Functiile

analizatorului vizual
Conf Pasenco Tatiana
Functiile analizatorului
vizual
1. Vederea centrala
2. Senzatia cromatica
3. Vederea periferica
4. Senzatie de lumina
5. Vederea binoculara
Senzatia cromatica
Senzatia cromatica
 Senzaţia cromatică, alături de cea luminoasă şi de
perceperea formelor constituie cele trei elemente
esenţiale ale vederii. Ochiul percepe stimuli coloraţi din
spectrul vizibil, cuprins între 375-760 nm, între infraroşu şi
ultraviolet (cam 1/8 din spectrul radiaţiilor din Univers).
 Culorile spectrale (aşa cum se obţin în urma
descompunerii luminii la trecerea printr-o prismă) se
întâlnesc doar în condiţii experimentale, lumea
înconjurătoare fiind formată practic din amestec în
cantităţi variabile a mai multor culori spectrale.
 Senzaţia cromatică e prezentă imediat după naştere, nou-
născuţii distingând culori din mediul înconjurător chiar
dacă macula nu este pe deplin dezvoltată. Discriminarea
cromatică ulterior creşte progresiv şi este educabilă.
 Stimulii coloraţi au anumite caracteristici fizice: lungime de undă,
intensitate şi puritatea sursei luminoase. Acestora le corespund
anumite caracteristici senzoriale: tonalitate, saturaţie şi
luminozitate (nesuperpozabile în totalitate).
 Tonalitatea este definită ca lungime de undă a stimulului luminos,
în fond este vorba despre lungimea de undă predominantă. Ochiul
distinge mai uşor culori din partea centrală a spectrului, faţă de
periferie unde zonele corespunzătoare unei anumite tonalităţi sunt
mai întinse, altfel spus, nuanţe de portocaliu-galben-verde; albul
reflectă întreg spectrul, iar negrul îl absoarbe.
 Subiecţii cu tulburări cromatice au o extensie a zonelor unitonale
şi chiar benzi cenuşii în locul tonurilor pe care nu le percep.
 Saturaţia reprezintă bogăţia în radiaţii de aceeaşi lungime de
undă. O culoare este cu atât mai saturată cu cât pare mai puţin
amestecată cu alb (este percepută mai intens). Culorile saturate
sunt roşu şi violet, iar cele mai puţin saturate, galben şi verde.
 Luminozitatea e corelată cu uşurinţa cu care stimulul cromatic e
văzut. Regiunea medie a spectrului este mai luminoasă decât
extremităţile. Luminozitatea clasifică culorile în culori mai clare şi
culori mai întunecate.
Culoare
Fara culoare
Luminozitatea (intensitatea) este
importanta pentru orientarea in
spatiu
 Bastonase Conuri
10^9 celule/ochi distribuite prin 10^6 celule/ochi, se gasesc
toata retina raspund pentru numai in fovea determina
vederea periferica formarea imaginii in centrul retinei
Sensivitatea sporita Sensivitatea redusa

Numai 1 tip (1 tip de pigment) 3 tipuri (R,G,B) vederea

vederea monocromatica
Citeva bastonase se conecteaza
cu o singura celula bipolara
acuitatea redusa = rezolutie
redusa
cromatica
Fiecare con corespunde unei
singure celule bipolare
acuitatea sporita = rezolutie
marita
  Exista 3 tipuri de conuri
dupa forma pigmentului,
fiecare tip e sensibil la o
anumita parte a spectrului:
 10% B–conuri - absorbtie
maxima 440 nm
 45% G-conuri - absorbtie
maxima 540 nm
 45% R-conuri - absorbtie
maxima 560 nm

R (red - rosu), G (green - verde), B (blue - albastru)

 Exista doua teorii care incearca sa
explice vederea cromatica:
 a) Teoria tricromatica Helmholz;
 b) Teoria Hering sau teoria culorilor
oponente galben-albastru.

Cele doua teorii constitue baza vederii

cromatice
Teoria tricromatica

 Se bazeaza pe posibilitatea
perceptiei tuturor nuantelor
culorilor prin amestecarea in
diferite combinatii ale celor
trei culori fundamentale
 Cel putin doua tipuri de
conuri trebuie excitate
 Intensitate excitatiei fiecarui
pigment este comparata de
catre creier
 Exemple:
 Portocaliu = 99 : 42 : 00
 Verde = 31 : 67 : 36
 Albastru = 0 : 0 : 97
 Galben = 83 : 83 : 0
Teoria culorilor
complementare galben-
albastru
 Propune existenta
unui proces
neurologic, care
considera culorile a
fi opuse
 Culoarea rosie este
opusa culorii verzi
 Culoarea albastra
este opusa culorii
galbene
Culoarea rosie poate sa treaca in galben sau albastru, dar nu in verde Culoarea galbena poate sa treaca in verde sau rosu, dar nu in albastru

Culoarea verde poate sa treaca in galben sau albastru, dar nu in rosu Culoarea albastra poate sa treaca in verde sau rosu, dar nu in galben
Discromatopsii

 Discromatopsiile pot fi congenitale sau

dobândite.
 Cele congenitale au o frecvenţă mai
mare şi sunt 8% pentru bărbaţi şi 0,4%
pentru femei (în Europa şi America de
Nord-pentru populaţia albă, iar pentru
amerindieni 1,5%); în Africa şi America
de Sud 3,7%; în Asia între 4 şi 6%.
Discromatopsii
 Discromatopsiile congenitale pot fi:
 anomalii de limită- caracterizate prin ezitări şi erori la tabelele pseudoizocromatice;
- afectează 15% dintre normali;
- pot apărea la femei purtătoare de genă patogenă.
 tricromazii- reprezintă tulburări în perceperea uneia dintre culorile fundamentale.
Pot fi:
- protanomalie-alterarea perceperii pentru roşu;
- deuteranomalie- alterarea perceperii pentru verde (cea mai frecventă);
- tritanomalie- alterarea perceperii pentru albastru.
 dicromazii- reprezintă imposibilitatea perceperii uneia dintre culorile fundamentale
Pot fi:
- protanopie (daltonism)- lipsa receptorilor pentru roşu;
- deuteranopie – lipsa receptorului pentru verde;
- tritanopie- lipsa receptorului pentru albastru.
 Acromatopsii- reprezintă lipsa totală a perceperii culorilor (lumea este văzută doar
în alb şi negru. De regulă, sunt asociate cu alte afecţiuni oculare: nistagmus,
fotofobie, ambliopie.
Protanopie
Deuteranopie
Tritanopie
Genetica
discromatopsiilor
 Ipoteza transmiterii discromatopsiilor de către femei neafectate a fost emisă în
1816 de către Nicholl. Modul de transmitere era similar cu cel din hemofilie: băieţii
moştenesc discromatopsia de la bunic, prin intermediul mamei indemne.
 Ulterior, au fost emise două teorii cu privire la transmiterea şi localizarea genelor
patogene.
 Prima, teoria biloculară postulează că, pe cromozomul X, pe braţul său scurt,
există doi loci foarte apropiaţi unul de altul, şi de centromer, codificând deficitele
protan respectiv deutan.
 În aceeaşi familie, pot apărea în grade diferite deficitele protan şi/sau deutan.
Aceasta a făcut să fie emisă o a doua teorie, a alelelor multiple, conform căreia
există două serii de alele multiple, una deutan în care gena pentru deuteranopie e
recesivă în raport cu cea pentru deuteranomalie şi aceasta recesivă în raport cu
tricromatismul normal. Pentru protan există o serie similară.
 Dacă pe cei 2 cromozomi X ai unei femei se află o genă normală (dominantă) şi
una anormală (recesivă) femeia are o vedere cromatică normală (este fenotipic
normală), dar este heterozigotă şi este conducătoare de genă patogenă, ea
transmiţând gena anormală la jumătate din fii săi care manifestă deficitul şi la
jumătate din fiicele sale care nu manifestă anomalia, dar o transmit. Perfecţionarea
metodelor de examinare a vederii cromatice a permis depistarea heterozigotelor
(ele au praguri diferenţiale pentru ton şi saturaţie diferit de al femeilor normale).
Discromatopsiile
dobândite
 Discromatopsiile dobândite nu apar izolat, ele însoţesc alte afecţiuni retiniene şi
apar secundar alterărilor retinei sau nervului optic. Pot apărea în retinopatie
(diabetică, pigmentară) miopie forte, decolare de retină.
 Spre deosebire de cele congenitale, ele pot fi unilaterale şi chiar limitate la o parte a
câmpului vizual. Evoluţia lor este în funcţie de afecţiunea determinantă.
 Cromatopsiile reprezintă vederea colorată într-o anumită tonalitate a unei suprafeţe
albe. Poate fi datorată perturbării sistemului de transmitere a senzaţiei luminoase,
creşterii sau scăderii absorbţiei filtrelor naturale. Astfel, hemoragia vitreană dă o
coloraţie în roşu (eritropsie) iar afachia duce la o perceţie mai puternică pentru
culoarea albastră (cianopsie). Xantopsia reprezintă perceperea culorii galbene şi
poate apare în intoxicaţia cu digitală iar iantinopsia (perceperea culorii violet) poate
apărea în intoxicaţii cu ciuperci sau marihuana.
 Agnoziile cromatice se datorează unor leziuni occipitale şi reprezintă imposibilitatea
recunoaşterii culorilor, în ciuda unor receptori indemni.
 Nu există tratament pentru discromatopsiile congenitale. Nici pentru cele dobândite
decât într-o măsură extrem de mică. Rolul medicului constă în a stabili gradul afectării
cromatice şi impactul acesteia asupra activităţii profesionale a subiectului (există
meserii unde simţul cromatic normal reprezintă o condiţie obligatorie, adică cazul
transporturilor feroviare, auto şi aeriene).
Discromatopsiile din
afectări toxice
 Reprezintă o patologie relativ frecventă, fie că este
vorba de intoxicaţii accidentale, profesionale sau
terapeutice. În intoxicatii, semnele funcţionale
(scăderea acuităţii vizuale, alterarea perceperii culorilor
sau afectări ale câmpului vizual) preced de regulă
leziunile vizibile (oftalmoscopic, biomicroscopic).
 Intoxicaţiile accidentale pot fi produse întâmplător
(indigestie de ciuperci, muşcături de şarpe) sau
datorate utilizării obişnuite a toxinelor mai mult sau mai
puţin agresive (tutun, alcool, stupefiante).
 În industrie, sunt cele mai frecvente intoxicaţiile
profesionale (mercur, plumb, thaliu, derivaţi petrolieri,
solvenţi organici, viscoză, stiren).
 Grupa intoxicaţiilor terapeutice este poate cea mai vastă întrucât industria
farmaceutică este în plină dezvoltare şi o dată cu apariţia noilor medicamente
se devoltă şi potenţialul efect toxic asupra organismului al acestora. Imputarea
discromatopsiei unui anume medicament poate fi dificilă în cazul
polimedicaţiei (în tuberculoza ,ethambutolu şi izoniazida sunt răspunzătoare
de discromatopsii). Alteori, discromatopsia poate fi accentuată de medicaţie
pe un fond preexistent (alcoolismul tratat cu disulfiram).
 După gravitate, discromatopsiile pot fi:
deficite minime (infraclinice)- evidente doar prin utilizarea unei metode
sofisticate (cazul teofilinei);
deficite mai accentuate, reversibile- în cazul digitalicelor, vasodilatatoarelor
periferice, anticoncepţionalelor orale, amiodaronei, tranchilizantelor,
metazolamidei (uneori, afectarea simţului cromatic este minoră comparativ cu
alte semne funcţionale oculare- în cazul medicaţiei anticanceroase sau
supradozajului vitaminei A;
deficit maxim – discromatopsia apare ca afectare funcţională majoră.
 De regulă, o cromatopsie fără cauză oculară trebuie să ne ducă cu gândul la o
intoxicaţie.
Metodele de testare a simţului cromatic,
în funcţie de principiul care stă la baza lor
sunt:

 a) Colorimetre şi anomaloscoape
 b) Probe de asortare şi clasificare
 c) Metode de confuzie
 d) Probe de denumire
Metode de testare
 a) Colorimetrele şi anomaloscoapele reprezintă
aparatura utilizată în cercetare sau în centre
specializate şi are ca principiu obţinerea unei senzaţii
cromatice identice cu cea a unei plaje de referinţă, prin
amestecul a altor culori pentru care se cunosc anumiţi
parametri; pot stabili şi praguri pentru tonalitate şi
saturaţie (în prezent se pot realiza şi pe calculator,
aceste egalizări);
 b) Probele de asortare şi clasificare presupun
recunoaşterea de către subiect a unor eşantioane
colorate cu tonalităţi diferite şi clasificarea lor în
ordinea tonalităţilor; eşantioanele pot fi bucăţi de lână
sau pioni coloraţi.
Metode de testare
 c) Metodele de confuzie reprezintă metodele cele mai
cunoscute.
Se numesc astfel pentru că se bazează pe
confundarea tonalităţilor la străluciri identice de către
subiecţii cu vedere cromatică deficitară; există mai
multe tipuri de tabele pseudoizocromatice, cele mai
cunoscute fiind Isihara şi Rabkin; aceste tabele
prezintă planşe în care anumite simboluri (cifre, litere,
figuri geometrice) sunt formate din plaje colorate de
aceeaşi tonalitate, saturaţie şi luminozitate diferite, pe
un fond format din alte tonalităţi de aceeaşi saturaţie şi
luminozitate cu simbolurile.
Metode de testare
 Există planşe de contraprobă, percepute doar de către
discromaţi nu şi de către subiecţii normali, uşoara
diferenţă între semne şi fond e dată de componenta
albastră şi mascată de roşu şi verde).
 De asemenea, există şi planşe de demonstraţie- pentru
înţelegerea principiului- percepute şi de către normali şi
de către discromaţi.
 Timpul de recunoaştere al simbolului prezentat este de
15 sec.
Metode de testare
 d) Probe de denumire:din această categorie
fac parte lanternele colorate (sau
cromatoscoapele). Metoda constă în
prezentarea de stimuli coloraţi subiectului, de
diferite mărimi ce trebuiesc recunoscuţi la
distanţa de 5m, subiectul trebuind să precizeze
tonul (culoarea). Intensitatea culorilor se poate
modifica cu ajutorul unor filtre, simulând
modificarea culorii în funcţie de condiţiile
atmosferice.
Plansele Isihara

Planşa 1
Toţi ar trebui să vadă
numărul 12.
Planşa 2

Vedere normală: 8
Deficit roşu-verde: 3
Planşa 3

Vedere normală: 6
Deficit roşu-verde: 5
Planşa 4

Vedere normală: 29
Deficit roşu-verde: 70
Planşa 5

Vedere normală: 57
Deficit roşu-verde: 35
Planşa 6

Vedere normală: 5
Deficit roşu-verde: 2
Planşa 7

Vedere normală: 3
Deficit roşu-verde: 5
Planşa 8

Vedere normală: 15
Deficit roşu-verde: 17
Planşa 9

Vedere normală: 74
Deficit roşu-verde: 21
Planşa 10

Vedere normală: 2
Deficit roşu-verde: cei mai muţi
discromaţi nu disting nimic, sau
ceva greşit.