EXPLORAREA ANALIZATORULUI AUITIV

(LP pg. 384-385)

Testarea capacității auditive se face folosind probe clinice sau instrumentale denumite generic
acumetrie fonică sau acumetrie instrumentală. Examenul functiei auditive se face cu
scopul stabilirii capacității auditive si a sediului topografic al leziunii.

-ACUMETRIE FONICĂ- când se folosește vocea;

-ACUMETRIE INSTRUMENTALĂ- când se folosesc ceasurile, acumetrele ,
diapazoanele, audiometria cu aparat.

ACUMETRIA FONICĂ -este explorarea funcțională a capacitatii de auz folosindu-se vocea.

Prin această metodă se măsoară distanța la care urechea poate percepe distinct (clar) vocea
șoptită.
-Bolnavul este adus într-o încăpere cu izolare fonică;
-Persoana este așezată pe un scaun in profil cu urechea de examinat spre directia de unde vine
vocea examinatorului la distanta de 6m;
-Se execută o OTOSCOPIE să nu fie dop de cerumen;
-Urechea cealaltă se astupă cu mâna;
-Examinatorul pronunță cu voce șoptită cuvinte disilabice
-de tonalitate joasă: nouă, luna;
-de tonalitate inaltă: trei ,cinci;
-Dacă persoana examinată nu aude examinatorul se apropie progresiv si repetă cuvintele;
-Se notează distanța de unde persoana repetă cuvintele.

INTERPRETARE:
-Vocea soptită se aude in mod normal la distanta de 6m.
-Vocea de conversație se aude de la 20m.
-Când vocea nu se aude decât sub 5m inseamnă că este o surditate ușoară.
-Când nu se aude sub 1m vorbim de surditate accentuată.

ACUMETRIA INSTRUMENTALĂ
Se efectuează o serie de probe cu DIAPAZOANELE pentru a face diagnosticul
diferențial între surditate de tip transmise si cea de tip percepție (proba Rinne,
proba Schwabach , proba Weber). Pentru examinare, DIAPAZONUL se pune in vibratie
strângând între police si index extremitatea liberă a celor două ramuri ale DIAPAZONULUI si
eliberandu-le brusc (ca o pișcătură).
Diapazonul pensat cu degetele se pune in vibrație in fața pavilionului urechii (proba
Rinne), pe mastoidă (proba Schwabach) si pe vertex (proba Weber) .Se compară audiția pe cale
obișnuită aeriană ( timpanică ) cu audiția pe cale osoasă si în acest fel se stabilește sediul leziunii,
deci si tipul de surditate.
Probele cu diapazonul fac parte din audiometria subiectivă și reprezintă probe de acumetrie
instrumentală care pot duce auzul către următoarele categorii: auz normal, hipoacuzie de
transmisie, hipoacuzie neurosenzorială sau hipoacuzie mixtă.
Acestea se realizează cu ajutorul diapazonului de caracteristică frecvențială 512 Hz care
generează vibrații. Acest instrument simplu este confecționat din oțel și este compus din două
brațe care sunt puse în vibrație prin percuție ușoară. Atunci când se realizează probe cu
diapazonul, brațele nu trebuiesc atinse, deoarece se va realiza amortizarea vibrațiilor.

Se poate întâmpla ca după realizarea unei audiograme tonale liminare, să apară discordanțe. În
acest caz se va repeta partea de audiometrie deoarece prin simplitatea lui, diapazonul are o șansă
foarte mică de eroare.
Există mai multe tipuri de probe cu diapazonul, însă noi vom discuta despre cele mai importante.
Acestea sunt:
1) Proba Rinne
2) Proba Weber
3) Proba Schwabach

1) Proba Rinne
Acest tip de probă compară conducerea aeriană cu conducerea osoasă de la aceeași ureche, iar
subiectul este instruit să spună în ce situație aude sunetul mai tare.
Rinne Pozitiv R(+) – atunci când sunetul se aude mai tare în conducerea aeriană, în acest caz
vorbim de auz normal sau hipoacuzie neurosenzorială
Rinne Negativ R( – ) – vorbim de acest tip atunci când sunetul este auzit mai tare în conducerea
osoasă și este specific unei hipoacuzii de transmisie (surditate de transmisie).

2) Proba Weber
Acest tip de probă compară conducerile osoase ale celor două urechi, piciorul diapazonului fiind
așezat pe linia mediană a cutiei craniene. Pacientul este instruit să precizeze la care dintre urechi
aude sunetul diapazonului.
În urma acestei probe putem întâmpina următoarele variante de răspuns:
1) Weber indiferent W (<—>) – atunci când sunetul este auzit pe linia mediană, iar acest lucru
semnifică un auz afectat în mod egal sau auz normal, conducerea osoasă are aceeași intensitate
2) Weber lateralizat W (<—) sau W (—>) – Sunetul este auzit doar de o singură ureche
În cazul hipacuziilor de transmisie, sunetul e auzit de ureche cea mai afectată, iar în hipoacuziile
neurosenzoriale, sunetul va fi auzi de urechea cea mai bună (surditate de percepție).
3) Proba Schwabach

Constă în evaluarea timpului de percepție osoasă. Diapazonul se plasează pe mastoidă sau pe

vertex.
EXAMENUL AUDIOMETRIC

Este o metodă modernă prin care se stabilesc tipul de surditate si gradul deficienței auditive.
Audiometria tonală (de ton pur) se efectuează cu un aparat radioelectric numit AUDIOMETRU,
prin care se inregistreză grafic pierderile auditive pe frecvențe din scara tonală. Audiometrele au
posibilitatea de a înregistra, pe cale aeriană, intensități până la 110 decibeli. Astfel se obțin
diferite curbe audiometrice = AUDIOGRAME.
Audiometria este o metodă prin care se stabileşte pragul auditiv al frecvenţelor sonore. Cu
ajutorul audiometrului se emit sunete pure a căror intensitate este crescută până când este
percepută de subiectul examinat. Se explorează pentru fiecare frecvenţă pragul de excitaţie.

Rezultatele sunt înscrise pe un grafic în care pe ordonată sunt notate valorile în decibeli (dB) ale
pragurilor auditive iar pe abscisă frecvenţele înregistrate (Hz).

Rezultatele obţinute prin metoda audiometrică permit stabilirea deficitului de tonuri percepute,
fapt important în practică, deoarece apare clar care vibraţie necesită amplificare în aparatele
construite cu scopul de a corecta deficitele auditive.

Se constată că omul percepe frecvenţe între 32.000 şi 20.000 vibraţii/s. Gama de sunete
percepute între aceste limite se numeşte scară tonală sau câmp auditiv.
 Audiograma
Audiometria este o metodă prin care se stabileşte pragul auditiv al frecvenţelor sonore. Se
explorează pentru fiecare frecvenţă pragul de excitaţie.

Este o metodă modernă prin care se stabilesc tipul de surditate si gradul deficienței auditive.
Audiometria tonală (de ton pur) se efectuează cu un aparat radioelectric numit AUDIOMETRU,
prin care se inregistreză grafic pierderile auditive pe frecvențe din scara tonală. Audiometrele au
posibilitatea de a înregistra, pe cale aeriană, intensități până la 110 decibeli. Astfel se obțin
diferite curbe audiometrice (există și audiometrie vocală).

Rezultatele sunt înscrise pe un grafic numit AUDIOGRAMĂ în care pe ordonată sunt notate
valorile în decibeli (dB) ale pragurilor auditive iar pe abscisă frecvenţele înregistrate (Hz).

Audiograma este reprezentarea grafică a sensibilității auditive, măsurată pe diferite

frecvențe și înregistrează pragul de auz și pragul dureros pentru fiecare ureche, cât și
câmpul auditiv cuprins între aceste extreme (exprimate în decibeli fizici SPL)
Audiograma tonală/ Audiometria tonală
Audiometria tonală liminară (ATL) este metoda de evaluare subiectivă a auzului ce are ca
scop determinarea pragului tonal liminar, adică cea mai mică intensitate a sunetului
detectată de pacient. Metoda reflectă starea organului periferic al audiției. Testul vizează
determinarea pragului auditiv prin prezentarea sunetului pe cele două căi de transmisie:
calea conducerii aeriene și cea a conducerii osoase.

Audiograma tonala este cu siguranta cea mai

cunoscuta si mai raspandita investigatie din domeniul audiologiei. Ea ofera o imagine sintetica
despre auzul urechii investigate, bazata pe inregistrarea separata a 6-7 frecvente ale spectrului
auditiv uman, cuprinse intre 125Hz si 8000Hz.
Acest test este efectuat cu ajutorul unui aparat denumit audiometru, capabil sa sintetizeze tonuri
auditive pure (asemanatoare notelor muzicale) de o intensitate precisa. Sunetele sintetizate sunt
oferite pacientului fie prin intemediul unor casti auditive (cand se studiaza performata auditiva a
urechii externe si medii), fie prin intermediul unor vibratoare plasate direct pe craniu (in spatele
urechii) care au rolul de a transmite sunetele direct la urechea interna, pentru a obtine informatii
precise despre nivelul de auz al acesteia. Intregul test este efectuat intr-o camera insonora
(antifonata).
Sunetele au o intensitate succesiv crescatoare, iar pacientul trebuie sa semnalizeze cea mai mica
intensitate la care aude sunetul. Rezultatul obtinut pentru fiecare frecventa (atat pentru cele acute,
cat si pentru cele grave) este denumit prag auditiv si se noteazat pe un grafic (audiograma). Aceasta
reprezinta o adevarata „radiografie” calitativa a pierderilor auditive pe fiecare frecventa.

Mai mult, inregistrarea succesiva a auzului prin stimulare la casca, apoi la vibrator, permite o
estimare destul de precisa a sediului unde s-a instalat leziunea care a provocat scaderea auzului. Din
acest motiv, audiograma este considerata si astazi drept cel mai util test in audiologie, si trebuie
efectuata in absolut toate situatiile cand dorim sa evaluam auzul (urmarirea hipoacuziilor, aprecierea
eficientei interventiilor chirurgicale sau a protezarii auditive.
 Din pacate testul are si o serie de dezavantaje. In primul
rand, este influentata de capacitatea de colaborare a pacientului (fiind uneori dificil sau imposibil de
inregistrat la copii sau varstnici). Acesta trebuie sa fie odihnit si capabil sa se concentreze asupra
stimulilor din casca.

Aparatura trebuie sa fie perfect calibrata, iar camera bine insonorizata. Nivelul de pregatire
profesionala a personalului care efectueaza testul poate influenta din pacate intr-o mare masura
corectitudinea inregistrarii, deoarece in aprecierea corecta a pragului auditiv intervin o serie de
fenomene fizice complexe: transmiterea diferita a sunetului prin structuri gazoase (aer -in urechea
externa si medie), lichide (in urechea intena), sau solide (prin cutia craniana), transmiterea directa a
sunetului de la o ureche la cealalta, mascarea sunetelor prin zgomote, etc. Insistam asupra acestui
aspect, deoarece astazi inca intalnim in Romania audiograme efectuate de personal slab instruit, care
ofera o imagine falsa despre nivelul auzului si cauza pierderii auditive, diminuand astfel sansa unui
tratament eficient.
In final, audiograma permite stabilirea localizarii sediului pierderii auditive: atunci cand este
afectata urechea externa sau medie, vorbim de o hipoacuzie de transmisie. De regula, in aceasta
situatie pacientul isi poate recapata auzul printr-o interventie chirurgicala. In cazul in care
audiograma indica afectarea urechii interne sau a nervului auditiv, vorbim de o hipoacuzie
neurosenzoriala. In aceste cazuri este necesara compensarea pierderii auditive cu ajutorul unor
amplificatoare de sunet: aparatele (protezele) auditive.

AUDIOMETRIA VOCALĂ
Audiometria vocală (AV) este un test audiometric subiectiv, care arată capacitatea subiectului
testat de a înțelege cuvintele auzite și reflectă funcția auditivă în complexitatea sa.