Copii cu nevoi speciale. Copii cu cerinţe educative speciale.

Copii în

dificultate.

Racu Aurelia
Dr. hab., prof. univ.
Cerinţele educative speciale (C.E.S.) „desemnează necesităţile educaţionale
complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o
şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei deficienţe
(ori tulburări de învăţare), precum şi o intervenţie, prin reabilitare/recuperare
corespunzătoare” (Vrăşmaş, 1996, p. 27).

Este importantă, deci, acordarea unei asistenţe educaţionale speciale. Această

sintagmă sugereză renunţarea la împărţirea pe categorii de dizabilităţi desemnând

persoanele, copiii care au anumite probleme speciale de educaţie.

 Aceste probleme pot fi determinate de:

•deficienţe mintale;
•deficienţe senzoriale;
•deficienţe fizice şi neuromotorii;
•tulburări de limbaj;
•tulburări emoţionale şi de comportament',
•DMS (deficienţe multisenzoriale).
C.E.S. sunt strâns legate de evaluarea disponibilităţilor comportamentale: intelectuale,
senzoriale, verbale, motrice, sociale, afective ale copilului şi în funcţie de acestea
trebuie să se aleagă cea mai bună strategie de recuperare şi educare a acestor copii.

Evaluarea se realizează nu doar pentru a identifica dificultăţile copilului cu diferite

dizabiltăţi, ci mai ales pentru a evalua competenţele acestuia. Aceste aspecte sunt
esenţiale în abordarea personalizată a strategiei de recuperare şi educaţie a acestor
copii.

Evaluarea trebuie să scoată în evidenţă „capacităţile cognitive, senzoriale, de

comunicare şi învăţare, trebuinţe şi interese, nivel de cunoştinţe, varietatea şi bogăţia de
interese”

(Hathazi, 2003, p. 15).

Definirea sintagmei C.E.S. poate fi analizată şi din perspectiva sintagmei „copii
cu nevoi speciale” (special needs). În ultima vreme, s-a vorbit despre persoane
sau „copil cu nevoi speciale”, evitându-se sintagma „personă sau copii cu
handicap”. Persona cu nevoi speciale poate să fie o persoană cu anumite
dizabilităţi, mai mult sau mai puţin grave.

(Chelemen, 2007).
Întrebarea care se poate pune în acest sens este: Care sunt nevoile speciale ale unei
persoane/copil, fie că are sau nu anumite deficienţe?

În primul rând, considerăm necesară definirea termenului de „nevoie”. Termenul de

„nevoie”, atunci când este vorba de nevoia umană poate fi inclus în categorii de sinteză
care se raportează la domeniul de manifestare biblogic, psihologic, social, economic,
cognitiv, la percepţia subiectului uman care resimte nevoia respectivă.

Cu privire la nevoile care condiţionează viaţa umană A. Maslow (1943) a realizat o

ierarhie a acestora. în concepţia lui Maslow, acţiunile umane au ca scop satisfacerea
unor nevoi - trebuinţe. Satisfacerea acestora se realizează potrivit unei ordini de priorităţi
începând cu nevoile primare şi terminând cu cele de ordin superior, structurându-se
piramidal după cum urmează:
a) la baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer.
apă. hrană, îmbrăcăminte, nevoi de ordin senzorial, sexual etc.). Satisfacerea lor
asigură buna funcţionare a organismului;
b) nevoia de securitate individuală în mediul natural şi social (se referă la
protejarea faţă de forţele exterioare ostile şi faţă de diferiţi factori de risc). O astfel de
protecţie, de securitate, se realizează prin stabilitatea intervenţiilor educative, a
locului de muncă şi prin asigurarea unor bunuri şi resurse cum ar fi: casă, retribuţie
etc.
c) nevoile sociale (se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei; fiecare individ
resimte nevoia de a fi acceptat intr-un grup. de a aparţine cuiva efectiv, de a beneficia
de dragostea cuiva.
d) nevoia de stimă (dorinţa să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care
aspiră).
e) nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, vizează construirea unei imagini de
sine favorabile şi de autocontrol.
Dacă vom raporta, de exemplu, un nevăzător la această „Piramidă a trebuinţelor” propusă
de A. Maslow, vom sesiza că nevoile/trebuinţele enunţate nu sunt deloc „speciale”, ci
necesare şi fireşti.

Persoana cu anumite dizabilităţi nu are „nevoi speciale”, ci are nevoie de un sprijin special
pentru satisfacerea unor nevoi fireşti. Persona cu anumite dizabilităţi „are nevoie, în primul
rând, de sprijin prin serviciile sociale, prin recuperare şi terapie, educaţie, pentru
dezvoltarea potenţialului său maxim, pentru a se integra în muncă” (V. Creţu, 2007, p.
174).
Nevoile de sprijin se referă la suportul de care are nevoie persoana cu dizabilităţi pentru a duce
o viaţă normală. Acest fapt impune „ evaluarea nevoilor de sprijin care nu se identifică cu
stabilirea dizabilităţii şi a gradului de dizabilitate. Persoane cu aceeaşi dizabilitate, acelaşi
grad de dizabilitate pot avea nevoi de sprijin diferite „ (V. Creţu, 2007, p. 177). Sprijinul
acestora trebuie personalizat, persoanele cu dizabilităţi neconstituind un grup omogen.

De aceea, considerăm că în locul sintagmei „copii cu nevoi speciale" este mult mai potrivită
sintagma „copii cu cerinţe educative speciale". Prin cerinţele educative speciale, prin
realizarea acestora, copilul îşi va putea trăi nevoile/trebuinţele fireşti şi necesare.
Un alt termen ce trebuie definit este „copil aflat în dificultate”. O definire a copilului aflat în
dificultate este dată de Ordonanţa de urgenţă nr.26 din 22.08.1997 - art. 1: „ Copilul se află în
dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată ”.

În acest sens, atât copilul cu dizabilitate, cat şi cel tară dizabilitate se poate afla în dificultate, dar
copilul cu dizabilitate nu se află în mod obligatoriu în dificultate, din perspectiva definirii
termenului „copil în dificultate".

Foarte mulţi copii cu dizabilităţi beneficiază de familii protectoare şi iubitoare, doar că, faţă de el
trebuie să adopte cerinţe educative speciale.

Faţă de copiii aflaţi în dificultate, intervenţia specială vizează aspectele socio-afective datorită
privării sale de dreptul natural, moral şi legal la o familie sau a căror familie nu are calitatea socială
corespunzătoare.
Această discriminare între termenii mai sus menţionaţi este importantă pentru a evita statisticile
eronate cu privire la numărul copiilor aflaţi în dificultate şi care au nevoie de protecţie socială
prin plasament, încredinţare, reintegrare în familie, adopţii.

Este important, considerăm noi, să se realizeze o discriminare şi între categoriile de dizabilitate.

Există dizabilităţi în care se întâlnesc doi factori determinanţi: deficienţa (organică, funcţională,
senzorială, motrică), pe de o parte şi imperfecţiunea mediului social, pe de altă parte. Aceşti doi

factori se intercondiţionează determinând amplificarea sau diminuarea dizabilităţii.

În cazul copilului aflat în dificultate rolul decisiv şi poate unic îl are societatea cu
componentele ce o alcătuiesc, determinând apariţia dizabilităţilor socio-afectiv sau

al privării sociale. Dizabilitatea socio-afectiv sau al privării sociale poate fi

determinat de trei tipuri de neglijare (De Haite, 2000):

•neglijenţa materială
•neglijare pedagogică-educaţională
•neglijare afectivă
1. Neglijarea materială - înseamnă că nu se acordă atenţie nevoilor fundamentale ale
copilului, periclitând sănătatea şi siguranţa copilului. Copilului îi lipseşte hrana,
îmbrăcămintea, adăpostul (nu are unde să doarmă, să locuiască), îngrijirea medicală, etc.
2. Neglijarea pedagogică/educaţională presupune lipsa unor obiective şi strategii
educaţionale cu privire la copil. Copilul nu se confruntă cu norme şi valori, nu
beneficiază de modele educaţionale, de relaţii clare cu un alt „Tu" sau cu un alt „Noi”,
în viaţa lor nu există nici un fel de reguli. Acest „Noi" poate fi familia, clasa, întreaga

societate cu instituţiile structurile sale şi cultura sa. în privinţa regulilor necesare în

evoluţia copilului acestea fie nu există, fie sunt foarte restrictive, fie foarte permisive. în
toate aceste situaţii copilul este privat de dreptul de a fi educat în vederea socializării.
3. Neglijarea afectivă - este cea mai importantă formă de neglijare. Prin această formă de
neglijare, copilului îi va fi afectată siguranţa şi securitatea fundamentală.

Copilul nu primeşte suficientă dragoste, sprijin, atenţie, căldură din partea mediului social şi în
primul rând al familiei. Copilul nu este niciodată alintat, mângâiat, lăudat. încurajat.

Legat de neglijarea afectivă se dezvoltă o „teorie a ataşamentului” care defineşte starea de

ataşament ca fiind în esenţă, apropierea preferenţială, dezinteresată a unei persoane de altă
persoană indiferent de vârstă. Nesatisfacerea acestei stări încă de la naştere poate determina
perturbări în evoluţia ulterioară a copilului. Despărţirea în primul rând de mamă determină
apariţia unei ,, tulburări primare de ataşament” cu repercursiuni dramatice dacă nu se va
încerca substituirea acesteia.
Privarea socială prin neglijările materiale, educaţionale, afective poate
determina dizabilităţi social-afective manifestate prin comportamente
caracterizate prin: lipsă de încredere în oameni, duritate, incapacitatea
„deschiderii” faţă de alte persoane, egoismul şi solidaritatea cu cei de aceeaşi
parte, lipsa capacităţilor de a lua contact, deşi cei din jur manifestă această
dorinţă, etc.

Copilul aflat în dificultate se pare că se află într-o astfel de dizabilitate socio-

afectiv. La copiii cu deficienţe (fizice-senzoriale-motrice), la dizabilitatea
determinată de aceste deficienţe se pot adăuga şi privările socio-afective. Nu
toţi copiii cu deficienţe sunt puşi însă în situaţia unor astfel de privări sociale.
 ***
În concluzie trebuie să afirmăm importanţa înţelegerii
termenilor pe care îi utilizăm în legătură cu „persoana
cu dizabilitate”, „copilul cu dizabilitate” şi „copilul
aflat în dificultate”, în cazul copilului aflat în
dificultate, singurul vinovat este mediul social în care
trăieşte copilul, calitatea socială a familiei din care
provine copilul.
 Sugestii de îmbunătăţire a calităţii protecţiei copilului aflat în
dificultate
Elaborarea unui concept clar de structură pe verticală şi orizontală a sistemului de protecţie a copilului la toate
nivelurile;

Elaborarea instrucţiunilor metodologice de funcţionare, a mecanismelor de referire acazurilor;

Eficientizarea sistemului de referire - disciplina executării actelor normative, operativitate, transparenţă şi deschidere
spre conlucrare a tuturor instituţiilor care prestează servicii sociale copiilor aflaţi în dificultate cu autoritatea tutelară;

Asigurarea acoperirii financiare a programelor/planurilor de acţiuni în domeniul protecţiei copilului, elaborate şi

aprobate la nivel republican;

Extinderea reţelei de servicii sociale destinate familiei şi copilului în dificultate;

Extinderea reţelei de servicii sociale destinate familiei şi copilului în dificultate;
Elaborarea unei curricule de instruire a angajaţilor din sistemul de protecţie a copilului;
Elaborarea unui sistem de diseminare a practicilor pozitive.
 DIRECŢIA MUNICIPALĂ PENTRU
PROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUI
Instituţia, denumită iniţial Direcţia municipală pentru ocrotirea copilului,
reintegrare şi sprijin familial, a fost constituită în anul 1997 prin decizia
Consiliului municipal Chişinău ca proiect-pilot. Până atunci de problemele
minorilor se ocupau mai multe subdiviziuni ale Consiliului municipal, însă
dispersarea structurilor crea multiple obstacole în soluţionarea cazurilor.
Plecând de la ideea concentrării specialiştilor din diverse domenii într-o singură
instituţie, fapt care va eficientiza activitatea şi va permite abordarea
multilaterală a fiecărui caz, autorităţile locale au decis asupra creării unei noi
structuri specializate în protecţia copilului.
Astfel, fără careva investiţii financiare şi umane suplimentare, specialiştii
responsabili de problemele minorilor din cadrul diferitor subdiviziuni au fost
transferaţi în instituţia nou creată.
Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului din
Chişinău îşi exercită atribuţiile în conformitate cu Regulamentul de
funcţionare, actele normative naţionale în domeniu şi convenţiile
internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Misiunea DMPDC este de a acorda asistenţă şi protecţie copilului

aflat în situaţie de risc şi familiei acestuia şi copilului separat de
părinţi, prin toate formele şi mijloacele înserate în aria sa de
competenţă.
 Principiile de activitate DMPDC
în conformitate cu art. 4 al Legii nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor
separaţi de părinţi, protecţia copilului se realizează conform următoarelor principii:

asigurarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

respectarea priorităţii privind creşterea şi educarea copilului în familie;
dreptul prioritar al părinţilor de a-şi educa copiii conform propriilor convingeri şi responsabilitatea primară a părinţilor pentru
creşterea, educarea şi protecţia copiilor lor;

obligaţia statului de a asigura familiei asistenţa necesară pentru creşterea şi educarea copiilor;
egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
cooperarea intersectorială şi intervenţia multidisciplinară;
asistenţa individualizată a fiecărui copil;
respectarea demnităţii copilului;
asigurarea participării copilului la luarea deciziilor care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
asigurarea continuităţii în creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de identitatea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în
cazul luării unei măsuri de protecţie;

celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

responsabilitatea autorităţilor pentru asigurarea protecţiei împotriva violenţei, neglijării şi exploatării copilului.
 Atribuţiile DMPDC

Conform art. 7 a Legii nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor
Copilului în calitate de autoritate tutelară teritorială are următoarele atribuţii:

•recepţionează, înregistrează şi transmite, conform competenţei, sesizările privind încălcarea

drepturilor copilului;

•în limita atribuţiilor, acordă sprijin autorităţilor tutelare locale în procesul de identificare,
evaluare şi asistenţă a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi şi participă
la acest proces în caz de necesitate;

•întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acţiunile necesare privind prevenirea

separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în familie;

•asigură plasamentul planificat al copiilor separaţi de părinţi;

•asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau
de copil rămas fără ocrotire părintească;
• asigură stabilirea statutului de copil adoptabil;

• ţine evidenţa copiilor rămaşi temporar fără ocrotire părintească şi a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească aflaţi în
plasament planificat, recepţionează/sistematizează datele privind copiii aflaţi în evidenţa autorităţilor tutelare locale;

• asigură reprezentarea intereselor şi a drepturilor copiilor în instanţa de judecată;

• asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituţiile, structurile şi serviciile cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului;

• determină necesităţile de formare profesională a specialiştilor implicaţi în protecţia copilului în domeniul respectării
drepturilor copilului;

• efectuează analiza datelor privind situaţia copiilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă şi prezintă
propuneri consiliului raional/ municipal privind instituirea sau dezvoltarea serviciilor sociale în conformitate cu
necesităţile identificate;

• întreprinde măsuri de informare a populaţiei privind drepturile copilului;

• colaborează cu autorităţile tutelare locale, teritoriale şi centrale în vederea protecţiei copiilor aflaţi în situaţie de risc
şi a copiilor separaţi de părinţi, inclusiv prin informarea reciprocă pe probleme de interes comun.
 SUBDIVIZIUNILE DMPDC

Actualmente în subordinea Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului sunt:

- 5 Direcţii pentru protecţia drepturilor copilului de sector;

- 3 centre de plasament pentru copii în situaţie de risc: „Casa Gavroche”, Centrul de plasament pentru
copii, Centrul de plasament temporar pentru copii în perioada post instituţională „Vatra”;

- 2 centre statale mixte de plasament şi de zi: Centrul pentru copilărie, adolescenţă şi familie şi Centrul
municipal de plasament şi reabilitare pentru copii de vârstă fragedă cu multiple servicii, cum ar fi:
Secţia matemală, Serviciul de plasament de urgenţă pentru copii cu vârsta până la 12 ani, Serviciul de
zi pentru copii cu vârsta până la 3 ani, Serviciul de zi pentru copii cu dizabilităţi, Serviciul de asistenţă
socială a copilului şi familiei, Serviciul de răgaz pentru familiile cu copii cu dizabilităţi;
- Serviciul „Echipa mobilă” pentru copii cu dizabilităţi şi membrii familiei acestora;

- Serviciul asistent personal pentru copii cu dizabilităţi (271 unităţi);

- Serviciul asistenţă parentală profesionistă (40 de unităţi);

casă de copii de tip familial;

- 48 de centre comunitare pentru copii şi adolescenţi, o parte din ele fiind specializate pentru diferite
categorii: copii cu nevoi speciale („Atenţie”, „Start”, „Casa speranţei”, Centrul de recuperare activă şi
reintegrare socială a copiilor cu dizabilităţi fizice), copii de vârstă fragedă ş.a.;

- Centrul social regional „Renaşterea” pentru persoanele infectate cu virusul HIV/SIDA;

- 2 case comunitare, care sunt în proces de construcţie.