Fosfolipaze

Studente:
Șeptelici Irina
Cristea Andreea
Bombea Maria
Cuprins
1. Introducere
2. Clasificarea fosfolipazelor
2.1. Fosfolipaza A1
2.2. Fosfolipaza A2
2.3. Fosfolipaza B
2.4. Fosfolipaza C
2.5. Fosfolipaza D
3. Concluzie
4. Bibliografie
 Introducere
Fosfolipidele sunt componente esențiale ale
tuturor membranelor celulare, dar sunt, de
asemenea, hidrolizate de fosfolipaze pentru a
remodela lipidele membranare sau pentru a
produce molecule care sunt regulatori
importanți ai proceselor celulare.
Fosfolipazele sunt implicate în
metabolismul glicerofosfolipidelor și în special
al lecitinelor.
 Clasificarea fosfolipazelor
Există patru tipuri de fosfolipaze care hidrolizează fosfolipide la
legături specifice.
 Fosfolipaza A1 - clivează lanțul SN-1 acil
 Fosfolipaza A2 - clivează lanțul SN-2 acil
 Fosfolipaza B - clivează ambele lanțuri SN-1 și SN-2 acile și se mai
numește lizofosfolipază.
 Fosfolipaza C - hidrolizează legatura dintre glicerol și un grup polar,
formându-se astfel digliceridă și fosfat care conțin grupul polar.
Fosfolipazele C joacă un rol important în transducția semnalului în
celulă.
 Fosfolipaza D - hidrolizează legatura dintre grupul fosfat și alcool,
astfel se eliberează acidul fosfatidic și alcool.
Figura 1. Locurile de hidroliză a fosfatidilcolinei.
Se indică legăturile hidrolizate de fosfolipaza A1 (PLA1),
fosfolipaza A2 (PLA2), fosfolipaza C (PLC) și fosfolipaza
D (PLD).
 Fosfolipaza A1
Fosfolipaza A1 (PLA1) a fost puțin studiată, chiar dacă
activitatea sa este mai mare decât cea a PLA2 în anumite țesuturi.
Se pare că este implicată în principal în remodelarea fosfolipidelor
membranare.
Astfel, fosfolipidele care sunt sintetizate de novo în reticulul
endoplasmatic și transportate de proteinele de schimb fosfo-lipidic la
alte membrane celulare suferă modificări în compoziția acizilor grași.
Aceasta necesită eliberarea acizilor grași prin PLA1 și PLA2,
urmată de reacția lor cu acil-CoA, rezultând astfel aciltransferaze de
lizofosfolipid.
Nu există în prezent nici o dovadă că PLA1 este reglată prin
semnale extracelulare sau intracelulare.
 Fosfolipaza A1
PLA1 care preferă acidul fosfatidic (PA) a fost clonată din
testicul. Aceasta are o masă moleculară calculată de 98 kDa.
ARNm al acesteia este îmbogățit în țesuturile mature și este
prezent într-o cantitate mare în creier, splină și plămân. Enzima
migrează ca o proteină de 110 kDa pe electroforeză pe gel și
astfel seamănă cu PLA1 purificată din creier.
Acțiunea combinată a PLA1 și a activității lizofosfolipazei
(LPLA) a PLA2 are ca rezultat eliberarea unor cantități
semnificative de acid arahidonic din fosfolipide in vitro.
Este posibil ca aceste două activități să contribuie în mod
semnificativ la eliberarea acidului arahidonic in vivo.
 Fosfolipaza A sau
lecitinaza A se întâlnește în
veninul de cobră, pancreas,
timus, prostată, glandele
salivare și splină.
Ea acționează asupra
fosfatidilcolinelor scindând
restul de acid gras, cu
formare de lizolecitine și
acizi grași liberi.

Figura 2. Fosfolipaza A1
 Fosfolipaza A2
Fosfolipaza A2 (PLA2) există în multe izoforme. În general, acestea
pot fi grupate în cele cu masa moleculară mică (~ 14 kDa) și cele cu
masa mai mare (~ 85 kDa). Izoenzimele mici PLA2 sunt secretate și se
găsesc în veninuri de insecte și șarpe, în sucuri pancreatice sau sunt
eliberate în zone de inflamație, de exemplu lichid sinovial. Toate acestea
necesită concentrații de Ca2+ milimolară pentru cataliză și au un conținut
ridicat de legătură disulfurică.
Izoenzimele au fost clasificate în trei grupe: izoenzimele din
grupele I și II conțin aminoacizi foarte conservați și au o structură
exon-intron similară. Izoenzimele din grupa III au reorganizat secvențe
omoloage, dar reziduurile lor catalitice sunt identice cu cele din grupele I
și II.
Un alt tip (grupa V) de PLA2 mic a fost recent descrise. Enzima
este prezentă în țesuturile de mamifere și este implicată în formarea de
eicosanoide în celulele mastocite și macrofage. De asemenea, este
secretat din macrofage și participă la semnalizarea în aceste celule.
 Reglarea fosfolipazei citosolice A2
Fosfolipaza citosolică A2 (cPLA2) este supusă reglării de diferiți agoniști,
incluzând factori de creștere, citokine, agoniști legați de proteine G
heterotrimerice și integrine angajate.
Cele două mecanisme majore prin care aceasta este activată sunt : creșterea
Ca2+ citozolic și fosforilarea. O creștere a Ca2+ induce asocierea membranelor
enzimei determinând o creștere mare a activității. Astfel, mulți agenți activează
fosfolipaza citosolică A2 (cPLA2) prin provocarea eliberării Ca2+ intern sau a
influxului de Ca2+ extern.
Creșterea rezultată a Ca2+ citosolic induce translocarea cPLA2 de la
citozol la membrane, incluzând reticulul endoplasmatic și membranele
nucleare.
Fosforilarea cPLA2 se observă atunci când celulele sunt stimulate de
mulți agoniști. Identitățile protein kinazelor implicate nu au fost pe deplin
elucidate, dar kinazele cu proteină activată de mitogen (MAP) joacă un rol
important. Factorii de creștere și câțiva agoniști care activează proteinele
heterotrimerice G activează kinazele MAP printr-o cascadă de semnale
intracelulare.
 Reglarea fosfolipazei citosolice A2
Astfel dimerizarea indusă de ligand și autofosforilarea
receptorilor factorului de creștere generează reziduuri Tyr
fosforilate în cozile lor citoplasmatice. Se inițiază o cascadă de
protein kinaze care conduce la activarea kinazelor MAP.
Mecanismul prin care proteinele G heterotrimerice activează
kinazele MAP este mai puțin clar, însă poate implica protein
kinaza C (PKC) și subunitățile βγ ale anumitor proteine G.
Activarea PKC celulare crește activitatea cPLA2 în unele
celule. Efectul nu este direct deoarece fosforilarea cPLA2 de către
PKC in vitro nu conduce la activare acesteia, neexistând astfel
dovada că PKC fosforilează enzima in vivo.
Figura 3. Mecanisme de activare a cPLA2
În model, activarea rapidă a cPLA2 se realizează prin acțiunea sinergică a Ca2+ și fosforilarea de
către kinaza MAP. Liganzii, de exemplu ATP sau factorul de creștere derivat de la trombocite
(PDGF), activează receptorii care duc la activarea PLC. Acestea implică nu numai proteinele G
(prezentate), ci și activitatea tirozin kinazei a receptorilor factorului de creștere. Hidroliza 4,5-
bisfosfatului de fosfatidilinozitol prin PLC produce inositol 1,4,5-trisfosfat (IP3), care eliberează
Ca2+ din componentele reticulului endoplasmatic (ER) și 1,2-diacilglicerol (DAG) care activează
protein kinaza C (PKC). PKC activează kinaza MAP care fosforilează și activează cPLA2. Ionii de
Ca2+ eliberați din ER sau care pătrund prin canalele Ca2+ ale membranei plasmatice promovează
translocarea membranei cPLA2, care este necesară pentru activarea completă a enzimei. Creșteri
mai mici ale cPLA2 rezultă din acțiunea citokinelor, de exemplu interleukina-1 (IL-1) sau factorul
de necroză tumorală (TNF), care acționează atât la niveluri transcripționale cât și posttranslaționale.
Rolul fiziologic al fosfolipazei citosolice A2
Funcția celulară a cPLA2 este de a genera acid arahidonic.
Acest lucru servește drept precursor al diferitelor eicosanoide
(prostaglandine, leucotriene, tromboxane, lipoxine).
În plus, acesta poate acționa ca un mesager intracelular, de
exemplu prin efecte asupra anumitor izoenzime PKC.
Eicosanoidele sunt implicate în reglarea multor procese
celulare și a funcțiilor fiziologice, cum ar fi agregarea
plachetelor, contractarea vaselor sanguine, proliferarea
celulelor, contracția uterină, motilitatea gastrointestinală,
funcția limfocitelor, eliberarea hormonilor și contracția /
dilatarea bronhiilor.
De asemenea, acestea joacă un rol în medierea anumitor tipuri
de leziuni celulare, cum sunt cele induse de iradierea UV .
Figura 4. Fosfolipaza A2
 Fosfolipaza B

Fosfolipaza B, denumită și
lecitinaza B, sau
lizolecitinaza se găsește în
microorganisme, ficat,
pancreas și scindează
ambele resturi de acizi grași
din fosfatidilcoline cu
formare de glicerol-
fosfatidilcolină și acizi
grași liberi.
Figura 5. Fosfolipaza B
 Fosfolipaza C
Substraturile fosfolipazei C (PLC) în țesuturile animale și vegetale
sunt fosfatidilinozitol (PI) și derivatele sale fosforilate: fosfatidilinozitol
4-fosfat (PIP) și fosfatidilinozitol 4,5-bisfosfat (PIP2). Enzimele PLC
care acționează asupra altor fosfolipide sunt prezente în bacterii.
Expresia PLC la mamifere are loc în mai multe forme izozimice
grupate în trei familii (β, γ, δ) care sunt reglate diferit (figura 6). Toți
necesită Ca2+ pentru activitate și preferă PIP și PIP2 peste PI ca substrat.
Acestea prezintă două domenii conservate (X și Y) care sunt necesare
pentru cataliză.
Hidroliza substratului are loc în două reacții secvențiale: scindarea
fosfolipidelor inozitol la diacilglicerol și fosfații 1,2-ciclici inozitol,
urmată de transformarea fosfaților ciclici în fosfați aciclici. Mecanismul
general propus este cataliza acidă.
Figura 6. Structuri schematice ale izozimelor β, γ și δ ale PLC.
Structurile prezintă domeniile de omologie pleckstrin (PH) și secvențele X și
Y conservate. Se observă prezența domeniilor de omologie Src (SH2, SH3) în
izoenzima γ.
 Funcțiile izoenzimelor fosfolipazei C
 Producția diacilglicerol (DAG) și activarea protein kinazei C (PKC)

Produsul hidrolizei PIP2, diacilglicerol (DAG), este un mediator

major al activării PKC. Protein kinaza C are loc în mai multe forme care
sunt grupate în izoenzime convenționale sau dependente de Ca2+ (α, βI,
βII, γ), izoenzime independente (δ, ε, θ) și izoenzime independente atipice
sau DAG (γ și ξ). Un alt izoenzim (μ sau D) are o structură neobișnuită și
nu aparține celorlalte grupuri.
Structurile schematice ale izoenzimelor PKC sunt prezentate în
figura 7. Formele convenționale au un domeniu autoinhibitor la capătul
N-terminal urmat de două domenii de reglare (C1 și C2).
Figura 7. Compoziția liniară a izoenzimelor PKC
Domeniile C1 leagă diacilglicerolul (DAG) ;
Domeniile C2 leagă lipidele anionice, iar în cazul izoenzimelor
convenționale, Ca2+ ;
Domeniile PH se leagă de fosfoinozide;
Domeniile C3 leagă ATP;
Domeniile C4 se leagă de substrat.
 Fosfolipaza C,
sau lecitinaza C se
întâlnește în creier și
rinichi și scindează
restul de fosfocolină
cu formare de
α,β-diacilglicerol.

Figura 8. Fosfolipaza C
 Fosfolipaza D
Fosfolipaza D (PLD) este larg răspândită, fiind găsită în bacterii, drojdii,
plante și celule animale. Acționează în principal pe fosfatidilcolină (PC) la
mamifere, dar prezintă o mai mică specificitate a substratului în alte organisme.
Hidrolizează fosfolipidele pentru a forma acidul fosfatidic (PA). PLD a fost
clonată din mai multe surse de mamifere, drojdii și bacterii.
 Reglarea PLD1
PLD1 există în două variante de îmbinare, dintre care una are o deleție de
38 de aminoacizi între secvențele conservate I și II. Reglarea celor două forme
alternativ combinate este similară, dar este exprimată diferențiat în diferite
țesuturi.
 Reglarea PLD2
PLD2 are o identitate de secvență de 51% față de PLD1 și posedă aceleași
patru secvențe conservate. Are activitate intrinsecă mare și nu este afectată de
izoenzimele PKC. PLD2 este inhibată de două proteine ​(a- și β-synucleine= sunt
o familie de proteine solubile comune vertebratelor, exprimate în principal în
țesuturi neurale și în anumite tumori). Aceste proteine ​nu afectează activitatea
PLD1.
 Fosfolipaza D

 Rolul fiziologic al PLD

Rolul fiziologic al PLD nu este la fel de bine
definit ca cel al PLA2 sau PLC. Produsul semnificativ
din punct de vedere fiziologic al acțiunii PLD este
acidul fosfatidic (PA), deoarece concentrația sa
celulară este crescută prin activarea agonistă a enzimei.
 Fosfolipaza D
numită și
lecitinaza D se
găsește numai în
plante și clivează
restul colină din
lecitine cu formare
de acid L-α-
fosfatidic.

Figura 9. Fosfolipaza D
 Concluzie

Dacă pentru metabolismul celular este

necesar a îndepărta un acid gras
necorespunzător, pentru a-l înlocui cu un altul,
această substituire este realizabilă prin
acțiunea fosfolipazei urmată de o etapă de
reacilare.
 Bibliografie

1. P. M. Conn, A. R. Means, “Principles of molecular

regulation”, Ed. Humana Press;
2. D. C. Cojocaru, Z. Olteanu, E.Ciornea, “Enzimologie
generală”, Ed. Tehnopress, Iași 2007;
3. D. Iordăchescu, “Biochimie – Metabolism intermediar”,
București 1986.
 Vă
mulțumim
pentru
atenție !!!