Structura unei celule umane.

Tipuri de membrane.
Potenţialul transmembranar.

Apostu Maria-Izabela
AMG 1C
Prof: Lukacs
 Celula este unitatea funcţională de bază a
organismului nostru, numărul celulelor din organism fiind
de ordinul miliardelor. Este o mică structură vie care
schimbă informaţii, fabrică proteine şi se reproduce,
transmiţând astfel patrimoniul genetic situat în nucleul său
sub formă de ADN.

Un grup bine organizat de celule cu funcţie similară

formează un organ.
Elementele componente ale unei celule:
 membrana celulară: este situată la periferia celulei şi este responsabilă
de gestionarea activă a schimburilor cu exteriorul;
 citoplasma are o structură de gel apos şi înglobează toate organitele
interne;
 mitocondria este sediul fosforilării oxidative. Mitocondriile produc
energia necesară sub forma de ATP;
 lizozomi: responsabili de catabolismul celular;
 aparatul golgi este sediul maturarii proteinelor;
 ribozomii sunt responsabili de transmiterea ARN-ului organitelor;
 reticulul endoplasmic este o reţea de membrane în care circulă
nutrienţii, este de asemenea locul sintezei lipidelor şi eliminării
toxinelor. Se disting două tipuri de reticul endoplasmic: reticul
endoplasmic neted şi reticul endoplasmic rugos;
 centriolul;
 nucleul: este sediul de transcriere al ARN-ului. Prezintă membrană
nucleară şi nucleo/nucleoli.
Tipuri de membrane:

În funcţie de aspectele electronomicroscopice, Sjostrand a împărţit

membranele biologice în două tipuri ultrastructurale:
 membrana plasmică cu organizare trilamelară;
 membranele endoplasmatice sau citoplasmatice cu organizare
structurală globulară(citomembranele cu suprafeţe rugoase,
citomembranele cu suprafeţe netede şi membranele mitocondriale
mai complexe).

Uneori, structurile cu dublu strat, formate de fosfolipide şi de

glicolipide, au tendinţa de a se închide dând naştere unor vezicule
sferice, numite lipozomi. Alteori, fosfolipidele se asamblează spontan
în dreptul unui orificiu din peretele ce separă două compartimente
apoase, formând aşa- numitele membrane negre.
 membrane artificiale: lipozomii şi membranele negre sunt
considerate membrane artificiale.
Potenţialul transmembranar:

Potențialul de membrană (potențial transmembranar sau

tensiune membranară) este diferența de potențial electric între
interiorul și exteriorul unei celule biologice. Toate celulele
biologice sunt înconjurate de o membrană compusă dintr-un
bistrat fosfolipidic (modelul mozaicului fluid) cu o varietate de
tipuri de proteine ​încorporate în ea. Potențialul de membrană
apare în primul rând din interacțiunea între membrană și
acțiunile a două tipuri de proteine transmembranale
(transmembranare) încorporate în membrană. Membrana
servește atât ca un izolator și barieră de difuzie a ionilor.
Proteinele pompe ionice activ ioni prin membrană de a stabili
gradienți de concentrație prin membrană, și canalele ionice
permit ionilor traversarea prin membrană în sensul gradientele
de concentrație, un proces cunoscut sub numele de difuzie
facilitată.
Transportul ionic Na + / K + are loc astfel: ionii de sodiu din
interior spre exterior, și ionii de potasiu din exterior spre
interiorul celulei. Aceasta stabilește doi gradienți de
concentrație: un gradient pentru sodiu în cazul în care
concentrația acestuia este mult mai mare decat în afara în
interiorul celulei, și un gradient de potasiu în cazul în care
concentrația acestuia este mult mai mare în interiorul celulei
decât în ​afară.
Proteine transmembranale (transmembranare) permit ionilor
de potasiu difuzia prin membrană în sensul gradientului de
concentrație, care a fost creat prin ATPaze, creând o separare de
sarcini electrice, și, astfel, o tensiune transmembranală
(transmembranară).