ION - Liviu REBREANU

roman realist, obiectiv, social, circular, monografic, cu tematică rurală, interbeIic 1920

TEMA ȘI VIZIUNEA

1. INTRODUCERE
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu „ Ion", este realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E. Lovinescu ,,cea mai
puternică creatie obiectivă a literaturi române", „Ion" înfăţişează universul rural în mod realist,
fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul acestei opere se află în nuvelele anterioare
„Zestrea" şi „Ruşinea", iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului
receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui lon al Glanetaşului şi
bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.

2. ÎNCADRAREA ROMANULUI ÎNTR-UN CURENT LITERAR+ 2 trăsături

Realismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
ca o reacție antiromantică. Principiul de bază a realismului este reflectarea credibilă, verosimilă
a realității, cu obiectivitate și spirit de observație, pe un ton impersonal, neutru. Imaginația
nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea și analizarea atentă a realității. De
asemenea, se identifică plasarea unor personaje tipice în situații tipice, personajele realiste fiind
complexe și având dinamică interioară.
În primul rând, caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității actului
artistic al scriitorului de a realiza o literatura de tip mimetic. Universul ficțional creat de Liviu
Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului transilvănean Pripas, de la începutul
secolului al XX-lea. Spațiul rural este surprins prin elementele sale de detaliu, astfel încât
romanul dobândește caracter monografic, aspect de frescă socială.
În al doilea rând, romanul „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a
personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru universul
rural al epocii. Protagonistul, Ion, întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria
condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. Modernitatea romanului constă în
realizarea unui personaj complex, sufletul său fiind scindat între două chemări contradictorii:
glasul pământului și glasul iubirii.

3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME + 2 scene reprezentative

În aceeași ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială și înfăţişează
viaţa ţăranilor şi a micii intelectualităţi din Transilvania la începutul secolului al XX-lea, în
care demnitatea și locul omului în colectivitate se măsoară în funcție de avere și de
pământ. Pe acest fundal se conturează, prin tehnica basoreliefului, destinul țăranului Ion.
Dincolo de încercarea lui de parvenire, el reprezintă condiția țăranului român în lupta pentru
pământ.
Viziunea asupra lumii este realistă, obiectivă, urmărește un destin determinat de condițiile
sociale și economice. Însă, Rebreanu nu rămâne la suprafața fotografică a realității, ci caută
esența profundă, deschizând romanul spre un realism al esențelor.
 O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerate
cea a horei duminicale, surprinse în expozițiunea discursului narativ. Mai întâi, scena horei
aruncă o lumină asupra vieții sociale rurale din satul Pripas. Este o societate tradițională, de tip
patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete și a nevestelor care așteaptă să fie invitate la
joc de către bărbați. În această societate a satului Pripas, relațiile interumane sunt dictate de
avere: primarul îi are adunați în jurul său doar pe țăranii fruntași, în vreme ce Alexandru
Glanetașul stă abandonat „ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualitatea satului se bucură de
un respect deosebit din partea țăranilor și, de aceea, jocul se oprește când la horă își face
apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea. În plan simbolic, hora poate fi
interpretată ca un joc al destinului cu atât mai mult cu cât în satul transilvănean al vremii hora
reprezenta un bun prilej pentru întemeierea viitoarelor familii. Jocul energic al dansatorilor
evidențiază bucuria și vitalitatea tinerilor aflați la începutul traseului lor existențial. Alegerea lui
Ion de a părăsii, împreună cu Ana, hora poate sugera intenția celor doi de a forța limitele unui
destin prestabilit. Nu în cele din urmă, tema erosului este prefigurată tot în scena horei. Ion
alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar bogată, deși o iubește pe Florica, fata frumoasă, dar
săracă, astfel se evidențiază destinul pe care și-l va alege tânărul.
O altă scenă reprezentativă este scena nunții țărănești a lui Ion cu Ana, scenă
semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului, în măsura în care se observă amestecul
de tradițional și modern. Nunta țărănească este prezentată după tipicul nunților țărănești:
ospățul durează trei zile, sunt prezenți călăreții care trag din pistoale, tinerii care chiuie, jocul
miresei de la miezul nopții. Pe plan exterior, naratorul sondează în continuare conștiința celor
doi miri, recurgând la tehnica modernă a stilului indirect liber. Dacă în scena horei Ion i se
adresează cu diminutivul Anuță, impulsivitatea, nepăsarea și răceala iau locul falsei afecțiuni de
la începutul relației lor. Văzându-l pe Ion dansând cu Florica, Ana conștientizează, pentru prima
dată, faptul că Ion nu o iubește, profitând de bogăția tatălui ei.

4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

PERSPECTIVA NARATIVĂ
Caracteristic prozei realist-obiective, naraţiunea are loc la persoana a III-a, perspectiva
narativă fiind una extradiegetică. Perspectiva obiectivă presupune prezența unui narator
obiectiv și detaşat, care analizează din exterior faptele relatate. Astfel, naratorul romanului este
unul omniscient, regizând evoluţia personajelor cu obiectivitate. Prin perspectiva obiectivă se
produce impresia de obiectivitate și o detașare maximă a naratorului, iar cititorul nu este deloc
implicat sau influențat. Personajele dobândesc, astfel, statutul de marionetă, ce acționează
automat, după voinţa unui narator-regizor. De asemenea, naratorul este heterodiegetic,
extradiegetic, focalizarea zero, elemente specifice naratorului demiurgic. Omnisciența se
dovedește și prin prezența monologului interior sau a stilului indirect liber ( în scena în care
preotul îl ocărăște pe Ion la biserică, urmărindu-se trăirile lui Ion).

INCIPIT-FINAL
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect „corp sferoid”, se
reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin
descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat,
drumul are semnificația simbolică a destinului. Descrierea inițială a drumului, supusă convenției
 realiste a veridicității (prin detalii toponimice) îl introduce pe cititor în viața satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Descrierea caselor lui Herdelea și Glanteșu ilustrează condiția lor
socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginit, anticipează
destinul tragic al protagonistului.

TITLUL
Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru țăranul
român. Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care își
trăiește drama și, mai ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ.

5. CONCLUZIE
În concluzie, prin viziunea originală a scriitorului asupra lumii, prin modernitatea construcţiei
protagonistului dar şi a acţiunii, prin gradul înalt de obiectivitatea, romanul „Ion” de Liviu
Rebreanu poate fi considerat o veritabilă frescă socială a vieții românești, un punct de referinţă
pentru începuturile modernităţii din perioada interbelică.
 ION - Liviu REBREANU
roman realist, obiectiv, social, circular, monografic, cu tematică rurală, interbelic, apărut în 1920

CARACTERIZARE

1. INTRODUCERE
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu „ Ion", este realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E. Lovinescu ,,cea mai
puternică creatie obiectivă a literaturi române", „Ion" înfăţişează universul rural în mod realist,
fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul acestei opere se află în nuvelele anterioare
„Zestrea" şi „Ruşinea", iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului
receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui lon al Glanetaşului şi
bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.

2. STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL

Ion al Glanetaşului este un erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru categoria
țăranilor săraci, după cum observă G. Călinescu: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăți de lon”.
Personajele realiste sunt condiționate de mediul în care trăiesc tipice pentru o categorie socială,
nişte „exponenți ai clasei și generației” (G. Călinescu).
Personajul principal, eponim şi rotund, realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte
personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George). Acestea îi pun în lumină
trăsăturile. Tipologia personajului iese în evidență și printr-o tehnică a contrapunctului: imaginea
lui lon cel sărac, dar frumos şi puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc,
flăcăul bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce
George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere
al statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din
convingerea că averea îi va asigura demnitatea şi respectul comunităţii. Din punct de vedere
moral, lon este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire.
Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.

3. EVIDENȚIEREA UNEI TRĂSĂTURI DE CARACTER + 2 SECVENȚE

Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și
brutalitate; în plus, el este perseverent și cinic. La începutul romanului i se face un portret
favorabil, acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana pătimașă
după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului. O trăsătură dominantă de caracter, care stă la baza dezumanizării protagonistului
este viclenia, evidențiată, mai ales, în aplicarea planului de seducție a fetei „bocotanului” Vasile
Baciu. Îi găsește fetei punctele slabe, dorința ei de protecție, tandrețe și iubire, și profită de
naivitatea ei, lăsând-o însărcinată și determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de
nevastă.
Această trăsătură este vizibilă încă de la scena horei, plasată în partea expozitivă a
discursului epic, când tânărul alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar bogată, deși o iubește pe
Florica, fata frumoasă, dar săracă. Intențiile personajului sunt reliefate prin gesturi și mimică:
 „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un
vicleșug neprefăcut.” Mai întâi, scena horei aruncă o lumină asupra vieții sociale rurale din satul
Pripas, fiind o societate tradițională, de tip patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete și a
nevestelor care așteaptă să fie invitate la joc de către bărbați. În această ierarhie, Ion are o
poziție hibridă, fiind respectat în rândul tinerilor neînsurați, poziție afectată de apelativele folosite
de Vasile Baciu: „sărăntoc”, „hoț”, „tâlhar”, care scot la iveală latura sa vulnerabilă, lipsa
pământului. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului țărănesc lipsit
de obiectul existenței sale, se declanșează latențe obscure ale comportamentului său. Astfel, își
ia angajamentul de a duce la îndeplinire planul de a se căsători cu Ana, beneficiind de
pământurile acesteia.
Pe lângă scena horei, episodul narativ al nunții țărănești a lui Ion cu Ana reflectă, de
asemenea, viclenia protagonistul, tânărul stabilind momentul căsătoriei abia după ce s-a
asigurat că va obține pământurile lui Vasile Baciu, fără să îl intereseze de Ana. La nuntă, Ion
conștientizează pentru prima oară, că odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă pe Ana:
„o privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în
cap de plâns, cu obrajii gălbeniți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și
mai urâtă.”

4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE
Modalitățile de caracterizare a actantului sunt cele consacrate de textul epic: directe si
indirecte. Ion este construit prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, astfel încât
personalitatea sa se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje ale textului. Vasile
Baciu îl numește „fleandură, hoț și tâlhar”, iar preotul Belciug îl consideră „un bătăuș și un om
de nimic”, părerea acestuia schimbându-se când pământurile sale rămân în posesia bisericii,
numindu-l „un bun creștin”.
Relația cu celelalte personaje, în special cu Ana, devine un adevărat mijloc indirect de
caracterizare. Comportamentul protagonistului față de cea pe care o va lua de nevastă se
modifică, la început fiind binevoitor, mai apoi, devenind brutal și, în final, tratând-o cu
indiferență.

PERSPECTIVA NARATIVĂ
Caracteristic prozei realist-obiective, naraţiunea are loc la persoana a III-a, perspectiva
narativă fiind una extradiegetică. Perspectiva obiectivă presupune prezența unui narator
obiectiv și detaşat, care analizează din exterior faptele relatate. Astfel, naratorul romanului este
unul omniscient, regizând evoluţia personajelor cu obiectivitate. Prin perspectiva obiectivă se
produce impresia de obiectivitate și o detașare maximă a naratorului, iar cititorul nu este deloc
implicat sau influențat. Personajele dobândesc, astfel, statutul de marionetă, ce acționează
automat, după voinţa unui narator-regizor. De asemenea, naratorul este heterodiegetic,
extradiegetic, focalizarea zero, elemente specifice naratorului demiurgic. Omnisciența se
dovedește și prin prezența monologului interior sau a stilului indirect liber ( în scena în care
preotul îl ocărăște pe Ion la biserică, urmărindu-se trăirile lui Ion).
 TITLUL
Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru țăranul
român. Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care își
trăiește drama și, mai ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ.
Construcția acțiunii reflectă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic
este împărțit în două mari părți, ale căror titluri metaforice, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”,
esențializează chemările lăuntrice între care trebuie să aleagă protagonistul.

5. CONCLUZIE
În concluzie, Ion, protagonistul operei, ilustrează drama deposedării (tatăl său pierduse
pământul) și a încercării violente de a înlocui „glasul iubirii” cu „glasul pământului”. Putem spune
că personajul lui Rebreanu impresionează nu doar prin complexitatea sa, ci și prin autenticitate,
el fiind un produs al societăţii în care trăieṣte. Împotrivindu-se destinului său de om sărac, Ion
este aspru pedepsit, moartea sa simbolizând reinstaurarea ordinii sociale.