RADIOBIOLOGIE I

EFECTELE CELULARE ALE

RADIAȚIILOR IONIZANTE
DISCIPLINA RADIOTERAPIE ONCOLOGICĂ ȘI IMAGISTICĂ MEDICALĂ
U.M.F. “CAROL DAVILA”
SPITALUL CLINIC COLȚEA
2021

DRD. HORIA LISCU

Interacţiunea radiaţiilor cu materia la nivel:
Particule
• fizic incarcate

Interactiuni
• chimic fizice

Ionizare

• celular
Modificari
chimice
• tisular
Efecte
biologice
Radiațiile ionizante depozitează energie într-un material pe măsură ce trece prin
el, ca un glonț microscopic, până când radiația este frânată suficient sau chiar
oprită de material datorită absorbției.
În plus, radiația rupe legăturile moleculare ale materialului pe traseul ei și
schimbă structura materialului. Dacă materialul este format din lanțuri
moleculare lungi, lanțurile care sunt rupte de radiație pot forma noi legături
aleator.
Cu alte cuvinte, radiația taie molecule lungi în diferite puncte care apoi se pot
reconecta în moduri diferite. Celulele vii conțin lanțuri proteice lungi care pot fi
rupte prin expunerea celulei la radiații.
Fragmentele moleculare se pot recombina în diferite moduri, rezultând noi
molecule. Aceste noi molecule vor funcționa ca moleculele originale și, prin
urmare, trebuie reparate. În caz contrar, aceste structuri moleculare defecte se
vor acumula în celulă, schimbând metabolismul celulei; dacă molecula defectă
este ADN-ul, poate duce la formarea unei celule canceroase.
Celulele au anumite mecanisme de reparare pe care le pot folosi pentru
acest tip de daune. Celulele din organismele dezvoltate își pot chiar
verifica moleculele pe rând și preferă să reconstruiască aceste molecule
la anumite intervale, mai degrabă decât să repare orice deteriorare.
Capacitatea de reparare a celulei este însă limitată și, dacă această
limită este depășită, moleculele deteriorate vor începe să se acumuleze
și să afecteze funcțiile vitale de supraviețuire ale celulei.
Nu există o celulă 100% radiorezistentă. Structurile care formează
celula, cum ar fi nucleul sau cromozomii aflați în unele stadii ale
diviziunii, sunt mai rezistente decât citoplasma celulară. Unul dintre
cele mai importante efecte ale radiațiilor la nivel celular este
suprimarea diviziunii celulare. Creșterea celulelor care sunt expuse la
radiații, în special în timpul diviziunii celulare (mitoză), este întreruptă.
Prezența radiațiilor ionizante
crește frecvența apariției
mutațiilor. Debitul dozei (adică
cantitatea de radiație primită
într-un anumit timp) nu
afectează frecvența mutației.
Cu alte cuvinte, numărul total
de mutații este același
indiferent de perioada de
expunere la radiații.

Frecvența mutației este însă

dependentă liniar de doză.
Deși toate moleculele pot fi deteriorate de radiații, moleculele ADN (care
transportă informații genetice legate de diviziunea și creșterea celulară)
sunt țintele cele mai probabile.
Radiația poate deteriora sau modifica o mică parte a moleculei de ADN
(de exemplu, o singură genă) sau poate rupe una sau mai multe locații de
pe helixul ADN.
Daunele sunt reparate în majoritatea cazurilor, dar moartea sau
transformarea celulei este observată în anumite circumstanțe, ceea ce
poate duce la transformări maligne și la cancer. Celulele moarte sunt în
mod normal eliminate de organism. Cu toate acestea, dacă numărul
deceselor celulare depășește o anumită limită, acestea vor afecta buna
funcționare a organismului și îl pot ucide.
Radiațiile ionizante pot avea efecte directe și indirecte asupra moleculelor
de ADN.
ADN - istoric
• 1869: Friedrich Miescher a descoperit o substanța pe care a numit-o "nucleina”
• 1889: Richard Altmann a numit aceasta substanța “acid nucleic" 
• 1919: Phoebus Levene (Rockfeller Institute) a identificat componentele: cele 4
baze, zaharul si lanțul fosfat si a numit fiecare din aceste unități “nucleotid”
• Torbjorn Caspersson & Einar Hammersten au arătat că ADN este un polimer
• 1952: Alfred Hershey & Martha Chase: ADN transferat de la bacteriofag la
bacterie (premiu Nobel)
• 1953: James Watson si Francis Crick descoperă structura dublu helicoidala a ADN
– premiu Nobel în 1962 . Ei au construit un model metalic in care au incorporat
atât structurile chimice cunoscute ale nucleotidelor cât și pozițiile legăturilor
acestora de-a lungul polimerului 
Structura ADN
• ADN-ul este compus din zaharuri, fosfați și baze azotate: purine (A, G)
pereche cu pirimidine (T, C).
• ADN-ul este înfășurat în jurul histonelor pentru a forma cromatina.
Cromatina este elementul de bază al cromozomilor.
• Cromozomii nereplicați (Pre-S) există ca o singura cromatidă p- și q-,
fără cromatidă pereche. Cromozomii replicați (Post-S) sunt formați din
cromatide surori identice, legate între ele printr-un centromer.
• Vorbim despre cromozomii replicați, deoarece doar cromozomii în fază
M sunt vizibili pe cariotipul tradițional.
• Deoarece oamenii sunt diploizi, există doi din fiecare cromozom.
Gene și cromozomi
• Gene (gr. genos – origine): segmentele de ADN pe care celulele le
transcriu în ARN și le traduc (cel puțin în parte) în proteine.
• Cromozomi (gr. chromo - culoare și soma - obiect): structuri celulare
ce pot fi observate în cursul diviziunii celulare (metafaza) și care
reprezintă forma condensată a cromatinei interfazice (structură
nucleoproteică formată din asocierea unei molecule
de ADN cu proteine).
Tipuri de moarte celulară
Există mai multe moduri în care moartea celulară poate să apară:
• Necroza – de obicei neorganizată. Provoacă un răspuns inflamator prin pierderea
integrității celulare.
• Apoptoza – este moartea celulară programată. Nu provoacă un răspuns inflamator.
Atunci când există factori care pot bloca apoptoza (mutații, virusuri) există o altă cale de
moarte celulară programată numită necroptoză.
• Catastrofa mitotică – celulele are au suferit efecte letale asupra ADN-ului pot să nu
moară până când nu încearcă sa se dividă, moment în care nu vor reuși sa produca
mitoza. Cel mai important pentru efectul radioterapiei tumorilor solide este catastrofa
mitotică, care este cauzată de deteriorarea letală a cromozomilor.
• Autofagie – moarte celulară declanșată la nivel citoplasmatic
• Senescență – oprire a proceselor de diviziune, ”îmbătrânire”
Leziuni ADN
produse de
radiatii
ionizante
● Direct
● Indirect
Acțiunea directă a radiațiilor ionizante
Acțiunea directă = radiațiile afectează în mod direct moleculele ADN din
țesutul țintă.

Ionizarea directă a atomilor din moleculele ADN este rezultatul absorbției de

energie direct prin efectul fotoelectric, Compton sau generare de perechi.
Dacă această energie absorbită este suficientă pentru a îndepărta electronii
din moleculă, legăturile dintre baze vor fi rupte, ceea ce poate rupe o catenă
de ADN sau ambele.

O singură catenă ruptă (SSB) poate fi reparată de celulă, în timp ce două

catene rupte (DSB) duc de obicei la moartea celulei.
Acțiunea indirectă a radiațiilor ionizante
Efectul indirect al radiației asupra moleculelor include formarea radicalilor
liberi prin transferul de energie al radiațiilor și distrugerile moleculare
rezultate în urma interacțiunilor acestor radicali liberi cu ADN-ul.

Acest fenomen se datorează interacțiunii radiației cu moleculele de apă.

(corpul uman este de aproximativ 70% apă).
Radicalii liberi sunt atomi neutri electric care conțin electroni „liberi” (adică
nelegați). Radicalii liberi sunt specii foarte reactive.
Radicali liberi
=> specii chimice foarte reactive, cu durată de viaţă foarte scurtă,
oxidante şi reducătoare, atacă diverse macromolecule celulare
(macromolecule de ADN, proteine membranare, enzime).
Moleculele de ADN sunt afectate atât direct, cât și indirect, prin
acţiunea produşilor rezultaţi în urma radiolizei apei.
Acțiunea indirectă a radiațiilor ionizante
Efectele radiației pot apărea ca ionizări directe într-o moleculă organică sau indirect prin
procese de radicali liberi. Deoarece celulele constau în mare parte din apă, cele mai
multe ionizări produse prin iradiere au loc în moleculele de apă.
Celulele aerobe au dezvoltat sisteme de apărare antioxidantă pentru a se proteja
împotriva radicalilor generați in vivo sau din surse externe. Aceste mijloace de apărare
includ enzime (cum ar fi superoxid dismutaza, catalaza sau glutation peroxidază), agenți
cu masă moleculară mică (cum ar fi α-tocoferolul și acidul ascorbic) și proteine ​care leagă
ionii metalici în forme incapabile să favorizeze generarea radicalilor liberi.
Molecula de oxigen are o afinitate ridicată față de radicalii liberi, ceea ce poate da
naștere altor cascade de producție de radicali și, prin urmare, la fixarea leziunilor
radicalilor liberi în macromoleculele importante ale celulei (de exemplu ADN).
Aceasta este o explicație a efectului de oxigen al deteriorării radiațiilor, adică a faptului
că celulele bine oxigenate sunt mai radiosensibile decât celulele hipoxice.
Consecințele biologice ale iradierii
Efectele radiațiilor ionizante asupra moleculelor țintă celulare pot duce la
diverse consecințe funcționale. Aceste efecte funcționale pot fi clasificate
pe scară largă în:
● Moarte celulară,
● Reparare celulară,
● Modificări ale ciclului celular,
● Modificarea expresiei genelor,
● Modificarea transducției semnalului,
● Mutageneză,
● Instabilitate genomică
Leziuni ADN
Radiațiile ionizante pot produce următoarele efecte pe molecula
ADN:
● alterări ale bazelor, distrugeri ale dezoxiribozelor
● legături incrucișate ADN-ADN și ADN-proteine (Cross-links)
● situsuri abazice și situsuri alkali-labile
● single strand breaks, SSB – de obicei leziuni reversibile
● double strand breaks, DSB – de obicei leziuni ireversibile.
Se rup ambele catene ADN și se pot lipi la altă moleculă ADN.
Acest lucru provoacă aberații cromatidice și cromozomiale care
pot fi mutagene sau letale.
Leziuni ADN
Leziunile ambelor catene ADN (DSB) reprezintă principalul mecanism de
acțiune al radiațiilor ionizante.
Numărul de DSB se corelează cu moartea celulelor, celelalte tipuri de leziuni
ADN nu.

În schimb, deteriorarea ADN-ului indusă de chimioterapie depinde de

medicament și poate include leziuni de baze azotate, SSB, DSB, crosslinking,
dar și alt fenomene numit intercalare (atunci când grupări chimice se
interpun în helixul ADN și pot preveni funcția genelor și replicarea).
Tipuri de leziuni ADN induse de iradiere
Posibile leziuni ADN induse de radiații într-o celulă

Tipul leziunii și numărul de leziuni per 1 Gray.

● DSB = 40
● SSB = 500-1000
● Leziuni de baze azotate = 1000-2000
● Leziuni de polizaharide = 800-1600
● Legături încrucișate ADN-ADN = 30
● Legături încrucișate ADN-proteină = 150
Recunoașterea leziunilor ADN radio-induse
Deteriorarea ADN-ului, în special prin DSB, este sesizată de diferite
proteine care declanșează o cascadă de reacții dependente de ATM de (ataxia
telangiectasia–mutated) sau, în unele cazuri, de ATR (ataxia telangiectasia and Rad3-related) .

Activarea ATR necesită un complex proteic numit MRN (Rad50, meiotic recombination
protein 11 (Mre11), Nijmegen breakage syndrome protein 1 (NBS1), mediator of DNA damage checkpoint protein-1
(MDC1), and 53BP1).

ATM+MRN, ATR și o protein-kinază a ADN-ului (ADN-PK) fosforilează

proteina p53 și o serie de proteine implicate în întârzierea ciclului celular,
apoptoză sau inducerea reparării ADN-ului.
p53 = ”gardianul genomului” – este cea mai importantă armă celulară de
prevenție a apariției cancerului.
Repararea ADN-ului
Integritatea genomului este esențială pentru supraviețuirea celulelor și a
organismelor. Se estimează că aproximativ 104 leziuni ADN apar într-o singură
celulă umană în fiecare zi. Pentru a permite repararea deteriorării masive a
ADN-ului, celulele opresc proliferarea. Acest lucru poate preveni replicarea
materialului genetic deteriorat. Dacă repararea nu este posibilă, celulele fie
mor, fie, în caz de supraviețuire, pot propaga ADN mutant.
Diferite mecanisme sunt implicate în repararea ADN-ului:
• Mecanismul de reparare a bazelor excizate (Base excision repair - BER)
• Mecanismele de reparare a DSB
Recombinare omoloagă (Homologous recombination - HR)
Îmbinarea la capete nonomoloagă (Nonhomologous end joinint - NHEJ)
Repararea ADN-ului
Mecanismul de reparare a bazelor
excizate (BER) este responsabil pentru
repararea diferitelor tipuri de leziuni
ale bazelor (situsuri abazice, baze
oxidate, baze dezaminate și baze
alchilate), dar și de reparare a SSB.
Leziunile bazelor azotate și SSB sunt
cele mai frecvente tipuri de leziuni
ADN după iradiere.
Există 2 căi ale mecanismului BER, în
funcție de numărul de nucleotide
excizate.
Repararea ADN-ului
DSB-urile induse de radiații
sunt, în ciuda frecvenței lor
relativ mici de apariție (40 per
Gy per celulă), din punct de
vedere biologic mult mai
important decât leziunile
bazelor sau SSB.
Două căi majore -
recombinarea omologă (HR) și
îmbinarea la capete
neomologă (NHEJ) există
pentru a repara DSB.
Repararea ADN-ului
• HR este o cale de reparare lentă, de înaltă fidelitate. Regiunile ADN
omoloage - de obicei din cromatida pereche - sunt utilizate ca șablon.
HR apare doar în tranziția din S în G2 a ciclului celular.
• NHEJ este o cale de reparare rapidă, dar predispusă la erori și, prin
urmare, potențial mutagenă. Presupune lipirea capetelor ADN de
obicei după îndepărtarea unui număr limitat de perechi de baze.
NHEJ apare în toate fazele ciclului celular.
Întârzierea radio-indusă a ciclului celular
Se cunoaște că deteriorarea
ADN-ului indusă de radiații
este asociată cu întârzierea
ciclului celular pentru a
acorda timp suplimentar
celulelor pentru a se repara.
Mai mult, DSB-urile pot fi
găsite în toate fazele ciclului
celular, sugerând o reparație
incompletă înainte de a
intra în faza următoare.
Leziuni ADN
Celulele dețin sisteme enzimatice extrem de eficiente de reparare
a leziunilor ADN. Capacitatea de reparare a ADN-ului celulei
normale este superioară celei tumorale.
Alterările cromozomiale induse de radiații pot fi: deleţii,
translocaţii, formarea de cromozomi inelari sau dicentrici.
Numărul de anomalii cromozomiale este proporţional cu doza
administrată.
 Leziuni cromozomiale
• Aberații cromozomiale – se produc daca Modificari structurale posibile:
iradierea are loc inaintea sintezei ADN
• O singură ruptură la nivelul unui cromozom sau
 daca nu e reparată la timp, leziunea e cromatide.
replicată în timpul fazei S și ambele celule fiice
vor moșteni câte o cromatidă lezată.
• O singură ruptură în mai mulți cromozomi sau
cromatide separate.

• Aberații ale cromatidelor – se produc dacă

• 2 sau mai multe rupturi în același cromozom /
iradierea are loc după sinteza ADN cromatidă.

 doar 1 din celulele fiice este afectată. • Aglomerarea cromozomului (datorită adezivității
crescute a fragmentelor).
Leziuni cromozomiale
Fragmentele rupte se pot aranja după unul din următoarele modele:

• Sudare, fără leziuni observabile = restituție

• Pierderea unei părți din cromozom / cromatidă = deleție (fragment acentric)

• Rearanjarea extremității rupte cu formarea unui cromozom distorsionat

(cromozomi dicentrici, inelari)

• Rearanjarea extremității rupte cu păstrarea aspectului inițial al cromozomului,

deși materialul genetic a fost rearanjat (translocații, inversii)
Acțiunea directă a radiațiilor ionizante
Atunci când ADN-ul celular normal este deteriorat de radiații la doze
convenționale, ciclul celular este oprit de proteina p53.
ADN-ul este apoi reparat, iar celula reintră în ciclul celular și continuă să
prolifereze.
Dacă ADN-ul nu poate fi reparat, celula intră în apoptoză - calea
programată a morții celulare.
La doze mari de radiații, moleculele utilizate de mecanismele de reparare
a ADN-ului sunt deteriorate, astfel încât repararea nu este posibilă, iar
celula își pierde capacitatea de divizare și moare ulterior.
Acțiunea directă a radiațiilor ionizante

Între 1/3 și 1/4 din daunele produse de radiațiile electromagnetice

ionizante macromoleculelor celulare sunt datorate efectului direct.
Aceasta înseamnă că majoritatea pagubelor sunt cauzate de efectul
indirect al radiației.
Deteriorarea proteinelor celulare în urma iradierii la doze uzuale nu
produc efecte biologice semnificative, datorită păstrării capacității
celulare de a sintetiza noi proteine.
Instabilitatea genomului și mutațiile
Celulele pot supraviețui radiațiilor, în ciuda deteriorării ADN-ului sau a reparării greșite,
cu mutații sau aberații cromozomiale. Acestea pot rămâne tăcute, pot duce la apariția
unor cancere asociate radiațiilor sau, prin mutații ale liniilor germinale, pot provoca boli
ereditare.
În plus față de mutațiile induse direct, radiațiile pot induce un proces de instabilitate
ereditar la nivelul întregului genom. Apare o frecvență sporită a modificărilor genetice
printre descendenții celulei iradiate, care este transmisibilă pe mai multe generații de
replicare celulară.
Majoritatea mutațiilor induse direct de radiații implică pierderea unor părți mari din
genom, ducând la o pierdere a heterozigozității. Studii efectuate pe copii afectati în
accidentul de la Chernobyl au arătat o relație clară de cauzalitate între apariția cancerului
tiroidian și expunerea crescută la radiații.
Totuși, mutațiile rezultate din instabilitatea genomică indusă de radiații reprezintă
mutații punctiforme sau mici deleții, care nu au o asociere foarte clară cu cancerul radio-
indus.
Epigenetica
Epigenetica definește modificările ereditare stabile ale expresiei genelor
care nu sunt cauzate de modificări ale secvențelor ADN.
Modificările cromatinei, a histonelor și metilarea ADN-ului sunt mecanisme
cheie epigenetice care sunt influențate de factori de risc ai apariției
cancerului, cum ar fi inflamația cronică, îmbătrânirea și modificările
mediului.
ÎReplicarea metilării ADN-ului este predispusă la erori și se are în vedere
faptul că instabilitatea nu numai genomică, ci și epigenetică determină
carcinogeneză. Modificările epigenetice pot activa sau inactiva gene și pot
induce rezistența la terapia antitumorală sau favoriza recăderi.
Terapeia epigenetică poate inversa acele modificări epigenetice și
resensibiliza celulele tumorale.
Imunitatea antitumorală
Mutageneza, precum și instabilitatea genomică și epigenomică în tumoră pot duce la
expresia de proteine mutante specifice tumorii (neoantigene) care nu sunt prezente pe
celulele normale.
Neoantigenele sunt peptide scurte exprimate pe suprafața celulei tumorale și sunt
recunoscute de limfocitele T ca antigen străin. Datorită expresiei lor tumorale selective,
acele neoantigene reprezinta ținte ”străine” pentru sistemul imun, deci au risc minim de
autoimunitate și imunotoleranță.
Antigenii virali observați în celulele maligne cu etiologie virală (cum ar fi cancerele de col
uterin și orofaringe cauzate de HPV) reprezintă un exemplu de neoantigene. Cu toate
acestea, neoantigenele apar în majoritatea cazurilor din mutații unice, ceea ce complică
identificarea și necesită imunoterapie țintită individualizată. Progresele actuale în
proteomică, genomică și secvențiere vor accelera dezvoltarea viitoare a unor astfel de
abordări terapeutice.
Virusul HPV
Virusurile oncogene, precum HPV, contribuie la carcinogeneză și conduc la progresia
malignă. Papilomavirusurile sunt virusuri ADN circulare mici, neînvelite, dublu catenare. Până
în prezent, au fost identificate peste 200 de genotipuri HPV, inclusiv subtipuri cu risc scăzut și
cu risc ridicat.
În special, subtipurile cu risc ridicat HPV16 și HPV18 sunt cunoscute pentru a provoca o
varietate de carcinoame, cum ar fi cancerul de col uterin, cancerul orofaringian și cancerul
anal. Proliferarea celulelor epiteliale infectate cu HPV este independentă de diferențierea
celulară
Rezumat - efecte la nivel celular
● moartea celulei afectate (moarte poate fi chiar imediată, la câteva ore după
iradiere, în cazul dozelor extrem de ridicate, mai mari decât cele utilizate în
mod curent în radioterapie);
● pierderea integrității reproductive, la prima diviziune;
În timpul diviziunii celula lezată poate urma mai multe căi: moare în timpul
încercărilor de diviziune, poate produce forme neobişnuite, ca rezultat al
încercărilor aberante de diviziune, poate rămâne incapabilă de diviziune, dar
funcţională pentru o perioadă lungă de timp, suferă alterări minore.
● apoptoza - efect important al acţiunii radiaţiei ionizante asupra celulei.
Proporţia relativă de celule care intră în apoptoză poate fi considerată un
determinant important al distrugerii tumorale.
Clasificarea leziunilor după modelul de evoluție
▪ 1. Non-letale = menținerea capacității de reproducere, dar cu
crestere incetinita
▪ 2. Sub-letale = supraviețuirea celulei cu capacitate normală de
reproducere, după un timp de reparare a modificarilor
▪ 3. Potential letale = posibilitatea de supraviețuire, cu capacitate
de reproducere după un timp de reparare a modificarilor
▪ 4. Letale = pierderea capacitatii reproductive.
Bibliografie
● Nicolae I. Verga. Radioterapie oncologica. Curs, volumul I. ed. UMF Carol
Davila, 2009.
● Perez, Carlos A., and Luther W. Brady. Radiation oncology: management
decisions. Lippincott Williams & Wilkins, 2011.
● Brady, Luther W., and Carlos A. Perez. Perez & Brady's principles and
practice of radiation oncology. Lippincott Williams & Wilkins, 2013.
● Chang, David S., et al. Basic radiotherapy physics and biology. Springer
International Publishing, 2014.
● Beyzadeoglu, Murat, Gokhan Ozyigit, and Cüneyt Ebruli. Basic radiation
oncology. Springer Science & Business Media, 2010.
● Brie I., Curs Radiobiologie – Bazele biologice ale efectelor radiațiilor, 2019