“Lerui” și “ler” sunt interjecții populare românești de origine biblică și corespund unei întregi

propoziții din limba ebraică: “Hallelu Yah”, care înseamnă “Lăudați pe Dumnezeu”. În ebraică
“hallelu” înseamnă “lăudați” și e imperativ persoana a 2-a plural masculin de la verbul “hallel” (sau
“hillel” ) cu sensul “a lăuda”, iar “Yah” e forma prescurtată de la “Yahwah”, care înseamnă “Iahve sau
Iehova”, adică “Dumnezeu”. În ebraică “Yah” e o prescurtare, cam cum ar fi la noi “Domnul” pentru
“Dumnezeu” (sau „Dumnezo”, pentru ardeleni). Rădăcina semitică pentru verbul ebraic “hallel” (sau
“hillel” ) este “hll”, care înseamnă “a striga, a lăuda”.

Româna nu a luat cuvântul din ebraică. Odată cu traducerea Vechiului Testament din ebraică în
greacă (traducere numita Septuaginta), traducătorii au facut un singur cuvânt grecesc din toata
propozitia ebraică: “hallelouia”. Cuvântul grecesc a trecut în slavă sub forma “aleluja”, iar din slavă l-a
imprumutat româna ca interjectie cultă biblică: “aleluia”.

Traducătorii in latină ai Bibliei au folosit tot un singur cuvânt, ca si in cazul traducerii grecești:
“halleluiah”, cu varianta curenta azi in Biblia catolică oficiala a Vaticanului “alleluia”.

Varianta latinească mai veche “halleluiah” a fost moștenită de limba română ca interjecție
populară: “lerui”.Transformarile fonetice produse în trecerea de la latină la română sunt
următoarele:

1. afereza (adică dispariția sunetelor de la începutul unui cuvânt) lui “ha-”;

2. simplificarea lui “l” geminat (adică dublu) la “l”;

3. rotacizarea (adică transformarea in “r” a unui sunet) lui “l” simplu intervocalic (ca în lat. “mola”
– rom. “moara”, lat. “solem” – rom. “soare”, lat. “gula” – rom. “gura” etc.);

4. apocopa (adică dispariția sunetelor de la sfârșitul unui cuvânt) lui “-ah”.

Interjecția populară românească “lerui” e mostenita din latina de pe vremea creștinismului

primitiv. Ulterior, in română s-a produs apocopa lui “-i”, rezultand forma “leru”, si apoi apocopa lui “-
u”, rezultând forma “ler” (pentru „apocopa”, vezi 3 rânduri mai sus, sunt convins că ai uitat deja).

În română se scrie corect: “Lerui, ler”, si nu “Leru-i ler”, fiindca “lerui”, “ler” sunt interjecții (dupa
cum s-a vazut), nefiind vorba aici despre substantivul “ler”, iar “-i” nefiind forma scurta a verbului
copulativ “a fi”, ci terminatia interjectiei. Acest “i” final din “lerui” este ce a mai ramas in română din
numele ebraic “Yahwah”, adica initiala numelui respectiv.

Interjectiile populare românesti “lerui”, “ler” apar în creații folclorice (colinde) ca refren.
Interjecția culta biblica “aleluia” apare in Vechiul Testament in Psalmi (de la Psalmul 105 in
continuare, dar nu in toti Psalmii aflati dupa Psalmul 105, la inceputul Psalmilor respectivi, la sfarsitul
lor sau si la inceput, si la sfarsit), iar in Noul Testament apare in capitolul 19 din Apocalipsa de patru
ori.

Nu există nicio legătură etimologica intre interjectiile romanesti “aleluia”, “lerui”, “ler”, pe de o
parte, si interjecția populara romaneasca “halal”, pe de alta parte. Interjecția populara romaneasca
“halal” e imprumutata din turca, unde înseamnă “permis, legitim, legal”. Expresia romaneasca “Halal
sa-ti fie!” înseamnă, din punct de vedere etimologic, “permis sa-ti fie”. Turca a imprumutat cuvântul
din termenul arab “halal” care are sensul “permis de legea islamica shari’a”, termen derivat de la
verbul arab “halla” cu sensul “a fi liber, a fi permis”. Radacina semitica pentru verbul arab “halla”
este “hll”, care înseamnă “a fi curat, pur, sfant”. De la sensurile “a fi curat, pur, sfant” s-a ajuns in
araba prin metonimia cauza – efect la sensurile “a fi liber , a fi permis” ale verbului arab “halla”.

În concluzie, în semitica există două rădăcini “hll”: o rădăcină cu sensurile “a striga, a lăuda”, din
care provin, in cele din urma, interjecția culta biblica romaneasca “aleluia” si interjectiile populare
românești “lerui”, “ler”, si alta radacina cu sensurile “a fi curat, pur, sfant”, din care deriva, in ultima
instanta, interjecția populara romaneasca “halal”.