DE CE SE SCRIE IISUS CU DOI “I”

 
Iisus Hristos (gr. Ἰησοῦς - Iēsoûs; aramaică ‫ ישוע‬- Ieşua sau Ieşu) este Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, întrupat pentru mântuirea omului la
"plinirea vremii" (Galateni 4, 4).
Iisus a fost menţionat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină
Iesus Christus. Prenumele vechi evreiesc e Iehoşua, având ca diminutiv forma "‫"ישוע‬,
Ieşua, însemnând "YHWH mântuieşte". Această formă a fost transcrisă sub forma Iησους
Iēsoûs, în greacă, de către traducătorii Septuagintei, cu referire la alte persoane purtând
acelaşi prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Khristós este o traducere a
evreiescului "‫ "משיח‬maşiach. Prenumele în limba româna provine din limba slavonă
Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche
grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit
în anul 1701 la Cluj). Grafia Iisus este corectă deoarece reproduce şi η din Ιησούς, care în
latină a fost redat e. Tendinţa de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu şi de
aceea grafia Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe şi în majoritatea literaturii
ortodoxe moderne, este corectă, ea imitând citirea greacă modernă. De altfel, însăşi
lectura numelui în limba română, nu accentuează prima silabă (i.e., ca în latină sau
engleză: Je'-sus), ci ultima (ca în greacă, sau spaniolă, franceză etc.) Acesta este un motiv
în plus de a favoriza lectura numelui lui Iisus cu un scurt aproximant iniţial [j], cum
sugerează dublarea lui "i", precum şi grafia cu doi de "i": Iisus, care nu este deloc
redundantă, având temeiurile ei atât fonologice cât şi etimologice. La temeiurile
etimologice se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene
pentru numele "Iisus", atât în ebraică (Iehoşua, Ieşua), cât şi în limbile europene începând
cu latina (Jesus, în care "j" nu este cel din franceză, ci aproximantul latin [j]) numele este
pronunţat cu două sunete înainte de primul "s", anume [i-e/i] sau [j-e], iar în limbile
moderne sunetul iniţial poate fi [ž] (fr. Jésus) sau [ğ] (eng. Jesus). Aceste paralele
etimologice motivează pe deplin utilizarea a două litere înainte de "s" şi în limba română.
(Cf. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Universidad de la Laguna,
Tenerife 1958-1966; Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul
de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998; A. Bailly, Le Grand Bailly,
Dictionnaire Grec-Français, Hachette, Paris, 2000; Irina Panovf, Romanian-English -
English-Romanian Dictionnary, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, Ed. Lucman,
2002, 2004; Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică
Interconfesională din România, 1988)