Ion

(tema și viziunea despre lume)

(roman realist, obiectiv, interbelic, cu elemente de modernitate)

de Liviu Rebreanu

„Ion” de Liviu Rebreanu, operă publicată în anul 1920, marchează un început de drum în istoria
romanului românesc modern. Opera lui Liviu Rebreanu este o proză realist obiectivă care propune o
viziune tradițională, fiind vizibile și elemente de modernitate. Romanul „Ion” surprinde viziunea
tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente de modernitate. Importantă este alegerea
scriitorului de a aborda tematica rurală și de a aduce în prim-plan imaginea țăranului. Cu toate acestea,
imaginea țăranului nu mai este idealizată ca în literatura sămănătoristă, omul rudimentar fiind prezentat în
umila și precara lui realitate socială, trăsătură care-l apropie pe Rebreanu de viziunea naturalistă. Tot în
maniera tradițională autorul surprinde relația omului cu destinul, ființa umană supusă unui destin prestabilit.
În primul rand, scriitorul își propune o reflectare veridică, obiectivă a realității, așadar o literatură
de tip mimetic. Universul ficțional imaginat de scriitor aduce în prim plan satul transilvănean Pripas la
începutul secolului al XX-lea, un sat surprins în toate aspectele sale caracteristice, astfel încât romanul
„Ion” dobândește aspecte de frescă socială. Sunt prezentate: relațiile de familie (bazate pe criterii
economice), relațiile culturale (intelectualitatea și țărănimea), relațiile sociale (satul este divizat în
„sărăntoci” și „bocotani”), obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului (naștere, botez, nunta,
înmormantare, colindat).
În al doilea rând, caracterul realist al romanului se evidențiază și la nivel tematic: discursul
narativ dezvoltă tema rurală, problematica pământului în satul transilvănean de la începutul secolului al
XX-lea. De asemenea, este surprinsă, în conformitate cu viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii,
tema destinului. Acestor teme li se adaugă cea a erosului, prin drama protagonistului care are de ales între
„Glasul Pământului” și „Glasul Iubirii”.
În aceeași ordine de idei, autorul creează tipologii umane specifice prozei realiste. Protagonistul,
un țăran sărac, nemulțumit de condiția sa socială încearcă să și-o îmbunătățească recurgând la mijloace
imorale, fapt care-l încadrează în tipologia parvenitului. Într-o perioadă în care literatura sămănătoristă
idealiza tăranul, Liviu Rebreanu creează un personaj, prezentându-l în adevarata lui realitate precară și
umilă, fapt care-l apropie pe scriitorul transilvănean de naturalismul francez. Ba mai mult, protagonistul
este surprins ca personaj complex, sufletul său fiind măcinat între chemarea inimii și cea a pământului.
Nu în ultimul rând, pentru a creea iluzia vieții, trăsătura specifică prozei realiste, naratorul adoptă
o perspectivă narativă obiectivă, cu o viziune „dindărăt”. Pentru prima dată în literatura română, Rebreanu
atinge în romanul „Ion” cel mai înalt grad al obictivității. La nivelul limbajului se observă opțiunea
scriitorului pentru stilul anticalofil.
O primă secvență narativă, semnificativă pentru tematica abordată, poate fi considerată cea a
horei, o descătușare dionisiacă de energii, o pagină etnografică a dansului someșana. Mai întâi, scena
horei aruncă o lumină asupra vieții sociale rurale din satul Pripas. Este o societate tradițională, de tip
patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete și a nevestelor care așteaptă să le vină cheful bărbaților
pentru a fi invitate la joc. În această societate a satului Pripas relațiile interumane sunt dictate de avere:
primarul îi are adunați în jurul său doar pe țăranii fruntași, în vreme ce Alexandru Glanetașul stă abandonat
„ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualitatea satului se bucură de un respect deosebit din partea țăranilor
și de aceea jocul se oprește când la hora își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea.
Dar hora poate fi interpretată, în plan simbolistic, și ca un joc al destinului cu atât mai mult cu cât în satul
transilvănean al vremii, hora reprezenta un bun prilej pentru întemeierea viitoarelor familii. Jocul energic al
dansatorilor evidențiază bucuria și vitalitatea tinerilor aflați la începutul traseului lor existențial. Alegerea
lui Ion de a părăsi, împreună cu Ana, hora, poate sugera intenția celor doi de a forța limitele unui destin
prestabilit. Nu în cele din urmă, tema erosului este sugerată tot de scena horei. Ion alege să o joace pe Ana,
fata urâtă, dar bogată, deși o iubește pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Scena sărutării pământului este emblematică întrucât este o radiografie a unei obsesii. Scena în
care Ion îngenunchează și sărută pământul este relevantă pentru imaginea pământului matern, privit acum la
modul pasional: "sufletul îi era pătruns de fericire [...] Lutul negru, lipicios îi țintuia picioarele, îngreuindu-
le, atrăgându-l, ca brațele unei iubite patimașe". Gestul sărutării pământului provine din subteranul trăirii:
"Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele cu
voluptate de pământul ud". Actul îngenuncherii sugerează o umilință a personajului în fața pământului, care
este "numai al lui, acuma". Sărutarea reflectă dualitatea personajului, care va trece simbolic, de la hora
vieții la cea a morții: "și în sărutarea aceasta grăbită, simți un fior rece, amețitor".
Viziunea tradițonală a scriitorului asupra lumii se trădează prin simetria incipit – final.
Incipitul romanului surprinde imaginea drumului care duce spre satul Pripas. Acest drum poate fi considerat
un liant care face legătura dintre și viața reală și viața operei. Prin intermediul drumului, cititorul este
introdus în lumea ficțiunii. Drumul, alb, la fel ca energia cu care tinerii joacă Someșana, sugerează
vitalitatea și bucuria începutului. Ideea este accentuată de utilizarea unor vorbe personificatoare în
reprezentarea drumului: „se desprinde”, „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „se pierde”. Descrierea drumului
poate fi considerată o scenă de perspectivă finalistă prefigurând traseul existențial al protagonistului.
Finalul surprinde aceeași imagine a drumului care iese din satul Pripas și „se pierde în șoseaua
cea mare și fără început”. Dacă la început drumul era neted, vesel, alb, în final, ne întâmpină imaginea unui
drum bătătorit, semn că timpul și-a lasat amprenta asupra existenței umane. Afirmația naratorului: „satul a
rămas înapoi același: câțiva oameni au murit, iar alții le-au luat locul” oferă o viziune tipic tradițională, și
anume, aceea că dramele individuale nu produc mutații, nu afectează ciclicitatea lumii.
Conflictul principal este unul exterior și constă în lupta pentru pământ în satul transilvănean
Pripas. Discursul narativ dezvoltă și conflicte secundare care-l au în centru pe protagonist: conflictul între
Ion și Simion Lungu, între Ion și Vasile Baciu, între Ion și George Bulbuc etc. Se observă, de asemenea, și
un conflict național, între românii din Transilvania și autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Opresiunea
politică este resimțită îndeosebi de intelectualii satului. Modernitatea romanului constă și în dezvoltarea
unui conflict interior, în cazul lui Ion, al cărui suflet este scindat între cele două porniri contradictorii:
„Glasul pământului” și „Glasul iubirii”.
Din punct de vedere compozițional, romanul „Ion” surprinde două planuri narative diferite,
dar care se intersectează: un plan urmărește viața și drama lui Ion, iar celălalt are în centru intelectualitatea
satului. Scriitorul recurge la tehnica contrapunctului pentru a surprinde aceeasi ideatică în planuri diferite.
Astfel, când în planul țărănimii se prezintă nunta lui Ion cu Ana, în planul intelectualității este surpinsă
nunta Laurei cu George Pintea. De asemenea, când în planul tărănimii este dezvoltat conflictul dintre Ion si
Vasile Baciu, în planul intelectualității este surprins conflictul dintre preotul Belciug și familia
învățătorului Herdelea.
Așadar, prin viziunea originală a scriitorului asupra lumii, prin modernitatea construcției
protagonistului, prin gradul înalt de obiectivitate, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu poate fi considerat un
punct de referință pentru începuturile modernității din perioada interbelică.