Curs 1. Introducere în psihopedagogia copiilor cu cerinţe educative speciale.

Suntem aproape siguri că ai auzit până acum de sintagma “copil cu cerințe educative
speciale” [C.E.S.] sau “copil cu nevoi educative speciale”. Uneori se folosește și cea de
“copil/ persoană cu nevoi speciale”, a cărei corectitudine poate fi contestată, însă, foarte
ușor. De aceea, nu îți recomandăm să o folosești și vei vedea în continuare din ce motiv.

Cerințe educative speciale

Sintagma “cerinţe educative speciale” (CES) a fost lansată pentru prima oară în
Marea Britanie în 1978, odată cu raportul Warnock, document reprezentativ pentru reforma
educaţiei speciale din această ţară, iar în anii '90 a fost introdusă şi în terminologia
UNESCO.
În ţara noastră, CES a devenit un concept uzual concomitent cu dezvoltarea
învăţământului integrat, care promovează educaţia centrată pe elev. Acest curent educaţional
are la bază filozofia normalizării, care consideră că diferenţele dintre oameni sunt fireşti, ţin
de natura umană. În consecinţă, învăţământul trebuie să se adapteze la aceste diferenţe şi la
cerinţele de educaţie care derivă din ele. Expresia cerinţe educaţionale speciale se referă la
acele cerinţe specifice faţă de educaţie (derivate sau nu dintr-o deficienţă), care sunt
suplimentare, dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru un copil
(Gherghiu, 2005).
În opinia lui Vrășmaș (1996, p. 27), cerinţele educative speciale (C.E.S.)
„desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei
şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/ sau
caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de învăţare), precum şi o intervenţie, prin
reabilitare/ recuperare corespunzătoare”.
Conform Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare ([OECD], apud
MECTS, UNICEF & Asociația RENINCO, 2010), cerințele educative speciale pot fi
incluse în următoarele categorii:
Categoria A - se referă la cerinţele educative speciale care derivă din diferite tipuri
de dizabilități (pe care le au, de exemplu, cei nevăzători sau cu vedere parţială (ambliopi),
surzi sau cu auz parţial (hipoacuzici), cu dizabilitate mintală, cu dizabilităţi multiple). Din
punct de vedere medical, aceste cerinte sunt considerate de regulă ca derivate din afecțiuni
organice (de structuri sau functii).
Categoria B - se referă la cerinţele educative ale elevilor care au dificultăţi de
învăţare şi care nu apar în mod evident sau în primul rând direct legate de factori care pot
justifica includerea în categoria A sau C.
Categoria C - se referă la cerinţe educative speciale care sunt considerate ca fiind în
primul rând rezultatul unor factori socio-economici, culturali şi/ sau lingvistici (de
exemplu: imigranţi, minorităţi etnice).
Orice copil/ elev poate avea CES într-o perioadă sau alta a şcolarităţii sale, pe
diverse perioade de timp şi la diferite nivele și intensitati, de solicitare a unui sprijin
suplimentar.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
descrie CES ca fiind un continuum al problemelor speciale în educaţie, de la cele mai grave
(legate de dizabilităţi) la dificultăţi şi tulburări de învăţare şi comportament.
Deşi pare un termen ambiguu, CES constituie o formă relevantă în plan
psihopedagogic, deoarece vizează cu claritate necesitatea individualizării evaluării şi
demersului educaţional, analiza plurifactorială şi
dinamică a cauzelor eşecului şcolar. Cu alte cuvinte, se pune problema evaluării din
perspectivă educaţională şi nu medicală. O asemenea manieră de înţelegere este mai aproape
de idealul şcolii viitorului care îşi doreşte să ofere servicii varietăţii de cereri educative
exprimate de copii diferiţi, fără a mai fi un mediu exclusivist (OECD, 2007, p. 13).

Nevoi speciale
În ultima vreme, în România (şi nu numai) s-a vorbit adesea despre persoane sau „copii
cu nevoi speciale”, uneori și pentru a înlocui sintagma „persoană sau copil cu dizabilitate”.
Întrebarea la care te rugăm să-ți răspunzi în acest sens, pentru a înțelege mai bine această
sintagmă, este: Care sunt nevoile speciale ale unei persoane, fie că are sau nu anumite
dizabilități? Dacă ai răspuns la întrebarea anterioară, crezi că există anumite nevoi speciale pe
care le au persoanele cu dizabilități? Atunci te rugăm să cauți în dicționar ce este aceea o nevoie
și să analizezi dacă se modifică răspunsul tău la întrebările de mai sus. Ești de aceeași părere?
Atunci te rugăm să cauți și să analizezi ierarhizarea nevoilor fundamentale după Maslow (sau
piramida trebuințelor umane).
Dacă vom raporta, de exemplu, un nevăzător la această „piramidă a trebuinţelor”
propusă de A. Maslow, vom sesiza că nevoile/ trebuinţele enunţate nu sunt deloc „speciale”,
ci necesare şi fireşti. Concluzia este că persoana cu anumite dizabilităţi nu are „nevoi
speciale”, ci are nevoie de un sprijin special sau de modalități diferite pentru satisfacerea
unor nevoi fireşti.
Așadar, atunci când ne referim la persoanele cu dizabilități, această sintagmă este
preferabil să fie înlocuită cu cele prezentate anterior.
O definiție a sintagmei de nevoi speciale mai ușor de acceptat și care sugerează, în
contextul dizabilității și nu numai, o utilizare mult mai restrânsă decât se practică în prezent,
este dată de F. E. Verza (2002), în opinia căruia persoanele cu nevoi speciale sunt „acei
oameni care trebuie antrenaţi într-un program de asistenţă socială nu numai pentru a putea
trece mai uşor peste perioada de criză apărută în viaţa lor, dar şi pentru refacerea
propriilor resurse şi capacităţi prin efort personal, prin efortul statului şi al comunităţii din
care fac parte în vederea eliminării treptate a situaţiei dificile prin care trec aceştia ”.
Astfel, copiii cu nevoi speciale sunt considerați cei proveniți din medii sociale
 defavorizate, cei instituţionalizaţi (din centrele de plasament), copiii delincvenţi, copiii
străzii, cei abuzaţi sau maltrataţi fizic şi psihic, copii care suferă de afecţiuni cronice sau cei
care aparțin unor minorităţi etnice sau religioase și care traversează o perioadă de criză în
viața lor. Cu toate acestea, acești copii au aceleași trebuințe de creștere și dezvoltare ca și
ceilalți, necesitând un sprijin special sau modalități diferite pentru satisfacerea acestora.
Considerăm că mult mai potrivită și pentru aceste situații este sintagma “copil sau
persoană aflată în dificultate”.

Copil aflat în dificultate

Așa cum ai văzut mai sus, noi propunem utilizarea sintagmei “copil sau persoană
aflată în dificultate” în locul celei de “copil sau persoană cu nevoi speciale” și nu ca o
variantă alternativă. De asemenea, considerăm că nici una din sintagmele de mai sus nu sunt
variante potrivite pentru a ne referi la copilul sau persoana cu dizabilitate, decât dacă,
suplimentar dizabilității, se află și în dificultate.
Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 26 din 22.08.1997 (Art. 1) Copilul se află în dificultate
dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată, datorită mediului
social în care trăieşte sau a calității sociale a familiei din care acesta provine.
În acest sens, atât copilul cu dizabilitate cât şi cel fără dizabilitate se pot afla, la un
moment dat, în dificultate. Din perspectiva definiției de mai sus, se înțelege că nu se află în
mod abligatoriu în dificultate un copil care are o dizabilitate. Foarte mulţi copii cu
dizabilități beneficiază de familii protectoare, iubitoare și care sunt preocupate să răspundă
adecvat nevoilor lui educative speciale.
Pe de altă parte, cunoști deja importanța pe care o are mediul social în amplificarea
sau diminuarea handicapului unei persoane. Și în cazul copilului aflat în dificultate rolul
decisiv şi poate unic îl are societatea cu componentele ce o alcătuiesc, putând determina
apariţia handicapului socio-afectiv sau al privării sociale.
Handicapul socio-afectiv sau al privării sociale poate fi determinat de trei tipuri de
neglijare (De Harte, 2000):
1. neglijarea materială
2. neglijarea educaţională
3. neglijarea afectivă
1. Neglijarea materială – înseamnă că nu se acordă atenţie nevoilor fundamentale
ale copilului, periclitând sănătatea şi siguranţa copilului. Copilului îi lipseşte hrana,
îmbrăcămintea, adăpostul (nu are unde să doarmă, să locuiască), îngrijirea medicală etc.
2. Neglijarea educaţională presupune lipsa unor obiective şi strategii educaţionale
adecvate cu privire la copil. În privinţa regulilor necesare în evoluţia copilului, acestea fie nu
există, fie sunt foarte restrictive sau foarte permisive. În toate aceste situaţii copilul este
privat de dreptul de a fi educat în vederea socializării.
 3. Neglijarea afectivă – este cea mai importantă formă de neglijare. Prin această
formă de neglijare, copilului îi va fi afectată siguranţa şi securitatea fundamentală. Copilul
nu primeşte suficientă dragoste, sprijin, atenţie, căldură din partea mediului social şi în
primul rând, din partea familiei. Copilul nu este alintat, mângâiat, lăudat, încurajat.
Legat de neglijarea afectivă se dezvoltă o „teorie a ataşamentului” care defineşte
starea de ataşament ca fiind, în esenţă, apropierea preferenţială, dezinteresată a unei
persoane de altă persoană indiferent de vârstă. Nesatisfacerea acestei stări încă de la naştere
poate detrmina perturbări în evoluţia ulterioară a copilului. Despărţirea în primul rând de
mamă determină apariţia unei „tulburări primare de ataşament” cu repercursiuni dramatice,
dacă nu se va încerca substituirea acesteia.
Neglijările materiale, educaţionale sau afective pot determina handicapuri social-
afective manifestate prin comportamente caracterizate prin: lipsă de încredere în oameni,
duritate, incapacitatea „deschiderii” faţă de alte persoane, egoismul şi lipsa solidarității cu
cei