Sunteți pe pagina 1din 137
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ECONOMIA SECTORULUI

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC - Suport de curs -

Conf. univ. dr. Liviu ANDREI

DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC - Suport de curs - Conf. univ. dr. Liviu ANDREI

BUCUREŞTI

2011

Cuprins

Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Modulul III CEREREA DE CONSUM

Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Modulul VIII ECONOMIE PUBLICĂ

3

Informaţii generale

Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Liviu Cătălin Andrei Birou: Str. Povernei, nr. 6, S1, Cam. 102 Telefon: - Fax: 021.3122535 E-mail: liviucandrei@yahoo.com Consultaţii:joi, orele 10,00 – 14,00

Date de identificare curs şi contact tutori:

Economia Sectorului Public. Anul I. Sem. I Curs obligatoriu Tutori: Liviu C Andrei; Teodora Dinu

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea şi parcurgerea cursului de faţă nu presupune obligaţia parcurgerii

prealabile a altor cursuri.

Descrierea cursului

Cursul de faţă are drept scop înzestrarea studentului cu noţiunile de bază ale economiei moderne contemporane, respectiv cu cele despre micro- şi macro-economie.

Cele două arii şi conceptele aferente sunt urmărite într-o ordine logică de percepere şi înţelegere. Concret, studentul va învăţa întâi despre funcţiile de bază ale economiei producţia, costurile, cererea, utilitatea, oferta şi bunăstarea –, apoi planul studiului se va schimba cu economia la scară micro şi macroeconomia propriuzise.

Organizarea temelor în cadrul cursului

Bibliografia necesară cursului poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA,

Biblioteca Centrală Universitară şi chiar Biblioteca Academiei de Studii Economice, Bucureşti.

Cursul de Introducere în Economie şi Politici Economice este alcătuit din următoarele module:

Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

4

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra, 1973

Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago.

1988

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Modulul III CEREREA DE CONSUM Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

5

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939

Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11

Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi

Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

6

Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs. NJ. Prentice Hall. 1990

Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Credit et de la Monnaie. Paris.

1936

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed) New York: Harpercollins.

Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994

Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11

Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York. Vintage. 1975

Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France.

1964

Phelps, Edmund: The Golden Rule of Accumulation: A Fable of Growthmen"în "American Economic Review", Nr. 51, Sept. 1961, p. 639-643

Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura Economică 2004, Ediţia a treia revizuită şi adăugită

Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945

Stepczyznski, Marian: Dollar. Actualité et avenir de la monnaie impériale, Ed.Favre 2002

Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam. Elsevier (1954)

7

Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere Irina Dogaru & Nicolae Negru

Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975

Modulul VIII ECONOMIE PUBLICĂ Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

În ciuda cotiturii de după Revoluţie, economia este astăzi şi în România o disciplină matură, iar în cazul de faţă se adresează studentului începător.

Fapt pentru care respectarea calendarului disciplinei este condiţia obligatorie.

Obligaţiile studentului se referă la (1) audierea conştiincioasă a cursurilor şi parcurgerea în paralel a bibliografiei; (2) prezenţa activă la seminar (contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor); (3) completarea Caietului de Seminar cu aplicaţiile paarcurse şi rezolvate, plus prezentarea acestuia la cererea conducătorului de curs şi/sau de seminar; (4) prezentarea la examenul oral, cu bilete conţinând subiecte atât din materia cursului, cât şi din cea a seminarului.

Materiale bibliografice obligatorii Materialele bibliografice de bază sunt accesibile, cel puţin la Biblioteca SNSPA, Biblioteca ASE şi Biblioteca Centrală Universitară. La ora acestor rânduri, ele sunt

accesibile în marile librării şi în depozitul de carte al Editurii Economice din Bucureşti.

Principalele materiale bibliografice sunt:

(1) Andrei. Liviu C(2007): Economie, Editura Economică 2007; (2) Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992; (3) Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 (4) Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 (5) Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981 (6) Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994

Primul oferă noţiunile de bază ale disciplinei economiei, la care studentul poate reveni pentru clarificări detaliate. Al doilea excelează pe metoda grafică în studiul economiei. Al treilea revine cu o viziune conţinând mai mult demers matematic. Cel de al patrulea conţine cam aceleaşi elemente cu precedentele, dar într-o manieră uşor contrasă. Ultimele două lucrări indică despărţirea studiului economiei, pe criteriul de scară deja

8

menţionat mai sus, referinţa lor comună fiind economia SUA, încărcată de mari experienţe, ca şi de cercetare de nivelul premiilor Nobel.

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Materialele folosite în procesul educaţional şi asigurate, în acest sens de

Facultate, sunt: (1) staţie de sonorizare; (2) laptop; (3) videoproiector şi (4) suport de curs.

Calendar al cursului

interval

Curs (predare modul)

Seminar (aplicaţii)*

(0)

(1)

(2)

Săptămânile I-II

Modulul I

Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile III-IV Săptămâna V

Modulul II :

Aplicaţii spre rezolvare. Aplicaţii spre rezolvare.

Modulul III

Săptămâna VI

Modulul IV

Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile VII-VIII

Modulul V

Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile IX-X

Modulul VI

Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile XI-XII Săptămânile XIII-XIV

Modulul VII

Aplicaţii spre rezolvare. Aplicaţii spre rezolvare.

Modulul VIII

*Activitatea de seminar poate include teste şi scurte lucrări de control, la iniţiativa conducătorului de seminar.

Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor are loc după următoarele criterii ponderale:

(1) Prezentarea Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei (obligatorii, fără pondere în notare); (2) Prezenţa la curs şi seminar: 40%; (3) Contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor de seminar (prezenţa „activă”): 40%; (4) Răspunsul la subiectele de pe biletul de examen: 20%.

Cerinţe minime pentru nota 5: prezenţa aproape de 100% la curs şi seminar, prezentarea corespunzătoare a Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei.

Cerinţeminime pentru nota 10: cele de mai sus, plus contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor de seminar („prezenţa activă”) şi răspunsul corespunzător la subiectele de pe biletul de examen.

Elemente de deontologie academică

Fraudarea examenului se va pedepsi în conformitate cu prevederile Cartei

Universitare şi cu deciziile Catedrei şi Consiliului Facultăţii.

Studenţi cu dizabilităţi

9

Suntem deschişi către astfel de situaţii, după cerinţele chiar ale normelor

europene. Pot fi ajustate pretenţiile noastre în ce priveşte prezenţa la cursuri şi seminarii.

Strategii de studiu recomandate

să se acorde toată atenţia cursului şi noţiunilor dezbăture la curs şi seminar;

să fie conştientizat accentul pe activitatea în timpul semestrului, în locul învăţării exclusiv în perioada sesiunii,

să fie conştientizat locul disciplinei economiei în formarea viitorului funcţionar public, în locul căutării unei afinităţi (sau, dimpotrivă, a unei repulsii) speciale în materie;

să fie audiat cu atenţie fiecare curs, în scopul înţelegerii atât pe de-a întregul,

cât şi a detaliilor;

să fie parcurs materialul bibliografic, în urma audierii cursului şi în prealabil participării la seminar;

să se încerce cele înţelese în materie de „prezenţă activă” la seminar şi să se completeze corespunzător Caietul de Seminar;

să fie astfel „bifată” activitatea la această disciplină, astfel disipând dintru început emoţiile la examinarea finală.

10

Modulul I

LECŢIE INTRODUCTIVĂ. METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Planul lecţiei:

1. Funcţii. Definiţie

2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

În această lecţie, Luăm cunoştinţă de metoda de cercetare a economiei, proprie acestui suport de curs şi unei întregi categorii de manuale de economie actuale. Economia este văzută ca un context al corelaţiilor dintre fenomene şi procese de o anumită categorie, iar modelul acestor corelaţii este relaţia de tip funcţional. Scopul modulului: fundamentarea unui tip de înţelegere a bazelor economiei, sugerând în subtext că există şi alte modalităţi de abordare a obiectului de studiu. Obiective: (1) relaţia de tip funcţional în economie; (2) funcţia şi graficul (de tip) rectangular; (3) funcţia mataematică şi funcţia economică; (4) varietăţi şi caracteristici ale funcţiilor.

Economia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi politică. Evoluăm în domeniul ştiinţei, în ce ne priveşte, mai precis al studiului economiei, iar criteriul fundamental sau obiectivul lucrării de faţă este cel de a face înţeles obiectul ştiinţei noastre. Pe scurt, dar şi în maniera cea mai semnificativă, vedem economia ca un studiu al relaţiei (relaţiilor) între anume fenomene. Complexitatea relaţiei creşte odată cu numărul fenomenelor şi nu numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relaţia între un fenomen socotit determinant (A) şi un număr de alte fenomene, notate cu majuscule de la (B) la (I). Pentru complexitatea aici redată a relaţiilor între fenomene matematica a elaborat noţiunea de funcţie.

1. Funcţii. Definiţie

În definiţie, funcţia presupune însă numai două mulţimi sau domenii în corelaţie. O corelaţie pentru care mulţimea (A) (spre exemplu, ca în Figura I.1) este determinantă,

astfel socotită domeniu de definiţie domeniul detrminant -- , vizavi de (B), care este domeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu) -- domeniul determinat. În stricteţea acestei logici, pentru oricare element (a), component al domeniului (A), va exista un singur corespondent funcţional, (b), component al domeniului (B).

va exista un singur corespondent funcţional , (b), component al domeniului (B). (B) (F) (A) (C)

(B)

va exista un singur corespondent funcţional , (b), component al domeniului (B). (B) (F) (A) (C)

(F)

(A)

va exista un singur corespondent funcţional , (b), component al domeniului (B). (B) (F) (A) (C)

(C)

va exista un singur corespondent funcţional , (b), component al domeniului (B). (B) (F) (A) (C)

(D)

va exista un singur corespondent funcţional , (b), component al domeniului (B). (B) (F) (A) (C)

(H)

(I)

(E)

(G)

11

Figura I.1

Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b) (B) să poată exista mai mulţi corespondenţi funcţionali de partea domeniului (A). Totodată, dacă există, nu mai mulţi, ci tot un singur corespondent (a) (A) al fiecărui (b) (B) apare ceea ce se numeşte caracteristica sau relaţia de biunivocitate a aceleiaşi funcţii, care corelează domeniile (A) şi (B) şi astfel corelaţia devine şi una reciprocă. În ce priveşte studiul nostru, nevoile se limitează la aceste cunoştinţe matematice despre mulţimi şi la aceste câteva rânduri, şi este bine că este aşa.

2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

Mai precis, putem adăuga la schiţa de idei deja formulată în paragraful anterior, că domeniile pe care le considerăm deja funcţionale, (A) şi (B), pot include mulţimi de

numere, iar aceste numere pot fi şi continui, aşa cum este mulţimea numerelor reale (R), sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele mai uzitate domenii în studiul economiei. O primă observaţie, care se ridică odată cu aplicarea funcţiilor (matematice) în studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea corelaţiilor fenomenologice specifice la numai două domenii, (A) şi (B), în alternativa cărei reduceri am putea considera corelaţia între domeniul (A) şi restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm pe Figura 1) (B-I). Metoda grafică redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va urma considere:

(i)

cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) şi Oy (înlocuind pe B) pe cele două dimensiuni ale planului;

(ii)

plus felul corelaţiei, figurat grafic în acelaşi plan printr-o mulţime de puncte, cu coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente (numere) corespondente între mulţimile X (A) şi Y(B), ca în Figura I.2.

 

y

 

.

y A

 

.A(x A ;y A )

 

.

.

.

 

O

 

x A

x

.

.

Figura I.2

Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul (x A ), inclus în muţimea (X) şi corespunzător numărului (y A ), inclus în mulţimea (Y). Altă observaţie se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în Figura I.2 – şi astfel le vom considera de aici înainte --, mai apare detaliul după care cele două domenii funcţionale nici măcar nu diferă literalmente între ele, ci ambele aparţin mulţimii numerelor reale (R). Faptul este însă şi unul necontradictoriu, contrar aparenţelor, ca şi unul neesenţial, în partea interesului studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în

12

spatele aceleiaşi mulţimi numerice desfăşurate pe două dimenisuni, adică pe abscisă (Ox/orizontal) şi pe ordonată (Oy/vertical) de cele mai multe ori mărimi fizice diferite, corespunzătoare unui fenomen sau altuia.

3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii Continuând însă şi ideea notată la prima observaţie, metoda noastră grafică se vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea face apel la funcţiile şi graficele matematicilor analitice – şi este bine să ţinem seama şi de acest lucru încă de la plecare. Totuşi, mai este bine să realizăm – aici rupându-ne de canoanele matematicilor şi matematicienilor – şi alte lucruri elementare, cum ar fi:

Faptul că în studiul nostru cele două mulţimi, (X) şi (Y), pot fi văzute mai mult sau mai puţin în raporturile de determinare de la (X) către (Y), şi nu invers. (Y) poate fi tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru (X). Iar dacă, spre deosebire de cele arătate în Figura I.2, funcţia apare sub forma curbelor (adică locurilor geometrice, calitate decurgând din continuitatea punctelor componente), studiile noastre pot viza şi ceea ce plecând de la definiţie matematica înţelege drept non-funcţie de (X) – Figura I.3/c.

Oy

O

f(a)
f(a)
f(a)

(a)

Oy

Ox

Oy f(b) O Ox (b)
Oy
f(b)
O
Ox
(b)

Figura I.3

f(c) O Ox (c)
f(c)
O
Ox
(c)

Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un fenomen este cel determinant, totuşi domeniul de definiţie nu este totdeauna figurat pe abscisă, ci poate apare şi pe axa ordonatelor.

În următorul rând, aşa cum vom dezvolta şi în cele ce urmează, graficul din economie

mai păstrează şi alte resurse în favoaarea extinderii studiului de la relaţia restrânsă între numai două mulţimi de elemente:

(i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcţia) poate corespunde unui singur număr, contabilizat într-o terţă dimensiune (Z, alta decât X şi Y);

Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în unităţi fizice aparţinând factorilor de producţie adică capitalului (k), prin care înţelegem deocamdată dotarea tehnică a producţiei, şi muncii (L), ca în Figura I.4. Ceea ce nu poate însă pierde din vedere expresia costurilor şi în unităţi monetare, unificatoare şi făcând comparabile unităţile fizice ale diferiţilor factori între ele. Pe de altă parte, factorii de producţie au în vedere şi inter-substituţia lor (Modulul II), respectiv maniera în care o unitate de capital (k) este (poate fi) înlocuită de un număr de unităţi

13

de muncă (L) pentru a lăsa invariabil nivelul aceluiaşi cost total (C) – vezi Figura I.4/a & b.

k (a) k1 k A A k B B (Z) O L A L B
k
(a)
k1
k
A
A
k
B
B
(Z)
O
L A
L B
L1

L

C

C1

O

Figura I.4

(b) k1 k (Z) L1 L
(b)
k1
k
(Z)
L1
L

(ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din Figura I.1 (la care astfel revenim), o terţă determinare asupra corelaţiei între elementele lui (X) şi lui (Y) poate aduce “deplasarea” curbei – către stânga, respectiv dreapta, cu regăsirea unei curbe perfect paralele, pe care coordonatele (Ox) şi (Oy) sunt şi ele altele.

Exemplu: funcţia cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), Modulul III, este văzută ca o relaţie descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun (x), (Qx), şi preţul aceluiaşi bun pe piaţă, (Px). Economiştii văd, de fapt, determinarea preţului asupra cantităţii, în vreme ce uzanţa face ca (Px) să fie notat pe ordonată, iar (Qx) pe abscisă. Cu toate acestea, indiferent care dimensiune variază, avem de a face cu mişcarea de-a lungul curbei cererii – vezi Figura 5/a – între punctele A(Qa;Pa) şi B(Qb;Pb). Dacă însă are loc iniţial o creştere a venitului consumatorului (Y), iar venitul consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile) graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi Figura I.5/b – respectiv inducerea de creştere atât pentru cantitate cât şi pentru nivelul preţului.

P P A A (D) P B B O Q A Q B Q O
P
P A
A
(D)
P B
B
O
Q A
Q B
Q
O
(a)
Figura I.5
2.2 Forma funcţiei

14

P

P A’

P A

(D) (D’) A’ A Q A Q Q A’
(D)
(D’)
A’
A
Q A
Q
Q A’

(b)

Dacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se desparte de matematică atât pe calea simplificărilor, cât şi pe aceea a plusului de concreteţe, totuşi să subliniem simplificările care rămân ale noastre. Lăsăm astfel să se confunde metoda grafică cu graficele rectangulare, ca şi funcţia cu graficul care o reflectă pe planul axelor rectangulare. Graficul va reflecta, de aici încolo, puncte, curbe şi suprafeţe semnificative aceeaşi ordine şi pentru inter-determinarea acestor componente. Curbele, ca şi suprafeţele, determinări ale punctelor componente, capătă forme, aşa cum vom dezvolta încontinuare.

2.2.1 Drepte şi non-drepte

Suntem în faţa primei sub-împărţiri, care apare drept una de bun simţ vizionar astfel, criteriul nici nu mai merită numit – iar mai apoi una de substrat matematic evident. Evident, în planul axelor rectangulare, orice dreaptă în altă expresie, funcţie rectilinie – apare ca o funcţie explicită de felul:

y = ax + b

iar implicită de felul:

mx + ny +p = 0

Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea curbelor propriuzise – funcţiilor non-rectilinii, în cealaltă exprimare în faţa unei liste mai lungi a tipurilor de funcţii (matematice), tipologie care urmează firesc o lungă discuţie matematică. Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea matematică. În cazul de faţă, funcţiile rectilinii (dreptele) şi non-rectilinii (curbele) sunt considerate pe picior de egalitate, despărţirea între cele două categorii având loc pe cel puţin trei criterii mai interesante pentru economie (Tabelul I.1).

Tabelul I.1

Funcţii rectilinii şi non-rectilinii

NR.

CRITERIU

FUNCŢIA

RECTILINIE

NON-RECTILINIE

1.

Variaţia legăturii între variabile

Strânsă

Relaxată

2.

Panta (tangenta unghiului cu axele)

Fixă

Variabilă

3.

Intersecţia cu axele

Obligatorie

Cazuală

15

y

y

(f) α O (a) rectilinie x O (dreaptă)
(f)
α
O
(a) rectilinie
x
O
(dreaptă)
C (f) A B α 1 α 2 α 3 (b) non-rectilinie x (curbă propriuzisă)
C
(f)
A
B
α 1
α 2 α 3
(b) non-rectilinie
x
(curbă propriuzisă)

Figura I.6 Forma funcţiilor

A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără doar şi poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii. Odată cu acest lucru, esenţa studiului economiei prin metoda grafică se fundamentează pe geometrie şi vizualizare, mai mult decât prin explicitare prin formule matematico-analitice. Cu toate acestea, am putea zăbovi puţin asupra numai câtorva formalizări – cu atât mai mult cu cât

o facem numai aici, vezi Figura I.7.

3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor În acest sub-paragraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea studiului grafic al curbelor – suplinind simplificarea faţă de viziunea matematică. Mai întâi, forma funcţiilor se conectează obligatoriu şi semnificativ la ceea ce se numeşte panta, respectiv

tangenta la funcţie. Înţelegem aici ambele semnificaţii ale tangentei (pantei): (i) valoric -

- valoarea raportului între latura opusă şi cea alăturată, în cadrul triunghiului dreptunghic,

o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriuzis; (ii) grafic -- dreapta care intersectează curba (funcţia), într-un punct anume, în speţă, punerea în evidenţă a unghiului acesteia cu axa absciselor.

Panta apare:

(i)

crescătoare punând în evidenţă corelaţia între mărimile (X) şi (Y) în creştere concomitentă – respectiv descrescătoare aspect care sugerează creşterea uneia dintre mărimi pe seama descreşterii celeilalte;

(ii)

abruptă, respectiv lentă indicând creşterea / descreşterea drept mai evidentă (aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).

În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât de forma curbelor,

cel al consecvenţei sau inconsecvenţei în caracterul crescător sau descrescător al pantei,

în translaţia acesteia de-a lungul (punctelor) curbei. Deosebim astfel curbele monotone

-- care rămân crescătoare sau descrescătoare în totalitate – de cele nemonotone care

16

prezintă, în puncte diferite, creşteri urmate de decreşteri şi-sau invers. Dreptele (funcţiile rectilinii) formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu particularizarea că ele se prezintă nu numai monoton crescătoare sau descrescătoare, ci şi egal crescătoare- descrescătoare. Curbele propriuzise pot fi monotone, păstrânduşi creşterea sau descreşterea pe întregul parcurs, dar, spre deosebire de drepte, creşterea-descreşterea le este, la rândul ei, crescătoare sau descrescătoare.

Figura I.7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice

O

y y (f/a) (f/b) x O x
y
y
(f/a)
(f/b)
x
O
x

y

non -rectilinii tipice O y y (f/a) (f/b) x O x y (f/c) O x (a)

(f/c)

O

-rectilinii tipice O y y (f/a) (f/b) x O x y (f/c) O x (a) (b)

x

(a)

(b)

 

(c)

y

y

 
 
 

O

x

O

x

(d)

(e)

(a)

Parabole:

y = ax 2 +bx+c

(b)

Curbă polinomială de gradul trei:

y= ax 3 +bx 2 +cx+d

(c)

Hiperbolă dublă:

ax 2 +by 2 = 0

(d)

Curbă exponenţială:

y= a x

(e)

Curbă logaritmică:

y=log x a

În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto diferenţierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în Figura I.7. Respectiv, un singur tip de funcţii se expune grafic crescător-(şi)-descrescător – am numit funcţia

17

polinomială 1 . Specificul acestei funcţii se leagă şi de aspecte ce urmează, deasemenea, să le discutăm 2 . Astfel, un al treilea aspect în ordine defineşte tot legătura dintre pantă şi formă, făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea versus concavitatea funcţiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful (mai corect bombeul) ei este către origine, după cum este concavă când acelaşi bombeu se prezintă în partea opusă originii. Convexitatea şi concavitatea indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare / descrescătoare de-a lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât prin accelerarea sau decelerarea creşterii, cât şi pentru funcţiile care indică substituţii între domenii. De observat din nou că aceleaşi funcţii ne-monotone sunt – odată cu definiţia care le face succesiv crescătoare şi descrescătoare şi succesiv convexe şi concave – am numit din nou funcţiile polinomiale.

2.3 Alte aspecte ale funcţiilor

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica

grafică.

2.3.1 Punctele importante

Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite. Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de studiu al economiei. În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor ele vor funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională cu excepţia,

bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.

2.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte, intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular. Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe.

2.4 Alte aspecte ale funcţiilor

1 În redactare matematică:

y (x) = a x n + bx (n-1) + …+ mx + n 2 Am numit aici, cel puţin: convexitatea versus concavitatea şi punctele importante.

18

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica grafică.

2.4.1 Punctele importante

Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite. Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de studiu al economiei. În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor ele vor funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională cu excepţia, bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.

2.4.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte, intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular. Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe. Or, din nou, diferenţa între dreptele ordinare şi cele paralele cu axele este deosebit de semnificativă o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic anjulează corelaţia funcţională între domeniile (X) şi (Y); în vreme ce, fireşte, dreptele ordinare păstrează corelaţia cu specificul constanţei valorii acesteia. Aspectul intersecţiei simple versus duble, de care am vorbit aici, este însă unul specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă altceva în termenii general semnificativi – termeni prioritari faţă de forma curbelor în discuţia intersecţiei cu axele:

(i)

Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y), respectiv cu soluţiile ecuaţiei (Y=0). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate (x) (soluţiile lui Y=0) şi respectiv zero – exemplu: A (a;0).

(ii)

Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de pe axa Ox (X), respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) şi (y) din expresia matematică a curbei (funcţiei). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate zero şi respectiv valoarea termenului (coeficientului) liber al funcţiei – exemplu: A(0;a).

19

Figura I.8 Forme şi pante ale funcţiilor

 

y

y

   

y

(a)

(a)        
     
(a)        
 
(a)        
 

O

x

O

x

O

x

 

(a1)

(a2)

(a3)

(b)

y

(b) y   y     y  
 

y

 
(b) y   y     y  
 

y

 
(b) y   y     y  

O

x

O

x

O

x

 

(b1)

(b2)

(b3)

 

Oy

(c)

O

 
(c) O     x
 

x

(a) crescătoare

(a1) dreaptă

(a2)abruptă

(a3)încetinită

(b) descrescătoare

(b1)dreaptă

(b2) abruptă

(b3) încetinită

(c) crescătoare - descrescătoare

Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în situaţiile uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) faţă de (Y) determinat (endogen), atunci vom căuta în intersecţia cu axa Ox valoarea exogenei care induce anularea endogenei, iar în intersecţia cu Oy pe aceea a endogenei neinfluenţate de exogenă.

20

Y O
Y
O
y y x O x O x
y
y
x
O
x
O
x

Figura I.9 Intersecţii cu axele

Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor multiple, respectiv a două sau mai multe funcţii reflectate pe acelaşi grafic. Punctele (importante) de intersectare a funcţiilor se vor regăsi, fireşte, în coordonate (x;y) satisfăcând ambele funcţii, practic egalând cele două expresii funcţionale, atât pentru (x) cât şi pentru (y). Într-o astfel de ordine, intersectarea axelor devine un caz particular al intersecţiilor inter- funcţii, în sensul în care funcţia dată (intersectată) este adusă la echivalenţa cu curbele y = 0, sau x = 0, după caz. Intersecţiile inter-funcţii identifică, uzual, puncte – identificate prin perechi de coordonate – de echilibru sau eficienţă. Non-intersecţiile identifică situaţiile de comportament asimptotic. Curbele, la extremităţi, se pot apropia tendenţial de o dreaptă oarecare, respectiv de una dintre axe. Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind comportament asimptotic la ambele extremităţi. Regăsim în comportamentul asimptotic funcţii care tind către anume coordonate, respectiv valori, fără însă a (putea) fi definite exact pentru acestea. Exemplele cele mai la îndemână ţin tot de raporturile faţă de axe. O curbă asimptotică faţă de Oy este, în ordinea logico-matematică în care am identificat intersectarea aceleiaşi axe, una a imposibilităţii (matematice) a anulării valorii (x) exogenei; aceeaşi situaţie pentru anularea valorii (y) la asimptotica faţă de axa Ox. În limbaj matematic, funcţia nu este definită pentru intersectarea axei (axelor), respectiv în limbaj mai concret intersecţia (axei) nu are loc pentru valori finite ale acestei axe. În Figura I.10(a), curba izocuantă (izo-producţie în materia factorilor capital /k şi muncă/L combinaţi) este prin definiţie asimptotică faţă de ambele axe – intersectarea axelor ar fi însemnat ca o producţie să poată fi, realmente, sau complet automatizată (Ok), sau complet manuală (OL). În cazul (b), curba cererii faţă de preţ a bunului (x) ar intersecta axa preţului (OPx) pentru un nivel finit al preţului care ar face bunul nevandabil, iar axa cantităţii (OQx) pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze acestuia valoarea (preţul) pe piaţă etc.

21

k

O

(Q) Figura I.10
(Q)
Figura I.10

L

Px (Dx) O Qx
Px
(Dx)
O
Qx

Non-intersecţii cu axele

2.4.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune Acestea aparţin funcţiilor ne-monotone – în speţă, restrânse la expresia polinomială (Figura I.11).

y O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x Figura I.11
y
O
x1
x2
x3
x4
x5
x6
x7
x
Figura I.11

Funcţie cu minime şi maxime (polinomială)

Care expresie conferă însă funcţiei, aşa cum am descoperit mai sus, dubla calitate de crescătoare-descrescătoare şi convexă-concavă. Punctele de extrem sunt cele de maxim şi respectiv minim. Ceea ce identifică coordonate pentru care funcţia îşi schimbă panta crescătoare în descrescătoare (maxim), respectiv panta descrescătoare în crescătoare (minim) 3 . Punctele de inflexiune, de cealaltă parte, aparţin în exclusivitate aceleiaşi categorii de curbe, iar coordonatele lor alternează celor ale punctelor de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât şi pe cea Oy. Sunt acele puncte în care funcţia devine din convexă concavă şi invers. Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care începe cu situarea lor pe una şi aceeaşi curbă şi continuă cu descoperirea lor drept soluţii ale derivatelor funcţiei – de ordinul întâi pentru punctele de extrem; de ordinul al dilea pentru

3 De observat, astfel, că maximele şi minimele:

(i)

nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară;

(ii)

valorile maxime şi minime se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul că aceasta identifică sau nu domeniul endogen.

22

de

polinomiale.

punctele

Tabelul I.2

inflexiune 4 .

Din

Tabelul

I.2

extragem

astfel

comportamentul

funcţiei

Caracterizarea comportamentului funcţiei cu maxime şi minime din Figura I.11

X

x1

x2

x3

x4

x5

x6

x7

y’(x)

+

+

0

-

0

+

0

y’’(x)

+

0

-

0

+

0

-

y(x)

(0)&

M(1)

m(1)

M(2)

y(x)

(0) & Cx

I(1)

Cv

I(2)

Cx

I(3)

Cv

Legendă:

-- funcţie crescătoare

-- funcţie descrescătoare

Cv – funcţie concavă

Cx – funcţie convexă

I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i)

m – puncte de minim

M (i) – puncte de maximm în ordinea (i)

(0) – anularea valorii y(x) / intersecţia cu axa Ox

2.4.2 Dinamica grafică

Este, în general, de două feluri:

(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variaţia exogenă a uneia dintre dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre dimensiuni induce automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă, această (deja) dublă dinamică respectă regula dictată asupra configuraţiei curbei (Figura I.12).

(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variaţia unei terţe variabile. Curba “se deplasează” în sensul în care ia naştere (pe direcţia deplasării ei) o altă curbă, perfect paralelă şi astfel paralelă şi izomorfă cu cea dintâi. După modul în care s-a exercitat deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct de pe curba iniţială îi va corespunde altul, aflat pe noua curbă.

4 Pentru o funcţie polinomială de forma:

y = ax n + bx (n-1) + …+ mx + n

derivata de ordinul întâi este de forma:

y’ = na x (n-1) + b(n-1) x (n-2) + …+ jx + m cu soluţii (y’=0) indicând coordonatele (x) coordonatele (y) vor rezulta din introducerea soluţiilor (x) ale lui (y’=0) în expresia (y). Derivata de ordinul al doilea este de forma:

y’’ = an(n-1) x (n-2) + b(n-1)(n-2) x (n-3) + …+ix + j cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y) ale aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).

23

y A

y B

y A B O x A x B
y
A
B
O
x A
x B

x

Figura I.12 Dinamica de-a lungul curbei

Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcţia redată aici prin curbă cunoaşte şi alte exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de o parte, dinamica prin deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-a lungul curbei în materie de dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă, metoda grafică dobândeşte aici calitatea redării unei dimensiuni adăugate celor două deja explicitate pe axele graficului (Figura

I.13).

O

y x
y
x

Figura I.13 Dinamica curbei în întregime

Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare:

curba producţiei pe termen scurt, redată în raport direct de factorii variabili (muncă sau capital variabil, Modulul II), să poată fi văzută concomitent în legătură cu capitalul constant;

curba producţiei pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de dimensiunile factorilor muncă şi capital tot pe graficul cu numai două dimensiuni (Modulul II);

idem, nivelul costurilor să poată apărea şi el alături de reprezentarea sa directă în unităţi ale celor doi factori de producţie (curba izocost, Modulul II);

curba cererii, faţă de preţ, să poată fi studiată concomitent şi în raport de alte variabile (Modulul III) etc. Dinamica curbei în întregime se defineşte, în aceste condiţii, în directă legătură cu ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terţei dimensiuni pe graficul plan (de două dimensiuni).

2.5 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice

24

În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înţelegem un grafic deja construit şi să construim un grafic la indicaţii literale, după care să tragem concluziile ce se impun. Am pornit de la premisele matematice ale chestiunii (metodei) noastre, apoi ne-am despărţit de rigorile matematice. Această din urmă strategie – vezi aici:

(i)

despărţirea de expresia matematică a funcţiei;

(ii)

indiferenţa de principiu în situarea mulţimilor (X) şi (Y) în poziţia de exogen/endogen;

(iii)

considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor) cu cele curbilinii propriuzise (toate funcţiile matematice elementare);

(iv)

abstracţia de caracterul polinomial al funcţiilor cu puncte de extrem şi de

inflexiune a mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă individualitate, rivalizând cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică, graficul se lasă calculat şi determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală el se personalizează, “explică” şi se lasă citit, simplifică viziunea în favoarea observaţiei ştiinţifice, dar şi concrete şi astfel corecte. Ruperea de rigorile matematice îşi plăteşte preţul, printre altele, şi cu descoperirea altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă să se descopere şi unele imperfecţiuni, lipsuri şi limite, uneori inducând în eroare pe observator. Nicio metodă de studiu nu e perfectă, nici metoda grafică nu este. Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce studiază economia prezintă deficienţe, sau chiar “alergie”, la dezvoltările matematice – lipsuri tot atât prezente la unii oameni de specialitate – el are totuşi o şansă. Am numit aici alternativa de a înţelege această specialitate după rigori (totuşi) ştiinţifice şi logice respectiv altfel decât după expunerile tradiţionale din manualele de economie. Iar virtuţile metodei grafice au şi făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universităţile occidentale. Continuând însă ideea după care şi metoda grafică mai poate fie şi prin capacitatea ei vizionară complica lucrurile pe alocuri, puţinele generalităţi ce le mai avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva operaţii simplificatoare, apoi la câteva silogisme de principiu nelipsite instrumentarului observatorului. După toate aceste clarificări finale nu ar mai putea urma decât aplicaţiile propriuzise, cu particularităţile fiecăreia.

2.5.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice

Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este şi unul complet, ân sensul în care acesta să conţină toate elementele, atât date (exogene) cât şi rezultate (endogene). Să facem însă o paralelă între acest studiu, destinat celor ce se iniţiază, şi demersul ştiinţei economice, în profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de vedere, să ne amintim că economia ca ştiinţă nu beneficiază de instrumentarul riguros şi nu o dată direct al ştiinţelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de cercetare prin teorii şi modele. Modelul este simplificarea unei realităţi mult mai complicate ca principiu şi realitate. El lucrează astfel în favoarea explicitării sale şi înţelegerii unei esenţe fenomenologice.

25

Tot atât putem înţelege metoda grafică simplificând, prin sine-însăşi, aceeaşi realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică şi pe sine-însăşi, în absolut acelaşi scop şi aceeaşi ordine. În lipsa a astfel de simplificări avansate, graficele ar fi expuse să devină complicate, greu de descifrat şi riscând să îşi piardă chiar propriul principiu de concepere.

2.5.1.1 Graficul abstract

Subînţelege o limită a studiului grafic, după care:

în loc de a porni vreodată de la puncte de referinţă pentru a deduce forma şi felul funcţiei ceea ce face obiectul unei discipline separate şi bine individualizate, am numit econometria;

dimpotrivă, pornim de la funcţii de formă cunoscută, de specificitate şi rigoare tot atât cunoscute în prealabil, şi suntem mai puţin interesaţi de dispunerea punctelor proprii curbei (coordonatelor exacte ale acestora). Acesta este principiul aplicabil până la limita existenţei punctelor importante – vezi intersecţii, non-intersecţii, puncte de extrem şi de inflexiune, ca în subparagraful 3.3.1, de mai sus.

2.5.1.2 Graficul “nord-est”

A fost deja operată în cele mai multe dintre graficele exemplificative deja expuse până aici. Este o altă simplificare mergând în profunzimea definirii domeniilor (X/Y), pe aceeaşi mulţime a numerelor reale (R). Apoi ea ţine seama şi de situarea evaluărilor economice în valori pozitive, în partea lor covârşitoare, destul de rar negative. Tot în

parte covârşitoare, deci, graficele noastre îşi vor defini axele pe mulţimea numerelor reale pozitive (R+).

2.5.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele

Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecţii sunt lipsite de conţinut şi semnificaţie concrete, în contextul aplicaţiei. Nu se confundă, bineînţeles, cu comportamentul asimptotic, respectiv cu non-intersecţia cu axele (Figura I.14), ci abstragerea operează asupra semnificaţiei intersecţiilor – a valorii endogenei neinfluenţate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care o anulează pe cea a endogenei (vezi şi 3.3.1.1, de mai sus).

y

O

(fa) x (a)
(fa)
x
(a)
y (fb) O (b)
y
(fb)
O
(b)

x

Figura I.14 Intersectarea axelor (a) şi abstragerea intersecţiei cu axele (b)

26

Implicit, această abstragere este înţeleasă în sensul în care, în acelaşi context al aplicaţiei, semnificaţia vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei simplificări este dată de funcţiile pentru care intersecţiile cu axele sunt caracteristica esenţială – vezi exemplul hiperbolei concave pentru limita producţiilor (Modulul V).

2.5.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă

Este posibilă pe acelaşi criteriu al eludării importanţei formei curbe a funcţiei respectiv a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea, ca neesenţială, a situaţiei în care o variabilă creşte /scade mai accentuat decât cealaltă (Figura I.15). Ideea este aceea că dreapta este mai lesne de observat şi de studiat atât grafic cât şi geometric şi numeric (matematic).

(fb) (b) x
(fb)
(b)
x

O

y (fa) O (a)
y
(fa)
O
(a)

y

x

Figura I.15 Înlocuirea curbei propriuzise (a) prin dreaptă (b)

Limitele şi ale acestui tip de simplificare se fac simţite acolo unde, fireşte, convexitatea /concavitatea sau nemonotonia curbei, însoţită de identitificarea obligatorie a punctelor de extrem şi de inflexiune, sunt esenţiale.

2.5.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor

Plecând de la indiferenţa asupra expunerii domeniului de definiţie pe abscisă şi a

celui în care funcţia ia valori pe ordonată procedură obligatorie în partea matematică economiştii s-au obişnuit să noteze:

(i)

cantităţile, pe abscisă;

(ii)

preţurile, pe ordonată;

(iii)

dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.

2.5.2

Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii

Să vedem mai întâi Planşa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat în această

parte.

27

Planşa I SINTEZA studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare

Nr.

BAZA

DETALII

COMENTARIU

Ordine

DESCRIPTIVĂ

I

Felul reflectării

curbe

individuale

 
 

multiple

reflectare

directă

se cere concretizare (inaplicabilă graficului abstract)

indirectă

matematic

funcţii

nonfuncţii

(x)

II

Forma

dreaptă

 
 

non-dreaptă

tipică

funcţii elementare

atipică

 

III

Forma + panta

crescătoare

 

monotone

 

descrescătoare

mixtă

ne-monotone

IV

Puncte importante

intersecţii

cu axele

 
 

inter-funcţii

non-intersecţii

asimptote

puncte extrem

 

minim-maxim

puncte inflexiune

numai pentru curbe mixte

După care putem însfârşit redacta conexiunile simple şi obligatorii, sub forma unui îndreptar elementar al studiului.

28

Planşa II Îndreptar elementar al studiului grafic al economiei

(i)

Curba rectilinie (dreaptă):

Obligatoriu monotonă şi prezintă pantă constantă

Intersectează obligatoriu axele, afară de situaţia abstragerii intersecţiilor:

Cu ambele axe – când funcţia este descrescătoare în cadranul NE

Cu o singură axă când funcţia este crescăroare, perfect elastică sau perfect inelastică în cadranul NE

(ii)

Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):

Un domeniu creşte în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare)

Curbe tipice relaţiei de substituţie

Domeniul care creşte prezintă creştere crescândă

Domeniul care descreşte descreşte încetinit

Intersecţia cu axele este mai puţin prezentă şi/sau relevantă

(iii)

Curbele (tipic) concave (cadranul NE):

Curbă descrescătoare un domeniu creşte în detrimentul celuilalt

Curbe tipice relaţiei de substituţie

Caracteristici opuse curbeilor convexe, de-a lungul curbei, cu excepţia pantei descrescătoare şi concretizărilor în substituţii

Intersecţia obligatorie şi relavantă cu axele rectangulare

(iv)

Curbe ne-monotone (mixte):

Derivă exclusiv din funcţii polinomiale

Prezintă intersecţii cu Ox, reale sau imaginare, după gradul polinomului

Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul polinomului minus unu

Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului minus doi

Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două puncte de extrem şi se trasează pe curbă între cele două puncte de extrem succesive

Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un singur punct de extrem şi fără puncte de inflexiune

29

Planşa III Câteva tipuri de grafice exemplificative

Oy

Oy

Oy

 
(a)
(a)
   
(b)
(b)
 
 

(c)

O

Ox

O

Ox

O

Ox

Oy

 

Oy

(e)
(e)
   

Oy

(f)

(d)

 
(f) (d)    
 

O

 

Ox

 

O

 

Ox

O

Ox

Oy

   

Oy

 

Oy

(i)

(g)
(g)
(h)
(h)
(i) (g) (h)

O

Ox

 

O

Ox O

Ox

30

Oy

O

(j)

Oy O (j) Ox Oy (k) O Oy (l) Ox O Ox Oy     (m)

Ox

Oy (k)
Oy
(k)
Oy O (j) Ox Oy (k) O Oy (l) Ox O Ox Oy     (m)

O

Oy (l)
Oy
(l)

Ox

O

Ox

Oy

   
(m)
(m)
 

O

Ox

(a)

Dreaptă crescătoare / intersecţii cu axele abstrase

(b)

Dreaptă descrescătoare / intersecţiile cu axele abstrase

(c)

Dreaptă perfect elastică (orizontală)

(d)

Dreaptă perfect inelastică (verticală)

(e)

Curbă accelerat descrescătoare

(f)

Curbă încetinit crescătoare

 

(g)

Curbă ăncetinit descrescătoare

(h)

Curbă descrescătoare-crescătoare

(i)

Curbă accelerat crescătoare

 

(j)

Curbă atipică, cu evoluţie în spirală dreaptă, convergentă

(k)

Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele

(l)

Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două drepte descrescătoare, dintre care dreapta din stânga formează intersecţie tangentă cu curba

(m)

Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe şi paralele între ele

Sumarul modulului : Înţelesul conceptului de economie se desparte între : (1) activitate, (2) studiu (ştiinţă) şi (3) politică. Pe partea studiiului economiei, găsim ca apropriată nivelului acestui curs metoda grafică, concret cu ajutorul graficului de tip rectangular.

31

Acesta realizează legătura între corelaţia de tip funcţional între fenomene, procese şi fapte de natură economică şi o redare abstractă, dar transparentă vizual a acesteia. Câteva noţiuni matematice ajută la fundamentarea graficului, iar acesta din urmă capătă câteva caracteristici accesibile şi urmează, la rândul lui, să fundamenteze cele ce vor fi studiate în modulele următoare.

Chestiuni :

(1) Să recapitulăm diferenţierea specifică între funcţiile liniare şi cele non-liniare.

(2) Care sunt elementele fundamentale înţelegerii (citirii) funcţiei de tip liniar ?

(3) Ce are în comun funcţia liniară cu cele non-liniare, în totalitate ?

(4) Care sunt diferenţierile principale ale funcţiilor non-liniare ?

(5) Ce este graficul « nord-est » şi ce indică el în materia diferenţierilor specifice ?

(6) Ce fel de grafic(e) este (sunt) caracteristic(e) fenomenelor de tip substituţie ?

(7) Detaliaţi despre funcţiile de tip polinomial, în economie.

Bibliografie

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

32

Modulul II

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Planul lecţiei:

1. Funcţia şi factorii de producţie

2. Combinarea factorilor

3. Problematica costurilor de producţie

De revăzut, în prealabil: Metoda grafică în studiul economiei /Modulul I

În această lecţie, Vom acumula, pe componente prima şi cea mai importantă funcţie a economiei. Paralel, vom reţine şablonul funcţiilor economice fundamentale, o structură ă pentru care ne vom putea servi de aceea a funcţiilor matematice. Ulterior, însă, şi producţia, ca şi celelalte funcţii ce vor fi abordate în lecţiile următoare, revin la specificul propriu. Spre exemplu, tot producţia se studiază atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, are exogene care interacţionează între ele şi se studiază împreună cu o altă funcţie, aceea a costurilor. Din lecţie vor rezulta şi construcţii grafice care vor servi şi altor lecţii. Scopul modulului : se concretizează studiul prin metoda grafică pe activitatea cea mai importantă din economie, producţia. Obiective : (1) de la activitate la funcţia de producţie ; (2) factori de producţie şi timpi specifici ; (3) producţia şi combinarea factorilor, ca specific al funcţiei economice ; (4) producţia şi bazele costurilor ; (5) costuri, randamente şi creştere economică.

1. Funcţia şi factorii de producţie

Producţia exprimă o esenţă a fenomenului economic – sau procesului, având în vedere aqici cel puţin criteriul implicării conştiente a factorului uman, la nivel social. Economic şi matematic, funcţia de producţie îşi identifică variabilele exogene în factorii de producţie componente materiale determinate ale funcţiei (procesului) de producţie, din toate punctele de vedere, vezi aici în special pe cel cantitativ şi respectiv calitativ- funcţional. Aşadar, putem exprima funcţia de producţie cel puţin prin:

Qx = f (k, L, Ld) unde Qx este funcţia propriu-zisă, exprimându-se în unităţi specifice, pentru care indicele “x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu implicaţia că, astfel, acelaşi Q poate lua forma unităţilor materiale, dar şi valorice (monetare). Celelalte notaţii identifică chiar factorii propriu-zişi şi unanim recunoscuţi la care facem referire.

(1) Pământul (Ld de la “land”/engl.) a fost presupus, în primele scrieri de economie, drept unicul factor de producţie, astfel purtător al substanţei valorii existente şi transmisibile noului produs. Până şi mîntr.o astfel de opinie, însă,

33

s-a putut reflecta, de fapt, determinarea activităţii asupra studiului, în economie, prin orgnizarea încă rudimentară a producţiei şi prin nivelul tehnic rudimentar. În actualitate, rolul acestui factor nu este totuşi considerat perimat, cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seamă mai mult de implicarea celorlalţi factori, mai “calculabili”. Dimpotrivă, acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:

recunoşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil, dar şi nepurtător de costuri al factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital;

includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de desfăşurare a producţiei, a bogăţiilor solului şi subsolului, apoi tuturor resurselor naturale primare, prin extensie;

în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi ca studiu şi politică.

(2) Munca şi forţa de muncă (L/ de la “labour”/engl.) este un factor cu unele specificităţi. Are caracter consumabil, dar un consumabil apaprte: munca, odată depusă, este totuşi presupusă a-şi reface automat propria resursă, pe termene scurte. Este, deasemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după care ar exista sau nu o piaţă specifică a muncii, parte a pieţei derivate a factorilor de producţie o piaţă neacceptată de şcoala keynesistă. Categoria de muncă este, însă, importantă în sens micro şi macro-economic, atât în ceea ce ţine, cât şi în ceea ce nu ţine de definirea sa ca factor, sau de existenţa pieţei proprii. Astfel, din punct de vedere macro-economic, categoria forţei de muncă se leagă de aceea a şomajului, fenomen care, din nou, poate fi sau nu legat de existenţa pieţei muncii (LECŢIA VII). Din nou ca factor de producţie, apar aici nu numai conexiunile pe termen scurt şi respectiv lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecţie --, dar şi raporturi pe termene foarte lungi, cu nivelul şi progresul tehnic.

(3) Capitalul (k) este dezbătut, în Lecţia de faţă, înţelegându-se:

(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producţiei; (b) subîmpărţirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de implicare materială şi valorică în procesul de producţie în:

(b1) capital variabil -- care îşi transferă întreaga valoare produsului (producţiei) nou pe parcursul unui singur ciclu productiv; (b2) capital fix – care îşi transferă valoarea către noul produs:

parţial valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul scurt, al unui singur ciclu de producţie;

integral pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri de producţie, în condiţii convenite asupra lungimii acestui termen.

Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al factorului capital, în afara:

caracterului convenit al transferului de fcto al valorii capitalului fix asupra noului produs;

34

considerării şi a capitalului – ca şi, în cazul de mai sus, a forţei de muncă – în sensul larg, micro- şi respectiv macro-economic – vezi piaţa capitalului sau conectarea la procesul investiţional. Acestea aspecte sunt:

(A) considerarea factorului timp, în procesul producţiei – de care ne vom ocupa mai pe larg în paragraful următor; (B) asimiloarea parţială a comportamentului muncii şi capitalului variabil pe acelaşi criteriu.

2. Combinarea factorilor

2.1 “Factorul” timp Primul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar “factorul” timp. În cazul de faţă, timpul se raportează şi se va exprima în unitatea specifică, atribuită ciclului de producţie. La rândul lui, ciclul de producţie este definit mod variabil:

avem de a face cu transformarea unui lot de factori de producţie – considerat la capacitatea de prelucrare totală a unei unităţi de producţie într-o unitate dată de timp – în produs nou şi expunerea acestuia pe piaţă; sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producţie – extins la întreaga economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la transformarea lui în bun de consum final. Observaţie: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere nu numai extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la capacitatea întregii industrii, dar şi conectarea dinamică a unităţilor de producţie în sensul în care produsul final de consum al uneia constituie materia primă a alteia. După acelaşi principiu, factorul timp se atribuie nu numai producţiei, ci şi altor activităţi şi procese economice: investiţiile, dezvoltarea, procesele monetare etc. Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului individual de producţie, indiferent de scara economică, căreia I se atribuie – de timpul lung – care, fireşte, consideră o succesiune de timpi scurţi şi cicluri de producţie.

2.2 Combinarea propriu-zisă Revenind însă la procesul şi funcţia de producţie în speţă, la distincţia timpului specific producţiei o definire mai clară a implicării factorului timp rezultă în Diagrama

II.1.

Diagrama II.1

Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie

în funcţie de:

TIMPUL SCURT

TIMPUL LUNG

(1) creşterea producţiei

măcar un singur factorde producţie este fix & ceilalţi factori sunt variabili

toţi factorii de producţie sunt variabili

(2) relaţia: capital (k) - muncă (L)

complementaritate faţă de capitalul fix & asociere: capital variabil-muncă

substituţie (curbe izocuante)

2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt

35

Să lămurim, totuşi, mai întâi, ce înţelegem prin producţie, ca o funcţie deja definită mai sus. Există funcţia de producţie în sens larg:

Qx = f (k, L, Ld) şi funcţia de producţie în sens restrâns, lipsită de factorul pământ:

Qx = f (k, L) Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie. În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăseşte definirea cantitativă a (nivelului ) producţiei în trei mărimi de bază:

(a) producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) cum menţionam deja mai sus, comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice (unităţi naturale). La care mărime se adaugă cele două productivităţi:

(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producţia primară şi mărimea absolută a factorului variabil (Fv). Qa = Q / Fv Valoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale; (c) productivitatea marginală (QMG) acelaşi raport între producţia primară şi cantitatea de factori implicaţi, de astădată, însă, în termenii variaţiilor corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară “reacţia” producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a factorului variabil. Qm = Q /Fv Valoarea ei se va măsura, ca şi în cazul productivităţii medii, tot în unităţi de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica aceleaşi două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale. Comportamentul producţiei pe termen scurt este definit de ceea de a fost numit legea creşterii-descreşterii randamentelor: creşterea cu o unitate a factorilor variabili (capitalul variabil & munca) poate determina creşterea, stagnarea sau descreşterea producţiei şi productivităţilor. O descriere relevantă a acestei legităţi are loc în Graficul

II.1.

(Q; QMa; QMG) B’ Q B’ A’ (Q) Q A’ A (QMG) B (QM) O
(Q; QMa; QMG)
B’
Q B’
A’
(Q)
Q A’
A
(QMG)
B
(QM)
O
FV A
FV B
(FV)
Graficul II.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)

36

În concret, creşterea producţiei poate fi dată de creşterea factorilor variabili – vezi aici angajarea unei cantităţi mai mari de materii prime, materiale etc., dar şi a unui număr mai mare de unităţi de forţă de muncă (de lucrători direct angajaţi) --, dar creşterea producţiei pe această cale este una limitată: atât în mărimea producţiei propriuzise, cât şi în termenii timpului scurt. Dacă nu ar fi aşa, atunci producţia ar putea creşte constant sau accelerat, urmare implicării factorilor varaibili, aceşti factori ar fi unicii determinanţi ai creşterii producţiei, nelăsând loc altor factori în speţă factorului fix, care este capitalul fix. Dacă nu ar fi aşa dacă acumularea materiilor prime şi angajaţilor ar fi capabilă să aducă creşterea nelimitată a producţiei atunci creşterea producţiilor şi creşterea economică totală (agregată) ar fi putut fi performată de firme care nu s-ar fi extins niciodată, neexistând nevoia unei astfel de extinderi. În realitate, o creştere a producţiei care să depăşească randamentul descrescător al factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul fix – în concret, investiţiile în extinderea bazelor producţiei. Graficul II.1 lasă nevăzute atât implicarea capitalului fix în creşterea nivelului producţiei în speţă, consideră curba producţiei corespunzătoare unuia şi aceluiaşi nivel al capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia şi aceleiaşi talii a firmei producătoare --, cât şi combinarea factorilor de tip asociere -- faptul că creşterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură cu creşterea numerică a angajaţilor. Rămâne însă loc pentru redarea implicării capitalului fix în creşterea producţiei, în Graficul II.2.

(Q)

(Q3) (Q2) (Q1)
(Q3)
(Q2)
(Q1)

O

FVo

(FV)

Graficul II.2 Implicarea capitalului fix în creşterea producţiei pe termen scurt

Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de producţie pe teremnul scurt – este o relaţie de creştere directă între variabile, se exercită între factorul fix (capitalul fix) şi fiecare dintre factorii variabili (capitalul variabil şi respectiv forţa de muncă) şi este ceva mai complexă decât asocierea care “asociază” simplu valori unice ale factorilor. Complementaritatea şi asocierea fiind cele două modalităţi de combinare a factorilor de producţie pe termen scurt, putem conclude aici deja o particularitate unică pe care o are tot producţia, ca funcţie economică fundamentală de exogenele-factori de producţie:

producţia este singura funcţie economică fundamentală ale cărei variabile se combină între ele pentru a face să rezulte configuraţia funcţiei. Toate celelalte funcţii (cererea,

37

utilitatea, oferta, bunăstarea şi chiar costurile 5 ) evoluează, în raport cu exogenele proprii, în mod separat. într-o altă expresie, funcţia de producţie este alcătuită din două părţi (zone ) funcţionale, respectiv (1) combinarea factorilor şi (2) relaţia propriu-zisă între factori şi producţie. Iar aceasta în sensul în care un anumit tip de combinare a factorilor determină un anumit comportament al producţiei – iar acest fapt este valabil atât pe termenul scurt, cât şi pe termenul lung, despre care vorbim în paragraful următor. Deocamdată, am putut observa că:

asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relaţie simplă şi directă între factorii

variabili şi determină toate variaţiile producţiei;

complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul fix şi cei variabili,

este o relaţie tot directă între factori, dar ceva mai complexă – între un nivel al factorului

fix şi un interval de variaţie a fiecărui factor variabil în parte şi determină cel puţin creşterea producţiei în prelungirea termenului scurt în realitate, va trebui să studiem şi situaţia producţiei pe termen lung pentru a putea descoperi evoluţia completă a producţiei, urmare complementarităţii relaţiei între factori.

2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante Revenim la Diagrama I.1, de mai sus, care indică relaţia de (inter) substituţie dintre factorii de producţie. La nivelul termenului lung, însă, toţi factorii sunt după comportament – consideraţi variabili, factorul capital rămâne de considerat în întregimea sa, iar celălalt factor considerat rămâne totuşi munca (forţa de muncă). La acelaşi nivel al termenului lung, producţia îşi schimbă şi ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al producţiei însumate pe o succesiune de perioade scurte, ci tot de o producţie aferentă, ca şi pe termenul scurt, unei perioade (fie ea şi un ciclu de producţie), dar este vorba de o

valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei creşterea producţiei pe termen lung echivalează, deci, creşterii taliei firmei, prin creşterea asociată a factorilor de producţie (capital şi muncă) implicaţi. Ajungem astfel şi la a treia modalitate de combinare a factorilor substituţia diferit situată şi în sensul despărţirii de asociere şi complementaritate, ca şi de termenul scurt, dar şi în acela că ea nu mai este aferentă variaţiei (creşterii) producţiei, ci unuia şi aceluiaşi nivel al producţiei în speţă al taliei firmei. Dintru început, deci, relaţia de substituţie între (inter) factori nu mai este conectată la creşterea producţiei şi, mai departe, substituţia nu mai este o relaţie directă, ci o relaţie tipic descrescătoare: unul şi acelaşi nivel al taliei firmei echivalează unor niveluri asociate de capital şi muncă, în situaţia în care:

(a)

abundenţa factorului muncă corespunde predominanţei aceluiaşi factor asupra capitalului (dotării tehnice);

(b)

gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii corespunzătoare a numărului angajaţilor;

(c)

rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative capital muncă, al

raporturilor de substituţie ratelor marginale de substituţie – între factori. Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante ( Q1 /Graficele II.3) – reprezentând unul şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-cantitate) pentru asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi muncă (L).

5 Parţial studiate în acestă Lecţie; restul de studiat în Modulul VI.

38

k

k

O

Q (Q1) Q1 O L O (a) Graficele II.3 (Q1) (Q2) (Q3) L Graficul II.4
Q
(Q1)
Q1
O
L
O
(a)
Graficele II.3
(Q1)
(Q2)
(Q3)
L
Graficul II.4
k (Q1) L
k
(Q1)
L

(b)

3. Problematica costurilor de producţie Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total(C) de producţie se identifică valorii factorilor de producţie consumaţi exclusiv factorul pământ -- pentru obţinerea unei producţii unităţi specifice acesteia (naturale) sau unităţi valorice. C = (L)c + (k)c De astădată, fireşte, costurile pe factori diferiţi se vor totaliza exclusiv în unităţi monetare, adică în unitatea de măsură comună şi factorilor individuali, şi bunurilor produse. Comportamentul costurilor va ţine însă seamă de aceeaşi individualizare a factorilor şi de raporturile care se nasc la combinarea lor, ca şi de ceea ce determină asupra “factorului” timp. Pentru termenul scurt, revenind la Graficul I.1, este lesne de înţeles o simplărăsturnare poziţională a categoriilor (curbelor) productivităţilor medie şi marginală.

3.1 Curbele izocost Ne rămâne pentru studiul costurilor -- atât cât va avansa el în Lecţia de faţă, a funcţiei de producţie – observarea comportamentului costului total (Ct), care, la rândul lui, face apel la viziunea producţiei pe termen lung, mai precis, din nou, la Graficul II.4, al câmpului de izocuante. Factorii muncă (L) şi capital (k) sunt văzuţi în raport de inter-substituţie, cu diferenţierea specifică că avem de a face cu o altă categorie de curbe decât izocuanta. Iar

39

aceasta pentru simplul motiv că practic şi teoretic este de imaginat, dar mai ales de verificat în mod simetric că:

(a)

unul şi acelaşi nivel al producţiei (curba izocuantă) poate fi atribuit unei diversităţi de

niveluri ale costurilor – combinaţii/asocieri de unităţi de factori;

(b)

unul şi acelaşi nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde mai multor

niveluri ale producţiei. Câtă vreme nivelul dat al producţiei (poate şi chiar) corespunde unei diversităţi de combinaţii ale factorilor, tot astfel unul şi acelaşi nivel al costurilor poate fi atribuit unui număr tot atât de semnificativ de combinaţii ale factorilor este vorba de mulţimea corespunzătoare de puncte de pe curbă. Măsura monetară unică poate fi atribuită tuturor factorilor, dar şi producţiei. În următorul rând, nu numai că curbele izocuante şi izocost îşi pot găsi locul pe acelaşi grafic (Graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea cantităţilor de factori este şi ceva mai simplă decât în cazul convexităţii izocuantelor. Curbele izocost:

sunt, la rândul lor, descrescătoare ( k→↓L &L→↓k);

dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea ce semnifică caracterul constant, ne-gradual şi omogen al subsituţiei factorilor în contextul costurilor. În concretul economic, spre deosebire de raportarea substituţiei factorilor la nivelul producţiei, raportarea aceleiaşi substituţii la costuri ţine seamă de preţul de piaţă al fiecărui factor la unul şi acelaşi moment dat – la unul şi acelaşi moment dat, toate preţurile sunt constante, iar această situaţie de piaţă rămâne şi total independentă de cele întâmplate în oricare producţie individuală. Ca atare, pentru costuri una şi aceeaşi cantitate dintr-un factor va substitui una şi aceeaşi cantitate din celălalt factor aceasta fiind traducerea literală a formei rectilinii a curbei.

(Q3) (Q2) (Q1) B C L
(Q3)
(Q2)
(Q1)
B C
L
a formei rectilinii a curbei. (Q3) (Q2) (Q1) B C L (b) k k B C

(b)

k

k

B C L (a)
B C
L
(a)

A

A

O

O

Graficele II.5

În legătură cu concretizarea aceluiaşi Grafic II.5, dar revenind la comparaţia cu titlu general între izocost şi izocuantă, forma rectilinie a izocostului mai spune ceva. La extremităţile izocuantei, să ne amintim, comportamentul era asimptotic – în contextul substituţiei neomogene, specifice hiperbolei convexe, nefiind de conceput producţia dată de un singur factor (manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot mai dificil de substituit ultimele unităţi din factorul subsituit. Pentru extremităţile izocostului, cele întâmplate şi semnificaţia lor sunt sensibil diferenţiate: dreapta

40

intersectează obligatoriu axele (sau măcare una dintre axe, în cazul în care este paralelă cu cealaltă axă). Aşadar, pentru o substituţie perfect omogenă (proporţională) nici nu se pune problema că nu se substituie şi ultima unitate din factorul substituit, iar aceasta în aceleaşi condiţii cu precedentele unităţi. Intersecţia (punctul de intersecţie al) izocostului cu axa fiecărui factor păstrează regula tuturor punctelor (locului geometric) izocostului, regulă după care costul rămâne constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele exprimate în unităţi specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are coordonate exprimate în factorii muncă (OL) şi capital (Ok); (b) exprimă unul şi acelaşi cost, în plan valoric. Intersecţiile izocostului cu axele vezi punctele A, B sau C indică unul şi acelaşi cost, exprimat, însă, în unităţile unui singur factor:

punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA şi reprezintă nivelul costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje sau unităţi convenţionale tehnice de utilaje; la fel, punctele B şi C reprezintă segmentle OB şi OC, indicând, pentru, respectiv, izocosturile AB şi AC, costurile exprimate exclusiv în costul specific unităţii de muncă angajate (salarii etc.). O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este, deci, variaţia costurilor propriuzisă. Şi în concret (practică), costurile variază – cresc, respectiv scad – în două moduri:

(1) în unităţi naturale adică în cantitatea factorilor. Pentru curba izocost, este vorba de deplasarea (către dreapta, pentru creştere; către stânga, pentru descreştere) paralelă (Graficul I.6 a); (2) urmare variaţiei preţurilor factorilor mai corect, al modificării preţului unui factor în raport cu preţul celuilalt factor (Graficul II.6 b).

(3)

k

O

(Z2) (Z1) L (a)
(Z2)
(Z1)
L
(a)

k

O

(Z2) (Z1) L (b)
(Z2)
(Z1)
L
(b)

Graficele II.6

3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară Reflectarea producţiei pe termen lung şi costurilor pe unul şi acelaşi grafic lasă loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia de totdeauna: concomitenţa creşterii producţiei cu minimizarea relativă a costurilor. Se implică aici conceptul de randament capacitatea de valorificare, în producţie, a unităţii de factori de producţie. Cu alte cuvinte, imaginăm aici variaţia performanţei uneia şi aceleiaşi cantităţi de factori. Randamentul la scară (Rs):

41

Rs = Q / C este propriu situaţiei pe termene prelungite a funcţiei de producţie, vizavi de cea a costurilor, şi analizează eficienţa extinderii unităţii de producţie (Graficul I.7).

k

O

C B (Q1) A (Q2) (Q3) L Graficul II.7
C
B
(Q1)
A
(Q2)
(Q3)
L
Graficul II.7

Observaţie: Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri (Diagrama II.2).

Diagrama II.2

Felul randamentului la scară (Rs)

Descrescător

<1

Proporţional

=1

Crescător

>1

Sumarul modulului: Producţia dispune de funcţia matematică – cea care o apropie de înţelegerea comună şi celorlalte funcţii de bază, după cum se va studia în modulele următoare --, darşi pe cea economică cea care îi indică specificitatea. Are factori mai puţini decâtalte fucţii de bază, dar şi o caracteristică absolute specifică: interacţiunea (combinarea) acestora. Aceasta din urmă determină (cazualizează) relaţia producţiei cu factorii proprii. Timpul de producţie (scurt şi, respective, lung) revine, la rândul lui, în determinarea producţiei prin combinarea factorilor. In fine, costurile de producţie sunt studiate separat de producţia propriuzisă, iar raportul producţie-costuri determină felul randamentului la scară.

Chestiuni:

(1) Care este confuzia care se poate naşte în practică între factorii naturali (legaţi de pământ) şi cei reprezentând capitalul variabil ? (2) De ce nu putem vorbi de de “uzura factorului pământ”, aidoma uzurii capitalului fix ? (3) Cu ce se identifică valoric noţiunile de uzură şi respectiv amortizare ale capitalului fix şi care este diferenţa specifică dintre acestea ? (4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoaşteţi şi care sunt fundamentele conceperii lor (în moduri diferite) ? (5) Explicaţi cele două niveluri fenomenologice şi de valori rezultate din procesul de producţie. (6) Explicaţi contextul combinării factorilor de producţie, începând cu caracteristicile acestei combinări, în materia următoare:

42

 

Felul combinării

Între factorii

Pe termen: scurt /lung

Pentru

nivelul

producţiei

1

Asociere

     

2

Complementaritate

     

3

Substituţie

     

Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra,

1973

Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago. 1988

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

43

Modulul III

CEREREA DE CONSUM

Planul lecţiei:

1.Definiţia cererii de consum 2 Funcţia cererii

3. Elasticitatea cererii

4. Surplusul consumatorului

5. Utilitate şi cerere

De revăzut, în prealabil:

Metoda grafică în studiul economiei / Modulul I

Curbele izocuante şi izocost /Modulul II

În această lecţie, Vom păstra aceaşi structură funcţională, ca în cazul producţiei (cu exogene şi o singură endogenă), pentru a recepţiona prima trecere din domeniul producţiei şi producătorului în cel al consumului şi respectiv consumatorului. Determinările, conceptele, chiar jargonul se schimbă, revenind chiar într-o zonă de iraţional, tot specifică consumatorului şi deosebindu-se de producător. Producţiei, costurilor şi, mai târziu, ofertei şi venitului îi vor corespunde aici cererea, utilitatea şi consumul. Teoria tilităţii ocazionează şi un nou contact cu şcoala marginalistă a finelui secolului al XIX- lea. Cocomitent, lecţia de faţă pregăteşte terenul pentru înţelegerea realităţii complexe în care producătorul şi consumatorul coexistă aici, deocamdată, ei sunt studiaţi şi condiţionaţi separat. Scopul modulului : Se concretizează noţiunile din Modulul I şi pe cererea de consum, care redevine la rândul ei o funcţie economică. Funcţia matematică dispune de mai mulţi factori decât producţia, dar cu acţiuni individuale ale acestora aparent mai simple. Economic, cererea indică, aidoma producţiei, endogena unei cantităţi, dar, în contextul studiului economiei, ea desparte metodologic pe consumator de producţie, producător şi ofertant, ca şi de costuri şi randamente – consumatorul dispune de comandamente diferite. Obiective : (1) factorii cererii şi individualitatea consumatorului; (2) cererea, ca funcţie matematică (comuniunea cu producţia şi celelalte funcţii economice fundamentale) şi economică (specificitate); (3) caracteristici ale funcţiei cererii ; (4) utilitatea, altă funcţie din domeniiul consumatorului şi corelarea ei cu funcţia cererii.

1. Definiţia cererii de consum

Se numeşte cerere de consum:

(i)

o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care

(ii)

un individ, un grup sau o totalitate de indivizi

(iii)

doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere)

44

(iv)

într-o periodă dată.

Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de piaţă, exclusiv după criteriul (ii) al definiţiei, în sensul în care (2) cererea de piaţă reprezintă compunerea totalităţii cererilor individuale gravitând pe aceeaşi piaţă. Este la fel de important de observat situarea cererii -- ca funcţie economică de bază – într-un domeniu restrâns la:

sfera consumatorului individual, final şi privat distincţia se va clarifica complet în mi multe dintre lecţiile viitoare;

respectiv drept numai o componentă parţial reprezentativă – a cererii agregate (Lecţia VI).

2. Funcţia cererii

În calitate de funcţie economică fundamentală , cererea de consum se prezintă, cu

unele diferenţieri specifice între (1) cererea individuală şi (2) cea de piaţă. (1) Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel puţin:

(1) preţul bunului (Px); (2) preţurile altor bunuri (Pa); (3) venitul consumatorului individual (y); (4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x” (Π); (5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al preţurilor (E); (6) nivelul reclamei comerciale (A); (7) alţi factori (Z):

d x = f (Px, Pa, y, Π, E, A, Z)

(2) Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de cererea individuală:

(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y), plus o funcţie de distribuţie a aceluiaşi venit total (G). Concret, gradul de egalitate-inegalitate a distribuţiei venitului total conferă cererii de consum comportamente îndeajuns de diferite între extremele distribuirii perfect egale şi, respectiv, însuşirii venitului total de către un singur consumator dintr-o totalitate.

D x = f (Px, Pa, Y, G, Π, E, A, Z) În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcţiei extinse a cererii – purtătoare a tuturor varaibilelor independente enumerate mai sus. Dimpotrivă, funcţia restrânsă a cererii a rezultat din nevoile:

adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale);

reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii, împreună cu oferta, ca două funcţii simple, în vedere studiului echilibrului cerere-ofertă, de semnificaţie economică crucială. Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a nivelului ceererii de consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte variabile rămânând constante. Dx = f (Px) Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de preţ pentru imensa majoritate a bunurilor (şi serviciilor):

Px→↓Qx // Px→↑Qx ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai popularizat de legea cererii.

45

Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantităţii cerute, faţă de nivelul preţului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei destul de mare – o rigurozitate formală mult redusă faţă de cazurile curbelor producţiei pe teremn scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare), izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii). La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile speciale (excepţionale):

(a) bunurile “Giffen” – sau inferioare 6

-- (re)prezintă un consum important la nivelul

societăţii, de aceea:

sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi dinamica pe termen scurt a nivelului general al preţurilor;

respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”,

în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale nivelului de trai. Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin legătură cu adevărul ştiinţific. (b) bunurile “Veblen” – sau de lux 7 -- sunt percepute ca semnal al deprecierii monedei autohtone. Creşterea preţului lor poate atrage creşterea cererii, urmare nevoii de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori mai stabile. Astfel, reflectarea grafică a funcţiei restrânse a cererii se observă în Graficele III.1.

Px

(DX) O
(DX)
O

(a) bunuri ordinare

Px

(Dx)
(Dx)

Qx

O (b) bunuri speciale (Giffen & Veblen)

Graficele III.1

Qx

Dinamica grafică -- a curbei cererii -- este aspectul care lămureşte influenţa

dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra funcţiei restrânse – egal curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:

(a)

de-a lungul curbei cererii – pentru variaţia exclusivă a preţului bunului;

(b)

a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:

(b1) spre dreapta sau spre stânga; (b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare. Diagrama III.1 enumeră câteva variaţii determinante pentru deplasarea curbei cererii (în întregime).

6 După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea. 7 După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.

46

Diagrama III.1

Determinantele deplasării curbei cererii

Către stânga:

Către dreapta:

tendinţele inverse ale factorilor din coloana dreaptă

creşterea venitului naţional

creşterea preţurilor la înlocuitorii bunului

 

schimbări ale gustului consumatorului, în favoarea bunului

scăderea preţurilor bunurilor complementare

întărirea reclamei

aşteptări de creştere a preţului bunului

3. Elasticitatea cererii Elasticitatea cererii este mişcarea de răspuns (reacţia) cererii la mişcarea (fluctuarea) variabilelor independente ale funcţiei. Este o mărime (cantitativă) caracterizează prin coeficientul de elasticitate:

ε i = (Q / Qo) / (i /i 0 )

unde ε i este coeficientul de elasticitate a cererii faţă de mărimea (exogena) i; Q este variaţia (indusă a) cantităţii cerute; Qo cantitatea de la care are loc variaţia (detereminată); i 0 şi i sunt, respectiv, mărimea de bază a variabilei exogene şi, respectiv, variaţia ei. Observaţie: Raportul între variaţia cantităţii cerute şi cantitatea iniţială, ca şi raportul între variaţia exogenei şi valoarea ei în acelaşi moment reuşesc să facă din mărimea elasticităţii o mărime abstractă se raportează între ele şi astfel se anulează unităţile de măsură specifice endogenei şi exogenei. Elasticitatea cererii faţă de preţ (ε p ) capătă importanţă deosebită pentru funcţia restrânsă a cererii:

ε p = (Q / Qo) / (P /P 0 ) după cum rămân de reţinut:

atât faptul că şi restul exogenelor funcţiei extinse se caracterizează, fiecare, prin propria elasticitate, coeficient de elasticitate şi comportament al acestuia,

cât şi faptul că elasticitatea caracterizează şi alte funcţii decât cererea de consum, astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este una universală – iar elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime abstractă (fără unităţi specifice de măsură). Observaţie: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv inelastică în raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare dintre exogene şi nu există elasticitate “coroborată” (între variabile) sau “agregată”, ca în cazul altor mărimi. Aici observăm cel mai bine diferenţa între funcţia cererii şi funcţia producţiei, spre cel mai bun exemplu: variabilele cererii nu se combină între ele şi nu îi deteremină funcţia în mod corelat.

3.1 Elasticitate, versus inelasticitate În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasiticitate ε i – ia valori între zero şi infinit chestiunea semnului algebric negativ al elasticităţii cererii este una separată, în speţă indică, pentru relaţia cantitate cerută-preţ, panta negativă a curbei, echivalentă enunţului legii cererii.

47

(a)

ε p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei (i) induce variaţii inferioare ale endogenei;

(b)

ε p =1 defineşte starea de elasticitate unitară variaţiile exogenei şi endogenei sunt echivalente;

(c)

ε p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

3.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă Revenim la funcţia restrânsă astfel la legea cererii şi respectiv la elasticitatea cererii faţă de preţ (ε p ), intervalul de variaţie a elasticităţii include cele două extremităţi, care sunt şi importante:

Valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ (ε p = 0) exprimă, de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute inelasticitatea perfectă. După cum valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ (ε p = + ) exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă. Observaţie: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe care este definită elasticitatea cererii, aceste două valori elasticităţi “extreme” exprimă, fiecare, în măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa corelaţiei corelaţia nulă între preţul bunului şi cantitatea cerută pe piaţă (preţul bunului nu influenţează cantitatea cerută). Astfel, odată fixate şi capetele intervalului de variaţie a elasticităţii, Graficul III.2 vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe.

Px

O

Do

(ε p < 1) 45 0 (ε p = + ∞)
(ε p < 1)
45 0
(ε p = + ∞)

inelasticitate perfectă

inelasticitate

(ε p = 0)
(ε p = 0)

(ε p =1) elasticitate unitară

elasticitate (ε p > 1)

elasticitate perfectă D

( ε p > 1) elasticitate perfect ă D ∞ Graficul III.2 Qx Observaţie: Dinamica grafică
( ε p > 1) elasticitate perfect ă D ∞ Graficul III.2 Qx Observaţie: Dinamica grafică