LIBERTATE

LIBERTATE SI DESTIN
 LIBERTATEA


 Se acceptă ca punct de pornire o definiţie negativă a libertăţii: absenţa
constrângerilor, a limitărilor (a nu fi împiedicat să faci ceea ce îţi doreşti).
 -Există atâtea libertăţi câte constrângeri de care ne emancipăm există ;la limită, s-
ar putea vorbi de libertatea absolută (acţiune emancipată de orice constrângere).
 -Însă, nu există libertate absolută, omul fiind supus la numeroase constrângeri :
naturale, fiziologice, sociale, politice, morale, religioase, conceptuale etc.
 CONCEPŢIILE DESPRE LIBERTATE SUNT VARIATE :

 unii filosofi cred că există un plan divin căruia omului trebuie să i se supună
necondiţionat (sau omul îşi poate asuma responsabilitatea de a participa la el),
alţii susţin că nu există aşa ceva şi că omul este singur, liber şi responsabil ;
 unii cred în libertatea exterioară (în raport cu lumea, cu ceilalţi), alţii susţin
libertatea interioară (stăpânirea propriilor dorinţe şi aspiraţii) ;
 unii cred că libertatea este un dar sau dat natural şi inalienabil, alţii susţin că
libertatea este o consecinţă a structurii sau organizării societăţii.
 I.LIBERTATE ŞI DESTIN

 Destinul 
 Vechii greci considerau că destinul poate fi eventual cunoscut, dar nu poate fi
schimbat, preîntâmpinat (cazul Oedip).
 Dacă omul este supus destinului, mai poate fi el liber ?
 Stoicismul :omul trebuie să se supună destinului.
CAZUL OEDIP

 Oedip. Fiul lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei sau Epicastei, sora lui  Creon,
reprezintă una dintre cele mai tragice figuri din literatura şi mitologia clasică.
 Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu (Eschil,  Cei
şapte împotriva Tebei);aceasta era pedeapsa pentru că se făcuse vinovat faţă de
Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba şi căruia el îi răpise fiul,
pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a abandonat pe
muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de
la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit
Oedip („cel cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege,
care l-a numit fiul său, fără să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit.
 Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a
consultat oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce avea să-i tulbure
viaţa:destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa.
Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar,
pe când se îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său
tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel, fără
ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din Delfi.
 Între timp, în împrejurimile Tebei îşi făcuse apariţia Sfinxul, care, de pe o stâncă
înaltă, teroriza întreaga regiune, spunându-le trecătorilor o ghicitoare şi
omorându-i pe cei care nu reuşeau să o dezlege. Prezenţa Sfinxului devenise o
nenorocire atât de mare, încât tebanii au făgăduit că îi vor da tronul cetăţii şi
mâna reginei Iocasta celui care va reuşi să alunge monstrul, dezlegând
ghicitoarea. Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la „fiinţa cu patru
picioare, apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu un singur glas;cu cât are mai multe
picioare, cu atât e mai slabă”. Oedip a răspuns că acea fiinţă este omul, care în
copilărie merge în patru labe, la maturitate stă în două picioare, iar la bătrâneţe se
sprijină în baston.
 După ce ghicitoarea fost dezlegată, Sfinxul s-a aruncat de pe stânca de unde
răspândise groaza în împrejurimile Tebei, iar Oedip a obţinut, aşa cum îi
promiseseră tebanii, tronul şi mâna Iocastei, despre care nu ştia că este mama sa
şi cu care a avut patru fii:Eteocle, Polinice, Antigona şi Ismena (după unele izvoare,
aceştia ar fi copiii Euriganeei, cu care el s-a căsătorit după moartea Iocastei). Ca
urmare a acestei uniri incestuoase, asupra Tebei şi a împrejurimilor acesteia s-a
abătut o molimă cumplită. Oracolul a spus că uciderea lui Laios trebuia răzbunată,
iar prezicătorul Tiresias i-a arătat lui Oedip că vinovatul era chiar el.
 Oedip vede acum limpede tristele întâmplări în care a fost implicat;Iocasta se
spânzură, iar el se pedepseşte singur scoţându-şi ochii (de fapt, servitorii lui Laios
sunt cei care îl orbesc). Oedip părăseşte Teba şi porneşte în pribegie însoţit de fiica
sa Antigona, dar destinul îi pedepseşte pe urmaşii lui:fiii săi, Eteocle şi Polinice, se
omoară unul pe celălalt în război. În Fenicienele, Euripide îl prezintă pe Oedip în
faţa leşurilor fiilor săi, pe când Antigona încearcă să-l distragă din întunecata sa
meditaţie. După o lungă pribegie, a găsit puţină linişte în Atica, iar în apropiere de
Atena, la Colonos, eumenidele l-au răpit de pe pământ. Potrivit Iliadei însă, după
tragicele substituiri de persoane în care a fost implicat, Oedip a murit în luptă.
OEDIP REGE ŞI LIBERTATEA ASUMĂRII DESTINULUI

 Noţiunea de Destin a fost formulată încă din Antichitate, pentru antici destinul
reprezentând caracterul predestinat şi implacabil al vieţii fiecărui individ. Destinul
era întruchipat într-o formă umană aflată mai presus de voinţa zeilor. Poporul grec
credea cu tărie că viaţa fiecarui om era hotărâtă de destin, întruchipat de Moire,
zeiţe neândurătare de care se temeau chiar şi zeii. Grecii considerau că durata
vieţii şi data morţii erau decise în momentul naşterii, astfel încât nimeni nu se
putea sustrage destinului. 
 Unele expresii din literatură conduc la interpretarea că Zeus însuşi se supunea
destinului. El ştia că orice încercare de a-l modifica ar avea drept urmare anularea
legilor fundamentale ale Universului, a echilibrului şi ordinii sale perfecte.
Concepţia despre destin a generat o anumită filozofie a vieţii care tindea spre
atingerea perfecţiunii în timpul existenţei pământeşti, redescoperind sensul
religios al bucuriei de a trăi. Ei erau mai preocupaţi de viaţa pe pământ decât de
cea de după moarte, despre care aveau o imagine destul de sumbră : un întunecat
tărâm unde umbrele celor ce au fost cândva duceau o semiexistenţă lipsită de
rost, vegheaţi de  Hades. 
 Stoicii considerau că totul este Divinitate şi Divinitatea este în tot. Prin urmare,
esenţa lucrurilor şi ordinea ce leagă lucrurile între ele într-un tot unitar  sunt de
natură divină. După stoici,  universul este un mecanism uriaş, în care nimic din
ceea ce i se înâmplă fiecăruia nu este întâmplător si tot ceea ce i se întâmplă
omului duce la desăvârşirea universului. Totodata, stoicii susţin  şi existenţa
libertăţii înscrisă în planul cosmic. În acest sens, destinul îl ghidează pe cel care i se
opune, iar refuzul acestuia nu ar schimba cu nimic ordinea cosmică.
  În acest sens, Marcus Aurelius afirmă: “există o singură armonie universală şi,
după cum universul este alcătuit şi desăvârşit de toate corpurile, tot aşa şi soarta
apare întregită de către celelalte cauze particulare.”Potrivit acestei armonii, omul
nu trebuie să se opună evenimentelor, în caz contrar, armonia universală ar fi
perturbată. De asemenea, Boetius afirma că “tot ceea ce are fiinţă deţine o
ordine”.                                                                             
 Conceptul de “destin” este strâns legat de cel de “liber arbitru”. Liberul arbitru
este posibilitatea sau raţiunea de a alege între bine şi rău.  Relaţia dintre destin şi
liber arbitru sunt cel mai bine ilustrate în tragedia greacă a lui Sofocle, Oedip rege.
Aceasta este o tragedie a cunoaşterii, eroul fiind stăpânit de patosul adevărului pe
care îl va afla cu preţul propriei sale distrugeri. ”