Eficiența Toderica Alexandra

Slabu Delia

economică și Gladcovschi Maria

Savca Mariana
formele ei Olaru Teodor
 Noțiunea de eficiență economică
Eficiența economică este o noțiune complexă, care exprimă, în modul cel
mai cuprinzător, rezultatele ce se obțin într-o activitate economică,
evaluate prin prisma resurselor consumate pentru desfășurarea acelei
activități. Prin intermediul ei se stabilește legătura dintre volumul și
calitatea eforturilor, ca factori generatori de efecte si rezultatele ce se
obțin într-o anumită perioadă, ca o consecință a realizării eforturilor
respective.
Eficienţa economică este expresia cerinţelor unor
legi obiective şi, în primul rînd a legii economiei de
timp, care dirijează raţionalitatea şi comportamentul
agenţilor economici. Progresul economic este un
obiectiv condiţionat de economisirea muncii,
respectiv a resurselor, în toate sferele activităţii
economice. Micşorarea costului distribuţiei prin
perfecţionarea activităţii comerciale duce, în primul
rînd, la sporirea randamentului capitalului comercial,
prin folosirea unui capital mai mic pentru aceleaşi
rezultate sau obţinerea unor rezultate superioare cu
acelaşi capital. În acelaşi timp, micşorarea costului
distribuţiei duce la reducerea preţului de vînzare cu
amănuntul, ceea ce permite o mai mare
accesibilitate a produselor pe piaţă, la lărgirea pieţei
şi, în final, la creşterea economică.
Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficienței
ca, de altfel a oricărui proces sau fenomen exprimat
numeric, este condiționată de o serie de elemente legate
de forma de exprimare, de conținutul economic al
indicatorilor și metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea
unor indicatori de volum este necesar să se foloseasca
aceeași formă de exprimare – unități naturale, unități
natural-convenționale, unități de timp, sau prețuri
comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie sa
se refere la aceeași unitate de timp (moment sau interval),
dupa cum indicatorul ales drept bază de comparație
trebuie sa fie suficient de semnificativ pentru evoluția sa în
timp.
 Rentabilitatea, indicator de eficiență a activității firmei
Rentabilitatea constituie o formă sintetică de exprimare a eficienței economice, care
reflectă capacitatea unei firme de a realiza profit. În condițiile economiei de piață, profitul
constituie obiectivul de bază al oricarei întreprinderi. Creșterea acestuia și, implicit, a
rentabilității constituie o necesitate obiectivă, vitală pentru insăși existența întreprinderii.
Întreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. Rentabilitatea apare,
astfel, ca instrument hotărâtor in mecanismul economiei de piață, in orientarea producției
în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali). Rentabilitatea presupune
obținerea unor venituri, în urma vânzării și încasării producției fabricate, mai mari decât
cheltuielile efectuate cu realizarea acesteia.
Creșterea rentabilității este legată nemijlocit de asigurarea folosirii eficiente a tuturor resurselor
economice și de crearea condițiilor in vederea obtinerii unor produse de calitate supeioară și nivel
tehnic ridicat.

In mod concret în vederea sporirii rentabilității, întreprinderea acționează pentru creștrea cifrei de
afaceri, pentru reducerea costurilor de producție și nu în ultimul rând, pentru accelerarea vitezei de
rotație în vederea eliberării activelor circulante și pe această bază a obținerii unui nivel al producției
superior fără a fi antrenate noi mijloace materiale și bănești.
 În expresia sa generală, productivitatea înseamnă
randamentul, cu care sunt valorificaţi factorii de producţie
în economie. Ea se exprimă prin raportul dintre produsul
creat - bunuri şi servicii - şi factorii respectivi,
identificându-se productivitatea capitalului, a investiţiilor,
a pământului, a materiilor prime, a muncii etc. Noţiunea
cea mai uzuală este cea de productivitate a muncii şi fără
nicio altă precizare se înţelege întotdeauna aceasta.
Noțiunea și modul de
exprimare a
productivității muncii Natura activităţii comerciale determină particularităţi în
modul de participare a factorilor de producţie la crearea
produsului în această ramură şi, implicit, în măsurarea
productivităţii muncii. Produsul creat de comerţ este un
serviciu marfar de mijlocire a schimbului de mărfuri între
producător şi consumator, a cărui mărime este dată de
valoarea adăugată bunurilor sub forma adaosului
comercial.
În măsurarea activităţii lucrătorilor comerciali se ia însă în considerare (din necesităţi practice) întreaga
valoare a produselor desfăcute, inclusiv costul mărfurilor plătit furnizorului, astfel că productivitatea muncii
este mult diferenţiată pe ramuri de comerţ în funcţie de acest cost.

La crearea produsului în comerţ participă, în proporţii foarte diferite, alături de muncă, celălalt factor de
producţie - capitalul. Comerţul poate fi practicat cu randament ridicat şi de micul comerciant, folosind o
tonetă sau un chioşc, şi de marele capital, folosind magazine sau depozite. De aceea productivitatea muncii,
ca indicator calitativ, trebuie asociată cu alţi indicatori pentru aprecierea eficienţei activităţii unităţilor
comerciale şi, în primul rînd, cu cei vizînd eficienţa utilizării bazei tehnico-materiale.
 Din conţinutul şi modul de exprimare a productivităţii muncii rezultă că
ea este determinată de capacitatea lucrătorului comercial de a vinde
într-o unitate de timp, cu acelaşi efort, o cantitate mai mare dintr-un
produs. Această capacitate este determinată de numeroşi factori, unii
având asupra ei o acţiune directă, ţinând de însuşi procesul muncii, iar
alţii o acţiune indirectă, influenţând volumul vânzărilor independent de
efortul lucrătorului şi, prin acestea, productivitatea muncii.

Progresul tehnic este unul dintre factorii principali de care depinde

randamentul muncii, cantitatea de mărfuri vehiculată în unitatea de
Factorii productivităţii timp, durata operaţiunilor legate de mişcarea mărfurilor, timpul de
muncii vânzare depinzînd în mare măsură de procedeele şi mijloacele tehnice
folosite de lucrătorii comerciali.

Influenţa progresului tehnic asupra productivităţii muncii depinde de

măsura în care diversele activităţi comerciale sunt receptive la formele
de manifestare a acestuia. Astfel, operaţiunile de vehiculare a
mărfurilor în interiorul depozitelor şi magazinelor, legate de primirea,
stocarea şi livrarea (vânzarea) mărfurilor, preambalarea mărfurilor,
producţia în alimentaţia publică şi altele, cunosc posibilităţi largi de
mecanizare sau mică mecanizare, prin introducerea utilajelor de
transport, ridicat, stivuit, dozat etc.
Căile de creştere a productivităţii muncii

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt indicatori

calitativi ai activităţii comerciale, creşterea lor având
consecinţe favorabile asupra eficienţei activităţii comerciale.
Creşterea productivităţii muncii duce la sporirea volumului
vânzărilor, în condiţiile folosirii aceluiaşi număr de lucrători,
ceea ce determină în final micşorarea cheltuielilor cu
remunerarea muncii pe unitatea de produs.

Totodată, creşterea productivităţii muncii fiind însoţită de

creşterea salariului mediu, ca o condiţie a cointeresării
lucrătorilor în rezultatele muncii lor, constituie un factor al
ridicării standardului de viaţă al acestora.
Căile de creştere a productivităţii muncii
reprezintă mijloace de intensificare a acţiunii
pozitive a diferiţilor factori care o influenţează.
Astfel, promovarea progresului tehnic în comerţ,
organizarea ştiinţifică a muncii în întreg circuitul
comercial, ridicarea calificării personalului şi
perfecţionarea formelor de cointeresare a
lucrătorilor comerciali sunt domenii cuprinzând
un larg spectru de măsuri ce acţionează aspra
factorilor direcţi.
 Se pot enunţa, exemplificativ, măsuri cum sunt mecanizarea
operaţiunilor de mişcare a mărfurilor în depozite şi magazine,
pregătirea comercială a mărfurilor în industrie în cantităţi care să
permită folosirea paletelor şi a containerelor, promovarea formelor
rapide de vânzare, expunerea largă a sortimentelor în magazine
(pentru crearea cererii spontane), adâncirea diviziunii muncii în
cadrul formaţiilor de personal, aplicarea principiilor de ergonomie a
muncii şi altele.
Productivitatea muncii, indicator de
eficiență a utilizîrii forței de muncă
Este bine cunoscut faptul că activitatea economică este
indisolubil legată de atragerea şi utilizarea factorilor de
producţie. Oricare tip de activitate implică în mod obiectiv
factorul muncă, menit să valorifice sistemul resurselor
naturale şi monetare în interesul său. Dintre toate resursele
de care dispune un agent economic, cele umane sunt în prim
plan, deoarece omul este singurul creator de valoare.
Această circumstanţă a determinat economiştii să afirme că
„nu există bogăţie mai mare decât omul”. Folosirea raţională
a tuturor factorilor de producţie, inclusiv a factorului uman,
reprezintă o condiţie a valorificării depline şi superioare a
acestora, precum şi un rezultat al acestui proces.
Randamentul capitalului indicator de eficiență a utilizării capitalului de care firma
dispune
Capitatlul reprezintă un element principal al unei datorii în opoziție cu venitul sperat (dobânda). În
această abordare capitalul firmei este exprimat prin componente ale pasivului bilanțului, destinate
să finanțeze activul patrimonial pe o perioadă durabilă.
Capitatlul este mijloc sau factor de producție, capitalul exprimă totalitatea resurselor materiale care
prin combinare cu ceilalți factori de producție participă la obținerea de bunuri și servicii pentru a
obține profit
Cele doua concepte privind capitalul conduc la apariția conceptelor de menținere a capitalului:

a) menținerea capitalului financiar conform căruia, profitul se obține doar dacă valoarea fianciară (sau
monetară) a activelor nete la sfârșitul perioadei este mai mare decat valoarea fianciară (sau
monetară) a activelor nete la începutul perioadei, după excluderea oricărei distribuiri către proprietari
și a oricărei contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.

b) menținerea capitalului fizic conform căruia profitul se obține doar atunci când capacitatea fizică
productivă a întreprinderii (sau resursele, fondurile necesare atingerii acestei capacități) la sfarșitul
perioadei depășește capacitatea fizică productivă de la începutul perioadei, după ce s-a exclus orice
distribuire către proprietari și orice contribuție din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
Forme de materializare a
capitalului firmei
Capitalul total al firmei urmărit pe surse de proveniență se referă la
pasivul bilanțului. Acest capital total obținut de firmă este utilizat
prin plasamente pe termen lung și pe termen scurt în așa numitele
active. Pasivul bilanțului este expresia monetară a surselor sau
izvoarelor de finanțare la un moment dat a activului bilanțului.

Activul-este alcătuit din bunurile aduse ca aport de asociaţi. în

timpul funcţionării societăţii, activul social se măreşte cu bunurile
dobândite de societate şi cu beneficiile pe care societatea le-a
obţinut în urma desfăşurării obiectului de activitate, dar nu le-a
distribuit în condiţiile legii şi actului constitutiv către asociaţi.