Cursul nr.

Norma juridică1

1. Trăsăturile normelor juridice

Potrivit doctrinei din domeniu, normele juridice prezintă unele trăsături
specifice, precum următoarele2:
– sunt reguli de conduită socială, deoarece acţionează numai în cadrul
societăţii şi numai în raporturile dintre persoanele fizice sau juridice. Drept
urmare, este de neconceput ca normele juridice să fie instituite şi să acţioneze în
afara colectivităţilor umane. De fapt, juriştii romani afirmau că ubi societas, ibi
ius;
– fiind expresia voinţei sociale generale organizată în stat, normele
juridice exprimă, de regulă, interesele fundamentale ale societăţii;
– respectarea normelor juridice poate fi asigurată, la nevoie, cu ajutorul
forţei de constrângere exercitată de stat prin organele sale abilitate;
– normele juridice sunt reguli de conduită generală, deoarece se aplică în
acelaşi mod în toate situaţiile ce cad sub incidenţa lor. Gradul de generalitate a
normelor juridice diferă, fiind maxim când se referă la conduita tuturor
subiectelor de drept, şi special, când vizează numai anumite subiecte de drept.
Spre exemplu, norma înscrisă în art. 52 alin. (1) din Constituţie este de maximă
generalitate, întrucât vizează toţi cetăţenii României. Astfel, potrivit acestui text,
„cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România” (s.n.). În schimb, norma
prevăzută de art. 54 alin. (2) din Constituţie este o normă specială, deoarece se
adresează numai cetăţenilor cărora li s-au încredinţat funcţii publice şi
militarilor. Astfel, în temeiul acestui text, „cetăţenii cărora le sunt încredinţate
funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu bună-credinţă a
obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”
(s.n.);
– normele juridice sunt reguli de conduită abstracte, deoarece nu se referă
la conduita concretă a unui anumit subiect de drept, persoană fizică sau juridică,
ci la conduita tuturor sau unui grup de subiecte de drept. Altfel spus, o anume
1
În acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, Teoria generală a dreptului, Note de curs
pentru studenți, 2014, p. 55-68; A. V. Fărcaș, Elemente de drept pentru economiști, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2012, p. 55-76.
2
A se vedea I. Santai, op. cit., p. 43-44.
normă juridică reflectă cerinţele esenţiale ale conduitei oricărui subiect de drept
vizat de ea. De fapt, normele juridice sunt reguli generale de conduită tocmai
datorită faptului că fac abstracţie de elementele concrete şi particulare. În ultimă
instanţă, normele juridice sunt rezultatul procesului de trecere de la concret la
abstract, de la particular la general. În exemplele date anterior, cele două norme
constituţionale au în vedere toţi cetăţenii români, respectiv toţi cetăţenii cărora li
s-au încredinţat funcţii publice şi toate persoanele care au calitatea de militar şi,
nicidecum doar un anumit cetăţean ori un anumit funcţionar public sau militar;
– datorită caracterului lor abstract, normele juridice prescriu conduite
tipice pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de către aceştia
atunci când intră în raporturi juridice. Pe cale de consecinţă, normele juridice
constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei
anumite conduite umane faţă de actele normative. În acest sens, conduita umană
poate fi licită sau ilicită şi, drept urmare, sancţionată sau nu pe calea angajării
răspunderii juridice. Spre exemplu, în materie civilă, potrivit art. 1349 alin. (1)
C. civ., „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane”;
– de asemenea, urmare caracterului lor general şi abstract, normele
juridice sunt reguli de conduită impersonale, deoarece nu se adresează unor
subiecte de drept concrete, ci tuturor acelora care întrunesc condiţiile stipulate în
ele. Caracterul impersonal al normelor juridice vizează calitatea acestora de a fi
incidente într-un număr nedeterminat de situaţii şi de persoane concrete;
– datorită caracterului lor general, abstract şi impersonal, normele juridice
sunt de aplicabilitate repetată, cât timp sunt în vigoare. În schimb, actele juridice
individuale îşi pierd efectele prin punerea lor în executare;
– normele juridice au caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii şi cele sociale, chiar dacă ţin seama de necesităţi obiective, sunt, în
exclusivitate, produsul voinţei umane;
– normele juridice determină anumite efecte juridice pentru subiectele de
drept intrate în relaţia reglementată de ele, generând, modificând şi desfiinţând
raporturi juridice, adică, de fapt, generând, modificând sau stingând drepturi şi
obligaţii subiective civile;
– încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Forma răspunderii juridice depinde de natura normelor juridice nesocotite.
Angajarea răspunderii juridice este însoţită, în cele mai multe cazuri, de
aplicarea constrângerii statale deoarece, de regulă, cel ce nu respectă de bună
voie o normă juridică nu va suporta benevol nici consecinţele antrenate de
propria-i abatere.

2. Structura logico-juridică a normelor juridice

A. Precizări prealabile.
În alcătuirea lor internă, normele juridice cuprind trei elemente, şi anume:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
De regulă, cele trei elemente se regăsesc în conţinutul aceleeaşi norme.
Cu toate acestea, uneori, ipoteza şi dispoziţia sunt prevăzute de o normă, iar
sancţiunea de altă normă juridică. Spre exemplu, art. 273 C. civ. dispune că este
interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită, iar
art. 293 alin. (1) declară nulă absolut căsătoria încheiată cu încălcarea, printre
altele, a dispoziţiilor art. 273.

B. Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de
aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte sau acte
ale subiectelor de drept dobândesc semnificaţie juridică. Cu alte cuvinte, ipoteza
determină generic starea de fapt prin care anumite fapte sau acte materiale
dobândesc relevanţă juridică. Astfel, spre exemplu, după cum s-a precizat mai
sus, art. 273 C. civ. interzice încheierea unei noi căsătorii de către persoana care
este căsătorită. În acest caz, persoana, pentru a intra sub incidenţa acestei norme
juridice, trebuie să fie căsătorită. În schimb, pentru a intra sub incidenţa art. 293
alin. (1), persoana căsătorită trebuie să încheie o nouă căsătorie.
După modul de formulare în textul normelor juridice, ipoteza poate fi
determinată, dacă sunt stabilite cu exactitate condiţiile de aplicare şi relativ
determinată sau subînţeleasă, atunci când conţinutul acesteia este stabilit la
modul general. În exemplul dat mai sus, ipoteza este determinată, întrucât
vizează persoanele căsătorite, respectiv cele care, căsătorite fiind, au încheiat o
nouă căsătorie.
Ipoteza determinată poate fi simplă sau complexă.
La rândul ei, ipoteza complexă poate fi cumulativă sau alternativă.
Ipoteza determinată simplă stabileşte cu exactitate condiţiile de aplicare a
normei juridice. Spre exemplu, art. 249 C. pr. civ. cuprinde o ipoteză simplă,
deoarece a prevede că „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege” (onus probandi
incubit actori). Într-adevăr, acest text este incident numai în cazul în care o
persoană fizică sau juridică formulează o cerere de chemare în judecată, situaţie
în care este obligată să dovedească pretenţiile formulate.
Ipoteza complexă este cumulativă atunci când sunt prevăzute două sau
mai multe situaţii sau împrejurări prin a căror reunire cumulativă devine posibilă
aplicarea normei juridice respective. Spre exemplu, cuprinde o asemenea ipoteză
art. 749 C. civ. Astfel, în temeiul acestui text, uzul este dreptul unei persoane
„de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai
pentru nevoile proprii şi ale familiei sale” (s.n.). În acest caz, caracterul
cumulativ al ipotezei este sub trei aspecte (al posibilităţilor conferite uzuarului,
al categoriilor de fructe pe care le poate culege şi al nevoilor pe care le poate
satisface cu ajutorul lor).
În schimb, ipoteza complexă este alternativă atunci când, pentru incidenţa
unei anumite norme juridice, este suficientă existenţa unei singure împrejurări
din două sau mai multe prevăzute alternativ de lege. Spre exemplu, art. 1372
alin. (1) C. civ. prevede că, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti, este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie, răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din
urmă persoane” (s.n.). În acest caz, pentru angajarea răspunderii civile a
persoanei respective este suficient ca autorul faptului ilicit să fie o persoană
minoră sau o persoană pusă sub interdicţie judecătorească faţă de care are
obligaţia egală, contractuală sau judecătorească s-o supravegheze.
Ipoteza este relativ determinată atunci când norma juridică indică la
modul general condiţiile în care aceasta este incidentă. Spre exemplu, art. 1216
alin. (2) C. civ. cuprinde o ipoteză relativ determinată, întrucât dispune că există
violenţă când „temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea
să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana,
onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (s.n.). În
exemplul dat, este relativ determinată temerea, deoarece aceasta depinde de ceea
ce poate să creadă, după împrejurări, cel ameninţat, şi nicidecum după anumite
criterii obiective stabilite cu precizie de legiuitor.
După modul în care sunt exprimate în conţinutul normelor juridice, sunt
ipoteze exprese şi ipoteze subînţelese.
Sunt exprese ipotezele determinate, adică cele care sunt prevăzute
expressis verbis în norma juridică.
 În schimb, sunt subînţelese sau implicite acele ipoteze care, chiar dacă nu
sunt prevăzute expressis verbis, rezultă din contextul reglementării. Astfel,
potrivit art. 962 C. civ., „pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă
calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.
În acest caz, moştenitorul legal sau testamentar, pentru a avea vocaţie
succesorală, trebuie să existe la data deschiderii moştenirii, conform art. 957
alin. (1) C. civ.

C. Dispoziţia
Dispoziţia sau miezul normei juridice 3 este elementul care indică conduita
ce trebuie urmată de subiectele de drept, aflate în situaţia prevăzută de norma
juridică.
Conduita prescrisă de normele juridice constă în diverse fapte ale
subiectelor de drept. La rândul lor, faptele pot consta în acţiuni sau inacţiuni.
Acţiunile sunt diverse activităţi impuse de normele juridice. În schimb,
inacţiunile sunt diverse activităţi interzise de normele juridice.
Dispoziţiile se clasifică în raport cu următoarele criterii 4:
– după conduita prescrisă, sunt dispoziţii onerative, prohibitive, permisive
şi supletive;
– după sfera lor de aplicare, sunt dispoziţii generale şi dispoziţii speciale;
– după modul de precizare a conduitei, sunt dispoziţii determinate şi
dispoziţii relativ determinate;
– după gradul lor de complexitate, sunt dispoziţii simple şi dispoziţii
complexe. La rândul lor, dispoziţiile complexe pot fi cumulative sau alternative.
Dispoziţiile onerative obligă la o anumită conduită, adică la săvârşirea
unor acţiuni, sancţionând unele atitudini pasive. Spre exemplu, art. 56 alin. (1)
din Constituţie obligă cetăţenii să contribuie prin impozite şi prin taxe la
cheltuielile publice sau art. 14 alin. (1) C. civ. obligă orice persoană fizică sau
juridică să îşi execute drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Dispoziţiile prohibitive interzic o anumită conduită, adică obligă la
diverse abstenţiuni, sancţionând unele atitudini active. Spre exemplu, art. 57 din
Constituţie obligă cetăţenii, străinii şi apatrizii să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile altora (s.n.).

3
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 86.
4
Idem, p. 86 şi urm.
 Dispoziţiile permisive nu interzic, dar nici nu impun o anumită conduită.
Aceste dispoziţii lasă la aprecierea subiectelor de drept conduita de urmat. Spre
exemplu, potrivit art. 1948 C. civ., cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului,
în lipsă de stipulaţie contrară.
Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare. Sunt astfel
de dispoziţii, cele care constituie principii generale ale dreptului sau ale unor
ramuri de drept şi care au consfinţire juridică. Spre exemplu, dispoziţiile art. 1
alin. (5) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii, sunt dispoziţii
generale pentru toate domeniile dreptului.
Dispoziţiile speciale vizează o sferă restrânsă de aplicare. Spre exemplu,
dispoziţiile art. 325 alin. (1) C. civ. sunt speciale, deoarece instituie obligaţia de
sprijin material reciproc numai între soţi.
Dispoziţiile determinate stabilesc cu exactitate conduita de urmat. Spre
exemplu, cuprind o asemenea dispoziţie prevederile art. 259 alin. (5) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, căsătoria încetează prin decesul sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
Dispoziţia este cumulativă atunci când norma juridică impune subiecţilor
de drept două sau mai multe conduite, care trebuie îndeplinite în acelaşi timp.
Spre exemplu, art. 261 C. civ. dispune că părinţii sunt cei care au, în primul
rând, îndatorirea de creştere şi de educare a copiilor lor minori (s.n.).
Dispoziţia este alternativă atunci când norma juridică impune două sau
mai multe conduite, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre ele pentru
incidenţa acelei norme juridice. Astfel, spre exemplu, art. 259 alin. (5) C. civ.,
evocat anterior, cuprinde o asemenea dispoziţie.

PAUZA 14:51-15:01

D. Sancţiunea
Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,
adică măsurile pe care norma juridică le prevede a fi luate împotriva celui care o
încalcă şi care, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a
statului.
Sancţiunea poate viza:
– persoana celui care a încălcat norma juridică, cum ar fi, spre exemplu,
închisoarea, în cazul săvârşirii unei infracţiuni;
 – patrimoniul persoanei, cum ar fi, spre exemplu, amenda şi confiscarea,
în cazul săvârşirii unui delict civil sau a unei contravenţii ori chiar a unei
infracţiuni;
– actele juridice întocmite fără respectarea legii, cum ar fi, spre exemplu,
nulitatea absolută sau relativă ori inexistenţa.
Sancţiunile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, şi anume:
– după natura juridică a normei încălcate, sunt sancţiuni penale, civile,
administrative, disciplinare, de dreptul muncii etc;
– după scopul urmărit, sunt sancţiuni reparatorii, represive, de anulare a
actelor juridice încheiate cu nesocotirea dispoziţiilor legale sau de stingere a
unor drepturi neexercitate în termenele stabilite de lege. În acest sens, spre
exemplu, sunt reparatorii daunele-interese din materie civilă, represive detenţia
pe viaţă şi închisoarea din materie penală, de anulare a actelor nelegale sunt
nulitatea şi inexistenţa, iar de stingere a unor drepturi sunt decăderea, prescripţia
şi caducitatea;
– după conţinut, sunt sancţiuni patrimoniale şi nepatrimoniale. Spre
exemplu, sunt patrimoniale daunele interese din materie civilă, iar
nepatrimoniale închisoarea din materie penală şi avertismentul din materie
contravenţională;
– după numărul lor, sunt sancţiuni unice, alternative şi cumulative.

3. Norme de tehnică legislativă

Potrivit Legii nr. 24/2000, actul normativ are, de regulă, următoarea
structură:
– titlul, care cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria
sa juridică, de autoritatea emitentă şi de obiectul reglementării. Spre exemplu,
Legea fondului funciar. Se interzice ca denumirea unui act normativ să fie
identică cu denumirea altui act normativ aflat în vigoare. Ca element de
identificare, titlul se întregeşte, după adoptarea actului normativ, cu un număr de
ordine, la care se adaugă anul în care acesta a fost adoptat. Spre exemplu, Legea
fondului funciar nr. 18/1991;
– preambulul care enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivele
reglementării. Preambulul este facultativ, fiind obligatoriu numai la ordonanţele
de urgenţă, caz în care cuprinde elementele de fapt şi de drept ale situaţiei
extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată şi care a impus
recurgerea la această cale de reglementare5;
– formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea
autorităţii emitente şi exprimarea deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea
actului normativ respectiv. Spre exemplu, în cazul legilor, formula introductivă
este Parlamentul României adoptă prezenta lege;
– partea dispozitivă cuprinde conţinutul propriu-zis al reglementării. În
cazul actelor normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern,
după partea dispozitivă, se face o menţiune care cuprinde elementele de
identificare a actului comunitar care a fost preluat;
– formula de autenticitate a actului. În acest sens, actul normativ se
semnează de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se numerotează.
Elementul structural de bază al părţii dispozitive este articolul.
De regulă, articolul cuprinde o singură dispoziţie normativă aplicabilă
unei situaţii date.
În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în
mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea sunt prezentate în alineate
distincte. Drept urmare, trebuie evitat ca un alineat să aibă mai multe ipoteze
normative.
Potrivit Legii nr. 24/2000, în redactarea actelor normative trebuie
respectate următoarele reguli:
– prin modul de exprimare, actul normativ trebuie să asigure dispoziţiilor
sale caracter obligatoriu [art. 7 alin. (1)]. Spre exemplu, potrivit art. 104 alin. (1)
C. civ., orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în
interesul acesteia. Altfel spus, este obligatoriu ca măsura de ocrotire să fie în
interesul persoanei fizice;
– normele cuprinse într-un act normativ pot fi, după caz, imperative,
supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare,
de recomandare şi altele asemenea. Aceste situaţii trebuie să rezulte expres din
redactarea normelor juridice [art. 7 alin. (2)]. Drept urmare, caracterul normelor
juridice nu ar trebui să fie dedus pe cale de interpretare;

5
Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă
în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, în temeiul art. 115 alin. (6) din Constituţie,
ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică.
 – textul legislativ trebuie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi
sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură
afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic,
precum şi claritatea dispoziţiilor [art. 7 alin. (4)].
– reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de
regulă, într-un singur act normativ [art. 13 alin. (1)]. Contrar acestui deziderat,
spre exemplu, în prezent, regulile generale pentru dovedirea stării civile sunt
prevăzute de art. 99 şi art. 103 C. civ., precum şi de art. 13 şi art. 16 din Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă 6. Facem precizarea că art. 13-16
din Legea nr. 119/1996 au abrogat implicit art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954
ce reglementau aceeaşi chestiune 7. Tot la fel, publicitatea imobiliară este
reglementată atât de Codul civil (art. 876-915), cât şi de Legea nr. 7/1996 a
cadastrului şi publicităţii imobiliare;
– o reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă
într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde
reglementarea generală în materie [art. 14 alin. (1)];
– caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de
obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul
soluţiilor legislative pe care le instituie [art. 14 alin. (2)]. Spre exemplu, în
cadrul regimului matrimonial al comunităţii de bunuri (art. 339-359 C. civ.),
regimul juridic al bunurilor comune este derogatoriu de la regimul general al
proprietăţii comune (art. 631-686 C. civ.);
– reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o
situaţie anume determinată cuprinde norme diferite în raport cu reglementarea-
cadru din materie [art. 14 alin. (3)]. Spre exemplu, dispoziţiile art. 339 C. civ.
sunt derogatorii de la prevederile art. 632 alin. (1) C. civ. Astfel, în timp ce,
potrivit art. 632 alin. (1), proprietatea comună poate îmbrăca forma
coproprietăţii pe cote-părţi sau în devălmăşie, proprietatea comună a soţilor
poate fi, conform art. 339 C. civ., numai în devălmăşie;
– în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări
în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori două sau mai multe

6
Legea nr. 119/1996 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.
282 din 11 noiembrie 1996 şi republicată în nr. 743 din 2 noiembrie 2009. Facem precizarea
că, în temeiul art. 230 lit. ş) din Legea nr. 71/2011, au fost abrogate dispoziţiile art. 7, art. 14
şi ale art. 15 din Legea nr. 119/1996.
7
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoaşcă, Opinii în legătură cu dreptul
comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă, în „Dreptul” nr. 3/2007, p. 49-63.
acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere [art. 15 alin. (1)]. Contrar acestui deziderat, spre exemplu, art. 258
alin. (1) C. civ. reproduce art. 48 alin. (1) din Constituţie. Astfel, ambele texte
prevăd că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea şi educarea copiilor lor;
– într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de
nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior,
fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri,
preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută pentru dezvoltarea ori
detalierea soluţiilor din actul de bază [art. 15 alin. (4)]. În exemplul dat anterior,
prevederile art. 258 alin. (1) C. civ., reproducând dispoziţiile art. 48 alin. (1) din
Constituţie, nesocotesc şi acest deziderat;
– actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific
normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu
respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie [art. 34 alin. (1)];
– este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă
răspândire în limba română. În cazul în care se impune folosirea unor termeni
sau expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română
[art. 34 alin. (2)]. Spre exemplu, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în
numeroase texte, foloseşte termenul „curricumul” 8, cu toate că, în limba română,
forma concentrată a acestui termen are semnificaţia de „plan de învăţământ”;
– termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în
domeniul de activitate la care se referă reglementarea [art. 34 alin. (3)];
– redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor
curent din limba română modernă, cu evitarea neologismelor. Redactarea este
subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii
acestuia [art. 34 alin. (4)]. Contrar acestei cerinţe, Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011 cuprinde o serie de expresii străine de „înţelesul lor curent din limba
română modernă”. Astfel, spre exemplu, în art. 2 din această lege sunt folosite
expresii precum „infrastructură mentală”, „generare sustenabilă” şi „incluziune
socială”, în locul unor expresii care să poată fi înţelese, mai ales, de către cei
cărora li se adresează legea în cauză;
– în limbaj normativ, aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi
termeni [art. 35 alin. (1)]. Spre exemplu, în Legea nr. 272/2004 privind

8
A se vedea, spre exemplu, art. 137 din Legea nr. 1/2010.
promovarea şi protecţia drepturilor copilului 9, termenul „copil” este folosit în
înţelesul dat de art. 4 lit. a), adică de persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani
„şi” nu are capacitate deplină de exerciţiu. Contrar acestei cerinţe, Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei10, prin art. 3 lit. g), consideră copil
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani „sau” nu are capacitate deplină de
exerciţiu;
– textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma
instituită fără explicaţii sau justificări [art. 36 alin. (1)]. Spre exemplu, potrivit
art. 96 alin. (3) din Constituţie, „de la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii, Preşedintele este suspendat de drept”;
– în redactarea actului normativ, pentru a se accentua caracterul imperativ
al dispoziţiei respective, verbele se utilizează, de regulă, la timpul prezent forma
afirmativă [art. 36 alin. (2)]. Spre exemplu, „se interzice” şi, nicidecum „se va
interzice” sau „nu se va permite” etc. În concret, spre exemplu, potrivit art. 127
din Constituţie, „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute
de lege”.
Conţinutul actelor normative trebuie sistematizat în următoarea ordine de
prezentare a ideilor: dispoziţii generale sau principii generale; dispoziţii privind
fondul reglementării; dispoziţii tranzitorii; dispoziţii finale.
În cadrul acestei structuri, articolele pot fi grupate în capitole, care se pot
împărţi în secţiuni, iar acestea, după caz, în paragrafe. La coduri şi alte legi de
mare întindere, capitolele pot fi grupate în titluri şi, după caz, în părţi, care, la
rândul lor, se pot constitui în cărţi. Astfel, spre exemplu, Cartea I C. civ. (despre
persoane), cuprinde patru titluri, iar fiecare titlu mai multe capitole.

4. Clasificarea normelor juridice

A. Aspecte generale
Asemeni legilor, normele juridice sunt susceptibile de clasificare după
diverse criterii. De regulă, doctrina le clasifică după conduita prescrisă
subiectelor de drept, gradul lor de generalitate şi modul de redactare.

9
Legea nr. 272/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 158 din 5 martie 2014, fiind ulterior
modificată și completată.
10
Legea nr. 273/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 739 din 23 septembrie 2016, fiind ulterior
modificată și completată.
 B. Clasificarea normelor juridice după conduita prescrisă subiectelor de
drept
După acest criteriu, corespunzător dispoziţiilor ce le cuprind, normele
juridice sunt onerative, prohibitive şi dispozitive.
Normele onerative impun obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune,
sancţionând conduita pasivă. Spre exemplu, dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ.
cuprinde o normă onerativă, întrucât obligă orice persoană fizică sau persoană
juridică să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni, obligând la o
conduită pasivă. Astfel, art. 15 C. civ. cuprinde o normă prohibitivă, întrucât
dispune că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Interpretate per a contrario, normele prohibitive conduc la identificarea
conduitelor permise, iar cele onerative la conduitele prohibite.
Normele dispozitive sunt acele norme care, fără a interzice sau obliga
subiectul de drept la o anumită conduită, dau posibilitatea acestuia de a opta
pentru o anumită conduită. Spre exemplu, este o astfel de normă cea prevăzută
de art. 87 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia „Preşedintele României poate
participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului-ministru, în alte situaţii”.

C. Clasificarea normelor juridice după gradul lor de generalitate

După acest criteriu, normele juridice sunt generale şi speciale.
Normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate pentru o întreagă
instituţie juridică sau ramură de drept ori chiar pentru întregul sistem de drept.
Spre exemplu, principiul legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie,
este incident în toate ramurile de drept.
Normele speciale reglementează situaţii deosebite, derogatorii de la
normele generale. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, caracterul
special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia,
circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. Spre exemplu, este o normă specială cea
prevăzută de art. 1180 C. civ., potrivit căreia poate contracta orice persoană care
nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte. În
acest caz, caracterul special al normei se referă la capacitatea de a contracta a
persoanei, care este o componentă a capacităţii de exerciţiu.
Facem precizarea că o normă juridică, care este generală în raport cu o
anumită normă poate fi specială în raport cu altă normă juridică şi invers, o
normă juridică care este specială în raport cu o anumită normă juridică poate fi
generală pentru a altă juridică. Spre exemplu, norma prevăzută de art. 1180 C.
civ. este o normă specială în raport cu cea stipulată de art. 28 alin. (1) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor. Caracterul general al normei prevăzute de art. 28 alin. (1) rezidă în
referirea generică la capacitate, ceea ce înseamnă că este avută în vedere atât
capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a persoanei. Evident, art.
1180 are în vedere o latură a capacității de exerciţii, adică posibilitatea persoanei
de a încheia contracte. În schimb, norma stipulată de art. 1180 C. civ. este
generală în raport cu cea prevăzută de art. 1652 C. civ., conform căreia pot
cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege. Caracterul special
al normei prevăzute de art. 1652 C. civ. constă în împrejurarea că este incidentă
numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare. În schimb, art. 1180 C. civ.
are aplicabilitate în cazul tuturor contractelor.
Concursul dintre normele juridice generale şi cele speciale este guvernate
de principiile ce se deduc din adagiile latine generalis specialibus non derogat
(o lege generală nu derogă de la o lege specială) şi specialia generalibus
derogant (legea specială derogă de la legea generală).
Drept urmare, raportul dintre cele două categorii de norme juridice este
supuse, în principiu, următoarelor reguli:
– normele juridice speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare. Drept
urmare, nu pot fi incidente şi în alte situaţii decât cele care sunt prevăzute expres
în ipotezele lor normative;
– normele juridice speciale au prioritate în aplicare în raport cu cele
generale, chiar dacă sunt anterioare acestora din urmă;
– în măsura în care sunt lacunare, normele juridice speciale se
completează cu cele generale;
– normele juridice generale pot abroga numai expres norme juridice
speciale.

D. Clasificarea normelor juridice după modul lor de redactare

După acest criteriu, normele juridice se clasifică în norme complete şi
norme incomplete.
 Normele juridice complete au în conţinutul lor normativ toate cele trei
elemente (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). Spre exemplu, este o normă
completă cea prevăzută de art. 1041 C. civ., deoarece dispune că, sub sancţiunea
nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat
de mâna testatorului. Într-adevăr, ipoteza vizează testamentul olograf, dispoziţia
constă în regulile ce trebuie respectate pentru redactarea acestui testament, iar
sancţiunea este nulitatea absolută în cazul nerespectării regulilor de redactare.
În schimb, în cazul normelor incomplete unele dintre elementele
componente se regăsesc în conţinutul altor norme juridice. Astfel, spre exemplu,
este incompletă norma prevăzută de art. 271 C. civ. Într-adevăr, în temeiul
acestui text, căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul liber
şi deplin al acestora. Deci, acest text prevede doar ipoteza şi dispoziţia. În
schimb, sancţiunea nerespectării dispoziţiei este prevăzută de art. 293 C. civ.
care, enumerând cauzele de nulitate absolută ale căsătoriei, se referă şi la
nesocotirea prevederilor art. 271 C. civ.