Lirica populară 1

1. Doina
2. Literatura aforistică și enigmatică.
2.1. Proverbe și zicători
 Creaţia poetică de origine folclorică se poate clasifica în trei mari
grupe, în funcţie de raportul pe care îl stabileşte cu ritualul, de
funcţionalitatea pe care o are în universul practic şi spiritual al
satului arhaic:

Lirica populară

Lirica neritualică Lirica ritualică Lirica aforistică şi enigmatică

Rituri de Rituri funcționale cu

Rituri
cântecul doina strigăturile calendaristice trecere
valoare magică și
reparatorie
Proverbe și zicători Ghicitori
 1. Lirica neritualică, redusă cantitativ, se regăseşte
prin speciile: doina, cântecul (cu varianta cântecul de
leagăn), strigăturile;
2. Lirica ritualică:
◦ Legate de rituri calendaristice, cu funcţie de urare
(colindul, pluguşorul, sorcova);
◦ Legate de riturile de trecere, de naştere, de căsătorie
şi moarte (oraţia de nuntă, cântecul naşului, cântecul
zorilor, cântecul bradului, cântecul mare);
◦ Legate de rituri funcţionale, cu valoare magică şi cu
scop reparator (caloianul, paparudele, drăgaica,
descântecul).
3. Lirica aforistică şi enigmatică (proverbe, zicători,
ghicitori).
1. Doina

Doina reprezintă creaţia artistică a omului

simplu, din popor, expresia cu multiple
faţete a existenţei sociale zbuciumate şi a
mentalităţii specifice românului încă din
timpuri străvechi.
Din punctul de vedere al conținutului,
doina este, deci, un cântec al suferinţei, al
singurătăţii, al revoltei înăbuşite de
veacuri, ce împleteşte în el momente de
melancolie, tristeţe sau chiar disperare.
Etimologie
Denumirea de doină cunoaşte, în funcţie
de zona geografică a genezei sale, diferite
variante: doiniţă (în Moldova), cântec de
codru sau cântec de frunză (în Muntenia),
cântec lung, prelung, oltenesc, haiducesc
(în Oltenia), cântec dă pre dial (în Banat),
hore (în Bihor), horie de jele (în Năsăud),
horie lungă sau duină (în Maramureş).
 Trăsături
o creaţie specific românească,
 transmite o gamă largă de sentimente (de dor, de jale, de revoltă, de
dragoste) prin intermediul versurilor însoţite de o melodie caracteristică.
 vocea autorului anonim şi colectiv se onfesează în general naturii, codrului
în mod special.
 Conţinutul tematic al doinei este reprezentat de o serie de idei şi motive ce
converg către conturarea simbolică a sensibilităţii sufleteşti a eului liric.
 Prezenţa naturii, a codrului, în viaţa spirituală a omului : tabloul naturii
devine o stare de spirit, un mod de a vedea lumea şi a trăi în ea. Acest lucru
se deduce din alternarea permanentă a planului uman cu cel al naturii.
 Sentimentul predominant : dorul, împletită adesea cu iubirea, cu
singurătatea, izolarea, revolta, jalea etc.
 Versurile doinei sunt caracterizate de un ritm interior, ceea ce face
posibilă cântarea acestora, punerea acestora pe melodie. Astfel, doina
se recită mai puţin, în general fiind însoţită de o melodie lentă şi tristă.
Muzicalitatea şi ritmul textului sunt susţinute de elemente prozodice
specifice, precum şi de tehnici retorice adecvate.
 În funcţie de tipul de sentiment comunicat se întâlnesc mai multe feluri
de doină: doină de dragoste, de dor şi jale, de înstrăinare, doină de
cătănie, de haiducie, de ciobănie, de revoltă socială.

 Registrul cult: prezentă pentru prima dată la Vasile Alecsandri, în

ciclul Doinelor. Aici, poetul include creaţii de inspiraţie folclorică,
impunând un nou tip de estetică, bazată pe temele majore ale existenţei
româneşti: dragostea, integrarea omului în natură, vitalismul. Doinele
lui Alecsandri sunt caracterizate prin îmbinarea lirismului cu epicul,
poetul creionând imaginea unor personaje-simbol din cultura şi
spiritualitatea poporului nostru: haiducul, ţăranul, tânărul îndrăgostit
etc.
2. Literatura aforistică şi enigmatică. Proverbe, zicători,
ghicitori

mesaje de dimensiuni reduse, fapt care a

determinat încadrarea lor într-o categorie
a genurilor mici sau a speciilor scurte.
Scurtimea lor este însă singurul criteriu
valabil pe baza căruia se plasează aceste
producţii folclorice în aceeaşi categorie.
Trăsături
 se realizează în contexte funcţionale bine determinate,
în afara cărora actualizarea acesteia nu are motivaţie.
 Într-o anumită măsură, acest gen de literatură se
plasează între poezia obiceiurilor (literatura de
ceremonial) şi poezia neritualică, nelegată de un
anumit ceremonial. Astfel, contextul propice
performării lor nu depinde prea mult de convenţional,
cadrul specific actualizării reprezentând situaţii sau
comportamente întâmplătoare. Bogăţia de posibilităţi
contextuale concrete a condus la crearea unui fond
amplu al proverbelor, zicătorilor sau ghicitorilor.
2.1. Proverbele şi zicătorile.
Paremiologia
Vechime - este greu de stabilit, pentru cea mai
mare parte din acestea neexistând atestări decât de
relativ puţin timp (circa două secole).
Specialiştii ajung la concluzia că existenţa acestora
este îndelungată, proverbele şi zicătorile marcând
diferitele stadii ale rafinării spiritului românesc.
Deşi nu sunt spuse cu prilejuri fixe, ca doinele,
bocetele, oraţiile de nuntă etc., proverbele şi
zicătorile pătrund spontan în primele scrieri ale
omenirii, acest lucru fiind o dovadă incontestabilă
a existenţei lor străvechi.
Istoric
 Prima culegere de proverbe şi zicători din literatura română a fost
publicată de Timotei Cipariu în 1831, însă chiar primele texte
scrise în limba noastră (1521 – Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulungul Muscelului către judele Braşovului, Hans Benkner)
semnalează prezenţa unor construcţii cu aspect paremiologic.
 Un rol important în conservarea tezaurului nostru paremiologic l-
a jucat Iuliu A. Zanne care, între 1895-1903 a publicat o ediţie
de proverbe şi zicători în zece volume. Pe lângă faptul că a
încercat să adune proverbe şi zicători direct de la sursă, de la
ţărani, Zanne parcurge un traseu anevoios, căutând în operele
cronicarilor sau în cele contemporane expresii ale concentrării
spiritului şi filozofiei populare. Izvoarele expresiilor
paremiologice au fost dintre cele mai variate: cronici, letopiseţe,
cărţi religioase, pravile, hronografe, literatura biblică etc.
Trăsături
 Cristalizarea unui fond paremiologic se realizează astfel din
experienţe de viaţă variate şi repetate, spiritul ascuţit al
observaţiei contribuind la generalizarea şi obiectivarea
concluziei: Experienţa este mama proverbului (George
Coşbuc).
 Vechimea lor poate conduce la afirmaţia că proverbele şi
zicătorile reprezintă primele reguli explicite de conduită
socială sau individuală fiindcă transmiteau oral experienţa
de viaţă acumulată de-a lungul timpului. Astfel, aceste
specii scurte pot fi definite ca „forme succinte, plastice şi
stereotipe care exprimă concentrat adevăruri cu valabilitate
generală, pornind de la observarea practică, concretă a
fenomenelor şi lucrurilor înconjurătoare” (Duţu 2000: 92).
 Proverbele şi zicătorile s-au infiltrat şi în alte genuri şi specii ale
literaturii populare. Le identificăm în lucrări folclorice, cum ar fi:
strigături, basme, snoave, doine, oraţii sau anecdote, unde se observă o
sumă de formule tipice, de şabloane care imprimă textului un aspect
paremiologic. Aceste expresii se desprind, în timp, din corpul creaţiilor
din care fac parte şi devin de sine stătătoare. Totuşi, mai păstrează
elemente care conferă particularitate, apropiind proverbele şi zicătorile
de textul de bază:
 urări de Anul nou: Iarna-i grea, omătul mare, / Vai de omul care n-are;
 descântece: Ieşi rău / Din pârâu / Că-i mai rău / Fără de rău;
 blesteme: Câte belele, / Câte bube rele / Toate în capul babei mele;
 strigături: Nu mă călca pe opincă / Că eu ştiu de ce ţi-e frică, / Nu mă
călca pe picior / Că eu ştiu de ce ţi-e dor;
 cântece de dragoste: Pe omul cu ochii verzi / Niciodată să nu-l crezi;
 ghicitori: Foaie peste foaie şi la mijloc tufă;
 snoave, fabule: De-aia n-are ursul coadă;
 creaţii lirice: Mila de la bărbat / Ca frunza de plop uscat etc
Proverb vs. zicătoare
diferenţierea dintre proverb şi zicătoare se
referă pe de o parte la formă şi, pe de altă
parte, la conţinut.
◦ proverbul se manifestă sub forma unei
concluzii care implică o constatare sau un
îndemn, o povaţă (Cuvântul bun unge / Şi cel
rău împunge; Dacă dai, nu ai!),
◦ zicătoarea are aspectul unei caracterizări
plastice a unor situaţii propriu-zise (A fi braţul
drept al cuiva, A fi cu musca pe căciulă).
2.1.1. Proverbele

„forme de însuşire estetică a realităţii” (Pop, Ruxăndoiu, 1990:

184)
sunt considerate creaţii vechi cu mare autoritate datorită
înţelepciunii pe care o conţin.
caracterul literar al proverbelor a fost legat, în general, de cel
filozofic, fiindcă sintetizează un anumit tip primitiv de cunoaştere
în expresii de mare plasticitate, în care metafora, alegoria şi
simbolul sunt procedee frecvente: Buturuga mică răstoarnă carul
mare.
Prin urmare, se observă că proverbul reprezintă „un consens
general formulat printr-un simbol logic” (ibidem: 182): Lupul îşi
schimbă părul dar năravul ba: lupul rămâne lup → lupul nu se
schimbă → lupul rămâne rău întotdeauna → omul rău rămâne rău
întotdeauna.
Caracteristici
 are o formă succintă, este scurt, nedepăşind limitele unei
fraze, excepţie făcând proverbele dialogate sau
explicate;
 deţine un număr considerabil de semnificaţii;
 totalitatea proverbelor alcătuiesc un ansamblu care se
manifestă ca un limbaj filozofic
 poate fi aplicat unui număr nelimitat de situaţii concrete,
cu intenţia de a surprinde generalul, existenţa în
totalitatea ei problematică.
 nu trebuie scos din context, semnificaţia pe care o
actualizează fiind dependentă de situaţia de comunicare
respectivă.
 Ca specie literară, proverbele sunt definibile prin
teme, modalităţi tipice de construcţie şi funcţie
specifică.
 Prin consensul întregii comunităţi lingvistice,
proverbului i se asociază o semnificaţie mai largă, nu
semnificaţia primă, denotativă. Fiind în permanenţă
concepute şi utilizate în legătură cu un context dat,
ele contribuie la implicarea emiţătorului în text, la
subiectivizarea creaţiei. Astfel, se identifică în planul
intenţionalităţii creatoare caracteristica generală a
proverbelor: caracterul polemic, deseori cu accente
caricaturale şi pamfletare, scopul evident fiind
corectarea defectelor, conştientizarea şi sancţionarea
lor prin râs.
 Unele proverbe pot părea simple truisme,
adevăruri evidente, banale: Sacul spart nu se
umple; Cu un vas găurit apă nu vei scoate. În
spatele sensului imediat se ascunde însă un sens
conotativ, metaforic, efectul fiind asigurat de
context, de situaţia propriu-zisă la care se referă.
 Alte proverbe se înfăţişează ca manifestare a
simţului ludic, a jovialităţii populare: Fugiţi
călcâie că vă calc; Să-i sară iapa cui a văzut ochii.
 În particularizarea speciei, un rol important îl joacă
ritmul, accentul şi intonaţia, care conferă chiar şi
celor mai plate construcţii unicitate formală şi
semnificaţii bine conturate.
Clasificare
Din punctul de vedere al formei lor proverbele se pot împărţi
în două categorii:
PROVERBE IMPERATIVE (negative sau afirmative), care,
având un conţinut de idei marcat prin subiectivitate, implică
ideea de sfat, îndemn, povaţă. Structura lor logică reliefează
o persoană căreia i se adresează sfatul, o comportare indicată
sau contraindicată şi o circumstanţă în legătură cu care se dă
sfatul: La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!; Făgăduieşte
numai ce poţi da!
PROVERBE PROPRIU-ZISE, ENUNŢIATIVE (afirmative
sau negative), care, având un conţinut de idei obiectiv,
exprimă în mod direct şi deplin o judecată: Cine se scoală de
dimineaţă departe ajunge; Câinele care latră nu muşcă.
 Limbaj figurativ, proverbul se bazează deseori pe
colaborarea cu metafora, în funcţie de aceasta
identificându-se:
◦ proverbe metaforice (care dezvăluie în spatele
semnificaţiilor concrete un complex de sensuri
figurate): Pădure fără uscături nu se poate, Fiecare
grăunte are făină dar şi tărâţă
◦ proverbe nemetaforice (care sunt receptate cu sensul
lor propriu): Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate,
Fereşte de câine mut şi de om tăcut.
 Metaforice sau nemetaforice, proverbele pornesc
de la observarea unui fapt existent în realitatea
imediată şi se generalizează printr-un procedeu
de extensie semantică.
1.2.2. Zicătorile

Prin definiţie, zicătorile sunt predicate

logice metaforizate exprimând totdeauna
un fals logic care le conferă o semnificaţie
puternică: Afară plouă cu găleata; Acestei
femei bărbatul îi face zile fripte.
Caracteristici
 Sub forma plastică, extrasă din observarea lumii imediate, se
ascund semnificaţii referitoare la un complex de date
comportamentale umane sau aflate în legătură cu percepţia
umană.
 Deşi formal se sprijină pe elemente concrete din existenţă,
zicătorile au o semnificaţie figurată, ascunsă, constituită pe
formula metaforei, a comparaţiei sau a metonimiei.
 Condiţiile realizării sensului sunt, de cele mai multe ori,
cunoaşterea referentului, a realităţii extratextuale (cunoaşterea
datelor concrete care se referă la geografie, la zoologie etc.) sau
identificarea fenomenului intertextualităţii şi recunoaşterea
hipotextului, a textului iniţial la care face referire zicătoarea
(Biblia, în cazul zicătorilor cu teme din mitologia creştină).
Scoase din context, zicătorile nu au un conţinut de idei fiindcă nu formulează adevăruri
ci numai atitudini sau viziuni metaforice ale unor realităţi naturale sau umane. Ele nu
pot lua forma unei judecăţi de valoare. Într-un context particular, zicătorile apar ca
predicate logice sau ca elemente ale predicatului logic: a scoate castanele din foc cu
mâna altuia. Astfel, sunt utilizate domenii dintre cele mai variate :
botanica: A scoate pe cineva din pepeni;
zoologia: A se îmbrăca cu pene de păun, A se umfla în pene ca curcanul, A ajuns oul
mai cuminte ca găina, A ajuns lupul de jocul câinilor, A fi ca un şoarece ieşit din
gârlă;
aspecte ale vieţii cotidiene: A aduce apa după ce s-a stins focul, A avea ac de cojocul
cuiva, A căuta cofe la Moşi, A amesteca vorba ca făcăleţul mămăliga;
geografie: A amesteca Bagdadul cu Ţarigradul, A fi blestemul Râmnicului, A-i curge
Oltul în gură, A-i veni să sară în Olt, A merge la Bucureşti pe Lotru;
mitologie creştină: A arde dracului tămâie, A face comorile lui Iov, A-l tot mâna de la
Ana la Caiafa, A-i cânta Isaia dănţuieşte;
referiri la părţi ale corpului omenesc: A se uita în gura cuiva, A asculta cu o ureche,, A
asculta la gura cuiva ca la o carte, A lua foc în gură, A lua în unghii pe cineva;
personalităţi istorice: A fi după legea lui Caragea, A încălicat pe breazu / Ca un Mihai
Viteazu.
Clasificare
În funcţie de conţinutul lor semantic se pot întâlni mai multe tipuri de
zicători:
Zicători care exprimă fapte negative
Atitudinea implicată în zicători este de cele mai multe ori critică,
manifestându-se în general printr-o ironie faţă de acţiuni şi comportamente
umane. Semnificaţia implicată este bazată mai ales pe o formă de „logică a
absurdului”: zile negre; zile fripte; soare cu dinţi ; a se face zahăr amarul;
Zicători care exprimă fapte pozitive
De obicei sunt exprimate atitudini laudative, aprecieri ale calităţilor
umane: Ca razele soarelui; A fi ruptă din soare
Zicători care exprimă fapte neutre
Aceste zicători nu exprimă o atitudine ci oferă numai caracterizări plastice
dar exacte lucrurilor: Plouă cu găleata; a fi câtă frunză şi câtă iarbă. Cu
toate că sunt redate proporţii care pot părea auditoriului exagerate,
expresivitatea construcţiilor capătă relevanţă în context.
Doina
varianta Vasile Alecsandri
Doină, doină, cântic dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce!
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni eu stau în loc.

Bate vânt de primăvară,

Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.

Vine iarna viscoloasă,

Eu cânt doina-nchis în casă.
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele și nopțile.

Frunza-n codru cât învie,

Doina cânt de voinicie,
Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.

Doina zic, doina suspin,

Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.