexandriei si cele ale
Nascatoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, in sens mai larg sunt acele scurte

unitati imnografice (din Minee) numite stihiri,
idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne,
antifoanele, svetilnele sau luminandele, numite si
voscresne sau manecande.

Stihira este o compozitie imnografica in forma de

versuri sau strofe, grupate in serie (numite si
tropare in serie) care se canta la Vecernie (Doamne
strigat-am si Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar
si cadrul altor taine si ierurgii.

Se numesc stihiri, pentru ca origine sunt (ca

structura externa) versuri sau strofe, cat si pentru
ca ele sunt precedate de cate un stih sau verset
din psalmi. Dupa continutul lor se deosebesc
astfel: Stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei
de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate in uzul

liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicesti
(atribuite imnografului Anatolie, patriarh ala
Constantinopolului, care se canta la Vecernie si
Laude, care preamaresc, pogorarea la iad si
Invierea Domnului, urmarind combaterea ereticilor
nestorieni si eutihieni;

Condacul si icosul sunt in cantare psaltica, strofa

poetica, asezata dupa cantarea a treia sau a sasea
a Canoanelor (in Minee, Octoih si Triod), care se
canta la Liturghie dupa troparele de la Vohodul
mic, precum si la randuiala Laudelor mici (Ceasuri,
Pavecernita, Miezonoptica)

Condacul de azi nu e decat un rest din cele de

odinioara care erau niste compozitii poetice mari,
poeme imnografice avand 18-24 de strofe sau
tropare si fiecare strofa fiind compusa din 20-30 de
versuri scurte, cu o structura identica privind
numarul silabelor si locul accentelor, strofe legate
intre ele prin aceeasi tema. Strofele erau legate
intre ele printr-un acrostih.

Perioada de inflorire a condacului in imnografia

bisericeasca este prin sec. VI-VII. Vechile condace
aveau la inceput o strofa care, ca fond, nu aveau
nimic in comun cu restul strofelor, decat melodia si
refrenul.

Aceasta strofa scurta se numea proimion

(antestrofa). De fapt aceasta este strofa care se
pastreaza pana azi sub numele de condac. Din sirul
de strofe al vechilor condace s-a pastrat si prima
strofa (ce urma antestrofei), al carei rol era de
model pentru celelalte strofe si care se numea
icos. Icosul se citeste dupa condac.

Restul strofelor din condac au iesit cu timpul din

uzul cultului si n-au mai fost transcrise in cartile de
ritual.

Cel mai vechi autor de condace si cel mai vestiti

imnopgraf bisericesc este Sf. Roman Melodul
(sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele
sau condacele vechi care s-au pastrat in intregime
in cartile de ritual (Ceaslov si Triod) cunoscut sub
numele de Acatistul Maicii Domnului si care se
citeste, de obicei, in randuiala Utreniei din
sambata a cincea a Postului Mare (Denia de vineri
seara)

Podobia, numita si prosomie sau asemananda, este

in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip,
model, dupa care se executa toate cantarile
bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are
podobiile sale, care se insemneaza deasupra
imnelor ce trebuie cantate intocmai cu podobia
notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia
se pastra prin traditie, podobia fiind un mijloc
mnemotehnic a cantarii stihirilor.

Sedealna, sezanda sau catisma sunt psalmi care se

canta sau se citesc in timpul slujbelor, ori izolati
(ex Ps 103 la inceputul Vecerniei) ori in grupuri
mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase
psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele
20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se
citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei
si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne,
pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor
credinciosii pot sedea pe scaune su in strana.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se

pun la Utrenie dupa citirea Psalmilor, dupa polieleu
si la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultator este denumirea care se

dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor )
cantate de popor in cantarea responsorila a
psalmilor. Ipocoi este o stihira izolata, constand in
anumite versete din psalmi sau din unele formule
liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic,
care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al
psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalul
Cantarilor Tremii, cantarilor finale din icoasele si
condacele Acatistelor si in cele trei refrenuri din
slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine esti
cuvantat, Doamne, Cel ce ai facut toate”)

Astazi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe

izolate care se citesc inaite de antifoanele celor
opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului
respectiv. Au acest nume pentru ca rostirea lor
trebuie ascultata cu multa atentie, ca o vestire sau
proclamare solemna. Sa mai intalneste si la
Pavecernita Invierii si la Miezonoptica dupa canon.

Antifoanele numite si Treptele antifoanelor, sunt

cantari scurte din Octoih. Se numesc astfel
deoarece in vechime se cantau antifonic,
alternativ, de catre cele doua strane, adica
alternativ. Aceste cantari sunt compuse pe baza
psalmilor 119-133, care formeaza catisma a 18-a
numita si „Cantarea treptelor” pentru ca la iudei
se canta pe treptele templului din Ierusalim, de
catre doua grupe de cantareti, care stataeau fata
in fata si cantau pe rand. Fiecare antifon din cele
opt glasuri e format din noua tropare, grupate trei
cate trei, in antifoane pentru fiecare glas. Aceasta
impartire a antifoaneleor are un caracter trinitar,
facand referire la cele noua cete ale ingerilor, in
ierarhia cereasca, cantand Sfintei Treimi.
Compunerea antifoaneleor e atribuita Sfantului
Ioan Damaschin si Sfantului Teodor Studitul.

Prochimenul este in cantarea bisericeasca, stihul

(versetul) ramas din psalmul care odinioara
preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul,
Sfanta Scriptura. Il intalnim in randuiala Vecerniei,
Utreniei si Sfintei Liturghii.

Canonul, in cantarea psaltica, este o compozitie

din mai multe cantari (ode, tropare, catavasii),
care respecta anumite reguli privind forma si
legatura dintre ele, astfel incat impreuna sa
formeze un tot. Canonul este format, atunci cand
este complet din noua ode; cand este mai restrans
e format din doua ode (diode) sau din trei (triode);
fiecare oda este si ea formata din trei, pana la
noua tropare, care respecta structura primului
tropar (privind numar silabelor si locul accentelor),
adica a primei strofe din oda numita (irmos sau
catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe
carora la imprima melodia si numarul sau de
versuri si de silabe.
Dupa tema canoanele pot fi: ale Invierii, ale Crucii,
Treimic, ale sfintilor. Cel mai mare numar de
canoane e incadrat in slujba Utreniei, dar sunt
canoane si in slujba Pavecernitei, a Miezonopticii
de duminica si a unor Sfinte Taine (Maslul) si
ierurgii (ca Inmormantarea). Si la Liturghie sunt
canoane (Cantarea a treia si a sasea din Canonul
Utreniei).

Luminanda sau svetilna reprezinta o categorie de

stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de
Laude (in randuiala Utreniei).

Se umesc asa deoarece odinioara se cantau in

momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si
pentru ca, in mai toate cantarile care poarta acest
nume e vorba de lumina. Svetilnele au, dupa text,
si ideea de „lumina”, si pe cea de „trimitere”.
Denumirea de „luminanda” se potriveste, dupa
continut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri
pentru Postul Mare (din Triod si Ceaslov). Pentru
svetilnele din restul anului, si indeosebi pentru
cele 11 svetilne ale Invierii, care se canta la
Utrenia de duminica, termenul de trimitere este
mai potrivit pentru continutul lor, in care se
vorbeste despre trimiteea Sfintelor Mironosite la
Apostoli, de catre Iisus, in ziua Invierii Lui, precum
si de trimiterea celor doisprezece Apostoli la
propovaduire dupa Inviere.

Cele 11 svetilne ale Invierii sunt in legatura cu cele

11 Evanghelii ale Invierii, care se citesc la Utrenia
duminicilor, pe care le comenteaza (parafrazeaza);
Luminandele Invierii au fost alcatuite de imparatul
bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, in
secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau manecandele, sunt

cantari matinale, pentru ca in toate este vorba de
„manecarea”, adica mergerea la mormantul
Domnului, dis-de-dimineata, in ziua Invierii, a
femeilor mironosite. Voscreasna se canta la Slava
Laudelor, in randuiala Utreniei duminicilor. Aceste
11 stihiri ale Invierii stau in stransa cu cele 11
Evanghelii ale Invierii pe care le comenteaza. Au
fost compuse in secolele IX-X, de catre imparatul
bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, marinda sau imnul

ingeresc,  este un imn de slavire a lui Dumnezeu
care se canta atat la slujba Utreniei, („Slava celui
ce ne-ai aratat noua lumina!”) In forma de azi,
Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn
de lauda catre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh.
Prin secolul al IV-lea , el a devenit un mijloc de
lupta impotriva ereziilor antitrinitare (ariena si
pnevmatomaha).