TOPOGRAFIE ȘI CADASTRU

1
2
 CUPRINS

Cap. 1. Noțiuni introductive................................................................................................5

1.1. Obiectul măsurătorilor terestre............................................................................5
1.2. Unitățile de măsură în topografie.........................................................................6
1.2.1. Unități de măsură pentru distanțe (lungimi)............................................6
1.2.2. Unități de măsură pentru suprafețe..........................................................6
1.2.3. Unități de măsură pentru unghiuri...........................................................7
1.3. Mijloace de calcul în topografie..........................................................................7
1.4. Scări topografice..................................................................................................8
1.4.1 Scări numerice.........................................................................................9
Cap. 2. Noțiuni de geodezie și cartografie..........................................................................11
2.1. Forma și dimensiunile Pământului.......................................................................11
2.2. Rețele geodezice topografice...............................................................................12
Cap. 3. Marcarea și semnalizarea punctelor.....................................................................15
3.1. Marcarea punctelor topografice...........................................................................15
3.1.1. Marcarea provizorie.................................................................................15
3.1.2. Marcarea permanentă...............................................................................16
3.1.3. Bornarea...................................................................................................16
3.1. Semnalizarea punctelor topografice.....................................................................17
3.2.1. Semnalizarea provizorie...........................................................................17
3.2.2. Semnalizarea permanentă........................................................................18
Cap. 4. Măsurarea directă a distanțelor............................................................................21
4.1. Lucrări de jalonare...............................................................................................21
4.1.1. Aliniamentul............................................................................................21
4.1.2. Jalonarea aliniamentului..........................................................................21
4.2. Instrumente pentru măsurarea directă a distanțelor și
tehnici de măsurare..............................................................................................22
4.2.1. Instrumente pentru măsurarea directă a distanțelor.................................23
4.2.2. Tehnici de măsurare directă a distanțelor................................................23
4.3. Greșeli, erori și corecții la măsurarea directă a distanțelor..................................25
Cap. 5. Măsurarea unghiurilor...........................................................................................27
5.1. Instrumente și aparate pentru măsurarea unghiurilor...........................................27
5.1.1. Prezentarea generală a părților componente ale teodolitului...................27
5.1.2. Tipuri de teodolite....................................................................................28
5.2. Metode de măsurare a unghiurilor.......................................................................28
5.2.1. Măsurarea unghiurilor orizontale.............................................................28
5.2.2. Măsurarea unghiurilor verticale...............................................................29
Cap. 6. Măsurarea indirectă a distanțelor.........................................................................31
6.1. Măsurarea stadimetrică a distanțelor...................................................................31
Cap. 7. Ridicarea în plan a terenului.................................................................................34
7.1. Generalități...........................................................................................................34
7.1.1. Obiectul planimetriei...............................................................................34
7.1.2. Metode de ridicare...................................................................................34
Cap. 8. Nivelmentul..............................................................................................................38
8.1. Clasificarea nivelmentului...................................................................................38

3
Cap. 9. Nivelmentul geometric............................................................................................41
9.1. Principiul nivelmentului geometric......................................................................41
9.2. Instrumente de nivelment geometric....................................................................42
9.2.1. Nivele clasice cu orizontalizare manuală.................................................42
9.2.2. Nivele cu orizontalizare automată a axei devizare..................................44
Cap. 10. Nivelmentul trigonometric...................................................................................47
10.1. Principiul și clasificarea nivelmentului trigonometric.........................................47
10.2. Nivelmentul trigonometric la distanțe mici.........................................................47
10.3. Nivelmentul trigonometric la distanțe mari.........................................................48
Cap. 11. Reprezentarea reliefului pe plan.........................................................................51
11.1. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel........................................................51
11.2. Forme de relief.....................................................................................................52
11.3. Panta.....................................................................................................................55
11.3.1. Definiție și mod de exprimare..................................................................55
11.3.2. Calculul pantei.........................................................................................56
Cap. 12. Probleme de cadastru financiar...........................................................................58
12.1. Scopul și obiectul cadastrului financiar general..................................................58
12.1.1. Scopul cadastrului general.......................................................................58
12.1.2. Obiectul cadastrului general....................................................................58
12.2. Termenul de cadastru și evoluția lucrărilor de cadastru în România...................60
12.3. Părțile componente ale cadastrului general..........................................................61
12.3.1. Partea tehnică...........................................................................................61
12.3.2. Partea economică.....................................................................................62
12.3.3. Partea juridică..........................................................................................62
12.4. Clasificarea fondului funciar................................................................................62
12.4.1. Clasificarea fondului funciar după destinația terenurilor.........................62
12.4.2. Categoriile de folosință ale terenurilor....................................................64
12.5. Sistem de cadastru de specialitate........................................................................66
12.5.1. Cadastrul agricol......................................................................................66
12.5.2. Cadastrul forestier....................................................................................67
12.5.3. Cadastrul apelor.......................................................................................68
12.5.4. Cadastrul imobiliar edilitar......................................................................68
12.5.5. Cadastrul terenurilor cu destinație specială.............................................69
12.6. Întocmirea și conținutul planurilor cadastrale......................................................69
12.6.1. Conținutul planurilor cadastrale...............................................................69
12.7. Întocmirea registrelor cadastrale..........................................................................70
12.7.1. Registrul cadastral al parcelelor...............................................................70
12.7.2. Registrul cadastral al proprietarilor.........................................................71
12.7.3. Indexul alfabetic al proprietarilor............................................................71
12.7.4. Registrul corpurilor de proprietate...........................................................71
12.7.5. Fișa centralizatoare pe proprietari, categorii și
subcategorii de folosință..........................................................................72
12.8. Bonitarea terenurilor agricole..............................................................................72
Cap. 13. Cadastrul tehnic....................................................................................................74
13.1. Numerotarea cadastrală și calculul suprafețelor..................................................74
13.1.1. Numerotarea cadastrală............................................................................74
13.1.2. Calculul suprafețelor................................................................................78
13.2. Rectificarea hotarelor...........................................................................................78
13.2.1. Definirea noțiunii de hotar și de corectare a hotarelor.............................78

4
 CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. OBIECTUL MĂSURĂTORILOR TERESTRE

Știința măsurătorilor terestre are ca obiect totalitatea operațiilor de teren și calculele

efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă într-o anumită proiecție și la o anume
scară a suprafeței terestre.
Știința măsurătorilor terestre conține următoarele ramuri principale: astronomie,
geodezie dinamica G.P.S., geodezia, topografia, fotogrammetria, teledetecția, S.I.G.,
cadastrul, holografia etc.
Geodezia se ocupă cu studiul formei și dimensiunilor Pământului și a metodelor
precise de determinare și reprezentare a suprafeței lui. În măsurătorile geodezice se ține seama
de forma sferică a Pământului. Rolul geodeziei este de a determina poziția exactă a unei rețele
de puncte fixe care servesc ca puncte de sprijin pentru măsurătorile topografice.
Topografia, topometria sau geometria este disciplina care se ocupă cu tehnica
măsurătorilor pe suprafețe mici. Întrucât distanțele de lucru sunt limitate, în măsurătorile
topografice nu se ține seama de curbura Pământului.
Topografia, în accepțiunea obișnuită, are câteva capitole, și anume:
Planimetria are ca obiect cunoașterea aparaturii și metodelor de lucru pentru
efectuarea ridicărilor planimetrice. Prin ridicări planimetrice se înțeleg operațiile de teren și
calculele necesare pentru transpunerea în plan orizontal (x, y, z) a punctelor caracteristice ale
contururilor suprafețelor și detaliilor din teren.
Nivelmentul are drept scop determinarea diferențelor de nivel dintre puncte și a cotelor
unor puncte caracteristice. Studiază, de asemenea, aparatele și metodele de lucru caracteristice
ridicărilor nivelitice, precum și metodele de reprezentare a reliefului pe planuri, hărți sau
machete.
Cadastrul funciar constituie un ansamblu de operații tehnice, economice și juridice
întreprinse de stat, prin care se realizează cunoașterea și inventarierea sistematică și
permanentă a fondului funciar al țării. Cadastrul agricol se ocupă de evidența terenurilor cu
destinație agricolă.
Topografia specială se ocupă cu masurători specifice unor domenii de activități
aplicative; poate fi topografie agricolă, forestieră, de construcții, minieră, militară etc.
Topografia are raporturi de interdependență cu celelalte discipline din domeniul
măsurătorilor terestre: cartografia, fotogrammetria, teledetecția.
Cartografia are ca obiect întocmirea planurilor și hărților într-o proiecție dată, precum
și metodele de micșorare, mărire, multiplicare, manipulare și păstrare a acestora.
Fotogrammetria se ocupă cu întocmirea hărților pe baza unor fotografii speciale
numite fotograme. Datorită rapidității și fidelității metodelor fotogrammetrice, acestea au o
largă utilizare în cartografia modernă.
Teledetecția se referă la totalitatea metodelor care fac posibilă obținerea de informații
asupra unui corp (spre exemplu suprafața terestră) de la distantă.
În ultimii ani, cunoștințele din domeniul cartografiei, fotogrammetriei și teledetecției,
ca și din alte domenii, au fost cuprinse într-un sistem informațional geografic, ce se constituie
într-o valoroasă bancă de date și sursă de informații pentru numeroase activități aplicative sau
științifice.

5
 1.2. UNITĂȚI DE MĂSURĂ ÎN TOPOGRAFIE

În lucrările de topografie se execută în mod frecvent măsurări de distanțe, suprafețe și

unghiuri, fie pe teren, fie pe reprezentări ale acestuia - planuri și hărți. Distanțele, suprafețele
și unghiurile se exprimă în diferite unități de măsură și în multipli sau submultipli ai acestora.

1.2.1. UNITĂȚI DE MĂSURĂ PENTRU DISTANȚE (LUNGIMI)

Unitatea de măsură fundamentală pentru măsurarea distanțelor în sistemul

internațional de măsuri (S.I.) este metrul. Un metru reprezintă aproximativ a patruzeci de
milioane parte a circumferenței globului pământesc. În prezent, metrul este definit ca fiind a
299792458-a parte a distanței parcurse de lumină, în vid, într-o secundă.
În practica măsurării distanțelor se folosesc atât metrul, cât și multiplii și submultiplii
acestuia.
Submultiplii metrului utilizați în topografie sunt: decimetrul (dm), centimetrul (cm) și
milimetrul (mm):
1 m = 10 dm = 100 cm = 1000 mm.
Multiplii metrului sunt: decametrul (dam), hectometrul (hm) și kilometrul (km):
1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m
1 m = 0,1 dam = 0,01 hm = 0,001 km.
În Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și alte țări de limbă engleză, paralel cu
introducerea sistemului internațional de măsuri (S.I.), este utilizat frecvent un sistem propriu
de măsură (sistemul anglo-saxon). Cele mai folosite unități de măsură pentru distanțe în
sistemul anglo-saxon sunt:
1 milă terestră (1 milă) = 1609,34 m = 1760 yards;
1 yard = 0,9144 m = 91,4 cm = 3 ft (feet);
1 foot = 0,3048 m = 30,5 cm = 12 in (inches);
1 inch = 0,0254 m = 25,4 mm = 2,54 cm.
În navigație este generalizată la nivel mondial folosirea milei marine:
1 milă marină (nautică) = 1852 m.

1.2.2. UNITĂȚI DE MĂSURĂ PENTRU SUPRAFEȚE

În prezent, în țara noastră este generalizat și pentru măsurarea suprafețelor sistemul

internațional (S.I.), având ca unitate de măsură metrul pătrat (m2 sau mp).
Subsumultiplii metrului pătrat sunt: decimetrul pătrat (dm2), centimetrul pătrat (cm2)
și milimetrul pătrat (mm2):
1 m2 = 100 dm2 = 10000 cm2 =1000000 mm2.
Submultiplii metrului pătrat (în mod deosebit centimetrul pătrat) se folosesc la
măsurarea suprafețelor pe planuri, hărți și alte reprezentări grafice.
Multiplii metrului pătrat sunt: arul (ar), hectarul (ha) și kilometrul pătrat (km2 sau
kmp). Un ar este echivalent cu un dam2, iar un hectar cu 1 hm2:
1 ar = 1 dam2 = 100 m2 = 0,01 ha;
1 ha =1 hm2 = 100 ari = 10000 m2 = 0,01 km2.
În sistemul anglo-saxon, pentru măsurarea suprafețelor se folosesc pătratele unităților
de măsură pentru distanțe. În agricultură se folosește în mod deosebit "acrul":
1 acru (1 acre) = 4046,94 m2 = 0,40 ha = 4840 sq.yd. (yarzi pătrați).

6
 1.2.3. UNITĂȚI DE MĂSURĂ PENTRU UNGHIURI

În topografie, unghiurile se măsoară în grade, minute și secunde sexagesimale sau

centesimale.
În sistemul sexagesimal, clasic, cercul este divizat în 360 părți (360 o), gradul în 60
minute (10 = 60'), iar minutul în 60 secunde (1' = 60"). O jumătate de cerc are 180o, un sfert
de cerc (un unghi drept) are 90o, iar o jumătate de unghi drept 45o.
În sistemul centesimal" cercul este divizat în 400 părți (400 g), sfertul de cerc (unghiul
drept) având 100 g, jumătatea de cerc 200 g, iar jumătatea de unghi drept 50 g. Gradele
centesimale sunt divizate în 100 minute, iar minutele centesimale în 100 secunde.
Unitatea de măsură pentru unghiuri în sistemul internațional (S.I.) este radianul,
definit ca unghiul la centru care corespunde unui arc de cerc egal cu raza cercului respectiv.
Cercul are 2  radiani, jumătatea de cerc  radiani, iar sfertul de cerc /2 radiani.
1 rad = 57o17'45" = 63,662 g.
Utilizarea radianului este însă limitată la unele domenii de activitate (trigonometria,
fizica etc.).

1.3. MIJLOACE DE CALCUL ÎN TOPOGRAFIE

În geodezie și topografie, cel mai adesea, poziția punctelor caracteristice se definește

prin coordonate rectangulare.
Coordonatele rectangulare absolute reprezintă distanțele în linie dreaptă de la punctul
considerat până la trei axe perpendiculare. Poziția și originea celor trei axe este diferită în
funcție de sistemele de proiecție (de referință) utilizate. În sistemele de proiecție folosite în
prezent în lucrările topografice din România, axa ordonatelor X este orientată spre nord, axa
absciselor Y este orintată spre est, iar axa cotelor Z spre zenit (în sus), ultima având originea
(zero) la nivelul Mării Negre (la nivelul geoidului de referință). Originea și orientarea precisă
a axelor de coordonate absolute în diferitele sisteme de proiecție se va arăta în cadrul
capitolului privitor la noțiuni de cartografie.
Prin urmare, coordonatele X și Y definesc poziția punctului în planul orizontal de
proiecție, iar coordonata Z (cota absolut) definește înălțimea punctului respectiv față de planul
(suprafața) de referință.
Coordonate polare. În faza de teren a ridicărilor topografice, cu ajutorul diferitelor
instrumente, se măsoară distanțele dintre punctele caracteristice și unghiurile dintre diferite
direcții. Din aceste date primare, după o primă prelucrare matematică, efectuată uneori chiar
în teren, se obțin coordonatele polare ale punctelor.
Acestea sunt coordonate relative, care stabilesc legătura dintre un punct considerat
cunoscut (pol), în care de obicei se staționează cu un instrument de măsurat unghiuri și un alt
punct, a cărui poziție dorim să o cunoaștem.
În general, se consideră drept coordonate polare distanța orizontală de la pol la punctul
necunoscut (notata cu d) și "orientarea" sau azimutul direcției de la pol la punctul necunoscut,
în raport cu direcția nordului, notată cu litera grecească  (theta).
În figura 1.1, coordonatele polare ale punctului B în raport cu punctul A, sunt dAB și
AB. AB este unghiul orizontal (unghiul diedru, proiectat pe un plan orizontal) măsurat în
sensul acelor de ceasornic, pornind de la planul situat pe direcția nord-sud și care conține
punctul A pâna la planul în care sunt situate punctele A și B, iar AB este distanța dintre
punctele A și B redusă la orizont (proiectată pe un plan orizontal).
Distanța orizontală dintre două puncte este aceeași, indiferent de unde se începe
măsurătoarea, adică dAB = dBA.

7
 Fig. 1.1.

Coordonate rectangulare relative. Determinarea poziției unui punct în raport cu un alt

punct se poate face și prin calcularea diferenței dintre coordonatele rectangulare absolute (X,
Y, Z) ale celor două puncte.
Diferența dintre coordonatele rectangulare absolute a două puncte reprezintă
coordonatele rectangulare relative ale celor două puncte și se notează cu x, y și z.
În figura 1.2, XAB = XB - XA, iar YAB = YB - YA. În aceeași figură, XBA = XA - XB,
iar YBA = YA - YB. În plan vertical, ZAB = ZB - ZA, iar ZBA = ZA - ZB, Z se mai numește și
cota relativă sau diferența de nivel.

Fig. 1.2.

1.4. SCĂRI TOPOGRAFICE

Lungimile măsurate pe teren, reduse la orizont, se transpun pe plan prin reducerea

(micșorarea) lor de un număr de ori.
Scara topografică este raportul dintre distanțele de pe plan sau hartă și distanțele
orizontale măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeași unitate de măsură.
Sunt două feluri de scări: numerice și grafice.

8
 1.4.1. SCĂRI NUMERICE

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracții ordinare (1lN) sau sub forma unei
împărțiri (1:N). La scările de micșorare folosite în topografie, numărătorul este întotdeauna
egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un număr întreg, care arată de câte ori distanțele
orizontale din teren sunt mai mari decât distanțele corespunzătoare, reprezentate pe planul sau
harta respectivă. Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micșorat
lungimile din teren pentru a fi transpuse pe plan sau hartă.
Scările care se pot utiliza la redactarea planurilor și hărților topografice se obțin din
următoarele fracții:
1 1 1 1
10 , 2x10 , 2,5x10 , 5x10n,
n n n

în care n este un număr întreg.

Cu cât numitorul scării (N) este mai mic, scara planului sau hărții este mai mare, și
invers.
Reprezentările la scări mari, de la 1:500 până la 1:10000 inclusiv, se numesc planuri.
Hărțile sunt reprezentări la scări mici, de la 1:10000 sau mai mici (având numitorul mai mare:
1:20000, 25000, 50000, 200000, 1000000 etc.); scările peste 1:500 sunt relevee.
În agricultură, horticultură și cadastrul agricol se utilizează mai ales planuri, la scările
1:10000; 1:5000; 1:2000, iar pentru proiectarea unor ferme mici, plantații, parcuri sau
construcții agricole 1:1000; 1:500, iar pentru detalii, relevee (la scări mai mari de 1:500), în
funcție de mărimea suprafeței de reprezentat, de numărul și desimea detaliilor care trebuiesc
reprezentate pe plan.
Formula de bază a scării este dată de proporția:
1 / N = d / D,
în care: N – numitorul scării;
D – distanța orizontală de pe teren;
d – distanța de pe plan (hartă) corespunzătoare lui D
și exprimată în aceeași unitate de măsură pentru distanțe (lungimi).
Conform legii proporțiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalți
doi, astfel:
d = D / N, D = dxN, iar N = D/d,
când pe plan distanța este măsurată în milimetri, iar pe teren în metri,
d(mm) = 1000/NxD(m), D(m) = d(mm)x1/N și N = 1000D(m)/d(mm).
Spre exemplu, unei distanțe din teren D = 150 m, pe un plan la scara 1/5000 îi
corespunde d = 150/5 = 30 mm, iar unei distanțe d de 62 mm de pe o hartă 1/200 000 îi
corespunde în teren o distanță de 62 x 200 = 12400 m sau 12,4 km.

Întrebări

1. Definiți principalele ramuri ale științei măsurătorilor terestre.

2. Care sunt unitățile de măsură folosite în topografie?
3. Ce sunt coordonatele rectangulare și polare? Cum se reprezintă aceasta?
4. De câte feluri sunt scările utilizate la măsurarea terenului?

9
 Rezumat

Știința măsurătorilor terestre are ca obiect totalitatea operațiilor de teren și calculele

efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă într-o anumită proiecție și la o anume
scară a suprafeței terestre.
Știința măsurătorilor terestre conține următoarele ramuri principale: astronomie,
geodezie dinamică G.P.S., geodezia, topografia, teledetecția, S.I.G., cadastrul, holografia etc.
În lucrările de topografie se execută în mod frecvent măsurări de distanțe, suprafețe și
unghiuri, fie pe plan, fie pe reprezentări ale acestuia - planuri și hărți. Distanțele, suprafețele și
unghiurile se exprimă în diferite unități de măsură și în multipli sau submultipli ai acestora.
În geodezie și topografie, cel mai adesea, poziția punctelor caracteristice se definește
prin coordonate rectangulare.
Coordonatele rectangulare absolute reprezintă distanțele în linie dreaptă de la punctul
considerat până la trei axe perpendiculare. Poziția și originea celor trei axe este diferită în
funcție de sistemele de proiecție (referință) utilizate.
Coordonatele X și Y definesc poziția punctului în plan orizontal de proiecție, iar
coordonata Z (cota absolut) definește înălțimea punctului respectiv față de planul (suprafața)
de referință.
În faza de teren a ridicărilor topografice, cu ajutorul deferitelor instrumente, se
măsoară distanțele dintre punctele caracteristice și unghiurile dintre diferite direcții. Din
aceste date primare, după o primă prelucrare matematică, efectuată uneori chiar în teren, se
obțin coordonatele polare ale punctelor.
Scara topografică este raportul dintre distanțele de pe plan sau hartă și distanțele
orizontale măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeași unitate de măsură.
Sunt două feluri de scări : numerice și grafice.

10
 CAPITOLUL 2
NOȚIUNI DE GEODEZIE ȘI CARTOGRAFIE

2.1. FORMA ȘI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

Încă din antichitate Pământul a fost considerat ca o sferă (Thales din Mylet, anul 600
î.e.n.; Pythagoras, 540 î.e.n.; Aristotel, 350 î.e.n.), concepția generală însă, până către finele
Evului Mediu era că Pământul are forma plană. Dovada palpabilă, care a convins pe toată
lumea de sfericitatea Pământului, a fost expediția lui Magellan (1520 - 1522), care a făcut
înconjurul globului.
Mult mai târziu, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în baza măsurătorilor de arce
de meridian și paralele efectuate, s-a emis ipoteza care confirmă afirmația lui Newton, că
Pământul este turtit la cei doi poli.
Datele obținute din aceste măsurători și care se referă la raza ecuatorială și raza polară
a Terrei au permis calcularea coeficientului de aplatizare (turtire), care se situează în jurul
valorii de 1 / 300.
Formula sa de calcul este:
T = a - b/a,
în care a este raza ecuatorială, iar b este raza polară.
Elipsoid. Geoid. Suprafața topografică. Raza ecuatorială și raza polară, determinate
prin calcul pe baza măsurătorilor geodezice ale meridianului terestru, constituie semiaxa mare
și respectiv semiaxa mică a unui elipsoid de referință, care se obține prin rotația unei elipse în
jurul axei mici (fig. 2.1).

Corpul geometric obținut astfel reprezintă baza geodezică de calcul, pe care se face
transpunerea punctelor prin intermediul unei anumite proiecții. Elipsoidul de referință poate fi
definit exact prin formule matematice.
În anul 1924, la Congresul Uniunii Internaționale de Geodezie, ținut la Madrid, a fost
adoptat ca elipsoid de referință internațională elipsoidul Hayford, iar în anul 1946, în Rusia, s-
a trecut la elipsoidul Krasowski, care a fost adoptat și în țara noastră în anul 1951. În prezent
se folosește și elipsoidul WGS - 84.
Geoidul este un sferoid cu o formă proprie Terrei și care nu poate fi definit pe cale
matematică. Această suprafață coincide aproximativ cu suprafața mărilor și oceanelor,
presupusă prelungită pe sub continente. Conturul geoidului nu coincide cu acela al
elipsoidului. După geodezul F.N. Krasowski, depărtarea pe verticală dintre geoid și elipsoidul
de referință este în medie de 50 m și de maximum 150 m (fig. 2.2).

11
 Suprafața topografică se definește prin suprafața neregulată reală reprezentată de
scoarța terestră și constituie obiectul principal al măsurătorilor terestre.
La raportarea punctelor, datele planimetrice se proiectează pe suprafața elipsoidului de
referintă în cazul geodeziei și pe un plan orizontal tangent la glob în cazul topografiei, iar
datele nivelitice se proiectează aproape întotdeauna față de suprafața geoidului considerată de
cota 0.

2.2. REȚELE GEODEZICE TOPOGRAFICE

Pentru întocmirea planurilor topografice și a hărților se aleg pe suprafața terestră o

serie de puncte a căror poziție în spațiu diferă, dar care proiectate ortogonal pe o coală de
desen și unite ne vor reda cu fidelitate forma și dimensiunile acelei zone.
Punctele sunt situate pe poziții dominante și repartizate pe teritoriu în colțurile unei
rețele de triunghiuri, poziția acestor puncte fiind determinată cu precizie mare, prin
coordonatele rectangulare X și Y (uneori și Z).
Ansamblul triunghiurilor care acoperă teritoriul de măsurat se numește canevas.
Rețeaua de puncte de sprijin formează baza tuturor ridicărilor planimetrice și este
cunoscută sub denumirea de rețeaua geodezică de stat sau rețeaua de triangulație.
În funcție de distanța dintre puncte, de precizia măsurătorilor și calculelor, punctele ce
formează reteaua geodezică se clasifică astfel (fig. 2.3):
- Ordinul I, având punctele (vârfurile triunghiurilor) situate la 20 - 60 km, în medie
30 km;
- Ordinul II, vârfurile de triunghiuri sunt intercalate în ordinul I și la distanțe între 10
și 20 km, în medie 15 km;
- Ordinul III, punctele sunt dispuse în interiorul triunghiurilor de ordinul II, la distanțe
de 5 - 10 km, în medie 7 km;
- Ordinul IV, cuprinde puncte situate în interiorul triunghiurilor de ordinul III și sunt
situate la distanța medie de 3 km;
- Ordinul V, cu puncte intercalate în triunghiuri de ordinul IV, la distanța medie de
1,5 km.

12
 Triangulația geodezică de ordin superior este formată din puncte de ordinul I, II și III,
desfășurate de-a lungul paralelelor și meridianelor, alcătuind așa-numita rețea primordială
care face legătura cu rețelele statelor vecine (fig. 2.4.).

Triangulația geodezică de ordin inferior, numită și triangulație topografică, constituie

rețeaua de îndesire și este alcatuită din puncte de ordinul IV și V. Triangulația topografică se
folosește pentru completarea (îndesirea) rețelei de puncte de sprijin în vederea legării
măsurătorilor de detaliu de punctele geodezice.

13
 Întrebări

1. Ce este elipsoidul și unde se utilizează?

2. Cum se clasifică punctele care formează rețeaua geodezică de stat?
3. Unde este utilizată triangulația topografică?

Rezumat

În anul 1924, la Congresul Uniunii Internaționale de Geodezie, ținut la Madrid, a fost

adoptat ca elipsoid de referință elipsoidul Hayford, iar în anul 1946, în Rusia, s-a trecut la
elipsoidul Krasowski, care a fost adoptat și în țara noastră în anul 1951. În prezent se folosește
și elipsoidul WGS - 84.
Suprafața topografică se definește prin suprafață neregulată reală reprezentată de
scoarța terestră și constituie obiectul principal al măsurătorilor terestre.
La raportarea punctelor, datele planimetrice se proiectează pe suprafața elipsoidului de
referință în cazul geodeziei și pe plan orizontal tangent la glob în cazul topografiei, iar datele
nivelitice se proiectează aproape întodeauna față de suprafața geoidului considerată de cota O.
Pentru întocmirea planurilor și a hărților se aleg pe suprafața terestră o serie de puncte
a căror poziție în spațiu diferă, dar care proiectate ortogonal pe o cotă de desen și unite ne vor
reda cu fidelitate forma și dimensiunile acelei zone.
Punctele sunt situate pe poziții dominante și repartizate pe teritoriu în colțurile unei
rețele de triunghiuri, poziția acestor puncte fiind determinată cu precizie mare, prin
coordonatele rectangulare X și Y (uneori și Z).
Ansamblul triunghiurilor care acoperă teritoriul de măsurat se numește canevas.
Rețeaua de puncte de sprijin formează baza tuturor ridicărilor planimetrice și este
cunoscută sub denumirea de rețeaua geodezică de stat sau rețeaua de triangulație.

14
 CAPITOLUL 3
MARCAREA ȘI SEMNALIZAREA PUNCTELOR

3.1. MARCAREA PUNCTELOR TOPOGRAFICE

Punctele geodezice din rețeaua de sprijin și unele puncte din rețeaua de ridicare se
marchează în mod permanent, adică pentru o durată nedefinită sau îndelungată.
Unele puncte din rețeaua de ridicare, care servesc numai pentru desfășurarea
operațiilor de măsurători de teren, neavând o semnificație deosebită pentru denumirea poziției
detaliilor topografice, se marchează în mod provizoriu. Tot în mod provizoriu se marchează și
punctele importante noi, până la definitivarea lucrărilor de marcare permanentă.

3.1.1. MARCAREA PROVIZORIE

Marcarea provizorie se face cu țăruși de lemn, repere mobile, vopsea sau cretă, în
funcție de situație. În mod obișnuit, în extravilan, pentru marcarea punctelor de stație sau a
altor puncte importante se folosesc țăruși din lemn din esență tare, cu lungimea de 30 - 40 cm
și grosimea de 4 - 5 cm, cu secțiunea pătrată sau rotundă.
Partea inferioară se ascute, iar la partea superioară se poate excuta o teșitură proaspătă
pentru înscrierea numărului (fig. 3.1.).

Capătul superior trebuie să fie tăiat perpendicular pe lungime, iar centrul (punctul
matematic) se marchează printr-un cui, crestătură sau semn în cruce, desenat cu creionul.
Pentru puncte de detaliu de mai mică importanță, dimensiunile țărușilor pot fi mai reduse (20
- 30 cm lungime, 2 - 3 cm grosime). Țărușii sau picheții se folosesc și în topografia specială,
pentru pichetarea unor lucrări, parcele experimentale etc. Marcarea temporară în intravilan pe
trotuare, carosabilul străzilor asfaltate, betonate sau pavate, terase, soclurile unor construcții
garduri etc. se poate realiza prin semne desenate (punct sau cruce în cerc), cu vopsea, var,
cretă etc., notând alături și numărul punctului respectiv. Unele puncte caracteristice (stâlpi,
colțurile unor clădiri etc.) nici nu este necesar să fie marcate, fiind reprezentate de detaliile
existente în teren.

15
 Reperele mobile (numite și saboți sau broaște de nivelment) se utilizează în unele
situații pentru marcarera provizorie a punctelor de legătură la ridcările nivelitice. Pentru
marcarea de foarte scurtă durată a unor puncte se pot folosi fișele (vergele metalice cu inel).

3.1.2. MARCAREA PERMANENTĂ

Marcarea permanentă a punctelor se face prin borne, mărci, buloane metalice și stâlpi
de lemn.
Bornele servesc pentru marcarea permanentă a punctelor din extravilan. Ele sunt
confecționate din beton, beton armat sau piatră cioplită, având dimensiuni reglementate prin
standarde.
Bornele au forma unui trunchi de piramidă cu bazele pătrate. Punctul matematic al
bornei este materializat printr-un bulon metalic, încastrat în centrul bazei mici sau printr-o
crestătură în formă de cruce, executată în același loc.
Unele puncte de hotar dintre localități vecine sunt materializate de asemenea prin
borne de hotar din beton armat, având fixate la partea superioară o placă din fontă, cu
inscripția "HOTAR". În topografia silvică, dar și în cea agricolă, în locul bornelor pot fi
folosiți stâlpi de lemn de esență tare în jurul cărora se construiește o movilă de pământ.
În intravilan, punctele topografice sunt marcate permanent prin buloane metalice
bătute în trotuar sau carosabil, având o crestătură sau un punct excavat în centrul capului
superior, situat la suprafață (cu câțiva milimetri peste nivelul asfaltului betonului sau
pavajului).
Pentru marcarea permanentă a reperelor nivelitici se folosesc marci de nivelment
cofecționate din fontă încastrate pe capul bornelor geodezice (în extravilan) sau în zidul unor
clădiri, cu cel puțin 50 cm deasupra nivelului terenului.
Bornele kilometrice de pe marginea șoselelor, căilor ferate și canalelor pot servi, de
asemenea, ca puncte (repere) de nivelment sau de planimetrie.

3.1.3. BORNAREA

Operațiile de instalare a bornelor în teren poartă denumirea de bornare și se execută

după anumite norme precise.
Succesiunea operațiilor de bornare este următoarea:
- Cu ajutorul a două sfori, se fixează la circa 1 m lateral de punctul topografic
respectiv (marcat provizoriu cu țăruș), patru țăruși înalți, cu circa 30 cm peste nivelul
terenului, astfel încât sfoara întinsă între colțurile opuse ale patrulaterului determinat de ei să
cadă deasupra punctului matematic din capul țărușului;
- Se îndepărtează sfoara și țărușul central și se sapă o groapă având adâncimea de circa
30 cm mai mare decât înalțimea bornei, având grijă ca pământul scos să nu acopere cei patru
țăruși și să nu se așeze pe diagonalele patrulaterului format de ei;
- Se întind din nou sforile, iar cu ajutorul unui fir cu plumb, se fixează o bornă de
subsol pe fundul gropii, astfel încât firul cu plumb, ținut la intersecția sforilor, să cadă pe
reperul bornei de subsol (fig. 3.2.), după care sforile se pot scoate, dar nu și cei patru țăruși
înalți;
- Peste borna de subsol se așază un strat semnalizator din zgură sau sfărâmături
(cioburi) din ceramică, în grosime de 15 - 20 cm, apoi un strat de pământ bine tasat de circa
30 cm grosime. Se introduce în groapă borna propriu-zisă, se întind din nou cele două sfori și
se centrează exact borna așezată vertical, cu fețele laterale orientate spre cele patru puncte

16
cardinale. Se umple treptat groapa cu pământ bine tasat. Pe fața sudică se scrie cu vopsea sau
se gravează anul bornării, iar pe fața nordică, inițialele punctului.

Borna va rămâne afară cu 15 - 20 cm peste nivelul terenului, iar pentru a putea fi găsit
mai ușor, pământul se așează sub forma unui mușuroi de 10 - 15 cm înălțime, înconjurat de un
șanțuleț pentru evacuarea apei din precipitații sau udări.
Pentru fiecare punct bornat se întocmește o fișă cu descrierea poziției punctului, căilor
de acces, felul bornărilor etc.

3.2. SEMNALIZAREA PUNCTELOR TOPOGRAFICE

Unele puncte din rețeaua de sprijin sau de ridicare sunt constituite din construcții
înalte îndeplinind alte funcții (turnuri de biserică, castele de apă, coșuri de fum, antene de
radio și televiziune etc.), dar vizibile de la distanțe relativ mari. Acestea nu au nevoie de o
semnalizare suplimentară.
Punctele de la sol sau din apropiere solului, trebuie să fie semnalizate pentru a asigura
vizibilitatea reciprocă pe deasupra vegetației sau altor obstacole de pe teren. Semnalizarea
poate fi de scurtă durată (provizorie) sau de lungă durată (definitivă).

3.2.1. SEMNALIZAREA PROVIZORIE

Semnalizarea provizorie se realizează cu ajutorul jaloanelor.

Jalonul este un semnal portabil, confecționat din lemn ușor, cu o lungime de 2 m,
grosimea de 4 - 5 cm și cu secțiunea octogonală ,hexagonală sau triunghiulară.
La capătul inferior este armat cu un sabot metalic de formă conică (turnat, strunjit sau
confecționat din tablă) care ușurează fixarea prin înfigere în pământ. Pentru a fi vizibile de la

17
distanță, jaloanele se vopsesc în două culori contrastante (roșu și alb), pe porțiuni alternative
de câte 20 cm (fig. 3.3.).
În intravilan sau pe terenuri betonate sau care nu permit fixarea prin înfigere în
pământ, jaloanele se sprijină de ziduri, arbori, se țin cu mâna pe durată limitată a
măsurătorilor sau se sprijină cu ajutorul unor trepiede ori prin legarea de alte două jaloane
oblice, încrucișate.
În situații deosebite (culturi de talie înaltă, teren vălurit etc.), jaloanele pot avea
lungimi (și grosimi) mai mari sau se pot prelungi, legându-se câte două.

Pe lângă semnalizarea provizorie a punctelor cu ocazia ridicărilor topografice,

jaloanele se utilizează și pentru vizualizarea unor trasee rectilinii (jalonarea aliniamentelor, la
pichetarea unor experiențe, trasarea de unghiuri drepte etc.). În astfel de scopuri, la nevoie, în
lipsa unor jaloane de dimensiuni, formele și culorile recomandate, se pot utiliza și jaloane
improvizate din lănteți (leațuri), având secțiune pătrată, dreptunghiulară sau rotundă, vopsite
alternativ sau într-o singură culoare (alb, galben, portocaliu etc.) sau crengi și nuiele cât mai
drepte, decojite pe porțiuni alternative sau înfășurate cu hârtie legată.

3.2.2. SEMNALIZAREA PERMANENTĂ

Semnalizarea permanentă a punctelor din rețeaua de sprijin și a celor de îndesire se

realizează cu balize, piramide sau semnale pe arbori.
Balizele topografice se construiesc din lemn, cu înălțimea de 3 - 6 m, putând fi
formate din 2 sau 3 părți: corpul, fluturele și uneori cutia.
Corpul balizei este un pilon din lemn de brad, cu secțiunea pătratică sau rotundă de 8
cm grosime sau din țeavă de metal. Fluturele este fixat la partea superioară, fiind confecționat
din patru scândurele sau fâșii de tablă cu lungimea de 40 - 80 cm și lățimea de 17 - 20
cm, dispuse în cruce, vopsite alternativ în alb și negru (fig. 3.4.).
Semnalele pe arbori sunt fluturi montați pe un corp fixat pe arbori în poziție centrică
sau excentrică față de bornă. Poziția semnalelor excentrice față de bornă este, de asemenea,
definită prin coordonate polare (fig. 3.5.).

18
 Piramide la sol se folosesc pentru semnalizarea unor puncte mai importante. Sunt
semnale în formă de piramidă, având o înălțime de 4 - 7 m, cu 3 sau 4 picioare, din lemn sau
țeavă metalică, pe care se fixează corpul cu fluturele asemănător cu al balizelor topografice
sau o cutie de scânduri, vopsită în culoare neagră, numită pop (fig. 3.6.).
Piramide cu poduri (piramide geodezice) se folosesc pentru semnalizarea unor puncte
geodezice situate la distanțe mari (5 - 10 km) în zone de șes. Aceste piramide au înălțimi
mari, fiind costruite cu unul sau două poduri ori etaje (fig. 3.7.).

Piramida geodezică este formată din trei corpuri, și anume:

- piramida propriu-zisă (piramida-semnal), terminată cu cutia neagră (popul);
- unul până la două poduri de câte 5 m înălțime, prevăzute cu scări de acces și care
susțin piramida propriu-zisă;
- pilastrul, alcătuit dintr-o construcție independentă din lemn terminată cu un
postament, pe care se instalează aparatul în stație la înălțimea celui mai de sus pod.
În perspectivă, este posibil ca semnalizarea permanentă să fie reconsiderată. Folosirea
tehnicilor GPS (de poziționare geodezică globală) cu ajutorul sateliților, impun punctelor
geodezice pe care se staționează cu antenele receptoare inexistentă unor obiecte înalte în
apropiere, inclusiv a unor semnale înalte permanente. Semnalele demontabile de tip baliză cu
cutie probabilă vor câștiga teren.

19
 Întrebări

1. Cum se face marcarea punctelor permanente și provizorii în topografie?

2. Care este succesiunea operațiilor de bornare?
3. De câte feluri este semnalizarea punctelor topografice și cu ce se realizează?

Rezumat

Punctele geodezice din rețeaua de sprijin și unele puncte din rețeaua de ridicare se
marchează în mod permanent, adică pentru o durată nedefinită sau îndelungată.
Unele puncte din rețeaua de ridicare, care servesc numai pentru desfășurarea
operațiilor de măsurători de teren, neavând o semnificație deosebită pentru denumirea poziției
detaliilor topografice, se marchează în mod provizoriu. Tot în mod provizoriu se marchează și
punctele importante noi, până la definitivarea lucrărilor de marcare permanentă.
Marcarea provizorie se face cu țăruși de lemn, repere mobile, vopsea sau cretă, în
funcție de situație. În mod obișnuit, în extravilan, pentru marcarea punctelor de stație sau a
altor puncte importante se folosesc țăruși din lemn din esență tare, cu lungimea de 30 - 40 cm
și grosimea de 4 - 5 cm, cu secțiunea pătrată sau rotundă.
Marcarea permanentă a punctelor se face prin borne, mărci, buloane metalice și stâlpi
de lemn.
Operațiile de instalare a bornelor în teren poartă denumirea de bornare și se execută
după anumite norme precise.
Unele puncte din rețeaua de sprijin sau de ridicare sunt constituite din construcții
înalte îndeplinind alte funcții (turnuri de biserică, castele de apă, coșuri de fum, antene de
radio și televiziune etc.), dar vizibile de la distanțe relativ mari. Acestea nu au nevoie de o
semnalizare suplimentară.
Punctele de la sol sau din apropierea solului, trebuie să fie semnalizate pentru a
asigura vizibilitatea reciprocă pe deasupra vegetației sau altor obstacole de pe teren.
Semnalizarea poate fi de scurtă durată (provizorie) sau de lungă durată (definitivă).
Semnalizarea provizorie se realizează cu ajutorul jaloanelor.
Semnalizarea permanentă a punctelor din rețeaua de sprijin și a celor de îndeșire se
realizează cu balize, piramide sau semnale pe arbori.

20
 CAPITOLUL 4
MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANȚELOR

4.1. LUCRĂRI DE JALONARE

Pentru ca măsurarea distanțelor în cadrul ridicărilor topografice să se poată face în

linie dreaptă, se stabilesc, în prealabil, aliniamentele care, după caz, se vor jalona pe traseu
sau se vor prelungi.

4.1.1. ALINIAMENTUL

Reprezintă linia de intersecție a suprafeței topografice a terenului cu un plan vertical

ce trece prin două puncte materializate și semnalizate. Materializarea extremităților
aliniamentului se face, în funcție de importanța punctelor topografice, prin țăruși sau borne,
iar semnalizarea prin jaloane.
În plan orizontal, aliniamentul apare ca o linie dreaptă, iar în plan vertical, ca o linie
sinuoasă, conformă cu ondulația terenului. În consecință, în funcție de orografia terenului,
aliniamentul poate apărea sub formă de: linie înclinată, cu panta continuă (fig. 4.1. a); linie
orizontală, caz în care distanța măsurată pe teren este egală cu proiecția pe orizontală (fig. 4.1.
b); linie frântă, cu pante diferite (fig. 4.1. c).

4.1.2. JALONAREA ALINIAMENTELOR

În cazul în care lungimea aliniamentului este mai mare decât lungimea instrumentului
cu care se face măsurarea, când extremitățile aliniamentului sunt fără vizibilitate între ele sau
când există vizibilitate între acestea dar sunt inaccesibile este necesar să se execute operația
de jalonare a aliniamentelor.
Operația de jalonare constă în așezarea jaloanelor, la distanțe aproximativ egale, într-
un număr de puncte situate pe traseul aliniamentului, între extremitățile acestuia. Uneori
aliniamentul initial trebuie prelungit, operație care se face tot prin jalonare, obținându-se un
nou aliniament.
Jalonarea aliniamentelor se face, de regulă, cu ochiul liber, dar poate fi făcută și cu
ajutorul unor aparate cu lunetă (goniometre sau nivelmetre) în cazul unor jalonări de precizie
mai mare.

21
 Distanța la care se așază jaloanele pe aliniament este în funcție de ochiul
observatorului, de lungimea instrumentului de măsurat și de relieful terenului. Pe terenurile de
șes, distanța între jaloane variază între 50 și 100 m, iar pe cele accidentate, între 20 și 50 m.
Pe aliniament, jaloanele se așază vertical, operație ce se poate verifica cu ajutorul
firului cu plumb. Toate jaloanele de pe aliniament trebuie să fie cuprinse în același plan
vertical. Pentru alinierea jaloanelor, operatorul se așază în spatele primului jalon, la 1 - 2 m
depărtare, privind după un plan tangent la cele două jaloane de pe aliniament și semnalizând
ajutorului poziția pe care trebuie să o ia, precum și momentul când jalonul se află pe
aliniament. Ori de câte ori este posibil, jalonarea se începe de la punctul cel mai îndepărtat,
venind treptat către punctul cel mai apropiat de operator; în caz contrar, jaloanele
intermediare, din apropierea operatorului ar masca jalonul de la extremitatea opusă a
aliniamentului, iar alinierea nu mai este făcută corect. Verificarea alinierii de către operator se
face prin vizarea tangentă pe ambele părți ale jaloanelor.

4.1.2.1. Jalonarea unui aliniament. Este, de regulă, cazul cel mai frecvent de jalonare,
constând în așezarea de jaloane între extremitățile aliniamentului, când acestea se află la o
distanță mare (fig. 4.2.). În acest caz, jalonarea se face, în mod obligatoriu, de la jalonul
îndepărtat spre cel apropiat. După ce s-a stabilit poziția primului punct, operația se continup în
același mod și pentru celelalte puncte.

4.2. INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANȚELOR

ȘI TEHNICI DE MĂSURARE

A măsura o distanță pe cale directă înseamnă a stabili de câte ori se cuprinde lungimea
instrumentului de măsurat în distanța respectivă. În acest scop, instrumentul se aplică pe teren,
în mod succesiv, de la un capăt la celălalt al aliniamentului.
Măsurarea directă a distanțelor este mai precisă decât măsurare optică sau indirectă,
însă necesită timp mai mult, este mai greu de executat pe terenuri accidentate, caz în care
numărul erorilor crește.
Pentru măsurarea directă a unei distanțe trebuie ca pe aliniamentul respectiv, terenul
să fie accesibil și să aibă vizibilitate.

22
 4.2.1. INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANȚELOR

Există o mare varietate de instrumente pentru măsurarea pe cale directă a distanțelor,

instrumente care, în sistemul metric, pot avea lungimi cuprinse între 1 și 100 m. După precizie
și scop, aceste instrumente pot fi: de precizie mică (expeditive), de precizie medie și de
precizie mare.
De regulă, în măsurătorile topografice, se folosesc primele două grupe de instrumente,
cele de precizie mare utilizându-se îndeosebi în măsurătorile geodezice.
4.2.1.1. Instrumente de precizie mică. În decursul timpului s-au folosit o gamă variată
de instrumente de precizie mică, expeditive, unele fiind utilizate și azi, altele uzându-se
moral. Caracteristic acestor instrumente este faptul că au o precizie redusă și o construcție
relativ simplă fiind, de regulă, ușor de executat. Dau erori destul de mari deoarece fiind, de
regulă, mai scurte, măsoară toate denivelările terenului, rezultând o distanță mai mare decât
cea reală. Cele mai frecvent utilizate sunt: pasul omenesc, compasul de lemn, roata, lanțul cu
zale, ruleta de pânză.

4.2.2. TEHNICI DE MĂSURARE DIRECTĂ A DISTANȚELOR

În vederea măsurării directe a distanțelor este necesar ca, în prealabil, să se asigure

condițiile de vizibilitate și accesibilitate pe traseul aliniamentului semnalizat (curațirea
terenului de eventualele obstacole: vegetație, pietre etc.); dacă este necesar, se intercalează
jaloane pe aliniament.
Echipa de lucru este formată dintr-un operator și două - patru ajutoare,numărul minim
fiind de trei persoane.
Tehnica măsurării propriu-zise presupune mai multe operații. Astfel, ajutoarele își iau
accesoriile necesare: cel din fața - inelul cu fișe, un întinzător și dinamometrul (dacă este
cazul), iar cel din spate inelul fără fișe și un întinzător; de regulă, în măsurătorile obișnuite,
întinzătoarele se folosesc numai la panglica de 50 m. După ce ajutorul din spate așază reperul
zero al panglicii în dreptul punctului de plecare, operatorul aliniază panglica, cât mai exact, pe
traseu, iar ajutorul din față întinde panglica (până când pe dinamometru se citesc 15 N), după
care, în dreptul reperului final va înfige vertical o fișă (fig. 4.3.).
Echipa se deplasează pe aliniament până când ajutorul din spate ajunge la fișă, apoi
operația se repetă, iar la plecare acesta scoate fișa din pământ și o pune pe inel. Măsurarea se
repetă până când distanța de la ultima fișă și până la punctul de sosire este mai mică decât
lungimea panglicii, rest care se citește pe panglică.
Lungimea aliniamentului, măsurată pe teren șes, se obține cu relația:
D = L  n + r,
în care: D – distanța măsurată, în m;
L – lungimea panglicii, în m;
n – numărul de fișe înfipte pe aliniament;
r – restul distanței, în m.

Fig. 4.3

23
 Pe terenurile înclinate, cu pantă uniformă, măsurarea distanței se poate face în două
moduri:
- prin măsurarea distanței înclinate (D) și a unghiului de pantă (a) cu eclimetrul
(fig. 4.4.).

Fig. 4.4

Deoarece pe planurile și hărțile topografice se reprezintă numai distanța orizontală,

aceasta se va calcula cu relatia:
d = D cos
- prin măsurarea distanței cu panglică ținută orizontal, când reperul suspendat al
panglicii se va proiecta pe teren cu ajutorul firului cu plumb (fig. 4.5.); cu cât panta este mai
mare, cresc și erorile.

Fig. 4.5

În situația în care aliniamentul are pante diferite (fig. 4.6.) acesta se va împărți în
tronsoane cu pantă uniformă, la care se măsoară distanța înclinată și unghiul de pantă.
Distanța orizontală se calculează ca sumă a distanțelor orizontale parțiale, cu relația:
dAB = d1 + d2 + d3 = D. cos 1 + D. cos 2 + D. cos 3.

Fig. 4.6

24
 4.3. GREȘELI, ERORI ȘI CORECȚII LA MĂSURAREA DIRECTĂ A
DISTANȚELOR

Măsurarea distanțelor pe cale directă se face, de regulă, dus-întors, făcându-se media,

dacă diferența dintre cele două valori se încadrează în toleranță.
Rezultatele măsurărilor sunt întotdeauna însoțite de abateri față de valoarea cea mai
probabilă (valoarea convențional adevarată), rezultată din media măsurărilor efectuate corect.
După mărimea lor, aceste abateri, raportate la toleranțele specifice acestor măsurări, pot fi
împărțite în greșeli și erori.
Greșelile sau erorile grosolane sunt abateri mari, mai mari decât toleranța, deci
inadmisibile, datorate neatenției operatorului, cum ar fi: pierderea unei fișe, citirea greșită a
restului pe panglică. Eliminarea acestora se face prin repetarea măsurării.
Erorile sunt abateri mai mici decât toleranța. Pot fi de două feluri: sistematice și
accidentale.
Erorile sistematice sunt abateri care se produc în același sens, au același semn, iar prin
repetarea aplicării pe teren a panglicii, se cumulează. Se produc, de regulă, prin utilizarea unei
panglici neetalonate sau neverificate; spre exemplu, după ce s-a rupt, panglica a fost scurtată
prin reparare. Acest fel de erori se reduc prin aplicarea corecțiilor.
Erorile accidentale sunt abateri mici, tolerabile, care se produc în sensuri și mprimi
diferite, având cauze multiple, care prin repetarea măsurărilor se micșorează. Astfel de erori
pot fi cauzate de: abaterea panglicii de pe aliniament, neverticalitatea fșelor, imperfecțiunea
simțurilor operatorului, condiții climatice neprielnice etc.
Corecțiile care se aplică la măsurarea distanțelor cu panglică sau ruletă de oțel se
calculează numai în cazul erorilor sistematice, pentru ca doar acestea se pot depista. Cele mai
importante sunt redate în continuare.
- corecția de etalonare;
- corecția de temperatură se aplică în cazul în care măsurarea se face la alte
temperaturi decât cea de etalonare (20oC); de regulă, se aplică la panglica de 50 m;
- corecția de întindere urmărește eliminarea erorii rezultate din întinderea panglicii sau
ruletei la alte tensiuni decât cele de etalonare. Valorile acestei corecții sunt mici.
În geodezie, la măsurarea bazelor de triangulație, pentru a putea proiecta distanțele pe
suprafața geoidului, se aplică și corecția de reducere la nivelul mării.

Întrebări

1. În ce constă operația de jalonare a unui aliniament?

2. Care sunt tehnicile de măsurare directă a distanțelor?
3. Definiți greșelile, erorile și corecțiile la măsurarea directă a distanțelor?

25
 Rezumat

Aliniamentul reprezintă linia de intersecție a suprafeței topografice a terenului cu un

plan vertical ce trece prin două puncte materializate și semnalizate. Materializarea
extremităților aliniamentului se face în funcție de importanța punctelor topografice, prin țăruși
sau borne, iar semnalizarea prin jaloane.
Operația de jalonare constă în așezarea jaloanelor, la distanțe aproximativ egale, într-
un număr de puncte situate pe traseul aliniamentului, între extremitățile acestuia.
Jalonarea aliniamentelor se face, de regulă cu ochiul liber, dar poate fi făcută și cu
ajutorul unor aparate cu lunetă (goniometre sau nivelmetre) în cazul unor jalonări de precizie
mare.
Distanța la care se așează jaloanele pe aliniament este în funcție de ochiul
observatorului, de lungimea instrumentului de măsurat și de relieful terenului. Pe terenurile de
șes, distanța între jaloane variază între 50 și 100 m, iar pe cele accidentate, între 20 și 50 m.
Măsurarea directă a distanțelor este mai precisă decât măsurarea optică sau indirectă,
însă necesită timp mai mult, este mai greu de executat pe terenuri accidentate, caz în care
numărul erorilor crește.
Pentru măsurarea directă a unei distanțe trebuie ca pe aliniamentul respectiv, terenul să
fie accesibil și să aibă vizibilitate.
Rezultatele măsurărilor sunt întodeauna însoțite de abateri față de valoarea cea mai
probabilă (valoarea convențional adevărată), rezultată din media măsurătorilor efectuate
corect. După mărimea lor, aceste abateri, raportate la toleranțele specifice acestor măsurări,
pot fi împărțite în greșeli și erori.
Cele mai importante sunt următoarele:
- corecția de etalonare;
- corecția de temperatură se aplică în cazul în care măsurarea se face la alte
temperaturi decât cea de etalonare (200C); de regulă se aplică la panglica de 50 m, corecția de
întindere urmărește eliminarea erorii rezultate din întinderea panglicii sau ruletei la alte
tensiuni decât cele de etalonare. Valorile acestei corecții sunt mici.

26
 CAPITOLUL 5
MĂSURAREA UNGHIURILOLR

5.1. INSTRUMENTE ȘI APARATE PENTRU MĂSURAREA UNGHIURILOR

5.1.1. PREZENTAREA GENERALĂ A PĂRȚILOR COMPONENTE

ALE TEODOLITULUI

Teodolitele sunt formate din mari ansambluri: ambaza, cercul orizontal + alidada și
luneta cu eclimetrul (fig. 5.1.):

Fig. 5.1.

- ansamblul ambază asigură legătura dintre stativ sau trepied și aparat și este prezentat
în figura 5.1 cu numerele 1, 2 și 3;
- cercul orizontal și alidada sunt reprezentate prin numerele 4...18;
- luneta cu eclimetrul sau cercul vertical, care este rigid legat de lunetă, sunt notate de
la 19 la 24.
Mișcările teodolitului sunt:
- mișcarea în plan orizontal, care are două componente: mișcarea generală și mișcare
înregistratoare;
- mișcarea în plan vertical a lunetei este mișcarea cu care putem măsura unghiul
vertical;
- mișcarea de translație a teodolitului pe stativ sau trepied în limitele suprafeței
acestuia.
Mișcarea generală este mișcarea în care se mișcă toate componentele teodolitului de la
ambază în sus (4...24), iar mișcarea înregistratoare este aceea în care cercul orizontal stă pe
loc și se mișcă numai alidada care înregistrează unghiul orizontal măsurat (14...24).

27
 5.1.2. TIPURI DE TEODOLITE

Este greu să se poată face o clasificare a teodolitelor în tipuri clasice și moderne,

fiindcă devine o clasificare depășită chiar la apariția cărții. De aceea se vor descrie mai multe
tipuri de teodolite, precizând la fiecare caracteristicile tehnice și tehnologice.
Pentru organizarea prezentării tipurilor de teodolite, le vom descrie în două categorii:
teodolite optice și stații totale inteligente.

5.1.2.1. Teodolitele optice. Teodolite-tahimetre cu scăriță. Aceste teodolite au

sistemele optice. Din această categorie fac parte: Wild T16 (produs de firma Leica), Theo 030
(fig. 5.2.), Theo 020 (fig. 5.3.) produse de firma ZEISS - Jena.

Fig. 5.2 Fig. 5.3

5.1.2.2. Stații total inteligente. După cum li se și spune sunt aparate de măsurat topo-
geodezice care folosesc ca mijloc de măsurare undele electromagnetice și tehnici de măsurare,
înmagazinare, prelucrare și transpunere grafică, sisteme computerizate.

5.2. METODE DE MĂSURARE A UNGHIURILOR

Fiind vorba de două feluri de unghiuri, orizontale și verticale, se vor prezenta metode
pentru ambele forme.

5.2.1. MĂSURAREA UNGHIURILOR ORIZONTALE

Unghiurile orizontale în topografie pot fi măsurate cu următoarele metode: metoda

simplă, metoda repetiției, metoda reiterației și metoda orientărilor directe.
Metoda simplă constă în a măsura un unghi oarecare prin diferența direcțiilor
citite(fig. 5.4.). Valoarea unghiului se va obține:  = CB - CA.

28
 Fig. 5.4

Metoda repetiției se aplică atunci când trebuie să se afle mărimea unui unghi cu o
precizie mai mare decât a aparatului pe care îl avem la dispoziție.
Această metodă constă în a măsura unghiul de mai multe ori, în poziții succesive,
adiacente ale cercului orizontal. Citirea pe cerc se face la începutul măsurătorii, către punctul
B (fig. 5.5.) și la sfârșitul repetițiilor în punctul C, iar valoarea unghiului va fi  = (Cc -
Cb)/n, unde n este numărul repetițiilor.

Fig. 5.5

Metoda reiterațiilor constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, de fiecare dată
schimbându-se originea de măsurare pe cercul orizontal. Practic metoda reprezintă o sumă de
măsurători simple în vederea anulării impreciziei gradațiilor mecanice de pe limbul gradat.
Întru-cât astăzi gradarea cercurilor este foarte precisă, această metodă nu prea se mai
folosește.
Metoda orientărilor directe. Spre deosebire de celelalte metode, în aceasta se folosește
aparatul orientat în momentul efectuării măsurătorilor, iar măsurătorile în fiecare stație se
efectuează după metoda turului de orizont.
Metoda turului de orizont constă în măsurarea tuturor direcțiilor într-o stație, pornind
de la o direcție, origine (de obicei viza înapoi în drumuirea planimetrică) în sensul acelor de
ceasornic și ne închidem, după ce am măsurat toate direcțiile, pe direcția de plecare. Același
lucru se realizează în poziția a doua a lunetei, dar măsurătorile se execută în sens invers acelor
de ceasornic. Toate valorile unghiulare se vor înscrie într-un carnet de teren. Se va avea grijă
ca la închidere, eroarea obținută să nu depășească toleranța admisă în turul de orizont, care
este T = pn, unde p este precizia aparatului, n este numărul direcțiilor vizate.

5.2.2. MĂSURAREA UNGHIURILOR VERTICALE

Unghiul vertical se măsoară cu ajutorul lunetei și cercului vertical al aparatului, și se

pot obține două feluri de unghiuri: unghi de pantă format de orizontala punctului de stație și
direcția vizată, și unghi zenital format de verticala locului punctului de stație și direcția vizată
(fig. 5.6.).

29
 Fig. 5.6

Dacă distanța vizată este mai mică de 350 m, se va viza pe o miră, la înălțimea
aparatului. Dacă distanța este mai mare de 350 m, se va viza la înălțimea semnalului sau la
obiectele vizate ca în figura 5.6.
Măsurarea unghiurilor se face direct și peste cap.

Întrebări

1. Care sunt părțile componente ale unui teodolit?

2. Care sunt metodele de măsurare a unghiurilor orizontale?
3. Cum se face măsurarea unghiurilor verticale?

Rezumat

Teodolitele sunt formate din mari ansambluri: ambaza, cercul orizontal + alidada și
luneta cu eclimetrul.
Unghiurile orizontale în topografie pot fi măsurate cu următoarele metode: metoda
simplă, metoda repetiției, metoda reiterației și metoda orientărilor directe.
Unghiul vertical se măsoară cu ajutorul lunetei și cercului vertical al aparatului, și se
pot obține două feluri de unghiuri: unghi de pantă format de orizontala punctului de stație și
direcția vizată, și unghi zenital format de verticala locului punctului de stație și direcția vizată.

30
 CAPITOLUL 6
MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANȚELOR

Măsurarea directă a distanțelor poate fi efectuată pe terenuri puțin accidentale. În

celelalte cazuri, lungimile se măsoară indirect sau tahimetric (tahi = repede).
Distanța indirectă dintre cele două puncte se obține funcție de o bază N, de mărime
fixă sau variabilă, ce se ține în punctul vizat sau se găsește în aparat (fig. 6.1.). Când baza este
variabilă, unghiul w este fix și în acest caz distanța va fi o funcție directă de bază, iar când
baza este constantă și unghiul w este variabil, distanța va fi o funcție directă de unghiul w.
Instrumentele topografice cu bază în punctul vizat formează grupa tahimetrelor, iar
cele cu bază în aparat formează grupa telemetrelor. Tahimetrele, la rândul lor, sunt
stadimetrice și autoreductoare.

6.1. MĂSURAREA STADIMETRICĂ A DISTANȚELOR

Măsurarea stadimetrică a distanțelor se realizează cu tahimetre și cu mire sau stadii.

Mirele sau stadiile sunt rigle de lemn gradate, de obicei în centimetri, grupați în
decimetri, desenați și scriși alternativ pe o parte și alta a feței stadiei (fig. 6.2.).
Principiul stadimetriei se bazează pe asemănarea a două triunghiuri formate de ocular,
stadie și firele reticulare stadimetrice (fig. 6.3.):
D/d = H/h sau D = d  H/h
în care: D – distanța dintre aparat și miră;
d – distanța de la ocular la firele reticulare;
h – distanța dintre firele reticulare stadimetrice;
H – valoarea citită pe miră la firele stadimetrice.
Raportul d/h este numit constant stadimetric și, de obicei, are valoarea 100.

31
 Descrierea principiului stadimetric s-a făcut pentru o lunetă neanalatică, în care
imaginea vizată este inversă. Lunetele analatice sunt lunete de tip Porro sau cu teleobiectiv, în
care imaginea vizată este directă, așa cum se vede cu ochiul liber.
Modul de măsurare a distanței stadimetrice este prezentat în figura 6.4 și comportă
următoarele operații:

- punerea în stație a aparatului în punctul A;

- măsurarea înălțimii aparatului;
- vizarea pe miră din punctul B la înălțimea aparatului, cu firul reticular de mijloc;
- citirea pe miră la firele stadimetrice;
- citirea unghiului vertical.
În această situașie distanța măsurată stadimetric va fi D = K  H, în care K este
constantă stadimetrică și H diferența dintre citirea de sus și de jos pe miră la firele
stadimetrice. Dar această distanță se poate calcula cu această formulă numai la terenurile
orizontale. Pentru terenurile înclinate va trebui să se transpună mira din B din poziția verticală
în poziția perpendicular pe viza aparatului. Aceasta se realizează cu formula D = KHcos .

32
 În topografie se lucrează cu distanțe reduse la orizont. Atunci d = D  cos  sau
înlocuind valoarea lui D, obținem formula distanței reduse la orizont măsurată stadimetric d =
KHcos2  sau d = KHsin2 .

Întrebări

1. Cum se realizează măsurarea stadimetrică a distanțelor?

2. Pe ce se bazează principiul stadimetriei?

Rezumat

Măsurarea directă a distanțelor poate fi efectuată pe terenuri puțin accidentale. În

celelalte cazuri, lungimile se măsoară indirect sau tahimetric (tahi = repede).
Distanța indirectă dintre cele două puncte se obține funcție de o bază N, de mărime
fixă sau variabilă, ce se ține în punctul vizat sau se găsește în aparat.
Măsurarea stadimetrică a distanțelor se realizează cu tahimetre și cu mire sau stadii.
Mirele sau stadiile sunt rigle de lemn gradate, de obicei în centimetri, grupați în
decimetri, desenați și scriși alternativ pe o parte și alta a feței stadiei.
Principiul stadimetriei se bazează pe asemănarea a două triunghiuri formate de ocular,
stadie și firele reticulare stadimetrice.

33
 CAPITOLUL 7
RIDICAREA ÎN PLAN A TERENULUI

7.1. GENERALITĂȚI

7.1.1. OBIECTUL PLANIMETRIEI

Ridicările planimetrice cuprind totalitatea lucrărilor, topografice de proiectare,

măsurători, calcule și raportare, cu scopul reprezentării detaliilor naturale și artificiale de pe
suprafața terenului, la scară, exclusiv relieful.
Obiectul ridicărilor topografice îl constituie determinarea pozițiilor reciproce ale
punctelor caracteristice ce definesc detaliile, în planul orizontal de proiecție, în conformitate
cu principiile topografiei generale.
Ridicările fotogrammetrice au aceleași obiective dar care se realizează pe baza unor
fotografii speciale aeriene sau terestre și a unor puncte de legatură a căror poziție (X, Y, Z) se
determină, de regulă, prin metode terestre.
După conținutul planurilor, ridicările topografice pot fi:
- ridicări planimetrice ce urmăresc determinarea poziției în plan a punctelor
caracteristice pentru redarea detaliilor naturale și artificiale de pe suprafața terestră;
- ridicările nivelitice (altimetrice sau batimetrice) ce au ca obiect determinarea cotelor
unor puncte caracteristice, în scopul reprezentării reliefului unei suprafețe;
- ridicările combinate prin care se obțin planuri complete, cu detalii de planimetrie și
relief.
Ridicările topografice sunt de regulă ridicări combinate, complete, uneori se apelează
și la ridicări unilaterale, dar numai planimetrice.

7.1.2. METODE DE RIDICARE

Planul topografic trebuie să asigure o precizie omogenă și un conținut corespunzător

în raport cu cerințele. De aceea este necesar ca ridicările topografice să se bazeze pe o rețea de
sprijin unitar determinat. În țara noastră, acest deziderat este realizat de rețeaua geodezică de
stat, care există pe întreaga suprafață și asigură o densitate de un punct la circa 20 km
(distanța între puncte este de 2 - 4 km).
Metodele de ridicare sunt prezentate în continuare.
Metoda triangulației folosită mult la determinarea rețelelor de sprijin topografice,
presupune unirea punctelor vizibile, astfel încât să rezulte triunghiuri cât mai echilaterale.
Poziția planimetrică a punctelor este definită dacă se măsoară toate unghiurile rețelei, una sau
două laturi (baze) și se determină una sau două orientări pe cale astronomică. De asemenea, se
pot măsura toate laturile rețelei, rezolvând rețeaua prin metoda trilaterației sau combinat
triangulație-trilaterație (fig. 7.1.).

34
 Metoda intersecției, specifică îndesirii succesive a triangulației geodezice cu puncte
de ordinul V, plecând de la puncte din rețeaua de ordinul I-IV, stabilește poziția planimetrică
(X,Y) și a punctelor noi în funcție de coordonatele punctelor vechi (cunoscute) și unghiurilor
orizontale măsurate. După locul de staționare se disting: intersecții înainte - când se
staționează în punctele vechi și se măsoară vizele orientate spre punctul nou P; intersecția
înapoi - când se staționează în punctele noi și se măsoară vizele orizontale către punctele
cunoscute și intersecția combinată - când se staționează atât în punctele vechi, cât și în
punctele noi (fig. 7.2.).

Metoda drumuirii asigur[, @n continuare, @nde]irea punctelor pentru suprafe\ele ce

urmeaz[ s[ fie reprezentate @ntr-un plan de situa\ie. Drumuirile planimetrice pot fi drumuiri
sprijinite (fig.7.4) ]i drumuiri @n circuit @nchis (fig. 7.3) ]i asigura ob\inerea coordonatelor
punctelor noi dac[ vom m[sura pentru fiecare direc\ie orientat[, unghiul vertical ]i distan\[.

35
 Metoda radierii, metoda specifică pentru ridicarea detaliilor, este utilizată pentru
obținerea coordonatelor punctelor caracteristice către care putem măsura orientarea, unghiul
vertical și distanța (fig. 7.5.).

Metoda absciselor și ordonatelor, specifică ridicării detaliilor de planimetrie, se

utilizează în terenuri aproximativ orizontale. Poziția unui punct nou 501 este determinată de
abscisa X5o1 și ordonată Y501 măsurate cu panglică, definite față de axa 101-102 (fig. 7.6.).

Metoda profilelor utilizează poziția planimetrică și nivelitică a punctelor care

evoluează pe o direcție longitudinală sau transversală a unei suprafețe studiate.

Întrebări

1. Ce cuprind ridicările planimetrice și de câte feluri sunt ele?

2. În ce constă metoda triangulației? Dar a intersecției și a drumuirii?

36
 Rezumat

Ridicările planimetrice cuprind totalitatea lucrărilor, topografice de proiectare,

măsurători, caclule și raportare, cu scopul reprezentării detaliilor naturale și artificiale de pe
suprafața terenului, la scară, exclusiv relieful.
După conținutul planurilor, ridicările topografice pot fi:
- ridicări planimetrice ce urmăresc determinarea poziției în plan a punctelor
caracteristice pentru redarea detaliilor naturale și artificiale de pe suprafața terestră;
- ridicările nivelitice (altimetrice sau batimetrice) ce au ca obiect determinarea cotelor
unor puncte caracteristice, în scopul reprezentării reliefului unei suprafețe;
- ridicările combinate prin care se obțin planuri complete, cu detalii de planimetrie și
relief.
Ridicările topografice sunt de regulă ridicări combinate, complete, uneori se apelează
și la ridicăi unilaterale, dar numai planimetrice.

37
 CAPITOLUL 8
NIVELMENTUL

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul aparatelor, instrumentelor

și metodelor de determinare a înălțimilor (altitudini sau cote) punctelor caracteristice ale
terenului, precum și cu reprezentarea reliefului pe planuri și hărți.

8.1. CLASIFICAREA NIVELMENTULUI

În funcție de instrumentele, aparatele și metodele utilizate pentru determinarea

diferențelor de nivel dintre puncte, se deosebesc următoarele tipuri de nivelment: geometric,
trigonometric, barometric hidrostatic, fotogrammetric, mecanic și satelitar.
Nivelmentul geometric sau direct. Se execută cu aparate care dau, prin construcție,
numai vize orizontale (nivelmetre). Diferența de nivel dintre puncte se obține direct, pe baza
diferenței unor elemente geometrice (înălțimile a și b ale unei vize orizontale), citite pe mirele
ținute în punctele respective (fig. 8.1.):

Fig. 8.1
Z = a-b.
Este cel mai precis tip de nivelment, motiv pentru care se utilizează și la determinarea
cotelor punctelor din rețeaua nivelmentului de stat.
Nivelmentul trigonometric sau indirect. Se execută cu aparate care dau vize
înclinate (teodolite sau tahimetre) și care permit măsurarea unghiului de pantă (a) sau zenital
(Z), iar diferențele de nivel dintre puncte se obțin indirect cu formule trigonometrice (fig.
8.4.):

Fig. 8.2
ZAB = dtg  = dctgZ.
sau dacă se măsoară distanța înclinată, atunci:
ZAB= D sin  = D cosZ.

38
 Este mai puțin precis decât nivelmentul geometric, dar, în majoritatea cazurilor, este
mai expeditiv, utilizandu-se îndeosebi pentru determinarea cotelor punctelor pe terenuri
accidentate.
Nivelmentul barometric. Face parte, împreună cu nivelmentul hidrostatic, din așa-
numitul nivelment fizic. Se bazează pe principiul, cunoscut din fizică, conform căruia
presiunea atmosferică scade pe măsură ce crește altitudinea.
Instrumentele folosite sunt barometrele (cu mercur, aneroide, electrice), care măsoară
direct presiunea atmosferică și altimetrele, care pe lângă scara presiunilor posedă și o scară a
altitudinilor deasupra nivelului mării, scară pe care se citesc direct cotele punctelor.
Diferențele de nivel dintre puncte se calculează cu formule speciale, bazate pe
presiunile și temperaturile din cele două puncte, iar uneori și pe alte elemente.
Precizia nivelmentului barometric este mult inferioară față de nivelmentul geometric și
trigonometric (ajungând până la ordinul metrilor), însă, prin perfecționarea instrumentelor, în
prezent se pot atinge, relativ ușor, precizii de +(-) 1 m.
Se utilizează, de regulă, în lucrările de recunoaștere a terenului în locuri greu
accesibile (munți, depresiuni etc.).
Nivelmentul hidrostatic. Se bazează pe principiul vaselor tuburi de sticlă
comunicante. Nivelul hidrostatic se compune, de regulă, din două tuburi de sticlă, protejate de
suporturi metalice, legate între ele cu un tub de cauciuc, lung de 10 - 50 m. Cele două tuburi
sunt gradate, iar la aparatele moderne fiecare tub are câte un dispozitiv micrometric pentru
citirea precisă a înălțimii nivelului apei.
Nivelmentul fotogrammetric sau stereofotogrammetric. Este executat cu aparate și
metode fotogrammetrice speciale, utilizând fotografii speciale aeriene sau terestre numite
fotograme. Pentru ca imaginea terenului să apară în relief, la calculul cotelor se folosesc două
fotograme succesive, luate din puncte diferite și care se află pe aceeași suprafață de teren.
Nivelmentul mecanic se execută cu aparatură automată instalată pe vehicule
(bicicletă sau autovechicul) care face posibilă înregistrarea grafică a profilului pe traseul
parcurs.
Nivelmentul satelitar este cel mai modern tip de nivelment, determinările făcându-se
prin așa-zisul sistem G.P.S (Global Positioning System), cu ajutorul sateliților special lansați
în acest scop, în jurul Globului Pământesc.

Întrebări

1. De câte feluri este nivelmentul?

2. În ce constă nivelmentul trigonometric?
3. Ce este nivelmentul barometric?

Rezumat

În funcție de instrumentele, aparatele și metodele utilizate pentru determinarea

diferențelor de nivel dintre puncte, se deosebesc următoarele tipuri de nivelment: geometric,
trigonometric, barometric hidrostatic, fotogrammetric, mecanic și satelitar.

39
 Nivelmentul trigonometric se execută cu aparate care dau vize înclinate (teodolite sau
tahimetre) și care permit măsurarea unghiului de pantă (a) sau zenital (Z), iar diferențele de
nivel dintre puncte se obțin indirect cu formule trigonometrice.
Nivelmentul barometric. Face parte, împreună cu nivelmentul hidrostatic, din așa-
numitul nivelment fizic. Se bazează pe principiul, cunoscut din fizică, conform căruia
presiunea atmosferică scade pe măsură ce crește altitudinea.
Instrumentele folosite sunt barometrele (cu mercur, aneroide, electrice), care măsoară
direct presiunea atmosferică și altimetrele, care pe lângă scara presiunilor posedă și o scară a
altitudinilor deasupra nivelului mării, scară pe care se citesc direct cotele punctelor.
Diferențele de nivel dintre puncte se calculează cu formule speciale, bazate pe
presiunile și temperaturile din cele două puncte, iar uneori și pe alte elemente.
Precizia nivelmentului barometric este mult inferioară față de nivelmentul geometric și
trigonometric (ajungând până la ordinul metrilor), însă, prin perfecționarea instrumentelor, în
prezent se pot atinge, relativ ușor, precizii de +(-) 1 m.
Se utilizează, de regulă, în lucrările de recunoaștere a terenului în locuri greu
accesibile (munți, depresiuni etc.).

40
 CAPITOLUL 9
NIVELMENTUL GEOMETRIC

Ridicările nivelitice completează ridicările planimetrice prin determinarea cotelor

diferitelor puncte caracteristice ale terenului, în raport cu suprafața de referință și prin
reprezentarea reliefului pe hărți și planuri topografice.
Nivelmentul geometric sau direct este o metodă de determinare a diferențelor de nivel,
ce se bazează pe principiul vizelor orizontale, funcție de care se calculează cotele punctelor de
pe suprafața terestră.

9.1. PRINCIPIUL NIVELMENTULUI GEOMETRIC

Principiul de bază al nivelmentului geometric constă din determinarea directă a

diferenței de nivel a unui punct față de un alt punct situat în apropiere, cu ajutorul vizelor
orizontale, care se realizează cu instrumente de nivelment geometric sau nivele, pe mirele
ținute vertical în punctele respective (fig. 9.1.).

Diferența de nivel dintre cele două puncte A și B din teren, se obține în funcție de
înălțimea vizei orizontale, de deasupra celor două puncte, ce se măsoară pe mirele verticale
din punctele respective. Se consideră, în mod convențional, punctul A, ca punct înapoi și
punctul B, ca punct înainte, pe care se efectuează citirile a și b de pe cele două mire. Deci,
cele două citiri a și b efectuate pe mirele din punctele A și B sunt egale cu înălțimea liniei de
vizare deasupra celor două puncte. În baza citirilor a și b, se poate obține diferența de nivel:
ZAB = a - b.
Din punct de vedere practic, nivelmentul geometric se folosește în cazul terenurilor
relativ plane sau cu o înclinare redusă. Acest nivelment este cel mai precis, iar cu ajutorul lui
se determină rețeaua de nivelment geometric, pe care se sprijină atât ridicările nivelitice cât și
lucrările de trasare pe teren a proiectelor de execuție.

41
 9.2. INSTRUMENTE DE NIVELMENT GEOMETRIC

Instrumentele de nivel cu lunetă trebuie să realizeze în mod riguros orizontalizarea

axei de vizare a lunetei, în dreptul căreia se efectuează citirile pe mirele verticale. Principala
caracteristică a instrumentelor de nivel constă în faptul că, luneta se rotește numai în plan
orizontal, ceea ce asigură realizarea vizelor orizontale, pe baza cărora se determină diferența
de nivel dintre două puncte. Din punct de vedere constructiv, instrumentele de nivelment
geometric cu lunetă sunt de diferite tipuri, care se grupează după o serie de criterii, din care,
se menționează modul de realizare a vizelor orizontale, principiul de construcție, precizia și
altele.
După modul de realizare a vizelor orizontale se disting următoarele trei grupe:
- nivele clasice cu orizontalizare manuală fără șurub de fină calare și cu șurub de fină
calare;
- nivele moderne cu orizontalizare automată ce se efectuează cu ajutorul unui
compensator optic;
- nivele electronice digitale, care asigură automatizarea înregistrării citirilor pe miră și
efectuarea observațiilor de nivelment.

9.2.1. NIVELE CLASICE CU ORIZONTALIZARE MANUALĂ

Nivelele de tip clasic s-au realizat dintr-o lunetă astronomică asamblată cu o nivelă
sferică și o nivelă torică. În funcție de modul de asamblare dintre luneta, nivela torică și
alidada, se deosebesc următoarele trei grupe de nivele clasice:
- nivele fixe sau rigide, cu nivela torică montată rigid pe lunetă și cu lunetă fixată pe
alidada;
- nivele reversibile, cu lunetă și nivelă reversibile;
- nivele independente, cu lunetă independentă.
Dintre grupele menționate mai sus, se precizează că nivelele din ultimele două grupe
nu se mai folosesc la executarea operațiunilor de nivelment geometric.
Instrumentele de nivel fixe sau rigid cu orizontalizare manuală s-au realizat de-a
lungul timpului în diverse tipuri constructive ce s-au bazat pe fixarea nivelei torice de partea
laterală a lunetei cu care face corp comun. Primele tipuri constructive din grupa nivelelor fixe
sau rigide s-au realizat fără șurub de fină calare sau de basculare după care s-a trecut la
modernizarea lor prin adăugarea unui șurub de fină calare cu ajutorul căruia se asigură o
ușoară înclinare a ansamblului lunetă - nivelă torică.

9.2.1.1. Nivele clasice rigide cu orizontalizare manuală și cu șurub de fină calare.

Instrumentele de nivel clasice rigide cu șurub de fină calare s-au conceput în diferite tipuri
constructive fiind realizate cu o serie de modernizări ale sistemului mecanic și în special ale
sistemului optic. În schema de principiu (fig. 9.2.), se prezintă:
1 - lunetă cu axa de vizare LL'; 2 - nivelă torică cu direcfricea DD'; 3 - ambază sau
suportul instrumentului; 4 - nivelă sferică, cu axă verticală VV'; 5 - șuruburi de calare; 6 -
placa de tensiune; 7 - șurub de blocare a mișcării lunetei în plan orizontal în jurul axei
verticale VV'; 8 - șurub de rectificare al nivelei torice; 9 - traversă sau pârghie de basculare
articulată la un capăt de corpul lunetă - nivelă torică, iar la celălalt capăt având un șurub de
fină calare; 90 - șurub de fină calare care asigură înclinarea fină a ansamblului lunetă - nivelă
torică în plan vertical.

42
 Fig. 9.2

9.2.1.2. Descrierea nivelelor clasice cu șurub de fină calare. În funcție de precizia de

execuție a nivelmentului geometric se deosebesc următoarele categorii de nivele clasice cu
nivelă torică de contact și cu șurub de fină calare.
Nivele clasice de precizie medie (< ± 6 mm/km). Cele mai cunoscute tipuri de nivele
din această categorie sunt nivelă 5153-B, realizată de firma Filotecnică Salmoiraghi - Milano;
nivela Ni - B1 MOM - Budapesta; nivela N10 Wild - Heerbrugg AG și altele.
Nivele clasice de precizie (< ± 2 mm/km). Dintre nivelele clasice de precizie, se
citează: nivelele 5167 și 5169, realizate de firma Filotecnică Salmoiraghi - Milano; nivelă N2
Wild Heerbrugg AG și nivelă Ni - 030 Zeiss.
În construcția nivelului Ni - 030 Carl Zeiss, se distinge partea superioară mobilă
formată dintr-un pivot cilindric din oțel, ce susține ansamblul lunetă - nivelă torică și partea
inferioară fixă alcătuită din cercul orizontal gradat ambaza cu placă de tensiune și șuruburile
de calare. Cele două părți se pot desface cu ajutorul celor trei șuruburi de fixare de pe carcasa
cercului orizontal. Părțile componente ale nivelului Ni - 030, cu cerc orizontal sunt redate în
figura 9.3. a și b, după cum urmează:
- luneta 1 cu ocularul lunetei 2, tubul ocularului 3, capacul de protecție a șuruburilor
de rectificare a reticulului 4, obiectivul lunetei 5 și șurubul de focusare 6;
- nivelă torică 7 fixată pe lunetă, șuruburile de rectificare 8 și ocularul pentru
observarea nivelei torice 9;
- dispozitivul de basculare fină în plan vertical format dintr-o articulație elastică 10 și
din șurubul de fină calare 11;
- nivelă sferică 12, cu șuruburile de rectificare 13;
- cercul orizontal gradat 14, cu o prismă pentru iluminarea cercului 15 și ocularul
microscopului de citire pe cerc 16;
- șurubul sau clema de blocare a mișcării în plan orizontal 17 și șurubul de fină
mișcare orizontală a lunetei 18;
- ambaza 19, cu șuruburile de calare 20, placă de tensiune 21 și de bază 22;
- trepiedul, cu platformă 23 și piciorul trepiedului 24, șurubul de prindere și fixare a
aparatului de trepied 25 și cârligul de suspendare a firului cu plumb 26.
Dintre părțile componente ale nivelei Ni - 030, se prezintă:
- luneta 1 cu focusare interioară și constantă stadimetrică (K = 100) este realizată cu o
placă reticulară, pe care sunt trasate două fire reticulare și două fire stadimetrice. În cazul
nivelelor modernizate pe lângă firul nivelor sau mai gravat pe placa reticulară și alte două fire

43
în stânga și respectiv în dreapta sub formă de pană care asigură mărirea preciziei de efectuare
a citirilor pe mire (fig. 9.3. c);
- cercul orizontal gradat 14 este divizat în sistemul centezimal (4009). Citirea
unghiurilor se face cu ajutorul unui microscop cu scăriță cu o precizie de 10 s (fig. 9.3. d).

Fig. 9.3

Se menționează că, în cazul condițiilor normale de observație se realizează o eroare

medie pătratică de ± 2 mm/km, iar pentru condițiile mai puțin favorabile de până la ± 3
mm/km.
Precizia de msurare a nivelelor de tipul Ni - 030 Zeiss se mărește considerabil, în
cazul când în fața obiectivului lunetei se montează un micrometru optic cu lamele cu fețe
plan-paralele, care asigură citirea fracțiunilor de diviziuni de pe mirele cu bandă de invar. În
acest scop se folosește un tambur micrometric (27) și o lupă (28) montată pe lunetă printr-un
șurub de fixare (29). Atașarea micrometrului optic pe obiectivul lunetei se face cu ajutorul
șurubului de fixare (30) și a indexului de montare (31).

9.2.2. NIVELE CU ORIZONTALIZARE AUTOMATĂ A AXEI DE VIZARE

În vederea creșterii randamentului ridicărilor nivelitice s-au conceput și realizat instru-

mente de nivelment geometric fără nivelă torică de contact. La aceste instrumente se
realizează orizontalizarea automată a axei de vizare cu ajutorul unui compensator, după ce în
prealabil se efectuează o calare aproximativă cu nivelă sferică și șuruburile de calare. Din
punct de vedere constructiv, se disting trei categorii de compensatoare: cu pendul cu nivelă și
cu lichid. Precizia nivelelor cu orizontalizare automată a axei de vizare este determinată de
puterea de mărire a lunetei și de precizia compensatorului folosit. În funcție de precizia de
măsurare a diferențelor de nivel, se consideră nivele de precizie medie, cu o eroare medie
pătratică de determinare a diferențelor de nivel (< ±6 mm/km); nivele de precizie (< ± 2
mm/km) și nivele de înaltă precizie (< ± 0,5 mm/km).

44
 9.2.2.1. Nivele automate cu compensatoare cu pendul. Pentru orizontalizarea automată
a axei de vizare s-au realizat diferite tipuri de compensatoare mecanice care din punct de
vedere principial deplasează reticulul și de compensatoare optico-mecanice cu rol de
schimbare a traseului unei raze orizontale ce vine de la obiectivul vizat în luneta nivelei din
care se prezintă:
1. Nivele automate cu compensatoare cu pendul de precizie medie. Dintre nivelele
din primă generație se menționează tipurile: 5173 Filotecnică Salmoiraghi - Milano; NI-D1
MOM - Budapesta; Ni 025i - Zeiss Jena; Ni 050 - Zeiss Jena, iar din generațiile mai noi se
evidențiază nivelă Ni 50 - Zeiss Jena.
Nivelă automată Ni 025 - Zeiss. Este un instrument, care realizează o eroare medie
pătratică de ± 2,5 mm/km de nivelment dublu. Instrumentul se manipulează ușor, deoarece are
o greutate mică, iar aspectul sau general este dat de corpul lunetei, de forma unei cutii
paralelipipedice pe care este montată o nivelă sferică cu ajutorul careia se efectuează calarea
aproximativă.
Parțile componente reprezentate în vederea generală a nivelei SNi 025 (fig. 9.4. a) în
schema optică (fig. 9.4. b) sunt:

Fig. 9.4

- corpul lunetei (1), cu obiectivul (2), reticulul (3), ocularul (4) și sistemul de focusare
cu șurubul (5);
- compensatorul optic cu pendul, fixat în interiorul lunetei între dispozitivul de
focusare și placa reticulară fiind format din două prisme triunghiulare (6) fixate pe corpul
pendulului (7) și o prismă pentagonală (8) fixată în corpul lunetei. Pendulul (7) este fixat
printr-o articulație cu arc (9) sub prisma fixă (8), fiind prevăzut cu o greutate (10), care la
înclinări mici ale lunetei pendulează sub acțiunea gravitației în interiorul unui cilindru (11).
Între greutate și cilindru se formează vid ce determină stabilizarea oscilațiilor pendulului.
- orizontalizarea aproximativă a instrumentului se face cu ajutorul șuruburilor de
calare și a unei nivele sferice (12), fixată pe cutia lunetei (1), fiind prevăzută cu oglindă (13);

45
 - cercul orizontal gradat (14), cu ocularul microscopului de citire a diviziunilor (15)
permite măsurarea unghiurilor orizontale cu o precizie de 10 s, în sistemul centezimal (4009);
- mișcarea lunetei în plan orizontal este acționată de un șurub (16) fără sfârșit, care
asigură deplasarea în jurul axului (17);
- construcția inferioară cuprinde: ambaza (18), șuruburile de calare (19), placă de
tensiune (20) și placă de bază (21);
- trepiedul (22), confecționat din lemn este prevăzut cu șurubul de fixare a
instrumentului (23) și cu cârligul de suspendare a firului cu plumb (24).
Pentru executarea observațiilor de nivelment, se așază instrumentul în punctul de
stație, se calează aproximativ cu nivela sferică (12), apoi se vizează prin ocularul lunetei (4) o
mira și se face mai întâi citirea la firul nivelor (Cm), iar pentru control se efectuează și citirile
Cj (firul stadimetric inferior) și Cs (firul stadimetric superior). Media celor două citiri Cj și Cs
trebuie să fie egală cu citirea de la firul nivelor (Cm). Se consideră citirile: Cj = 1730 și Cs =
2050, de unde rezultă Cm = (Cj + Cs) / 2 = 1890, care reprezintă citirea efectuată la firul
nivelor (fig 9.4. c), si în limitele unei abateri de 1 - 2 mm.

Întrebări

1. În ce constă nivelmentul geometric?

2. Care sunt instrumentele de măsurare a nivelmentului geometric?
3. Părțile componente ale unei nivele clasice și a unei nivele automate?

Rezumat

Nivelmentul geometric sau direct este o metodă de determinare a diferențelor de nivel,

ce se bazează pe principiul vizelor orizontale, funcție de care se calculează cotele punctelor de
pe suprafața terestră.
Principiul de bază al nivelmentului geometric constă din determinarea directă a
diferenței de nivel a unui punct față de un alt punct situat în apropiere, cu ajutorul vizelor
orizontale, care se realizează cu instrumente de nivelment geometric sau nivele, pe mirele
ținute vertical în punctele respective.
După modul de realizare a vizelor orizontale se disting următoarele trei grupe:
- nivele clasice cu orizontalizare manuală fără șurub de fină calare și cu șurub de fină
calare;
- nivele moderne cu orizontalizare automată ce se efectuează cu ajutorul unui
compensator optic;
- nivele electronice digitale, care asigură automatizarea înregistrării citirilor pe miră și
efectuarea observațiilor de nivelment.

46
 CAPITOLUL 10
NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC

10.1. PRINCIPIUL ȘI CLASIFICAREA NIVELMENTULUI TRIGONOMETRIC

Nivelmentul trigonometric sau indirect se poate aplica pe toate terenurile, dar se

utilizează de regulă pe terenurile accidentate, precum și pentru determinarea diferențelor de
nivel dintre puncte situate la distanțe mari.
Deși are o precizie mai mică decât nivelmentul geometric, nivelmentul trigonometric
are totuși unele avantaje față de acesta, se poate executa pe orice terenuri în regiunile
accidentate fiind singurul convenabil. Este mult mai expeditiv, deoarece dintr-o singură stație
se pot determina diferențe de nivel mari, pentru care la nivelmentul geomeric ar trebui foarte
multe stații care îi afectează precizia pe terenuri frământate. Avantajul nivelmentului
trigonometric crește în cazul în care se execută concomitent cu ridicările planimetrice.
Nivelmentul trigonometric se bazează pe principiul vizei înclinate (fig. 10.1.),
diferența de nivel dintre puncte determinându-se pe cale trigonometrică în funcție de unghiul
vertical (de pantă sau cel zenital), măsurat cu teodolitul sau tahimetrul și de distanța dintre
puncte, măsurată direct sau determinată indirect pe cale stadimetrică sau prin calcul din
coordonate. În funcție de distanțele dintre puncte, nivelmentul trigonometric poate fi:
- nivelment trigonometric la distanțe mici;
- nivelment trigonometric la distanțe mari.

10.2. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANȚE MICI

Este specific topografiei aplicându-se la distanțe mici (sub 400 m), la care nu se ia în
considerare influența sfericității Pământului și a refracției atmosferice.
Se aplică pe terenuri accidentate în lucrările de combatere a eroziunii solului, pentru
înființarea plantațiilor de vii și pomi etc. Distanțele se pot măsura direct sau, de regulă,
indirect iar unghiul de înclinare al vizei se măsoară de obicei cu tahimetrul - de unde și
denumirea de nivelment tahimetric -, putându-se măsura însă și cu teodolitul.
Pentru determinarea diferenței de nivel dintre punctele A și B (fig. 10.1.), se
staționează cu aparatul în punctul A, de cotă cunoscută, măsurându-se înălțimea aparatului (i).
Se vizează mira din punctul B, cu firul nivelor la înălțimea aparatului (m = i), făcându-se
citirile și la firele stadimetrice, pentru figura 10.1. aflarea numărului generator (N). Se citește
unghiul de pantă (a) sau cel zenital (Z), în funcție de tipul aparatului. S-a precizat mai sus că
distanța se poate măsura și în mod direct.
Din figura 10.1 rezultă că:
ZAB = d tg 
sau
ZAB = d ctg z.
Cunoscând diferența de nivel dintre cele două puncte, precum și cota punctului A, se
calculează cota punctului B:
ZB = ZA + ZAB.
Diferența de nivel poate fi pozitivă sau negativă în funcție de poziția unghiului vertical
față de orizontală.

47
 10.3. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANȚE MARI

Se aplică la distanțe mai mari de 400 m, pentru determinarea cotelor reperelor de

nivelment sau ale bornelor de planimetrie, îndeosebi în cazul punctelor situate în zone
accidentate și foarte accidentate și care nu sunt accesibile nivelmentului geometric. Chiar dacă
nivelmentul geometric ar fi accesibil pe aceste terenuri, acestea nu ar putea da, de regulă, o
precizie mai mare decât cel trigonometric, datorită numărului mare de stații, care măresc
substanțial erorile de măsurare.
În nivelmentul trigonometric, la distanțe mari se măsoară doar un singur element
topografic, respectiv unghiul vertical, operație care se face cu teodolitul. Distanța dintre
puncte nu se măsoară direct, ci se calculează din coordonatele punctelor geodezice.
Pentru determinarea diferenței de nivel dintre punctele A și B (fig. 10.2.), se instalează
teodolitul în punctul A de cotă cunoscută și se măsoară înălțimea aparatului (i). Se vizează
vârful semnalului din punctul B (modul de vizare a semnalelor fiind redate în fig. 10.3.) și se
măsoară unghiul vertical (a); de asemenea, dacă nu se cunoaște din fișa punctului, se va
măsura și înălțimea semnalului vizat (S).

48
 Din figura 10.2 rezultă că:

ZAB + S = Dv + i,
de unde:

ZAB = Dv + i - S,
în care:

Dv = d  tg,
deci

ZAB = d  tg + i - S.
În cazul acestui tip de nivelment se va ține cont de influența sfericității Pământului și a
refracției atmosferice, care se adună:
ZAB = d  tg  + i - S + 1 - K d2/2R,
în care: K – coeficientul de refracție atmosferică, egal cu 0,13;
R – raza Pământului la latitudinea medie a României, egală cu 6371 km.
Distanța dintre puncte se calculează cu relația cunoscută:
d = s(XA - XB)2 + (YB - YA)2
Cunoscând cota punctului A și diferența de nivel dintre A și B, se calculează cota
punctului B:
ZB = ZA + ZAB'
Metodele de ridicare aplicate în nivelmentul trigonometric sunt: radierea, drumuirea,
drumuirea combinată cu radierea și drumuirea cu punct nodal. Atât drumuirile, cât și radierile
de nivelment se execută, de obicei, concomitent cu cele planimetrice.
Toleranța admisă de instrucțiuni se calculează cu relația:
T = 0,20 mL
în care L este distanța în km.

Întrebări

1. Unde se aplică nivelmentul trigonometric?

2. Clasificarea nivelmentului trigonometric?
3. În ce constă nivelmentul la distanțe mari?

Rezumat

Nivelmentul trigonometric sau indirect se poate aplica pe toate terenurile, dar se

utilizează de regulă pe terenurile accidentate, precum și pentru determinarea diferențelor de
nivel dintre puncte situate la distanțe mari.

49
 Nivelmentul trigonometric se bazează pe principiul vizei înclinate, diferența de nivel
dintre puncte determinându-se pe cale trigonometrică în funcție de unghiul vertical (de pantă
sau cel zenital), măsurat cu teodolitul sau tahimetrul și de distanța dintre puncte, măsurată
direct sau determinată indirect pe cale stadimetrică sau prin calcul din coordonate. În funcție
de distanțele dintre puncte, nivelmentul trigonometric poate fi:
- nivelment trigonometric la distanțe mici;
- nivelment trigonometric la distanțe mari.
Nivelmentul trigonometric la distanțe mici este specific topografiei aplicându-se la
distanțe mici (sub 400 m), la care nu se ia în considerare influența sfericității Pământului și a
refracției atmosferice.
Se aplică pe terenuri accidentate în lucrările de combatere a eroziunii solului, pentru
înființarea plantațiilor de vii și pomi etc. Distanțele se pot măsura direct sau, de regulă,
indirect iar unghiul de înclinare al vizei se măsoară de obicei cu tahimetrul - de unde și
denumirea de nivelment tahimetric -, putându-se măsura însă și cu teodolitul.
Nivelmentul trigonometric la distanțe mari se aplică la distanțe mai mari de 400 m,
pentru determinarea cotelor reperelor de nivelment sau ale bornelor de planimetrie, îndeosebi
în cazul punctelor situate în zone accidentate și foarte accidentate și care nu sunt accesibile
nivelmentului geometric.

50
 CAPITOLUL 11
REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLAN

Prin relieful terenului se înțelege totalitatea neregularităților pe verticală de pe scoarța

terestră.
Reprezentarea convențională a reliefului terenului pe plan trebuie să se facă cât mai
sugestiv, clar și precis, putându-se realiza prin mai multe metode, și anume: metoda planului
cotat, metoda curbelor de nivel, metoda profilelor, metoda hașurilor, metoda tentelor
hipsometrice și metoda planurilor sau a hărților în relief.
În cazul terenurilor cu maluri abrupte ca: râpe, piscuri, ravene etc. sau al celor care au
suferit anumite transformări artificiale: terase, diguri, canale etc., prezentarea reliefului
acestora se face prin semne convenționale adecvate, completate cu cote și indicatori de pantă.
În topografie, în funcție de forma suprafeței terenului în scopul urmărit, se utilizează
primele trei dintre metodele amintite mai sus și îndeosebi, metoda curbelor de nivel ori de
câte ori este posibil acest lucru. Din acest motiv vom prezenta în detaliu doar metoda curbelor
de nivel, celelalte metode urmând a fi prezentate în capitolul 16, în cadrul desenului.

11.1. REPREZENTAREA RELIEFULUI PRIN CURBE DE NIVEL

Metoda curbelor de nivel este, în prezent, metoda cea mai utilizată pentru
reprezentarea reliefului terenului pe planuri și hărți topografice pentru că exprimă foarte
sugestiv orografia terenului, facilitând determinarea și interpretarea diverselor elemente ale
reliefului pe plan (altitudinea punctelor, panta, aria și volumul formelor de relief).
Curbele de nivel sau izohipsele sunt proiecțiile orizontale ale liniilor sinuoase ce unesc
punctele de aceeași cotă. Ele rezultă prin intersectarea imaginară a suprafeței topografice cu
plane orizontale și echidistante (fig. 11.1.).

Valoarea curbelor de nivel se exprimă printr-un număr întreg sau zecimal rotund.
Astfel, acestea se exprimă printr-un număr întreg de metri în cazul scărilor uzuale, respectiv
în metri și fracțiuni rotunde de metri în cazul scărilor mari pe terenurile șese (ex. 120; 122 - la
echidistanță de 2 m; 120,25, 120,50 - la echidistanță de 0,25 m) Cotarea curbelor de nivel se
face în funcție de înălțimea planului orizontal imaginar de secționarea H a reliefului.
Pentru ca reprezentarea reliefului să se facă în mod unitar, planele orizontale
imaginare se trasează la distanțe egale pe verticală. Distanța verticală dintre planele orizontale
care determină două curbe de nivel consecutive se numește echidistanță naturală sau numerică
și se notează cu E.

51
 După cum se poate observa în figura 11.2., în care se reprezintă relieful unei forme
pozitive de relief (movilă sau mamelon), echidistanța naturală aleasă este de 10 m, valoarea
acesteia determinând cotarea curbelor de nivel pe plan.

Valoarea echidistanței naturale se alege în funcție de accidentația terenului, de scara

planului sau hărții și de scopul lucrării pentru care se întocmește planul. Astfel, pentru
terenuri accidentate, reprezentate pe planuri sau hărți întocmite la scări mici, se alege o
echidistanță mare (10, 20, 40, 50, 100 m); pentru terenuri cu relief ușor ondulat, reprezentate
pe planuri întocmite la scări mari, se alege o echidistanță mică (1, 2, 5 m).
Pentru lucrări de irigații sau desecări care se execută pe terenuri cu relief șes se alege o
echidistanță foarte mică (0,10; 0,20; 0,25; 0,50).

11.2. FORME DE RELIEF

Formele de relief se clasifică în două grupe mari:

- forme de relief generale: șes, deal și munte;
- forme de relief speciale: mamelon, căldare, bot de deal, vale, pinten și bazin
hidrografic.
Pe planuri și hărți formele speciale de relief se cunosc după alura indicatorilor de
pantă (bergstrihuri) și după valorile curbelor de nivel.
1. Mamelonul sau movila (fig. 11.3.) este o formă de relief pozitivă, de
obicei bine individualizată, ale cărei pante cad în toate direcțiile începând dintr-un
vârf care poate fi ascuțit (pisc) sau cel mai adesea rotunjit. Punctul de cotă maximă
se numește vârful mamelonului, iar partea înclinată – versant.

52
 Fig. 11.3

2. Căldarea, pâlnia sau gavanul (fig. 11.4.) este o depresiune închisă în

toate părțile; partea cea mai coborâtă se numește fundul căldării.

Fig. 11.4

Căldarea este o formă negativă de relief inversă mamelonului, reprezentându-se ca și

acesta tot prin curbe de nivel închise în valoarea lor, descrește de la exterior spre interior, iar
bergstrihurils sunt îndreptate către interior.
3. Botul de deal sau crupa (fig. 11.5.) este o formă de relief pozitivă
alcătuită din doi versanți care se unesc la partea lor superioară pe direcția unei linii
îndulcite numită creastă, spinare, linia de separare a apelor sau cumpăna apelor.

Fig. 11.5

53
 În plan se reprezintă prin curbe de nivel deschise sub forma literei V având valori ce
cresc progresiv de la exterior spre interior, iar indicatorii de pantă sunt orientați către exterior.
4. Valea (fig. 11.6.) este o formă de relief negativă alcatuită din doi
versanți care se unesc la partea lor inferioară după o linie numită talveg, firul apei
sau firul văii. Firul văii poate fi îngust, rotund (concav) sau lat.

Fig. 11.6

Pe plan se reprezintă ca și botul de deal prin curbe de nivel deschise în forma literelor
V sau U, care însă descresc de la exterior spre interior; fiind forma de relief opusă botului de
deal indicatorii de pantă sunt îndreptați către interior.
5. Pintenul (fig. 11.7.) este o formă de relief compusă, alcătuită dintr-un
bot de deal și un mamelon. Fiecare dintre cele două forme de relief este reprezentată
prin curbe de nivel deschise și respectiv închise, conform celor prezentate la fiecare
formă de relief componentă.

Fig. 11.7
Fig. 11.8

1. Çaua (fig. 11.8.) este, ca și pintenul, o formă de relief compusă alcătuită dintr-o
depresiune (vale) situată între două mameloane.

54
 Pe plan se prezintă prin două serii de curbe de nivel închise și alăturate cu două
vârfuri. Centrul șeii se numește gât, din el pornind în direcții opuse două sau mai multe văi.
2. Bazinul hidrografic de recepție sau colector (fig. 11.9.) este o
formă de relief complexă, alcatuită din mai multe văi care converg spre valea
principală reprezentând de fapt suprafața de teren de pe care se colectează apele
unui curs principal și ale afluenților săi.
Bazinul hidrografic se reprezintă pe plan prin mai multe văi, având următoarele linii
caracteristice: linia de separare a apelor (cumpăna apelor) care delimitează suprafața bazinului
hidrografic, talvegul principal, central sau colector și talveurile văilor afluente.

Fig. 11.9

11.3. PANTA

11.3.1. DEFINIȚIE ÇI MOD DE EXPRIMARE

Panta terenului se definește ca tangentă trigonometrică a unghiului format de linia

terenului cu orizontala, adică raportul dintre diferența de nivel (Z) și distanța orizontală (d)
dintre două puncte. Cel mai adesea se notează cu p sau cu l.
p =l = tg  = Z/d
Panta se poate exprima:
- în grade, deci prin valoarea unghiului de pantă  (ex = 5o34' sau p = 7g22s40cc);
- prin tangenta trigonometrică a unghiului de înclinare (de pantă).
Ca tangentă a unghiului de înclinare panta terenului se poate exprima în patru feluri:
- la unitate de exemplu: p = 0,03, ceea ce înseamnă că la distanța orizontală de 1 m
corespunde 0,03 m pe verticală adică, la o unitate (1 m) pe orizontală linia terenului urcă sau
coboară cu 0,03 ms;
- la suta de unitați (la suta de m) sau în procente exemplu 1,5 % adică, la distanța
orizontală de 100 m linia terenului coboară cu 1,5 m;
- la mia de unități (la mia de m) sau în promile exemplu: p = 3 ‰, deci la distanța
orizontală de 1000 m, linia terenului urcă sau coboară cu 3 m;
Ca fracție ordinară; exemplu p = 1/2 ceea ce înseamnă că la distanța orizontală egală
cu 2 m, terenul urcă sau coboară cu o unitate. Acest mod de exprimare se folosește în cazul
pantelor mari, de regulă la exprimarea înclinării taluzelor (la canale, diguri, terase etc.).

55
 11.3.2. CALCULUL PANTEI

Fiind cunoscute cotele punctelor A și B (Z A și ZB), precum și distanța orizontală (d)

dintre ele (fig. 11.10.), se poate calcula panta terenului fie de la A spre B (p AB) fie de la B spre
A (pBA):
ZB - ZA ZAB
pAB = =
d d
caz în care panta este pozitivă crescătoare sau urcătoare numit uneori și rampa, îndeosebi în
domeniul circulației rutiere;

ZA - ZB ZAB
pAB= =
d d
situație în care panta este negativă descrescătoare sau coborâtoare, doar aceasta fiind
denumită panta în domeniul amintit. În lucrările de îmbunătățiri funciare, unde se utilizează
foarte mult panta terenului, se folosește în ambele cazuri numai termenul de pantă.

Fig. 11.10

Considerăm că acest mod de utilizare a termenului este cel mai corect deoarece,
indiferent dacă urcă sau coboară panta terenului este prin definiție aceeași.
Panta la sută se calculează cu relația:
ZAB
p% =----------100
d

ZAB
p‰ =------------1000
d

Întrebări

1. Ce se înțelege prin relieful terenului?

2. Cum se realizează reprezentarea reliefului pe plan?
3. Clasificarea formelor de relief.
4. Cum se definește panta terenului?

56
 Rezumat

Prin relieful terenului se înțelege totalitatea neregularităților pe verticală de pe scoarța

terestră.
În cazul terenurilor cu maluri abrupte ca: râpe, piscuri, ravene etc. sau al celor care au
suferit anumite transformări artificiale: terase, diguri, canale etc., prezentarea reliefului
acestora se face prin semne convenționale adecvate, completate cu cote și indicatori de pantă.
Metoda reliefului curbelor de nivel este, în prezent, metoda cea mai utilizată pentru
reprezentarea reliefului terenului pe planuri și hărți topografice pentru că exprimă foarte
sugestiv orografia terenului, facilitând determinarea și interpretarea diverselor elemente ale
reliefului pe plan (altitudinea punctelor, panta, aria și volumul formelor de relief).
Panta terenului se definește ca tangentă trigonometrică a unghiului format de linia
terenului cu orizontala, adică raportul dintre diferența de nivel (Z) și distanța orizontală (d)
dintre două puncte. Cel mai adesea se notează cu p sau cu l.

57
 CAPITOLUL 12
PROBLEME DE CADASTRU FUNCIAR

În prezent cadastrul național este conceput ca un sistem informațional al tuturor

terenurilor și a bunurilor imobiliare indiferent de destinația lor și de proprietar, fiind constituit
din cadastrul general și cadastrele de specialitate care se obțin din datele cadastrului general.
Lucrările de cadastru funciar general se organizează pe teritorii administrativ -
cadastrale și cuprind un ansamblu de operațiuni cadastrale prin care se asigură identificarea,
delimitarea, măsurarea și evaluarea imobilelor funciare, ce sunt nominalizate pe teren și pe
planurile cadastrale.

12.1. SCOPUL ȘI OBIECTUL CADASTRULUI FUNCIAR GENERAL

Funcția cadastrului general ca sursă primară de date topo-cadastrale, presupune atât

efectuarea de măsurători pe teren, cât și evidențierea lor sub formă numerică s-au grafică în
registre și planuri cadastrale.

12.1.1. SCOPUL CADASTRULUI GENERAL

Prin introducerea cadastrului funciar general se realizează cunoașterea și furnizarea în

orice moment a datelor cadastrale cu privire la aspectul cantitativ, calitativ și juridic al
imobilelor din cuprinsul unui teritoriu cadastral. În Legea cadastrului și a plubicității
imobiliare din 1996 se definește cadastrul general ca fiind un sistem unitar și obligatoriu de
evidență tehnică, economică și juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea și
reprezentarea pe hărți și planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum și a celorlalte bunuri
imobile de pe întreg teritoriul țării indiferent de destinația lor și de proprietar.
Se menționează că entitățile de bază ale acestui sistem unitar sunt parcela, construcția
și proprietarul.
Pe lângă scopul principal menționat mai sus, cadastrul funciar general asigură și
cunoașterea următoarelor date informaționale:
- furnizează datele de sinteză cu privire la stadiul și evoluția fondului funciar;
- elaborează studii preliminare cu privire la sistematizarea teritorială, protecția
mediului și alte activități, ce urmează să fie realizate pe suprafețe mari de teren;
- identifică resursele financiare și furnizează datele necesare cu privire la actualizarea
hărților și planurilor cadastrale.

12.1.2. OBIECTUL CADASTRULUI GENERAL

Obiectul principal al cadastrului general îl formează imobilul, adică parcela cadastrală

cu sau fără construcții, proprietarul și situarea teritorial administrativă, la care, se urmărește
cunoașterea și inventarierea următoarelor date de bază:
- imobilul sau parcela cu sau fără construcții: suprafața, categoria de folosință a
terenului, destinația și calitatea terenului sau a construcției;
- proprietarul imobilului sau a parcelei, se indică după acte și după situația juridică cu
privire la calitatea în temeiul căreia deține imobilul;

58
 - situația teritorial administrativă a imobilului sau a parcelei care formează corpurile
de proprietate în limitele teritoriilor cadastrale comunale, orășenești și municipale, se
identifică cu ajutorul planurilor și registrelor cadastrale.
Realizarea unui sistem modern de cadastru general și de publicitate imobiliară
presupune efectuarea de noi măsurători geodezice și tipografice, pe baza cărora să se asigure
cartografierea exactă a teritoriilor cadastrale, înregistrarea imobilelor și a drepturilor de
proprietate într-un sistem de carte funciară la nivel național.
Lucrările de cadastru general sunt conduse și coordonate de către Oficiul Național de
Cadastru, Geodezie și Cartografie, care are în subordine directă o instituție centrală de
specialitate "Institutul de Cadastru, Geodezie și Cartografie" și instituțiile de profil la nivelul
fiecărui județ.
Sistemul de publicitate imobiliară îl reprezintă cartea funciară în care se înregistrează,
în mod oficial, descrierea imobilelor, drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri, precum și
drepturile personale, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu bunurile imobiliare.
Prin noile măsurători topo-cadastrale și de cartografiere a terenurilor, care urmează să
fie executate în următorii ani, se asigură baza de date necesare pentru introducerea cadastrului
în general și de publicitate imobiliară la nivel național.
Din punct de vedere al organizării administrative, teritoriul României, cu o suprafață
totală de 23 839 070 hectare, cuprinde un număr de 41 județe și municipiul București
(fig. 12.1.).

În componența celor 41 de județe sunt cuprinse: 67 teritorii municipale, 195 teritorii

orășenești și 2 686 teritorii comunale, iar în cadrul teritoriilor comunale se găsesc 13.343 sate.
Deci, realizarea cadastrului general implică 2.989 teritorii cadastrale care, la rândul lor, sunt
formate din cele două zone distincte: intravilanul ce reprezintă zona destinată construcțiilor și
extravilanul cu categoriile de terenuri agricole și neagricole.

59
 Structura modului de folosință a terenurilor indică o suprafață de 14,8 milioane
hectare terenuri agricole, ceea ce reprezintă aproximativ 62 % din suprafața totală a țării
noastre.

12.2. TERMENUL DE CADASTRU ȘI EVOLUȚIA LUCRĂRILOR DE

CADASTRU ÎN ROMÂNIA

În decursul timpului, cadastrul s-a perfecționat sub toate aspectele și a furnizat

informațiile necesare cu privire la situația momentană a imobilelor, sub aspect cantitativ și
calitativ, iar în Moldova în anul 1832, unde apare: "proiectul atingător de pravilele obștești și
hotărnicii", sub domnitorul Mihai Grigore Sturdza.
1. Etapa unificării sistemului cadastral (1919 - 1933). Această etapă a debutat cu
înființarea în anul 1919 a Casei Centrale de Cooperare și Împroprietărire a Sătenilor în cadrul
căreia funcționa și Direcția Cadastrului și a Lucrărilor Tehnice, cu sarcină principală de
măsurare și de întocmire a planurilor cadastrale. Lucrările executate în perioada 1919 - 1933
au cuprins în general, măsurarea și parcelarea terenurilor care au constituit obiectul
împroprietăririlor efectuate după primul război mondial.
2. Etapa începerii cadastrului general modern și a unificării cărților funciare (1933 -
1955). Prin Legea nr. 23/1933 s-au pus bazele modului de organizare și realizare a lucrărilor
de cadastru general și a cărților funciare, în teritoriile fără lucrări de acest fel și de completare
a celor din zonele unde au mai fost executate în anii anteriori.
În acest scop s-a conceput realizarea unei rețele geodezice unitare, precum și a
planurilor și registrelor cadastrale în sistem unitar.
La început s-au executat lucrări cadastrale în Muntenia și Dobrogea, apoi în Moldova
și Oltenia concomitent cu actualizarea celor executate în Bucovina, Transilvania și Banat.
Din anul 1937 s-a trecut și la introducerea cărților funciare, pe baza datelor rezultate
din cadastru funciar general. Dintre lucrările executate în această perioadă se exemplifică cele
realizate între anii 1933 - 1941, în județul Ilfov, pe o suprafață de 386.000 hectare.
Intervalul de timp 1944 - 1955 înregistrează o stagnare a lucrărilor de cadastru, fiind
determinat pe de o parte de executarea măsurătorilor și parcelărilor de terenuri pentru
împroprietărirea țăranilor, iar pe de altă parte, de nefinanțarea instituției cadastrului și cărților
funciare.
3. Etapa sistemelor de evidentă funciară și de cadastru funciar (1955 - 1990).
Incepând cu anul 1955 s-a trecut la organizarea și executarea "evidenței funciare", prin care
s-a urmărit comasarea terenurilor agricole, în perioada de colectivizare a agriculturii.
Planurile topografice necesare s-au executat la scara 1:10.000 pe o suprafață de circa
13 milioane de hectare, prin metode fotogrammetrice. Din această perioadă se menționează
Decretul nr. 305/1972 cu privire la modul de executare a lucrărilor geodezice, topo-
fotogrammetrice și cartografice, precum și folosirea lor în activitatea de cadastru funciar.
Prin Legea nr. 59/1974, s-a trecut la întocmirea balanței anuale a fondului funciar, care
a fost orientat cu prioritate spre patrimoniul agriculturii de stat și cooperatiste. Dintre
documentațiie cartografice întocmite începând cu anul 1965, se menționează, întocmirea și
elaborarea planului topografic de bază, la scările 1:5.000 și 1:2.000.
4. Etapa aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991 (1991 - 1996). Începând cu anul
1991 s-a trecut la executarea lucrărilor de punere în posesie și de acordare a titlurilor de
proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, ce a cuprins o suprafață de circa 8 milioane hectare și
care a făcut obiectul constituirii și reconstituirii drepturilor de proprietate.

60
 Prin realizarea noilor parcelări de suprafețe s-au modificat vechile contururi de
parcelare, fapt ce impune întocmirea unor noi planuri cadastrale la scară 1:2000 pentru
extravilane și 1:1000 sau 1:500 pentru localități.
5. Etapa realizării cadastrului general și a publicității imobiliare (Legea nr. 7/1996).
În etapa actuală se preconizează materializarea prevederilor din Legea nr. 7/1996 cu privire la
introducerea cadastrului general modern și a publicității imobiliare, în conformitate cu
cerințele drepturilor legale de proprietate.
Dintre obiectivele mai importante ale componentei cadastru, se precizează folosirea
următoarelor scări de cartografiere: 1:1.000, pentru zonele urbane; 1:2.000, pentru așezările
rurale și zonele cu parcele foarte mici; 1:5.000, pentru suprafețele agricole mari și 1:10.000,
pentru zone cu păduri și munți.
Proiectul de realizare a componentei cadastru urmează să acopere o cartografiere
topografică de circa 1150 km2 de suprafață urbană, 4400 km2 de așezări rurale și 30000 km2
cu suprafețe agricole.
Prin componenta publicitate imobiliară, care urmează să fie implementată de
Ministerul de Justiție, se asigură consolidarea drepturilor de proprietate imobiliară și
facilitarea transferului de pământ și proprietate.
În acest scop, se prevede la art. 68 al Legii nr. 7/1996 c: "în termen de 90 zile de la
data definitivării lucrărilor de cadastru pe un teritoriu administrativ să fie transmise birourilor
de carte funciare ale judecătoriilor evidența privind partidele cadastrale ale tuturor
proprietarilor, în vederea întocmirii cărților funciare ale imobilelor".

12.3. PĂRȚILE COMPONENTE ALE CADASTRULUI GENERAL

În baza celor trei funcții pe care le îndeplinește cadastrul general, ca sistem unitar, se
evidențiază și cele trei părți componente: tehnică, economică și juridică, ce se completează
reciproc și care comportă efectuarea tuturor operațiunilor necesare pentru finalizarea
documentațiilor cadastrale.

12.3.1. PARTEA TEHNICĂ

Partea sau funcția tehnică a cadastrului general, se realizează prin determinarea, pe

bază de măsurători geodezice, topografice și fotogrammetrice a poziției, configurației și
mărimii suprafețelor terenurilor pe destinații, categorii de folosință și proprietari, precum și
ale construcțiilor. Deci, partea tehnică, cuprinde toate operațiunile cadastrale necesare pentru
realizarea planurilor cadastrale.
Se precizează că, unele din operațiile tehnice ale cadastrului general sunt comune și
altor activități, din care, se exemplifică: rețelele de sprijin ale ridicărilor planimetrice și de
nivelment, planurile topografice de bază, planurile topografice urbane, iar altele sunt proprii
numai lucrărilor de cadastru.
Realizarea funcției tehnice a cadastrului, se finalizează prin întocmirea registrului
cadastral, a planurilor cadastrale la scările 1:500; 1:1000; 1:2000; 1:5000 și 1:10000 și a
hărților cadastrale la scările 1:25000 pentru comune și 1:50000 pentru județe.

61
 12.3.2. PARTEA ECONOMICĂ

Prin funcția economică a cadastrului general se evidențiază valoarea bunurilor

imobiliare prin categoria, destinația și folosința lor, în vederea stabilirii în mod echitabil a
impozitelor și taxelor asupra imobilelor.
În cazul terenurilor agricole, valoarea economică se stabilește în funcție de bonitarea
cadastrală, prin care se determină:
- gradul de fertilitate sau clasa de calitate a terenurilor agricole pe parcele cadastrale,
pornindu-se de la studiile de cartare pedologică și de cartare agrochimică a solurilor;
- evidențierea terenurilor amenajate cu lucrări de irigații, desecări, drenaje și de
combatere a eroziunii solului;
- estimarea venitului net cadastral la unitatea de suprafață.
Pentru bonitarea construcțiilor, se folosesc o serie de date cu privire la structura de
rezistență a construcțiilor, a materialelor de construcții folosite, a destinației construcției și
altele.
În vederea întocmirii bonitării cadastrale a terenurilor agricole și a construcțiilor,
trebuie să fie elaborate, într-un sistem unitar, normele tehnice de conținut ale acestor lucrări,
de către ministerele de specialitate.

12.3.3. PARTEA JURIDICĂ

Funcția juridică a cadastrului general se realizează prin corespondența biunivocă

dintre imobil și proprietarul sau posesorul acestuia prin publicitatea imobiliară.
Această parte a cadastrului de natură juridică, se rezolvă, în timpul executării
lucrărilor de cadastru pe teren, prin stabilirea posesorului de fapt al imobilului la data
introducerii cadastrului general și nu de drept. Deci, din cele menționate mai sus, rezultă că,
persoanele fizice sunt înscrise în registrele cadastrale în calitate de posesori, care fructifică
imobilul și care au sau nu și dreptul real de proprietate.
Raportul juridic în care se găsește deținătorul de fapt față de imobilul înscris în
cadastru se stabilește, în mod oficial, numai prin sistemul de publicitate imobiliară, care este
reprezentat de cartea funciară.
În prezent, cele două activități - cadastrul general și cărțile funciare - sunt îndeplinite
de instituția cadastrului și respectiv de judecătoriile teritoriale.

12.4. CLASIFICAREA FONDULUI FUNCIAR

Fondul funciar al României este constituit din: terenurile de orice fel, indiferent de
destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte (art. 1, Legea nr.18/1991). Pe lângă definirea noțiunii de fond funciar, se reglementează
în temeiul aceleiași Legi nr. 18/1991 și principalele grupe de terenuri după modul de
folosință, care la rândul lor cuprind o serie de categorii de folosință.

12.4.1. CLASIFICAREA FONDULUI FUNCIAR DUPĂ DESTINAȚIA

TERENURILOR

Cunoașterea și planificarea modului de folosință al fondului funciar se poate realiza

numai pe baza sistemului informațional al cadastrului general. În acest scop, s-a elaborat
sistemul de clasificare al fondului funciar după destinația și utilizarea concretă a terenurilor,

62
precum și după necesitățile cadastrului de înregistrare ordonată a datelor primare, care
cuprinde cinci grupe de terenuri.

12.4.1.1. Terenuri cu destinație agricolă. În această grupă sunt incluse toate terenurile
ce servesc direct și nemijlocit în procesul tehnologic al producției agricole și care formează
fondul funciar agricol, fiind alcătuite din două subgrupe, și anume:
1. Terenuri agricole productive: arabil, vii și pepiniere viticole, livezi și pepiniere
pomicole, plantații de hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii și răsadnițe, la care se adaugă
și terenurile cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice și pășunile
împădurite.
2. Terenuri agricole ocupate cu: construcții și instalații agrozootehnice, amenajări
piscicole, amenajări de îmbunătățiri funciare, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă,
platforme și spații de depozitare a producției agricole, în care se includ și terenurile
neproductive, care pot fi amenajate și utilizate pentru producția agricolă.
Din enumerarea celor două subgrupe de folosințe ale terenurilor cu destinație agricolă
rezultă modul de utilizare al pământului, pe de o parte, ca principal mijloc de producție și
obiect al muncii în agricultură, iar pe de altă parte, ca loc de amplasare în spațiu a diferitelor
construcții, instalații și amenajări.
În sistemul informațional de date primare al cadastrului general se prezintă sub aspect
cantitativ, parcela de teren agricol, cu suprafața, categoria de folosință și posesorul, iar din
punct de vedere al aspectului economic, se exprimă clasa de calitate a solului și venitul net
cadastral. Din datele cadastrului general ce reprezintă o lucrare sintetic se extrag datele
cadastrului agricol, care este o lucrare analitică.
Deci, cadastrul agricol se organizează pentru terenurile cu destinație agricolă și
cuprinde pe lângă informațiile cadastrului general și o serie de date suplimentare de amănunt,
strict necesare cerințelor procesului de producție agricolă.

12.4.1.2. Terenuri cu destinație forestieră. Pădurile și terenurile afectate împăduririi

sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare forestieră și care constituie
proprietate de stat sau proprietate particulară formează fondul funciar forestier. În grupa
terenurilor cu destinație forestieră se includ următoarele două subgrupe:
1. terenuri forestiere productive: păduri și terenuri destinate împăduririlor, la care se
adaugă și terenurile pentru pepiniere silvice și administrație silvică;
2. terenuri forestiere neproductive: stâncării, abrupturi, râpe, ravene și torenți, care
sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
Pădurile și terenurile cu utilizare forestieră sunt înregistrate atât în datele cadastrului
general, cât și în cadastrul forestier, care se organizează pe ocoale silvice.
La rândul lor, ocoalele silvice se subîmpart în unități de producție, parcele forestiere și
unități amenajistice sau subparcele formate din suprafețe de pădure de aceeași esență și vârstă.

12.4.1.3. Terenuri aflate permanent sub ape. Fondul de terenuri ocupate cu ape este
reprezentat de apele curgătoare: fluvii, râuri și pâraie și de apele stătătoare: bălți, lacuri și
marea teritorială. Aceste terenuri aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale
cursurilor de ape, cuvetele lacurilor și nivelele maxime de retenție, fundul apelor maritime
interioare și al mării teritoriale.

63
 În lucrările de cadastru general se identifică terenurile ocupate cu ape și se reprezintă
pe planurile și hărțile cadastrale, prin limitele lor, în conformitate cu reglementările de
folosire și protecție a apelor.
Dintre datele primare ale cadastrului general se menționează: numărul topografic,
denumirea cursului de apă sau a lacului, suprafața ocupată cu apă, titularul dreptului de
administrare operativă. Cadastrul apelor cuprinde o serie de informații referitoare la
caracteristicile naturale ale cursurilor de apă, la lucrările de stăpânire, folosire și protecție a
calității apelor și altele.

12.4.1.4. Terenuri cu construcții. Terenurile cu construcții sunt formate din: terenurile

din intravilan aferente localităților urbane și rurale pe care sunt amplasate construcțiile, alte
amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și forestiere. Regimul juridic al
terenurilor cu construcții din intravilan se diferențiază, în funcție de destinația construcțiilor
pentru locuințe, activități social-culturale, administrație, industrie.
Cadastrul imobiliar - edilitar al terenurilor cu construcții din intravilan se execută, în
mod obișnuit, concomitent cu cadastrul general, în aceleași condiții tehnice și de către
aceleași organe de specialitate.
Pe lângă inventarierea imobilelor și a rețelelor edilitare din localități, se efectuează
evaluarea economică și se introduce sistemul de publicitate a cărții funciare.

12.4.1.5. Terenuri cu destinație specială. În categoria terenurilor cu destinație specială

s-au inclus:
- terenuri folosite pentru transporturi rutiere, feroviare, navale și aeriene, cu
construcțiile și instalațiile aferente;
- terenuri cu construcții și instalații hidrotehnice, termice, de transport al energiei
electrice și gazelor naturale, de telecomunicații;
- terenuri aferente exploatărilor miniere și petroliere, cariere și halde de orice fel;
- terenuri rezervate nevoilor de apărare;
- rezervațiile naturale, plajele, monumente ale naturii, ansamblurile și siturile
arheologice și istorice și altele.
Pentru aceste terenuri se organizează diferite sisteme de evidență, din care se
menționează, în primul rând, cadastrul terenurilor destinate căilor ferate, care cuprinde
suprafețele ocupate de linii, stații, cantoane, remize de serviciu, ateliere și altele, precum și
zonele de protecție a liniilor. În mod asemănător, se poate organiza și cadastrul terenurilor
destinate drumurilor rutiere. Se precizează că aceste terenuri cu destinație specială sunt
reprezentate grafic pe planuri și hărți cadastrale, prin conturul respectiv și evidențiate scriptic
în cadastre și cărți funciare speciale.

12.4.2. CATEGORIILE DE FOLOSINȚĂ ALE TERENURILOR

În funcție de destinația terenurilor ce compun fondul funciar și care s-a prezentat în

paragraful anterior, se disting un număr de 10 categorii generale de folosințe agricole și
neagricole a terenurilor, ce se divizează, la rândul lor, într-un număr de 65 de subcategorii de
folosințe agricole și neagricole.

64
 12.4.2.1. Categoriile și subcategoriile de folosințe agricole. Categoria și subcategoria
de folosință a terenurilor agricole a fost determinată de modul de utilizare a lor de către
posesorul terenului care de-a lungul timpului s-a modificat și diversificat, funcție de cerințele
pieței față de produsele agricole.
Pentru sistemul informațional al cadastrului se utilizează un simbol, care are și un rol
de cod pentru identificarea categoriilor și respectiv, a subcategoriilor de folosință, ce se
înscrie în registrul cadastral și se folosește la prelucrarea electronică a datelor primare.
În grupa folosințelor agricole se deosebesc cinci categorii generale și 25 subcategorii
de folosință.
1. Arabil (A). Prin terenuri arabile se definesc suprafețele de teren ce se ară în fiecare
an sau o dată la 2 - 6 ani, fiind cultivate cu plante anuale sau perene: cereale, leguminoase
pentru boabe, plante tehnice și industriale, plante medicinale și aromate, plante furajere,
legume, flori și altele. În categoria de folosință arabilă sunt incluse opt subcategorii, cu
următoarele simboluri: arabil propriu-zis (A); pajiști cultivate (AP); grădini de legume (AG);
orezării (AO); sere (AS); solarii și răsadnițe (ASO); căpșunării (AC) și alte culturi perene
(AD).
2. Pășuni (P). Sunt terenuri înierbate sau înțelenite, în mod natural sau artificial, prin
reînsămânțări la un interval de 15 - 20 ani, fiind folosite pentru pășunatul animalelor.
Subcategoriile de folosință a pășunilor și simbolurile respective sunt: pășuni curate (P); pășuni
împădurite (PP); pășuni cu pomi fructiferi (PL); pășuni cu tufărișuri și mărăcinișuri (PT).
3. Fânețe (F). Reprezintă suprafețe de teren înierbate sau înțelenite în mod natural sau
artificial, prin reînsămânțări și reînsămânțări, ce se exploatează cosirea ierbii. În cadrul
fânețelor se consideră următoarele subcategorii de folosință: fânețe curate (F); fânețe
împădurite (FP); fânețe cu pomi fructiferi (FL) și fânețe cu tufărișuri și mărăcinișuri (FT).
4. Vii și hamei (V). În categoria de folosință vie sunt incluse terenurile plantate cu vii
nobile și hibride, cu următoarele subcategorii de folosință: vii nobile (VN); vii hibride (VH);
pepiniere viticole (VP) și plantații de hamei (VHA).
5. Livezi (L). Livezile cuprind terenurile plantate cu pomi și arbuști fructiferi, în care
se diferențiază următoarele subcategorii de folosință: livezi pure clasice (L); livezi pure
intensive și superintensive (LI); plantată de arbuști fructiferi (LF); pepiniere pomicole (LP) și
plantații de duzi (LD).

12.4.2.2. Categoriile și subcategoriile de folosințe neagricole. În grupa folosințelor

neagricole, se disting, din punctul de vedere al utilizării lor, cinci categorii generale și un
număr de 40 de subcategorii de folosință.
1. Păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră (PD). Pădurile sunt terenurile acoperite
cu arbori și arbuști forestieri, fiind destinate producerii de material lemnos sau protecției
solului, în care se includ 5 subcategorii de folosință.
2. Terenuri cu ape (H). Sunt terenurile acoperite permanent cu ape, precum și cele
acoperite temporar cu apă și care după retragerea lor nu se cultivă agricol, fiind diferențiate 7
subcategorii de folosință.
3. Drumuri și căi ferate (D). În categoria de folosință a drumurilor și căilor ferate sunt
cuprinse terenurile destinate transporturilor terestre: autostrăzi, drumuri naționale, drumuri
județene, drumuri comunale, străzi și ulițe, drumuri tehnologice de exploatare agricolă, silvică
sau industrială, drumuri și poteci turistice, căi ferate, ceea ce reprezintă un număr de 8
subcategorii de folosință.
4. Terenuri cu construcții, curți și alte folosințe (C). Sunt terenurile acoperite de
construcții cu diverse utilizări, în scopuri social-culturale, de administrație, industriale, cu
destinații speciale și de altă natură.

65
 În cadrul acestei categorii de folosință s-au detaliat un număr de 13 subcategorii, ce
sunt folosite în lucrările de cadastru general și, în special, imobiliar-edilitar.
5. Terenuri neproductive (N). În această categorie de folosință se includ toate
suprafețele de teren care nu produc venit cadastral și nu se pot transforma în terenuri agricole
productive prin diferite amenajări, în condiții de eficientă economică, datorită unor procese de
degradare excesivă. Dintre subcategoriile de folosință, cu caracter; neproductiv, se citează:
nisipuri zburătoare; bolovănișuri, stâncării și pietrișuri; râpe, ravene și torenți; sărături cu
crustă; halde și altele.
Pe lângă cele 65 de subcategorii de folosință agricolă și neagricolă menționate mai sus
este posibil să fie detaliate, în funcție de cerințele cadastrului de specialitate și alte
subcategorii de folosință, dar cu păstrarea simbolurilor oficiale, la care se vor adăuga notațiile
de detaliere necesare.

12.5. SISTEME DE CADASTRU DE SPECIALITATE

Pe baza datelor primare ale cadastrului general cu privire la suprafață, categorie de

folosință și proprietar se organizează și subsisteme de evidență și inventariere sistematică a
bunurilor imobile sub aspect tehnic și economic, din diferite domenii de activitate, care
constituie un cadastru de specialitate. Aceste subsisteme de evidentă de tip cadastral sunt
reglementate în temeiul Legii nr. 7I1996, prin următorul mod de organizare: "în funcție de
interesele generale ale statului și cerințele specifice ale agenților economici, care dețin în
administrare sau în proprietate suprafețe de teren, ministerele, instituțiile centrale de stat și
regiile autonome organizează cadastru de specialitate în domeniile: agricol, forestier, ape,
urbanism, minier, transporturi rutiere, feroviare, navale și aeriene, terenuri cu destinație
specială și altele.

12.5.1. CADASTRUL AGRICOL

Se organizează în vederea furnizării datelor cu privire la partea calitativă și cantitativă

a terenurilor agricole, pe categorii de folosință, posesori și clase de bonitare cadastrală. Din
punct de vedere al suprafeței teritoriale, cadastrul agricol se execută în funcție de cerințele
beneficiarului, pe zone agricole specifice, bazine pomicole, podgorii, sisteme
hidroameliorative și altele. Totodată, se face precizarea că datele cadastrului agricol sunt
valabile numai pentru beneficiarul și executantul acestor lucrări, nefiind folosite și de
autoritățile administrativ - teritoriale și de stat, care utilizează, în mod oficial, numai datele
cadastrului general.
Cadastrul agricol se întocmește pe fișe speciale, care conțin date primare din cadastrul
general, cu referire la: numele și prenumele posesorului denumirea lanului, numărul cadastral,
categoria de folosință, suprafața, clasa de calitate, venitul net cadastral și alte informații
speciale agricole.
Dintre informațiile agricole referitoare la condițiile climatice, pedologice, îmbunătățiri
funciare, agrotehnice și economice, se evidentiază:
- clima, cu toate elementele fișei climatologice a zonei;
- relieful terenului, redat prin pantă și expoziție;
- solul: denumirea unității de sol, roca mamă, grosimea orizontului arabil, textura,
structura, adâncimea și natura apei freatice, reacția chimică, aprovizionarea în elemente
nutritive, gradul de favorabilitate pentru principalele culturi;
- amenajări de îmbunătățiri funciare: irigații, desecări, drenaje, combaterea eroziunii
solului și altele;

66
 - agrotehnica: fertilizarea și natura îngrășmintelor, doze optime și doze aplicate,
amendarea necesară și aplicată, tasarea și rezistența la arat, asolamentul și rotația culturilor;
- aspecte economice: accesibilitatea în zonă, starea drumurilor și distanța de transport,
producția medie la principalele culturi, cheltuieli de producție, producția netă sau venitul
social și valoarea de randament.
În funcție de informațiile menționate mai sus, cadastrul agricol realizează o detaliere a
patrimoniului funciar sub forma unor studii de sinteză sub aspect cantitativ și calitativ, din
care, se exemplifică următoarele aspecte semnificative:
- terenuri în pantă, cu diferite grade de mecanizare a lucrărilor agricole: fără restricții;
cu panta sub 5 %; cu restricții minime, cu panta de 5 - 10 %; cu restricții mari, cu panta de 10
- 20 %; cu restricții foarte mari, cu panta de 20 - 35 %; greu mecanizabile, cu panta de 35 - 50
% și nemecanizabile, cu pante mai mari de 50 %;
- terenuri degradate: cu exces permanent de apă, sărăturoase, nisipoase, cu eroziune de
suprafață și cu/sau eroziune de adâncime, cu alunecări și prăbușiri, cu pietre, bolovani, stânci
și degradări artificiale provenite din diferite surse;
- categorii de terenuri amenajate prin lucrări de îmbunătățiri funciare și randamentul
acestor lucrări, în scop cadastral.
Pentru reprezentarea grafică a datelor cadastrului agricol se întocmesc planuri
topografice destinate cadastrului agricol, la scări mai mari decât cele folosite - în același
teritoriu - la cadastrul general. De exemplu, pentru planul la scară 1: 5000, folosit în cadastrul
general, se utilizează scara 1: 2000, în cazul cadastrului agricol sau pentru scara 1: 2000 a
cadastrului general se folosește scara 1:1000. În vederea evidențierii corecte a elementelor
informaționale ale cadastrului agricol se cere racordarea planurilor cadastrale agricole cu
planurile cadastrului general și completarea conținutului lor cu relieful terenului prin metoda
curbelor de nivel.
Datele referitoare la studiile pedologice necesare părții economice a cadastrului
agricol se actualizează odată la 10 ani, iar cele agrochimice - din 4 în 4 ani. În condițiile
terenurilor cu amenajări de îmbunătățiri funciare sau a celor cu procese de degradare și de
poluare a solului, actualizarea studiilor se poate face ori de căte ori este cazul.

12.5.2. CADASTRUL FORESTIER

Datele de bază ale cadastrului forestier se evidențiază pe planurile topografice la

scările 1:5000 și 1:10000 ale cadastrului general, pe care se numerotează: unitățile de
producție silvice cu cifre romane, parcelele cu cifre arabe și unitățile amenajistice cu litere
mici. Exemplu: U.P.III.5e -unitatea de producție III, parcela 5 și unitatea amenajistică "e".
Parte tehnică sau cantitativă a cadastrului forestier conține informații cu privire la:
formarea și numerotarea parcelelor; delimitarea parcelelor; delimitarea fondului forestier;
evidența pe trupuri de pădure; evidența mișcărilor suprafețelor din fondul forestier; situația
suprafețelor pe grupe funcționale și categorii de folosință.
Partea economică a cadastrului forestier se stabilește în funcție de informațiile
referitoare la: climă, relief și expoziție, sol, ape freatice și altele, pe baza cărora se apreciază
capacitatea de producție pe parcele, esențe lemnoase și vârste, sub formă de masă lemnoasă.
Cadastrul forestier se întocmește, în mod oficial, pe ocoale silvice neținându-se seama
de unitățile teritorial - administrative ale lucrărilor de cadastru general, ceea ce implică, o
serie de inconveniențe cu privire la racordarea datelor din cadastrul general cu cele din
cadastrul forestier. Deoarece actualizarea amenajamentelor silvice se face din 10 în 10 ani,
rezultă în mod implicit aceeași rată de actualizare și a cadastrului forestier.

67
 12.5.3. CADASTRUL APELOR

Constituie un subsistem de inventariere primară și de ordonare sistemetică a

caracteristicilor morfometrice și hidrologice ale cursurilor de apă, precum și ale obiectivelor
amenajate pe cursurile de apă.
Acest cadastru s-a organizat, începând cu anul 1958 și a cuprins inventarierea necesară
pentru elaborarea studiilor de amenajare complexă a bazinelor hidrografice.
Cadastrul apelor cuprinde următoarele două faze principale:
1. Inventarierea primară, în care se realizează delimitarea albiilor minore ale cursurilor
de apă, a cuvetelor lacurilor și bălților, după care, se culeg informații cu privire la:
- caracteristicele naturale ale albiilor, lacurilor și bălților: degradarea lor, procese de
eroziune de mal, de colmatare și altele;
- lucrări hidrotehnice de combatere a efectului dăunător al apelor: regularizări de albii,
îndiguiri și altele;
- folosința apei: alimentări cu apă potabilă, surse de apă pentru folosirea lor în irigații;
- protecția calității apelor: stații de epurare, canalizări de ape menajere și industriale.
Lucrările cadastrale de specialitate, menționate mai sus, se execută pe bazine
hidrografice și se nominalizează, pe fișe cadastrale numerotate de la izvor spre vărsare și pe
hărți la scara 1: 25000.
2. Întreținerea cadastrală se referă la ținerea la zi a inventarierilor primare, care se
referă la înregistrarea obiectivelor noi și a eventualelor modificări survenite. Aceste informații
sunt sintetizate pe hărți la scara 1:100000 și grupate pe obiective cadastrale.
Sistemul actual de evidență al cadastrului apelor cuprinde în prezent următoarele două
volume de sinteză, și anume:
 Volumul 1, cu datele morfo-hidrologice, caracterizări, grafice, analize și sinteze pe
unități hidrografice mari și cu indexul alfabetic al cursurilor de ape, codul folosit și foaia de
hartă.
 Volumul 2, cuprinde 130 de planșe ale hărților hidrografice la scara 1:100000, cu
toate datele morfologice, topografice și hidrografice pentru 5000 cursuri de apă și 10000
bazine hidrografice, dintr-o rețea cu lungimea de circa 67000 km.

12.5.4. CADASTRUL IMOBILIAR EDILITAR

Din punct de vedere teritorial, cadastrul imobiliar edilitar se efectuează pe localități,

reprezentate de municipii, orașe, comune și sate. Scopul principal al cadastrului imobiliar
edilitar constă în inventarierea tuturor imobilelor din localități și a rețelelor tehnice subterane
și supraterane de alimentare cu apă, canalizare, de termoficare, gaze naturale, electrice,
telefonice și altele. Totodată, în cadrul inventarierii sunt cuprinse: căile de rulare a mijloacelor
de transport electrice, construcțiile la suprafață de identificare a rețelelor subterane,
transformatoarele electrice, stațiile de pompare și de punere sub presiune, precum și alte
construcții și instalații de interes public. Pentru realizarea scopului propus, cadastrul imobiliar
edilitar se sprijină pe datele și documentele cadastrului general din localități.
Sub aspect calitativ, se întocmește fișa tehnică a imobilului, care cuprinde toate datele
necesare cu privire la indicii de cartare ai fiecărei construcții. Datele cadastrului imobiliar-
edilitar sunt evidențiate în registrul cadastral și reprezentate pe planuri cadastrale, derivate din
planul cadastral general, la scările 1:500 și 1:1000.

68
 12.5.5. CADASTRUL TERENURILOR CU DESTINAȚIE SPECIALĂ

În cadrul acestui subsistem de evidentă și inventariere a bunurilor imobile se

consideră, mai întâi, căile de comunicații terestre (drumuri și căi ferate), ce se desfășoară sub
forma unor fâșii înguste și întinse ca lungime, în al doilea rând, se consideră suprafețele de
teren izolate și răspândite printre alte terenuri agricole sau neagricole, din care, se
exemplifică: exploatările miniere și petroliere, zone industriale, zone naturale protejate, zone
cu calamnități naturale și altele.
Aceste terenuri sunt situate, în mod obișnuit, pe unul sau mai multe teritorii
administrativ-cadastrale și răspândite printre alte terenuri cu diferite categorii de folosință.
Pentru terenurile cu destinație specială, se poate organiza de către titularii respectivi
un sistem propriu de inventariere și întreținere cadastrală a acestor terenuri, din care , se poate
exemplifica: cadastrul drumurilor; cadastrul căilor ferate; cadastrul minier și altele.
În acest sens, se precizează, că datele obținute în urma executării cadastrului pe
terenurile cu destinație specială, trebuie să fie puse și la dispoziția cadastrului general.

12.6. ÎNTOCMIREA ȘI CONȚINUTUL PLANURILOR CADASTRALE

Planul cadastral este un document tehnic de bază al cadastrului, care conține

reprezentarea grafică la scările 1:500; 1:1000; 1:2000; 1:5000 și 1:10000 a tuturor parcelelor,
cu toate datele și codurile cadastrale ale acestora, dintr-un teritoriu administrativ.

12.6.1. CONȚINUTUL PLANURILOR CADASTRALE

Planurile cadastrale rezultă în urma echipării planurilor topocadastrale cu datele și

codurile specifice cadastrului general funciar.
1. Elemente de hotărnicie. În funcție de importanța hotarelor, sub aspect cadastral se
disting următoarele categorii de hotar:
- hotare teritoriale administrativ cadastral (comună, oraș, municipiu), cu numerele
punctelor de hotar actualizate;
- hotare ale intravilanelor din teritoriul cadastral;
- hotare ale terenurilor cu diferite destinații și folosințe: exploatări agricole, ocoale
silvice, rețele de transporturi, gospodărirea apelor, exploatații miniere și altele;
- hotare ale corpurilor de proprietate, ce aparțin persoanelor fizice cu parcele
subînscrise pe categorii de folosință.
Elementele de hotărnicie se reprezintă prin formă și dimensiunile prevăzute în atlasul
de semne convenționale, în funcție de scara la care se întocmește planul cadastral.
2. Categoriile și subcategoriile de folosință ale terenurilor. Categoriile de folosință se
reprezinsă pe planurile cadastrale la scările 1:2000, 1:5000 și 1:10000, prin limitele
respective, când suprafața lor depășește pe plan 25 mm2. Simbolurile de identificare a
categoriilor și subcategoriilor de folosință a terenurilor la nivelul fiecărei parcele, se înscriu în
centrul de greutate al fiecărei folosințe, conform atlasului de semne convenționale.
3. Inscripții ale planului cadastral. După definitivarea planului cadastral din punct de
vedere al conținutului, se trece la completarea lui, prin elementele specifice ale diferitelor
inscripții, după cum urmează:
- numerotarea cadastrală a tarlalelor (cvartalelor), a parcelelor și a corpurilor de
proprietate;
- înscrierea datelor de identificare a proprietarilor;

69
 - înscrierea elementelor de toponimie: localități, ape, păduri,câmpii, forme principale
de relief și altele;
- denumirea teritoriilor administrative vecine;
- înscrierea datelor de executare a lucrărilor de cadastru și, respectiv, de introducere
sau aducere la zi a cadastrului general funciar;
- întocmirea schemei de dispunere a foilor de plan care pe lângă nomenclatura
trapezului, va cuprinde și numerotarea foilor, conform ordinii de asamblare a lor, din cadrul
teritoriului cadastral.
Pe lângă editarea planurilor cadastrale pe foi de plan (trapeze) la una din scările de
bază 1:1000; 1:2000; 1:5000 și 1:10â 000, se întocmește la o scară imediat inferioară scării
planului cadastral original, un plan sau o hartă de ansamblu. Acest plan de ansamblu sau hărți
cuprinde întreg teritoriul administrativ, în cel mult 4 foi și se redactează la scările 1:10000;
1:25000 sau 1:50000,G prin micșorarea corespunzătoare a foilor planului cadastral. În cazul
planurilor sau hărților de ansamblu se efectuează o selectare și o generalizare a elementelor de
conținut ale planurilor cadastrale de bază.

12.7. ÎNTOCMIREA REGISTRELOR CADASTRALE

În baza operațiunii de calcul a suprafețelor prin mijloace clasice sau de prelucrare

automată pe teritorii administrativ-cadastrale și a definitivării fișei elementelor cadastrale, se
trece la întocmirea registrelor cadastrale, care trebuie să aibă un conținut unitar.
Registrele cadastrale reprezintă documentația de bază a lucrărilor de cadastru general
funciar, în care se înscriu datele tehnice, economice și juridice pentru fiecare parcelă, fiind
întocmite la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor.
În Legea de organizare a cadastului general și a publicității imobiliare sunt menționate
tipurile de registre cadastrale:

12.7.1. REGISTRUL CADASTRAL AL PARCELELOR

Acest document realizează centralizarea datelor de ordin cantitativ, calitativ și juridic

asupra fiecărui imobil, din cuprinsul unui teritoriu administrativ, din care se prezintă:
1. numărul cadastral sau topografic al parcelei;
2. numărul cadastral al tarlalei sau al cvartalului;
3. numărul foii de plan pe care este situată parcela;
4-5. numele și prenumele posesorului sau denumirea persoanei juridice, domiciliul sau
sediul posesorului și situația juridică;
6-18. suprafața parcelelor pe categorii de folosințe agricole: arabilă, pășuni, fânețe, vii,
livezi, total agricol și categorii de folosințe neagricole: păduri, ape și stuf, drumuri,
construcții, neproductiv, total neagricol și total general;
19-20. denumirea subcategoriei de folosință și caracteristicile categoriei de folosință.
21. clasa de calitate și venitul net cadastral se obține din lucrările de bonitare a
terenurilor agricole;
22. numărul partidei cadastrale se extrage din indexul alfabetic al posesorilor;
23. observații cu privire la operațiile de actualizare a lucrărilor de cadastru general.
Înscrierea datelor în registrul cadastral al parcelelor se face mai întâi în partea I
(volumul I), care cuprinde toate parcelele din extravilan, în ordinea numerotării cadastrale a
tarlalelor și parcelelor.

70
 În partea a II-a (volumul II), se înscriu toate parcelele din fiecare intravilan, în ordinea
numerotării cadastrale, începând cu satul de reședință al comunei.
Registrul cadastral al parcelelor (volumul I și II), se completează în ordinea crescândă
a numerelor cadastrale ale parcelelor din extravilan și intravilan, după care, se finalizează
printr-o serie de recapitulații și totaluri, cu rol de verificare a modului de calcul și de
centralizare a datelor primare ale cadastrului general funciar.

12.7.2. REGISTRUL CADASTRAL AL PROPRIETARILOR

Se întocmește în baza datelor înscrise în registrul cadastral al parcelelor, din care se va

extrage pentru fiecare proprietar de teren toate parcelele deținute de acesta, cu toate
informațiile cadastrale. Registrul cadastral al proprietarilor, ce poartă și denumirea de "foaie
cadastrală", se întocmește pe foi separate, pentru fiecare parcelă.
Acest registru cadastral cuprinde titlul, cu denumirea județului, comunei, numărul foii,
numele teritoriului cadastral și conținutul propriu-zis, cu două părți.
În partea I, denumită a imobilului, se înscriu următoarele date: numărul de ordine;
numărul foii de plan; numărul topografic; categoria de folosință și denumirea lanului;
suprafața; clasa de fertilitate; venitul net cadastral și observații privind actualizarea
cadastrului.
În partea a II-a, denumită a proprietarului de teren, care poate să fi persoană fizică sau
juridică, se înscrie: numărul de ordine al operațiunii cadastrale; numele și prenumele; adresa
și cota de proprietate, în cazul când sunt mai mulți posesori și alte notații.
Cele două părți ale registrului cadastral al proprietarilor se completează în ordinea
numerotării cadastrale a parcelelor din teritoriul considerat și se finalizează pe grupe de
proprietari: fond funciar public și fond funciar privat, din însumarea cărora rezultă suprafața
totală a teritoriului administrativ.

12.7.3. INDEXUL ALFABETIC AL PROPRIETARILOR

Este un document care face legătura între registrul cadastral al parcelelor și registrul
cadastral al proprietarilor, în care se înscriu toți posesorii în ordine alfabetică, indiferent dacă
aceștia sunt persoane juridice sau fizice. În indexul alfabetic al proprietarilor se înscriu
următoarele date: numărul de ordine; numele, prenumele și domiciliul posesorului; numărul
foii cadastrale, în care sunt înscrise imobilele (parcelele) proprietarului și litera A, B, C, ..., Z,
pentru care se lasă mai multe pagini libere.
Scopul indexului alfabetic al proprietarilor îl constituie identificarea cu ușurință a
partidei cadastrale a fiecărui posesor, din registrul cadastral al proprietarilor (foaia cadastrală)
și obținerea informațiilor tehnice și economice asupra imobilului.

12.7.4. REGISTRUL CORPURILOR DE PROPRIETATE

Corpul de proprietate este format din toate imobilele (parcelele) din extravilan și/sau
din intravilan, care aparțin aceluiași proprietar dintr-un teritoriu cadastral, iar suma corpurilor
de proprietate reprezintă partida cadastrală.
În registrul cadastral al corpurilor de proprietate, ce se întocmește pentru fiecare
proprietar, pe foi cadastrale de posesiune, se înscriu toate parcelele pe care le posedă un
proprietar, pe baza următoarelor date: numărul foii de plan; numărul tarlalei și denumirea

71
lanului; numărul topografic; categoriile de folosință; clasa de calitate; venitul net cadastral și
observațiuni.
Pe baza foilor cadastrale de posesiune se poate întocmi un registru ajutător (sumarul
foilor de posesiune), în care se înscriu, în ordinea alfabetică, toți posesorii cu totalul foilor de
posesiune pe categorii de folosință.
În sumarul foilor de posesiune se înscrie: numărul de ordine; numele și prenumele
posesorului; domiciliul sau sediul; suprafețele pe categorii de folosință; suprafața totală;
venitul net cadastral și observațiuni.

12.7.5. FIÇA CENTRALIZATOARE PE PROPRIETARI, CATEGORII

ÇI SUBCATEGORII DE FOLOSINȚĂ

În urma extragerii din registrul cadastral al parcelelor, a suprafețelor deținute de

proprietari, cu diferite folosințe și subfolosințe agricole și neagricole, se întocmește în funcție
de cerințele beneficiarilor și fișă centralizatoare sau de sinteză, pe teritorii administrative.
Acestă operație de sinteză a cadastrului general cuprinde: numărul curent, unde se înscriu
numerele de ordine ale posesorilor de terenuri; denumirea posesorilor de teren; numărul
tarlalei; suprafața subcategoriilor de folosință; suprafața totală a categoriei de folosință;
suprafața totală a tarlalei; venitul net total al tarlalei; observațiuni.
Se menționează că, totalul general al situației suprafețelor pe categorii de folosință
trebuie să fie egală cu suprafața totală din registrul cadastral al parcelelor.
Situația generală a suprafețelor pe proprietari și, respectiv, pe categorii de folosință, se
utilizează atât în sistemul informațional al cadastrului, cât și pentru diferite studii de
organizare a teritoriului, statistici agricole și altele.

12.8. BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE

Partea sau funcția economică a cadastrului general funciar cuprinde o metodologie de

stabilire a valorii economice a imobilelor fără și/sau cu construcții. Prin aceste metodologii se
efectuează bonitarea cadastrală a terenurilor agricole și neagricole.

Întrebări

1. Care este scopul și obiectul cadastrului funciar?

2. Care sunt părțile componente ale cadastrului general?
3. Cum se clasifică fondul funciar după destinația terenului?
4. Definiți categoriile și subcategoriile de folosințe agricole?
5. Ce se înțelege prin cadastrul agricol?
6. Ce cuprinde cadastrul apelor?
7. Care este conținutul planurilor cadastrale?
8. Cum se întocmește registrul cadastral al proprietarilor?

72
 Rezumat

Lucrările de cadastru funciar general se organizează pe teritorii administrativ -

cadastrale și cuprind un ansamblu de operațiuni cadastrale prin care se asigură identificarea,
delimitarea, măsurarea și evaluarea imobilelor funciare, ce sunt nominalizate pe teren și pe
planurile cadastrale.
Funcția cadastrului general ca sursă primară de date topo-cadastrale, presupune atât
efectuarea de măsurători pe teren, cât și evidențierea lor sub formă numerică s-au grafică în
registre și planuri cadastrale.
În baza celor trei funcții pe care le îndeplinește cadastrul general, ca sistem unitar, se
evidențiază și cele trei părți componente: tehnică, economică și juridică, ce se completează
reciproc și care comportă efectuarea tuturor operațiunilor necesare pentru finalizarea
documentațiilor cadastrale.
Fondul funciar al României este constituit din: terenurile de orice fel, indiferent de
destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte (art. 1, Legea nr. 18/1991). Pe lângă definirea noțiunii de fond funciar, se reglementează
în temeiul aceleiași Legi nr. 18/1991 și principalele grupe de terenuri după modul de
folosință, care la rândul lor cuprind o serie de categorii de folosință.
În funcție de destinația terenurilor ce compun fondul funciar se disting un număr de 10
categorii generale de folosințe agricole și neagricole a terenurilor, ce se divizează, la rândul
lor, într-un număr de 65 de subcategorii de folosințe agricole și neagricole.
Cadastrul agricol se organizează în vederea furnizării datelor cu privire la partea
calitativă și cantitativă a terenurilor agricole, pe categorii de folosință, posesori și clase de
bonitare cadastrală. Din punct de vedere al suprafeței teritoriale, cadastrul agricol se execută
în funcție de cerințele beneficiarului, pe zone agricole specifice, bazine pomicole, podgorii,
sisteme hidroameliorative ți altele.
Cadastrul agricol se întocmește pe fișe speciale, care conțin date primare din cadastrul
general, cu referire la: numele și prenumele posesorului, denumirea lanului, numărul
cadastral, categoria de folosință, suprafața, clasa de calitate, venitul net cadastral și alte
informații speciale agricole.
Pentru reprezentarea grafică a datelor cadastrului agricol se întocmesc planuri
topografice destinate cadastrului agricol, la scări mai mari decât cele folosite - în același
teritoriu - la cadastrul general.
Datele de bază ale cadastrului forestier se evidențiază pe planurile topografice la
scările 1:5000 și 1: 10000 ale cadastrului general, pe care se numerotează: unitățile de
producție silvice cu cifre romane, parcelele cu cifre arabe și unitățile amenajistice cu litere
mici.
Cadastrul apelor constituie un subsistem de inventariere primară și de ordonare
sistemetică a caracteristicilor morfometrice și hidrologice ale cursurilor de apă, precum și ale
obiectivelor amenajate pe cursurile de apă.
Planurile cadastrale rezultă în urma echipării planurilor topocadastrale cu datele și
codurile specifice cadastrului general funciar.
În baza operațiunii de calcul a suprafețelor prin mijloace clasice sau de prelucrare
automată pe teritorii administrativ-cadastrale și a definitivării fișei elementelor cadastrale, se
trece la întocmirea registrelor cadastrale, care trebuie să aibă un conținut unitar.
Registrele cadastrale reprezintă documentația de bază a lucrărilor de cadastru general
funciar, în care se înscriu datele tehnice, economice și juridice pentru fiecare parcelă, fiind
întocmite la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor.

73
 CAPITOLUL 13
CADASTRUL TEHNIC

13.1. NUMEROTAREA CADASTRALĂ ȘI CALCULUL SUPRAFEȚELOR

În cuprinsul unui teritoriu administrativ se întâlnesc următoarele unități teritoriale

cadastrale: trupul sau lanul, tarlaua și parcela, în extravilanul teritoriilor și cvartalul, corpul de
proprietate și parcela, din intravilanele componente ale unui teritoriu cadastral.
Prin operațiunea de numerotare cadastrală se stabilește poziția în teritoriu afiecărei
unități teritoriale, pe baza căreia se efectuează calculul suprafețelor și se stabilește legătura
dintre planul cadastral și registrele cadastrale.

13.1.1. NUMEROTAREA CADASTRALĂ

Pe baza numerotării cadastrale se realizează individualizarea tuturor unităților

teritoriale printr-un număr cadastral sau topografic, care se folosește o singură dată într-un
teritoriu administrativ, în funcție de specificul numerotării.
Acest număr de ordine pentru fiecare tarla (cvartal) și parcelă (corp de proprietate) din
extravilan (intravilan), se înscrie, pe cât posibil, în centrul fiecărui contur planimetric, pe
originalul planului topo-cadastral imprimat pe un suport nedeformabil.

13.1.1.1. Numerotarea cadastrală a tarlalelor din extravilan. În cadrul unităților

administrativ-teritoriale, extravilanul este teritoriu delimitat de limitele intravilanelor
componente și hotarele cu teritoriile vecine.
Tarlaua este o suprafață de teren ale cărei limite sunt reprezentate de detalii
planimetrice naturale sau artificiale, cu o mare durabilitate în timp, din care se exemplifică:
ape curgătoare sau canale, căi de comunicații, limite de păduri, fânețe sau pășuni, limita
intravilanului și altele.
Din punct de vedere topo-cadastral, tarlalele formează contururi închise și sunt
deținute de unul sau mai mulți proprietari, fiind ocupate de diferite categorii de folosință ale
terenului.
Numerotarea tarlalelor se face cu cifre arabe, începând cu numărul 1, din partea de
nord-vest a teritoriului comunal sau orășenesc și se continuă în ordinea numerelor 2, 3, ..., n în
mod convenabil din aproape în aproape, în așa fel încât să se parcurgă tot teritoriul, până la
ultima tarla din partea de sud.
După terminarea numerotării tarlalelor din extravilan, se numerotează în continuare
numere de tarla și intravilanele, începând cu satul reședință de comună și apoi cu celelalte
sate, în ordinea depărtărilor față de sediul comunei.
Înscrierea numerelor cadastrale de tarla se face în centrul tarlalei cu caracterul bloc
filiform, înclinat spre dreapta, cu înălțimea de 5 mm (fig. 13.1.).

74
 Fig. 13.1

13.1.1.2. Numerotarea cadastrală a parcelelor din extravilan. Numerotarea parcelelor

se face mai întâi în extravilan și apoi în cadrul intravilanelor, în ordinea numerotării tarlalelor.
Deci, numerotarea cadastrală a parcelelor începe cu parcela nr. 1 din tarlaua nr. 1, iar în
continuare se vor numerota toate parcelele în celelalte tarlale, până se ajunge la ultima parcelă
din ultima tarla din extravilan.
În cazul acestei numerotări se includ și detaliile liniare ce separă tarlalele din care, se
mentionează: ape curgătoare, canale, diguri, căi ferate, drumuri clasate și altele.
Aceste detalii liniare primesc numere cadastrale în continuarea numerotării parcelelor
din tarlalele vecine. Apele curgătoare primesc un singur număr cadastral pe toată lungimea
lor, iar celelalte detalii liniare se numerotează pe fiecare tronson rezultat din intersectarea cu
alte detalii liniare respectându-se următoarea ordine:
- căile ferate întretăiate de ape;
- drumurile naționale întretăiate de ape și căi ferate;
- drumurile județene întretăiate de ape, căi ferate și drumuri naționale;
- drumurile comunale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naționale și drumuri
județene.
Numerotarea parcelelor se face prin numărul de ordine al acestora 1, 2, 3, ..., n,
precedat de simbolul subcategoriei de folosință, care se înscrie în centrul fiecărei parcele.
Înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor se face cu caracterul bloc filiform,
înclinat spre dreapta, cu înălțimea de 2 mm, iar simbolurile subcategoriilor de folosință se
scriu cu litere majuscule, cu înălțimea de 3 mm: VN 1; VN 2; ...; DC 12 (fig. 13.2.).

Fig. 13.2

75
 13.1.1.3. Numerotarea cadastrală în intravilan. În cadrul intravilanelor se efectuează
numerotarea cvartalelor, a corpurilor de proprietate din cvartale, iar în continuare a parcelelor
din fiecare corp de proprietate.
1. Numerotarea cadastrală a cvartalelor. Numerotarea cvartalelor delimitate de străzi
sau ulițe și alte detalii liniare, începe cu cvartalul nr. 1 situată în partea de nord-vest a fiecărei
localități și se continuă în ordine convenabilă până la ultimul cvartal din partea de sud.
Numerele cadastrale ale cvartalelor se înscriu aproximativ în centrul acestora, într-un cerc cu
diametrul de 7 mm cu același tip de scriere și dimensiuni, care s-au folosit la scrierea
numerelor cadastrale ale tarlalelor din extravilan: 1, 2, 3, ..., n (fig. 13.3.).

Fig. 13.3

Străzile și celelalte detalii liniare, care delimitează cvartalele se numerotează în

continuare separat, ca parcele cadastrale și formează cvartalul "zero". Apele curgătoare, căile
de comunicații care traversează localitățile și străzile principale se numerotează cu un singur
număr pe toată lungimea lor: DS 11; DS 12; DS 13; ...; DJ 21, iar la intersecția cu alte străzi
sau ulițe, suprafața de intersecție se atribuie celei mai importante.
2. Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate. Prin corp de proprietate se
întelege gruparea unor parcele (imobile) ce aparțin aceluiași proprietar, din care, se
exemplifică: construcții pentru locuințe și anexe, curtea interioară, grădina de legume, vie,
livadă și alte folosințe.
Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate se efectuează cu cifre arabe de la 1
la n în cadrul fiecărui cvartal și în ordinea numerelor cadastrale cvartalelor din cadrul
localității.
Numerele cadastrale ale corpurilor de proprietate se scriu în centrul suprafeței
respective, cu cifre arabe, cu înălțimea de 3 mm care se încadrează într-un cerc cu diametru de
5 mm: 1; 2; 3; 1; 12 (fig. 13.4.).

76
 Fig. 13.4

3. Numerotarea cadastrală a parcelelor. Numerotarea cadastrală a parcelelor se face de

la 1 la n în fiecare corp de proprietate, începându-se cu cvartalul nr. 1 și, respectiv cu corpul
de proprietate nr. 1. Se continuă numerotarea parcelelor în ordinea numerelor cadastrale ale
cvartalelor și ale corpurilor de proprietate, până la numerotarea ultimei parcele din ultimul
corp de proprietate. Numerele cadastrale ale parcelelor se înscriu sub formă de fracție și sunt
precedate de simbolurile subcategoriilor de folosință.
La numărător se scrie numărul cadastral al corpului de proprietate, iar la numitor,
numărul parcelei. Înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor și ale simbolurilor se face cu
cifre arbe și, respectiv, cu litere majuscule cu același tip de scriere și dimensiuni, ce s-au
folosit la scrierea numerelor parcelelor din extravilan: C 6/1; CC 6/2; VN 6/3; LI 6/4 (fig.
13.5.).
Se menționează că în intravilane se vor înscrie pe planurile cadastrale și numerele
poștale ale caselor, pe cât posibil, în colțul din stânga al clădirii și respectiv, spre stradă: 17
(fig. 13.5.).

Fig. 13.5

Pe baza numerotării cadastrale întocmită pe originalul planului cadastral redactat pe

suport nedeformabil se trece la operațiunea de calcul a suprafețelor.

77
 13.1.2. CALCULUL SUPRAFEȚELOR

Din punct de vedere topo-cadasfral, prin noțiunea de suprafață, se definește aria

cuprinsă în limitele unui contur închis, proiectat pe un plan orizontal de referință, fără a se
ține seama de relieful terenului.
Suprafața reprezintă însușirea de bază a entității cadastrale primare, care este parcela
(imobilul).
În lucrările de cadastru, orice parcelă cu sau fără construcții este definită prin:
suprafață proprietar, categoria de folosință, calitatea terenului sau a construcției și situația
teritorial-administrativă. Pe baza acestor indicatori ai unei parcele cadastrale se realizează
prelucrarea în sistem autorizat a datelor primare, pe diferite nivele tematice: corp de
proprietate, tarla sau cvartal, categorii de folosință și altele.
Metodele și procedeele de calcul al suprafețelor, se stabilesc în funcție de datele
inițiale cunoscute, care la rândul lor depind de modelele de măsurări folosite și de precizia lor.
În funcție de natura datelor de măsurători provenite din teren, de precizia lucrării și de scopul
urmărit, calculul suprafețelor se efectuează prin metode numerice, mecanice și grafice.

13.2. RECTIFICAREA HOTARELOR

Delimitarea și materializarea hotarelor teritoriilor cadastrale reprezintă condiția de

bază a întocmirii și elaborării operațiilor cadastrale, fiind impuseă de cerințele de ordin tehnic,
administrativ și juridic ale lucrărilor de cadastru funciar general.

13.2.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE HOTAR ÇI DE CORECTARE A HOTARELOR

Prin hotar se definește linia despărțitoare între două teritorii, ce reprezintă unități
distincte administrativ-cadastrale sau între diferite proprietăți private și publice. Sub aspectul
definirii generale, hotarele sunt de patru tipuri, și anume: hotare naționale, care definesc
frontiera de stat; hotare administrativ-cadastrale, ce delimitează teritoriile județene,
municipale, orășenești și comunale; hotare ale agenților economici, care delimitează teritoriile
unităților industriale, agricole, forestiere și altele; hotare ale proprietăților funciare, ce separă
diferite posesiuni private sau publice.
În funcție de proveniența lor, hotarele se clasifică în:
- hotare naturale, ce sunt reprezentate de diferite detalii topografice cu caracter
permanent, din care se menționează: liniile de talveg ale cursurilor de ape curgătoare
permanente sau temporare, liniile de cumpănă a apelor, liziere de pădure și altele;
- hotare artificiale sau convenționale, fiind reprezentate de diferite construcții și
lucrări, din care se exemplifică: căi ferate, șosele și drumuri, canale, diguri, ziduri, garduri,
șanțuri, brazde și altele.
În lucrările de cadastru prezintă un interes deosebit linia despărțitoare dintre teritoriile
cadastrale, precum și limita determinată în urma măsurătorilor topografice între proprietățile
funciare. Liniile de hotar se diferențiază în funcție de configurația terenului sub formă de linii
drepte, linii frânte, linii curbe sau sinuoase și altele.
Prin operația cadastrală de corectare a hotarelor se realizează schimbarea liniei de
hotar frânte sau sinuoase printr-o linie dreaptă, care din punct de vedere practic implică
următoarele două cazuri de rezolvare, și anume:

78
 - cazul 1, în care se conservă mărimile suprafețelor terenurilor sau proprietăților
limitrofe liniei de hotar, ce se corectează, unde schimbarea suprafețelor se face la paritate, iar
operația tehnică propriu-zisă poartă denumirea de rectificare de hotar;
- cazul 2, în care mărimile suprafețelor terenurilor limitrofe liniei de hotar se modifică
prin creșterea unei suprafețe și descreșterea celeilalte suprafețe, în funcție de coeficienții de
echivalență, iar operația de corectare este denumită modificare de hotar.
Rectificarea sau modificarea hotarelor reprezintă atât lucrări cu caracter tehnic și
juridic, cât și cu caracter economic, în situațiile când terenurile agricole limitrofe nu sunt de
aceeși calitate, iar schimbul se face la echivalență.
Deci, sub aspect tehnic, se efectuează corectarea liniei de hotar, care se reduce la
rezolvarea unei detașări și la trasarea pe teren a liniei de hotar rectificate, iar sub aspect
juridic, se redactează actele de schimb de suprafețe dintre cele două proprietăți vecine. În
cazul schimburilor de teren la echivalență se folosesc coeficienții de echivalare a terenurilor
agricole pe categorii de folosință în echivalent teren arabil.

Întrebări

1. Care sunt unitățile teritoriale cadastrale?

2. Cum se realizează numerotarea cadastrală?
3. Ce se înțelege prin corp de proprietate?
4. Cum se definește noțiunea de suprafață din punct de vedere topo-cadastral?
5. Clasificarea hotarelor și rectificarea acestora.

Rezumat

În cuprinsul unui teritoriu administrativ se întâlnesc următoarele unități teritoriale

cadastrale: trupul sau lanul, tarlaua și parcela, în extravilanul teritoriilor și cvartalul, corpul de
proprietate și parcela, din intravilanele componente ale unui teritoriu cadastral.
Prin operațiunea de numerotare cadastrală se stabilește poziția în teritoriu a fiecărei
unități teritoriale, pe baza căreia se efectuează calculul suprafețelor și se stabilește legătura
dintre planul cadastral și registrele cadastrale.
Pe baza numerotării cadastrale se realizează individualizarea tuturor unităților
teritoriale printr-un număr cadastral sau topografic, care se folosește o singură dată într-un
teritoriu administrativ, în funcție de specificul numerotării.
Delimitarea și materializarea hotarelor teritoriilor cadastrale reprezintă condiția de
bază, a întocmirii și elaborării, operațiilor cadastrale, fiind impuseă de cerințele de ordin
tehnic, administrativ și juridic ale lucrărilor de cadastru funciar general.
Prin hotar se definește linia despărțitoare între două teritorii, ce reprezintă unități
distincte administrativ-cadastrale sau între diferite proprietăți private și publice. Sub aspectul
definirii generale hotarele sunt de patru tipuri, și anume: hotare naționale, care definesc
frontiera de stat; hotare administrativ-cadastrale, ce delimitează teritoriile județene,
municipale, orășenești și comunale; hotare ale agenților economici, care delimitează teritoriile

79
unităților industriale, agricole, forestiere și altele; hotare ale proprietăților funciare, ce separă
diferite posesiuni private sau publice.
În lucrările de cadastru prezintă un interes deosebit linia despărțitoare dintre teritoriile
cadastrale, precum și limita determinată în urma măsurătorilor topografice între proprietățile
funciare. Liniile de hotar se diferențiază în funcție de configurația terenului sub formă de linii
drepte, linii frânte, linii curbe sau sinuoase și altele.
Prin operația cadastrală de corectare a hotarelor se realizează schimbarea liniei de
hotar frânte sau sinuoase printr-o linie dreaptă, care din punct de vedere practic implică
următoarele două cazuri de rezolvare, și anume:
- cazul 1, în care se conservă mărimile suprafețelor terenurilor sau proprietăților
limitrofe liniei de hotar, ce se corectează, unde schimbarea suprafețelor se face la paritate, iar
operația tehnică propriu-zisă poartă denumirea de rectificare de hotar;
- cazul 2, în care mărimile suprafețelor terenurilor limitrofe liniei de hotar se modifică
prin creșterea unei suprafețe și descreșterea celeilalte suprafețe, în funcție de coeficienții de
echivalență, iar operația de corectare este denumită modificare de hotar.

80
 BIBLIOGRAFIE

1. Aldea Sorin – Geometrie Descriptivă, Institutul Politehnic, Bucureşti, 1984.

2. Bârsan A., Deaconescu C., Leu I.N., Dumitru N., Ludu Gh. – Lucrări practice la
topografie şi desen tehnic, Atelierul de multiplicat cursuri, Bucureşti, 1979, reeditată
1982.
3. Boş N. – Topografie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
4. Bold I. – Organizarea teritoriului, Ed. Ceres, Bucureşti, 1973.
5. Bonea I. – Topografie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
6. Bonea I., Dima N. – Cartografie matematică, întocmirea şi reproducerea hărţilor, Ed.
LIMP, Petroşani, 1968.
7. Burdulea D. – Drept funciar şi cadastrul Român, Vol I, II şi III, Ed. Moldova, Iaşi, 1994.
8. Costăchel A., Mihail D., Cristescu N. – Lucrări topografice de trasare, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1956.
9. Dima N., Mitrică D., Florenţa S. – Topografie inginerească, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966.
10. Domide E. – Topografie aplicată în minerit, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
11. Dragomir V., Rotaru M. – Mărturii geodezice, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.
12. Goma I. şi alţii – Topografie şi desen tehnic, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
13. Hanig E., Kiss Fr., Mitrică D. – Topografie minieră, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966.
14. Ionescu P., Deaconescu C., Leu I.N. – Topografie şi Fotogrammetrie, Editura
Universitatea Ecologică, 1990.
15. Ionescu P., Deaconescu C., Leu I.N. – Topografie şi Fotogrammetrie, Fascicolele 1, 2, 3 şi
4, Atelierul de Multiplicat Cursuri, Bucureşti, 1985 - 1989.
16. Ionescu P., Rădulescu M. – Topografie generală şi inginerească, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
17. Leu I.N. şi alţii – Topografie şi cadastrul agricol, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999.
18. Leu I.N., Ionescu P., Rădulescu M. – Măsurători terestre pentru agricultură, Editura
Ceres, 1990.
19. Leu Ion Nelu – Managementul sistematizării teritoriului şi economia urbanismului, Ed.
Academiei Române de Management, Bucureşti, 1995.
20. Leu Ion Nelu – De măsurare cu pasul la măsurători din satelit, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
21. Lupan Ernest – Drept cooperatist - Drept funciar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983.
22. Maret Charles – Topographie aplication speciales a l'agriculture, Paris Libraire J.-B
Baillie're et Fils, 1921.
23. Meteş Zeno, Onea Traian, Mureşan D. – Curs de Topografie, Institutul Agronomic, Cluj-
Napoca, 1975.
24. Mihăilă, Corcodel Gh., Chirilov I. – Cadastrul General şi Publicitatea Imobiliară, Ed.
Ceres, Bucureşti, 1995.
25. Mureşan D., Budiu V., Ciotlăuş Ana – Topografie şi Desen Tehnic – Lucrări practice,
Tipografia Agronomia, Cluj-Napoca, 1988.
26. Năstase Rutan – Cartografie, Topografie, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1983.
27. Neamţu M., Ulea E., Atudorei M., Bocean I. – Instrumente topografice şi geodezice, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1992.
28. Nistor Gh. – Geodezie aplicată în studiul construcţiilor, Ed. Gheorghe Asachi, Iaşi, 1993.

81
29. Olaru Gh., Măndicescu V. – Cadastru funciar, Ed. Ceres, Bucureşti, 1978.
30. Orăşanu Cezar – Topografie, Ed. Politehnică, Bucureşti, 1940.
31. Precupeţu P., Dale C. – Probleme de geometrie discriptivă cu aplicaţii tehnice, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1987.
32. Răsulescu M. – Trasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti,
1963.
33. Rusu A. – Topografie cu elemente de geodezie şi fotogrammetrie, Ed. Agro-Silvică,
Bucureşti, 1968.
34. Săndulescu Al., Sficlea V. – Cartogratie - Topografie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966.
35. Tămâioagă Gh. – Cadastru, Institutul de Construcţii, Bucureşti, 1989.
36. Teaci D. – Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980.
37. Ursea V., Neamţu A. – Cadastru, Institutul de Construcţii, Bucureşti, 1989.
38. Ursea V., Petruţă I. – Radiogeodezie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1968.
39. XXX – Colecţii de standarde - Construcţii, Vol. I., Măsurători terestre, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1997.
40. XXX – Manualul Inginerului geodez, Vol. I, II şi III, Ed. Tehnică, 1974.

82