Atașamentul și formarea acestuia

Potrivit teoriei atașamentului, dezvoltate, în secolul XX, de psihanalistul Britanic John

Bowlby, atașamentul reprezintă „o conexiune psihologică de lungă durată între ființele umane”, care se
formează în primii ani de viață.

Deși stilurile de atașament își au rădăcinile în copilărie, acest lucru nu înseamnă că ele nu pot trece prin
diferite schimbări de-a lungul timpului. Este esențial să reținem, însă, că legătura din primii ani pe care
o avem cu părintele/figura de atașament ne modelează relațiile din viața de adulți.
Acesta este și motivul pentru care ajungem să intrăm în relații cu persoane care ne „amintesc” de figurile
de atașament din copilărie: căutăm, inconștient, familiaritatea.

Așa cum am văzut și în stadiile dezvoltării psihosociale a lui Erikson, capacitatea noastră de a ne conecta
și de a forma relații intime cu noi înșine și cu ceilalți depinde de experiențele pe care le-am avut în
primii ani de viață. Ele au format, în primii 3 ani, circuite neuronale care determină răspunsurile automate
de direcționare a energiei psihice (adică a atenției) și de autoreglaj emoțional și fiziologic. Cu alte cuvinte,
concluziile pe care le-am extras automat din experiențele noastre timpurii, din perioadele în care eram
vulnerabili și complet dependenți de ceilalți determină atitudinea noastră față de noi înșine și față de lumea
exterioară.

Dacă mediul în care ne naștem este unul sigur, în care nevoile noastre sunt văzute și împlinite în cel mai
bun și sănătos mod, înțelegem că putem avea încredere că nevoile noastre sunt legitime, că ele pot și au
permisiunea de a fi exprimate și că vor fi satisfăcute de oamenii importanți pentru noi. Învățăm deci
că intimitatea e hrănitoare și, prin imitație, învățăm cum se identifică și se satisfac nevoile noastre și ale
celorlalți.

Dacă, în schimb, mediul în care ne naștem este unul încărcat de discrepanțe între nevoile noastre și
răspunsul celorlalți la ele, înțelegem până în cel mai profund strat al nostru (biologic), că doar o parte dintre
nevoi sunt legitime, că doar unele pot să fie împlinite și că, pentru celelalte, e nevoie să ne descurcăm
singuri cu absența răspunsului la ele sau cu durerea produsă de un răspuns care nu se potrivește cu nevoia
sau chiar cu absența totală a răspunsului. Și când aceste discrepanțe se întâmplă în contextul în care noi nu
avem capacitățile și resursele să ne îngrijim siinguri sau să căutăm alte surse de satisfacție, înțelegem că
intimitatea nu este sigură pentru noi și că în relații nu ne putem baza întotdeauna pe ceilalți sau chiar deloc.
Numim toate acestea stil de atașament.
Avem, drept urmare, două tipuri de atașament: securizant (bazat pe siguranță) și insecurizant (bazat
pe nesiguranță). Modul în care învățăm automat să gestionăm nesiguranța pe care o simțim, determină
alte trei tipuri: suntem copleșiți de ea (preocupat/anxios), facem tot posibilul să o evităm (evitant), nu
avem niciun control asupra ei (dezorganizat).

Stilul de atașament securizant

Se formează la copiii ai căror părinți sunt atenți la nevoi, răspund repede la ele și se preocupă constant
într-un mod sănătos de relația cu copilul și de propriul lor comportament în prezența lui, precum și de
implicațiile acestuia pe termen scurt și pe termen lung. Folosesc des empatia și compasiunea pentru a-și
crește capacitatea de înțelegere și se ghidează în principal după răspunsurile copilului la acțiunile lor. Au
o strategie de parentaj bazată pe interacțiune sănătoasă, pe exprimare liberă și sunt preocupați să
învețe copilul, constant și susținut, strategii de gestionare a emoțiilor. Abordează provocările fiecărui
stadiu, pe rând, în ritmul impus de copil, având în minte și strategia generală amintită. Relațiile dintre
părinți sunt armonioase, bazate pe iubire, bogate în experiențe, care devin model de funcționare pentru
copil. Alte caracteristici care se pot regăsi în acest stil de atașament: anxietate de separare, este reticent în
prezența străinilor dacă este singur, dar devine prietenos în prezența mamei, este fericit când mama se
întoarce și își vede de propriile activități, căutând mama, ocazional, cu privirea.

Recunoaștem copiii cu stil de atașament securizant prin comportamentele următoare:

- Deși sunt afectați de despărțirea de părinte, se liniștesc și se relaxează. Manifestă bucurie la revederea cu
părintele

- În general, sunt curioși și relativ dornici de interacțiunea cu alte persoane

- Sunt în acord cu situația în care se află și sunt sensibili la emoțiile celorlalți. Sunt disponibili pentru
emoțiile și nevoile celorlalți

- Sunt capabili de autoreglaj în relații

- Exprimă clar limite și sunt dispuși să caute variante de exprimare și de respectare a lor, care să fie în
acord și cu limitele celorlalți
Stilul de atașament insecurizant – anxios/preocupat

Se formează în relațiile cu părinți inconstanți, centrați mai degrabă pe propriile lor nevoi și pe impunerea
regulilor și a autorității, decât pe nevoile copilului. Părinții sunt mai preocupați de evitarea și rezolvarea
problemelor și de impunerea unor soluții, decât de sănătatea și integritatea psihică a copilului. Acordă
atenție mai mare comportamentelor copilului și rezultatelor obținute de el decât emoțiilor care le-au generat.
O parte dintre nevoi sunt fie negate, fie respinse, așa că nu transmit un model de gestionare a lor în ciuda
insistențelor normale și firești ale copilului, care învață și el să le ignore și să le respingă, deci să se sacrifice
sau să se abandoneze pe sine.
Stilul de atașament anxios vine însoțit de un stres puternic la plecarea mamei, teamă vădită de străini,
supărare manifestă asupra mamei la reîntoarcere, disconfort la orice distanțare de mamă.

Recunoaștem copiii cu stil de atașament anxios/preocupat după următoarele semne:

- Sunt profund afectați de separarea de părinte și caută cu disperare moduri de a fi reuniți

- Nu sunt capabili să se liniștească și nu par disponibili să fie liniștiți nici de alții

- Sunt constant preocupați de obținerea mulțumirii părintelui

- Sunt anxioși și timizi, dezinteresați de interacțiuni noi și de explorare

- Sunt sensibili și par ușor de rănit; plâng des și ușor

Stilul de atașament insecurizant – evitant

Este format în familiile în care părinții nu sunt preocupați de îngrijirea copilului. Strategia obișnuită de
parentaj este aceea de a respinge nevoile copilului și de a-i redirecționa atenția către rezultatele acțiunilor
lui sau regulile impuse în familie. Nevoile sunt percepute ca fiind tabu și este impusă cu forța evitarea lor.
Copilul învață repede că exprimarea liberă îi va aduce consecințe negative nedorite, cărora oricum nu știe
să le facă față emoțional. Copilul este obligat deci să se descurce singur cu lumea lui internă, căreia deseori
îi aplică același tratament ca cel pe care îl primește din exterior. De asemenea, acesta nu manifestă niciun
stres la plecarea mamei, interacționează fără probleme cu o persoană străină, nu arată un interes mare mamei
la reîntoarcerea acesteia și atât mama cât și o persoană străină pot calma și liniști copilul la fel de ușor.
Copiii cu un stil de atașament evitant se manifestă astfel:

- Pare nepăsător la plecarea și venirea părintelui

- Nu caută contactul cu părintele și nici cu alți adulți semnificativi

- Manifestă dorință scăzută de relaționare și de comunicare

- Se cenzurează și manifestă puține emoții

- Preferă singurătatea și izolarea de ceilalți

Stilul de atașament insecurizant - dezorganizat

Este consecința firească a unui mediu abuziv, în care copilului i se impun decizii, situații și comportamente
vătămătoare și i se oferă foarte puțină îngrijire (eventual, minime nevoi fizice) sau deloc. Pentru că mediul
produce multă teroare prin abuz și neglijență sau, în forma lor cea mai gravă, violență, cel mai frecvent
răspuns al copilului este groaza, căreia îi face față în singurul mod posibil, splitarea/fragmentarea sistemului
psihic. Vom observa apoi diferite moduri de funcționare, dependente de însemnătatea internă a factorilor
de mediu, fără control și, uneori, fără conștientizare din partea individului, și fără posibilități de autoreglaj.
Atât copiii, cât și adulții sunt puternic marcați de depresie și anxietate, o relație ambivalentă cu trăirile
interne, pe care le simt la cote maxime, fără control asupra propriei persoane și asupra propriei vieți. În
diferite situații și în diferite etape de dezvoltare, atașamentul dezorganizat se va manifesta ca o combinație
a celui anxios/preocupat și a celui evitant.

Etapele atașamentului:

Prima etapă durează de la naștere până la 6 săptămâni și reprezintă perioada de preatașament, în care copilul
își descoperă mama, dar nu face distincția clară între ea și alții. Copilul atrage atenția mamei prin zâmbet,
plâns și contact vizual.

Etapa următoare durează de la 6 săptămâni la 8 luni, iar copilul știe care este mama, dar nu se întristează
prea tare dacă aceasta pleacă. El dezvoltă încrederea în mamă și știe că se poate baza pe ea. Deja se
conturează mai bine rolul atașamentului.
Abia în a treia etapă care durează de la 6 luni până la 18 luni, se clarifică atașamentul, iar copilul dezvoltă
preferința pentru mamă (sau altă persoană semnificativă și prezentă constant), exprimând anxietatea la
separarea de această persoană – apare protestul.

În faza următoare copilul dezvoltă anxietatea de separare și devine reactiv dacă mama (sau altă persoană
de atașament semnificativă, în caz că este crescut de bunică, spre exemplu) pleacă. Încep să apară probleme
în momentul în care copiii sunt duși la grădiniță.

Etapa a patra este una de parteneriat, în care crește rolul atașamentului, copilul dezvoltând atașament și față
de alte persoane. Este, totodată, perioada în care copilul înțelege că părinții (mama) pleacă, dar se și întorc
– în această fază se află Mia acum.

Întrebările care reies din acest experiment sunt menite să definească rolul atașamentului, dar și stilurile de
atașament, în număr de patru. Pentru a defini stilul de atașament al copilului nostru (stil ce se va regăsi și
în relațiile ulterioare de viață) putem urmări următoarele:

• Este copilul anxios atunci când mama sau altă persoană semnificativă nu este prezentă?
• Este copilul îngrijorat în preajma străinilor sau se bucură de compania lor?
• Este copilul fericit la reîntoarcerea părinților?
• Se simte copilul confortabil să exploreze mediul înconjurător și să desfășoare activități pe placul
lui în absența părinților?

Atașamentul copilului depinde de relația pe care o construiește mama cu el, dar aceasta, la rândul ei,
va fi dictată de propriul stil de atașament al mamei. Nu degeaba se recomandă ca înainte chiar de a
deveni părinți, să urmăm câteva ședințe de psihoterapie pentru a corecta acele tipare proprii care vor
interfera în relația cu copilul nostru, și să nu subestimăm rolul atașamentului.

Bibliografie:

Lect. univ. dr. Florina Nechita – curs nepublicat, PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII Curs nr. 4