Dubla intenție a limbajului

și problema stilului;
Stilistica timpurilor verbale
Dubla intenție a limbajului și problema
stilului
Ioan Milică relatează ideea conform căreia stilul este un concept
a cărui definire prezintă un grad înalt de dificultate din punct de
vedere istoric și cultural.
În plan cultural, stilul este definit în relație cu o bogată paletă de
domenii de cunoaștere și acțiune umană, iar în plan istoric, stilul
era conceput ca exprimare frumos împodobită considerând că
expresia lingvistică se constituie în veșmânt și ornament al ideilor.
Mai mult decât atât, stilul este emblema originalității artistice, iar
Blaga susține că stilul este omul însuși.
Stilul este așadar expresia unei individualități.
În ceea ce privește limbajul omenesc, Tudor Vianu subliniază că cine
vorbește comunică, cu alte cuvinte împărtășește gânduri, sentimente,
dorințe și se comunică, dorind să atingă o sferă anumită a semenilor care
întrebuințează același sistem de simboluri lingvistice.
De asemnea, Tudor Vianu dorește să atragă atenția asupra faptului
lingvistic care este în aceeași vreme reflexiv și tranzitiv. Se reflectă în
limbaj omul care îl produce și sunt atinși prin limbaj, toți oamenii care îl
cunosc.
Cele două intenții se situează în raport de inversă proporționalitate, ne
indică Tudor Vianu, adică, cu cât o manifestare lingvistică este menită să
atingă un cerc omenesc mai larg, cu cât crește valoarea ei tranzitivă, cu
atât scade valoarea ei reflexivă, cu atât se împuținează reflexul vieții
interioare pe care a produs-o.
 Criticul Tudor Vianu ne oferă un exemplu și anume că o
ecuație matematică constituie un fapt de limbă care se poate
transmite oricărei inteligențe omenești, dar care nu comunică
nimic din intimitatea psihică a vorbitorului.

În versul de Eminescu „Apele plâng clar izvorând în

fântâne”, intenția reflexivă a acestei manifestări de limbă
întrece cu mult intenția ei tranzitivă deoarece nu știrea
despre felul cum izvorăsc apele interesează în acest vers, ci
înțelesul emotiv și muzical al lucrurilor.

Aceste două intenții sunt în raport de cooperare deși una

din aceste intenții poate deveni preponderentă.
Problema stilistică a imperfectului

Tudor Vianu ne indică faptul că F. Brunetiere este primul critic

literar care a observat valoarea stilistică a imperfectului
indicativului, urmărind procedeele stilistice ale lui Daudet.

Cercetarea lui l-a făcut să afirme că imperfectul este pitoresc și

obligă la a urmări personajul în tot intervalul în care aplică.
Această remacă a fost mai târziu generalizată de Gustave Lanson
care recunoaște în întrebuințarea imperfectului indicativului un
procedeu obștesc al romancierilor naturaliști.

Povestitorii foloseau alte timpuri ale trecutului pentru a oferi mai

multă vivacitate povestirii, iar intervenția imperfectului, înseamnă,
din punct de vedere gramatical, o abatere.
 După C.Ayer, rolul imperfectului este de a desemna o
acțiune deseori repetată sau prelungită și în chipul acesta, de
a exprima obișnuința sau calitatea. La povestitorii mai noi,
imperfectul devine un mijloc de a sugera durata și
simultaneitatea.
Lanson observând textele lui Zola, afirmă că imperfectul
este timpul pitoresc al limbii noastre.
Problema stilistică a imperfectului a fost reluată cu un
adaos de noi observații interesante în cursul unei polemici
angajate între Marcel Proust și Albert Thibaudet.
Proust observă efectele pe care le obține Flaubert din alternanța
imperfectului cu alte forme ale trecutului sau cu prezentul
indicativului și anume efectul de precizare a impresiei.

Imperfectul indicativ este întrebuințat de Flaubert ca stil

indirect liber, prin care scriitorul topește în textul său propriile
cuvinte ale personajelor sale, fără semnele citării. Stilul indirect
liber despre care am discutat nu este invenția lui Flaubert, ci îl
găsim încă din veacul al XVII-lea, în fabulele lui La Fontaine.
Lorck afirmă că imperfectul este timpul trecutului resimțit obiectiv și reprezentat
prin acte de gândire ale fanteziei.

Emil Winkler arată că unul dintre mijloacele literare ale simpatiei estetice, în
operele povestitorilor francezi, dar și în vorbirea curentă a tuturor francezilor, este
tocmai întrebuințarea imperfectului. Consultarea textelor nu dovedește că
utilizarea timpului imperfect este destul de timpurie în operele prozatorilor
români. Scriitorii mai noi văd imperfectul indicativ ca timp al evocărilor concrete.

Valorea stilistică a imperfectului, virtutea lui de a vrăji mișcarea îl indică drept

timpul propriu literaturii de amintiri, adică al aceleia care înfățișează o succesiune
de evenimente ale trecutului.
Mai-mult-ca-perfectul și tehnica narațiunii
Tudor Vianu surprinde că acest timp apare cu o izbitoare frecvență în operele
vechilor noștri povestitori, mai cu seamă în părțile inițiale și de centru ale
narațiunilor.
Cu privire la utilizarea mai-mult-ca-perfectului, ca timp al narațiunii, observăm
din spusele lui Tudor Vianu că este o notă specifică povestitorilor români în
veacul al XIX-lea, iar folosința acestui timp scade la unii povestitori mai noi.
Tudor Vianu distinge două cauze ale scăderii întrebuințării mai-mult-ca-
perfectului la prozatorii mai noi și anume, prima se referă la renunțarea la
tehnica introducerii prin amintirea evenimentelor anterioare povestirii, această
constatare este în chip absolut, iar a doua cauză se referă la înlocuirea relativă a
stilului narativ prin stilul prezentării directe, tabloul în locul narațiunii, această
constatare este valabilă în chip relativ.
Scriitorii mai noi povestesc mai puțin și prezintă mai mult, ceea ce oferă
timpului mai –mult-ca-perfect un rol antedatare, de a arăta cauzalitatea.
În operele prozatorilor mai noi, timpul verbal de care am discutat, nu
evocă numai chipul în care evenimentele se succedă, dar și acela în care
ele se generează, ajutând astfel lucrării de adâncire a povestirii.
Scriitorii fac apel la serviciile acestui timp, nu numai în momentele de
evocare a antecedentelor povestirii, dar și în cursul acesteia, pentru a
accentua mai bine succesiunea evenimentelor narate.
Rolul surprins de Tudor Vianu al timpului mai-mult-ca-perfect este să
exprime acțiuni petrecute într-un timp mai îndepărtat și premergător
acțiunilor pe care le exprimă celelalte forme ale trecutului.
Prezentul etern în narațiunea istorică
Tudor Vianu observă că lingvistica mai nouă a notat și abateri stilistice de la utilizarea
obișnuită și generală a prezentului indicativului.

Emil Winkler asociează prezentul indicativului cu timpul judecăților universal

valabile.
Jacob Wackernagel identifică prezentul general valabil și atemporal al proverbelor,
ceea ce s-ar numi prezentul gnomic. În cadrul prezentului anteporal, reprezentarea timpului
este absentă.

Pentru sentimentul stilistic, prezentul gnomic și copulativ exprimă valabilitatea

universală, fără nicio subliniere a timpului valabilității și a permanenței eterne

Tudor Vianu observă că în cursul povestirilor, mai cu seamă, a celor istorice, relatarea
faptelor la trecut se întrerupe pentru a lăsa loc unei reflecții de ordin general, formulată la
prezent, această reflexie generală, de caracter retoric, fiind unul din motive.
Prezentul etern este un mijloc al potențării retorice și corespunde unei anumite
concepții a istoriei.
Structura timpului și flexiunea verbală
Tudor Vianu ne atrage atenția asupra faptului că la Descartes, timpul poate fi
figurat printr-o linie dreaptă.

Flexiunea verbală ne oferă perspectiva de prezent și perspectiva preteritală a

trecutului, ca și o perspectivă preteritală a viitorului.

Prin combinarea celor trei momente, trecut, prezent și viitor și prin

intermediul flexiunii temporale a verbului, distingem:

1) Perspectiva preteritală a prezentului este cea a perfectului compus, o acțiune trecută

și încheiată. Perfectul compus redă o perspectivă a prezentului către trecut. Acest timp
ridică în fața trecutului un zid indestructibil, prin care nu este posibilă nicio infiltrare a
trecutului către viitor.

2) Perspectiva de viitor a prezentului este cea pe care ne-o dă viitorul. Folosind acest
timp, limba deschide , pornind din momentul prezent, o perspectivă către viitor.

Exemplu: Voi pleca mâine la țară.

 3) Perspectiva de prezent a trecutului este redată de imperfect.
Groethuysen a definit prezentul ca simultaneitatea actului vederii cu obiectul văzut. Actul vederii însemnând o
percepție oarecare , iar obiectul văzut fiind un obiect perceput.

Din punct de vedere stilistic, acest timp, imperfect, are puterea de a evoca acțiuni în desfășurarea ei și a aduce
în fața ochilor, înviind prezentul în trecut.

4) Perspectiva preteritală a viitorului este redată prin a doua formă a viitorului sau viitorul
anterior. Tudor Vianu evidențiază ce a remarcat Groethuysen și anume că a povesti înseamnă a reintroduce
viitorul în trecut și pentru narator evenimentele narate aparțin trecutului. Viitorul anterior deschide o dublă
perspectivă, una a prezentului către viitor, cealaltă a viitorului către trecut.

5) Perspectiva preteritală a trecutului este redată prin mai mult ca perfect. Tudor Vianu face
observația că gramaticile ne învață că acest timp indică un trecut anterior altui trecut. Mai mult ca perfectul
alungește raza vederii noastre în trecut și prezintă analogii cu viitorul anterior. Viitorul anterior execută o
mișcare de ricoșeu, analoagă cu cea a bilei de biliard care atingând marginea mesei revine pe o distanță
oarecare, în timp ce mai-mult-ca-perfectul nu are această mișcare de ricoșeu.
 Pseudo-imperativul la Eminescu
Tudor Vianu surprinde faptul că gramaticienii consideră persoana a II-a
singular ca singura persoană a imperativului care transmițând un ordin, se
adresează unei persoane prezente.

Autorul face observația că la Eminescu imperativul arată că nu se mai

adresează unei persoane prezente, ci unei ființe absente pe care o imploră să
se reîntoarcă. Mai mult decât atât, Eminescu își adresează imperativul unei
persoane absente prin intermediul imaginii prezente a acesteia.

O caracteristică a stilului lui Eminescu este de a întrebuința conjunctive la

persoana a III-a, folosindu-se de imperativ pentru a exprima cu tărie dorința
sau să o invoce o ființă absentă.