DEMOCRAȚIA

CONSENSUALISTĂ ȘI CEA
MAJORITARISTĂ

Monac Amalia-Elena
 Obiectivul lucrării “Modele ale
democrației”
Obiectivul prioritar al lui Arend Lijphart este de a
surprinde cât mai exact „realitatea” fenomenelor
politice, care deseori sunt greu de cuantificat.
Punctul de plecare al acestuia este constatarea
empirică a existenţei unor diferenţe între diversele
sisteme democratice, în privinţa modului în care
este generată decizia publică.
 Modelul majoritarist
Este utilizat pentru a numi principalele trăsături ale
instituțiilor guvernamentale și parlamentare britanice.
Caracteristicile modelului Westminster sunt ilustrate în
trei democrații : Regatul Unit, Noua Zeelandă și
Barbados, dar elemente ale acestuia au fost exportate și
în țări precum: Canada, Australia și în fostele colonii
britanice din Asia, Africa și Caraibe, când acestea au
devenit independente.
Esenţa modelului majoritarist este aceea că guvernarea
este realizată de majoritatea poporului şi în
concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi.
 Modelul consensualist
Este mai potrivit pentru țările mai puțin divizate, dar
eterogene, fiind o alternativă la modelul Westminster,
acesta întâlnindu-se în țări precum Elveţia și Belgia,
dar și în conducerea Uniunii Europene.
Modelul consensualist presupune ca puterea
guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor
politice care să aibă drept obiectiv construirea unei
democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice
segmentate şi ale unei societăţi plurale.
Cartea scrisă de Lijphart ne arată că democraţiile pur
sau aproape pur majoritariste sunt destul de rare –
limitate la Marea Britanie, Noua Zeelandă ( până în
1996 ) şi fostele colonii britanice din Caraibe ( dar
numai în privinţa dimensiunii executiv – partide).
Demersul comparativist pune în lumină diferenţele
principale ale celor două modele, politologul
susţinând că guvernarea majorităţii concentrează
puterea politică în mâinile unei majorităţi simple, în
timp ce modelul consensualist încearcă să împartă,
să disperseze şi să limiteze puterea în diverse
moduri.
 Lijphart deduce, din principiile celor două modele,
10 diferenţe care privesc cele mai importante reguli
şi instituţii ale democraţiei.
Cele zece diferenţe sunt orientate în funcţie de două
dimensiuni:
• dimensiunea executiv-partide, care vizează
distribuirea puterii politice executive, sistemele de
partide şi electorale şi grupurile de interese;
• dimensiunea federal-unitar, ce cuprinde acele
trăsături asociate distincţiei dintre guvernarea
federală şi cea unitară.
 Dimensiunea executiv-partide
Democraţie majoritaristă
1. concentrarea puterii
executive în cabinet
majoritare monocolore;
2. relaţii legislativ-executiv în
care executivul este
dominant;
3. sistem bipartidist;
4. sistem electoral majoritar şi
disproportional;
5. sistem pluralist al grupurilor
de interese.
Democraţie consensualistă
1. împărţire a puterii executive în
coaliţii largi, multipartidiste;
2. echilibru al puterii între
executiv şi legislative;
3. sistem multipartidist;
4. reprezentare proportionala;
5. sistem coordonat şi
„corporatist”, al cărui scop
este compromisul şi
concertarea.
 Dimensiunea federal-unitar
Democraţie majoritaristă
1. guvernare centralizată şi
unitară;
2. concentrare a puterii
legislative de către un
legislativ unicameral;
3. constituţii flexibile care pot fi
amendate de către majorităţi
simple;
4. sisteme în care legislativele
au ultmul cuvânt în privinţa
constituţionalităţii propriei
legislaţii;
Democraţie consensualistă
1. guvernare descentralizată şi
federală;
2. separare a puterii legislative
între două camere cu puteri
egale, dar constituite diferit;
3. constituţii rigide care pot fi
modificate numai de către
majorităţi extraordinare;
4. sisteme în care legile sunt
subiect al controlului
constituţional de către curţi
constituţionale sau supreme;
5. bănci centrale independente.
 SISTEMUL ELECTORAL

Modelul majoritarist:
 foloseşte sistemul electoral majoritar sau al
pluralităţii, în circumscripţii uninominale.
 este vorba despre un sistem în care „învingătorul
ia totul”, ceea ce înseamnă că acel candidat care e
susţinut decel mai mare număr al alegătorilor este
cel care câştigă, în timp ce ceilalţi alegători rămân
nereprezentaţi.
 SISTEMUL ELECTORAL

Modelul consensualist:
 este unul care are, ca scop principal, atât
reprezentarea majorităţii, cât şi a minorităţii,
precum şi transformarea proporţională a voturilor
în locuri parlamentare, pentru a evita astfel
suprareprezentarea sau subreprezentarea unui
partid.
 este vorba despre sistemul electoral al
reprezentării proporţionale.
 CONCLUZIA
Spre final, Arend Lijphart în cartea sa
formulează doua concluzii.
 Prima este că varietatea de reguli şi de
instituţii formale şi informale pe care le-am
descoperit în democraţii pot fi reduse la un
model bidimensional, pe baza contrastului
dintre guvernarea majoritaristă şi cea
consensualistă.
O a doua concluzie importantă are de-a face
cu performanţa politică a guvernelor
democratice : democraţiile majoritariste nu
întrec democraţiile consensualiste în
managementul macroeconomic şi controlul
violenţei ( democraţiile consensualiste au
rezultate putin mai bune) , dar democraţiile
consensualiste depăşesc evident democraţiile
majoritariste în prvinţa calităţii democraţiei şi
a reprezentării democratice.
 ÎNTREBĂRI:
1) Din punct de vedere al dimensiunii federal-unitare
cum era guvernarea democrației majoritariste și cea
a democrației cosensualiste?
2) Cărui model îi aparține ideea că decizia este mai
degrabă rezultatul unui compromis, al eforturilor de
a realiza un consens mai larg între actori şi de a
proteja mai bine interesele minorităţilor?
3) Care este avantajul unui sistem electoral majoritar
sau al pluralității?