SEMIOTICĂ.

TERORII ALE LIMBAJULUI

Prof. univ. dr. Dumitru Borţun

2022-2023
 CUPRINS
I. CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ

II. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII

III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

IV. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI

V. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

VI. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ

VII. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII

INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

I. INTRODUCERE:
CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ
ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ;
CRITICA SIMŢULUI COMUN
 I. CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ ŞI
CUNOAŞTERE COMUNĂ
Gaston Bachelard Lucrări Principale
(1884-1962)
Noul spirit ştiinţific (1934)

Dialectica duratei (1936)

Experienţa spaţiului în fizica modernă (1937)

Psihanaliza focului (1938)

Apa şi visele (1941)

Raţionalismul aplicat (1949)

Poetica spaţiului (1957)

 1. RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ
ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Între cele două tipuri de cunoaștere există mai multă dis-

continuitate decât continuitate. Bachelard vorbește de o
„tăietură epistemologică”, în sensul de ruptură sau de salt
calitativ (diferențele dintre ele nu sunt de natură cantitativă).
Elementul comun este „bunul simț”, dar este greu de definit; el
este mai mult o disponibilitate și mai puțin o calitate.

Cunoaşterea comună se realizează:

- prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea

necritică, limbajul natural),

- în cadrul experienţei cotidiene,

- pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care

valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv
“adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate
 2. CRITICA SIMŢULUI COMUN

2. CRITICA SIMŢULUI COMUN

a. Valoarea experienţei
b. Valoarea metodologică
c. Obiectul cunoaşterii
d. Limbajul
e. Psihologia aferentă
 1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

“... mintea e împărţită, ca un călăreţ pe

un elefant, sarcina călăreţului fiind de
a-l servi pe elefant. Călăreţul este
judecata noastră conştientă (...).
Elefantul reprezintă (...) procesele
mentale care se produc fără să ne
dăm seama, în subconştient, dar care
ne guvernează comportamentul în
cea mai mare parte.”

Jonathan Haidt, Mintea moralistă.

De ce ne dezbină politica şi religia?, 2012
(Humanitas, 2016)
1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

Jonathan Haidt
1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)
1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

- Călăreţul = cunoaştere raţională: noţiuni, concepte,

definiţii, idei clare şi distincte, judecăţi (considerate false sau
adevărate), inferenţe logice (deducţii), raţionamente, teorii
(doctrine), concepţii (religioase, filosofice, morale, estetice
etc.).
- Elefantul = interpretarea realităţii bruiată de non-raţional:
sentimente, emoţii, intuiţii, instincte, impulsuri ale
subconştientului, prejudecăţi, superstiţii, credinţe, fantasme,
analogii forţate, raţionamente incorecte, trăiri neverbalizate,
percepţii subliminale.

“Pe fundalul vieţii noastre interioare rulează permanent

fantasme inconştiente, care ne influenţează percepţiile şi
modul în care gândim, simţim şi acţionăm.”
(Julia Segal, “Fantasmele
în viaţa cotidiană”, Bucureşti, 2018)
 1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

Gândirea deziderativă
Désirer = a dori (fr.);
Deziderat = ceva dorit de cineva;
Dezirabil = ceva care ar fi de dorit.

Gândirea deziderativă este acea formă de gândire care îl

conduce pe cel care gândeşte la concluziile dorite, fără ca
acesta să fie conştient. El este convins că a ajuns la adevăr.
Ea se protejează în faţa realităţii prin argumente ad hoc,
inventate expres pentru a justifica diferenţa dintre concluzii şi
faptele care le contrazic.
Gândirea deziderativă are doar o funcţie psihologică; ea
asigură confortul psihic: reduce incertitudinea, îl re-confirmă
pe subiect şi întăreşte încrederea în sine a acestuia. Dar are o
slabă funcţie de cunoaştere; nu ne conduce la Adevăr.
 1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

Gândirea critică ne fereşte de mai multe

forme de gândire inautentică:
- Gândirea oportunistă, bazată pe ceea ce cred alţii
(apogeul ei este “gândirea de grup”);
- Gândirea superficială, care nu conectează faptele
(se reduce la conectarea unor clişee mentale);
- Gândirea deziderativă, care proiectează dorinţele
asupra realităţii (ajunge doar la concluziile dorite);
- Gândirea mitică, înlocuieşte datele obiective şi
argumentele cu mituri.
(Andrei Marga, Argumentarea,
Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010)
 1.3. GÂNDIREA CRITICĂ (CRITICAL THINKING)

O definiţie sintetică

Gândirea critică este tipul de gândire care se

structurează pe baza unei atente evaluări a
premiselor şi dovezilor şi care formulează concluzii
cât mai obiective, luând în considerare toţi factorii
pertinenţi şi utilizând toate procedeele logice valide.

(C. V. Carter, Dictionary of education,

New York: McGraw Hill, 1973)
 I. CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ ŞI
CUNOAŞTERE COMUNĂ
Recomandări bibliografice:

1. Bachelard, Gaston, Le nouvel esprit scientifique, Paris, PUF, 1934

2. Carter, C. V., Dictionary of education, New York: McGraw Hill, 1973

3. Curelaru, Mihai, Reprezentări sociale, Iaşi, Polirom, 2006, pp. 42-50

4. Haidt, Jonathan, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi

religia?, București, Humanitas, 2016

5. Marga, Andrei, Argumentarea, Bucureşti: Editura Academiei, 2010

6. Segal, Julia, Fantasmele în viaţa cotidiană, Bucureşti, RAO, 2018

7. Tonoiu, Vasile, Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui Gaston
Bachelard, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

II. ABORDAREA SEMIOTICĂ

A COMUNICĂRII
 II. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII

John Fiske, Introduction to

Communication
Studies,1990, 1991 (twice), 1992,
1993, 1994, 1996,
1997, 1998

În limba română:

John Fiske, Introducere în ştiinţele

comunicării,
Polirom, 2003
 II. 1. ŞCOALA PROCES

REPREZENTANŢI:

Shannon şi Weaver - Teoria matematică a comunicării (1949),

Lasswell - The structure and function of communication in
society (1948),
Newcomb - An approach to the study of communication (1953),
Gerbner - Toward a general model of communication (1956),
Jakobson - Essais de linguistique generale (1960)
II. 1. ŞCOALA PROCES
II. 1. ŞCOALA PROCES
Cine Who

Spune ce Says what

Prin ce canal In which channel

Cui To Whom

Cu ce efect With what effect

Modelul Lasswell
 II. 1. ŞCOALA PROCES
Modelul celor doi paşi în comunicare (E. Katz, P. Lazarsfeld)

Liderul
de opinie

Comunicarea verticală este transformată de traductorul LO în comunicare orizontală.

II. 1. ŞCOALA PROCES
 EXEMPLU DE SELECŢIE (CONF. MODELULUI GERBNER)
Fotografii diferite la acelaşi text:
„PDL i-a deconspirat candidatura lui Băsescu”
“Liderii democrat-liberali şi-au trimis activul de
partid să facă propagandă şefului statului pentru
obţinerea unui nou mandat.
Timp de patru zile, PDL şi-a pregătit, la malul mării,
militanţii pentru campania dinaintea
prezidenţialelor. Aşteptat încă de vineri seara,
candidatul nu a mai ajuns la Şcoala de Vară a PDL
de la Costineşti. Candidatura lui Traian Băsescu a
fost însă dată pe faţă. Anunţul oficial ar urma să se
producă la sfârşitul lunii septembrie, susţin surse
democrat-liberale.”
Evenimentul zilei - Luni, 07.09.2009
“Liderii democrat-liberali si-au trimis activul de partid
sa faca propaganda sefului statului pentru
obtinerea unui nou mandat.
Timp de patru zile, PDL si-a pregatit, la malul marii,
militantii pentru campania dinaintea
prezidentialelor. Asteptat inca de vineri seara,
candidatul nu a mai ajuns la Scoala de Vara a PDL
de la Costinesti. Candidatura lui Traian Basescu a
fost insa data pe fata. Anuntul oficial ar urma sa se
produca la sfarsitul lunii septembrie, sustin surse
democrat-liberale.”
http://stiri.rol.ro/content/view/414010/2
 EXEMPLU DE SELECŢIE (CONF. MODELULUI GERBNER)

Fotografii diferite la acelaşi text:

„PDL i-a deconspirat candidatura lui Băsescu”

Evenimentul zilei - Luni, 07.09.2009: http://stiri.rol.ro/content/view/414010/2/ :

sugestie angelică sugestie diabolică
 II.1. ŞCOALA PROCES
X

A B

Ilustrarea a unui sistem minimal ABX, conform teoriei lui T. Newcomb

 II. 1. ŞCOALA PROCES

context
Expeditor mesaj Destinatar
contact
cod

Factorii constitutivi ai comunicării, după Jakobson

 II. 1. ŞCOALA PROCES
Funcţiile limbajului în actul de
comunicare (Jakobson)

1) Funcţia expresivă
100
90 Expresivă
2) Funcţia persuasivă
80
Persuasivă
70
3) Funcţia referenţială 60 Referenţială
50
4) Funcţia empatică 40 Empatică
30
Metalingvistică
5) Funcţia metalingvistică 20
10 Poetică
6) Funcţia poetică 0
Mesaj 1 Mesaj 2 Mesaj 3 Mesaj 4
II. 1. ŞCOALA PROCES

Monopost
Ferrari
în Muzeul
de Artă
Modernă
din New
York (1998).
II. 1. ŞCOALA PROCES

Sloganul electoral
I “Îl susţin pe Ike”
(I like Ike),
LIKE lansat în campania
electorală a
IKE preşedintelui
Eisenhower (1956).
II. 1. ŞCOALA PROCES

Claes Oldenburg,
Uriaşii pantaloni
albaştri – 1962
(apud Dan Grigorescu,
Pop Art,
Editura Meridiane,
Bucureşti, 1975).
 II. 2. ŞCOALA SEMIOTICĂ
REPREZENTANŢI:

Charles S. Peirce - Collected Papers (1931)

Odgon şi Richards (1932)
Ferdinand de Saussure,
Saussure Curs de lingvistică
generală (1916)
L. Hjelmslev (1968)
Roland Barthes (1953, 1964, 1970, 1973, 1985)
Pierre Gouriaud (1975)
 II. 2. ŞCOALA SEMIOTICĂ

semnn

interpretant obiect

Elementele semiozei la Ch. S. Peirce

 II. 2. ŞCOALA SEMIOTICĂ
Tipuri de semne, după Peirce:
Iconul se aseamănă cu obiectul (o fotografie a
mâinii, o hartă interjecţiile).
Indexul este un semn a cărei existenţă este în
directă conexiune cu obiectul în cauză (fumul
este index pentru foc, strănutul pentru răceală).
Simbolul este un semn a cărui conexiune cu
obiectul este dată prin:
• convenţie socială, asimilată tacit (numerele, crucea roşie);
• înţelegere mutuală (“fie x mulţimea participanţilor”);
• regulă stipulată explicit (semnele de circulaţie).
 Iconuri şi simboluri (Peirce)

Semnul de circulaţie cu semnificaţia

Dinu Lazăr, din ciclul Digital manipulation
“Trecere de nivel” (Codul rutier)
 Iconuri şi simboluri (Peirce)
Simbol a cărui semnificaţie este dată Simbol a cărui semnificaţie este dată
prin convenţie socială, asimilată tacit prin regulă stipulată explicit

Semnul de circulaţie cu semnificaţia

Dinu Lazăr, din ciclul Digital manipulation “Trecere de nivel” (Codul rutier)
 II. 2. ŞCOALA SEMIOTICĂ

semnul
semnificaţia
semnificant semnificat realitatea
externă

(existenţa fizică (concept mental) (înţelesul)

a semnului)

Elementele semiozei la Ferdinand de Saussure

 II. 2. ŞCOALA SEMIOTICĂ
Naşterea sensului:
SENSUL

?!
?!
(negociere)

Emiţător Mesaj Lector

Subiectul poate lectura mesajul in virtutea unor structuri interne: logice,

lingvistice, psihologice, axiologice, simbolice (= Cultural Loading)
 II. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII

Abordarea
Concepţia despre
Şcoala proces Şcoala semiotică
Un proces de transmitere a unui Un schimb de semnificaţii în
Mesaj, de la un Emiţător la un urma căruia se nasc noi
Comunicarea Receptor, prin intermediul unui semnificaţii
Canal
Este anterior procesului Este produsul interacţiunii
Mesajul comunicării şi independent în dintre semnele lecturate şi
raport cu acesta structurile interne ale
lectorului (Cultural Loading)
Eşecurile în comunicare se pot Eşecurile se datorează
Sursele datora fie Canalului, fie diferenţelor culturale dintre
Emiţătorului, Receptorului sau participanţi, dar pot fi uşor
eşecului în ambilor (C, E, R, E+R) depăşite: o dată sesizate,
comunicare ele devin prilej pentru
sporirea competenţei
comunicaţionale
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

 III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ
Exerciţiu: textul de mai jos cumulează 12 greşeli gramaticale,
semantice şi stilistice. Identificaţi-le, explicaţi-le şi corectaţi-le.

“Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media

internaţională, care şi-a adus un aport consistent la
dezmembrarea fortuită a acestui stat european. În rândul
oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte,
căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea
embargoului, altă alternativă nu există; după douăzeci şi
unu de luni de izolare, ţara este sleită şi orice popor dârz,
ca cel sârb, ştie că trebuie să lupte tot la fel, pentru ca aşa
ceva să nu se mai repete”.
 III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Exerciţiu: semnalarea şi corectarea greşelilor:

“Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media

internaţională, care şi-a adus un aport consistent la
dezmembrarea fortuită a acestui stat european. În rândul
oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte,
căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea
embargoului, altă alternativă nu există; după douăzeci şi
unu de luni de izolare, ţara este sleită şi orice popor dârz,
ca cel sârb, ştie că trebuie să lupte tot la fel, pentru ca aşa
ceva să nu se mai repete”.
 III. 1.1. Atitudini faţă de limbaj

Când comunicarea nu e considerată acţiune,

ea este percepută în trei ipostaze:

i) ca urmare (consecinţă) a faptei (“O făcurăm şi p’asta!

sau “Voi ştiţi cine-am fost eu?”);
ii) ca pregătire (anticipare) a faptei (“Vreau să mă
însor” sau “De luni mă apuc de treabă!”);
iii) ca mijloc de eschivare de la faptă (“Ne mai vedem!”
sau “Cum o da Dumnezeu!”).
III. 1.2. Concepţii despre natura limbajului

1.2.1.Concepţia instrumentalistă
i) “Cuvântul-semnal”
ii) “Cuvântul-simbol”

1.2.2. Concepţia demiurgică

i) Concepţia magică
ii) Concepţia mitică

1.2.3. Concepţia sincretică

III. 1.2. Concepţii despre natura limbajului

Concepţia “cuvântului-simbol” stă pe următoarele presupoziţii:

1. Realul este prim şi independent; discursul este secund şi dependent;

2. Discursul reflectă “lumea-în-sine”, care poate exista şi în tăcere, fără ajutorul
limbajului; în plan ontologic, prezenţa discursului este aleatoare;
3. “Cuvântul-simbol” este principalul instrument al cunoaşterii realităţii;
4. Cunoaşterea obţinută prin intermediul limbajului poate aspira la obiectivitatea deplină
(singura problemă de rezolvat este fidelitatea oglindirii);
5. Obiectivitatea devine criteriul adevărului; rolul subiectului este exterior în demersul
de obţinere a adevărului, reducându-se la cel de “agent”, de colportor al acestuia;
6. Gradul de adevăr (= de obiectivitate) este direct proporţional cu măsura în care
făuritorul şi manipulatorul “oglinzii” reuşeşte să se ascundă cât mai bine în spatele ei;
într-o cunoştinţă există atâta obiectivitate, câtă dezantropomorfizare;
7. Odată obţinută cunoaşterea adevărată, trecerea la fapte rămâne aleatoare pentru
subiect (îi şi scapă de sub control); din punctul de vedere al limbajului, ea nici nu
este obligatorie, căci faptele nu afectează sensul cuvântului-simbol.
III. 2. COTITURA LINGVISTICĂ

Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului

şi limbajul filosofiei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Grigore Georgiu – Naţiune. Cultură.

Identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997
III. 2. COTITURA LINGVISTICĂ
Idealul de raţionalitate al modernităţii
poate fi rezumat în ecuaţia

Cr = In

Unde Cr = Cunoaştere raţională,

iar In = Inteligibilitate necondiţionată.
III. 2. COTITURA LINGVISTICĂ
Îmbrăţişarea de către lingvişti a idealului de
raţionalitate “Cr = In” a dus la impunerea tacită
a ecuaţiei:

Cunoaştere raţională = Claritate + Precizie

+ Univocitate (semantică) + Sistematicitate (rigoare formală).
 Idealul de raţionalitate al modernităţii în expresie vizuală
Casa proiectată de Ludwig Wittgenstein pentru sora sa, Margaret Stonborough, şi construită
între anii 1914 şi 1919. După cum a afirmat el insuşi, Wittgenstein se afla sub influenţa
"criticismului cultural" promovat de arhitectul Adolf Loos (1870-1933).

Perspective drawing (1926)

Perspective photograph (1929)
III. 2. COTITURA LINGVISTICĂ

Tabloul lui Velasquez Cristos în vizită acasă la Marta şi Maria

 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

IV. ABORDAREA FILOSOFICĂ

A LIMBAJULUI
IV. 1. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE”

Presupoziţiile abordărilor “riguroase”

i) Chosismul [de la chose (şoz) = “lucru”, în franceză]
ii) Izomorfismul structural dintre limbaj şi lume
iii) Traductibilitatea universală
iv) Esenţialismul
v) Intelectualismul:
- autonomia sensului;
- autonomia semanticii.
vi) Universalitatea limbajului
vii) Ordinea universală
viii) Posibilitatea obiectivităţii depline
IV. 1. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE”

Ludwig Wittgenstein (1889-1951) Lucrări principale

“Logisch-Philosophische Abhandlung”, in
Annalen der Naturphilosophie, 14, 1921

Tractatus Logico-Philosophicus (1922),

translated by C.K. Ogden

Philosophical Investigations (1953)

The Blue and Brown Books (1958), notes

dictated in English to Cambridge students in
1933–1935.

Culture and Value, collection of personal

remarks about various cultural issues, such
as religion and music.
IV. 1. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE”

“Idealul Tarski” se poate formula aşa:

a cunoaşte = a regulariza + a reformula,
în cadre riguroase, concepte deja admise.

“Idealul Hilbert” se poate formula aşa:

a cunoaşte = a reconstrui raţional,

adică a da o hartă riguroasă a teritoriului studiat,
a da un model teoretic exact.
IV. 1. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE”
ABORDĂRILE “RIGUROASE”
- construiesc limbaje ideale
- construiesc, regularizează,
sistematizează
- deduc în structuri riguroase
- prescriu norme
- aspiră la universalitate
(ceea ce înseamnă
imperialismul unei anumite
paradigme)
ABORDĂRILE “NERIGUROASE”
- înţeleg limbajele reale
- analizează, critică,
descriu fapte relevante
- arată (sau sugerează)
- descriu fapte lingvistice
- se referă doar la contexte
locale (situaţie pre-
paradigmatică).
 GRĂDINA FRANCEZĂ
Versailles - Aleea regală Versailles – Aleea lui Bahus şi Saturn
Foto: Thomas Sagory Foto: Christian Milet
 CRĂDINA ENGLEZĂ
Hyde Park (din 1536, regele Henry VIII). Richmond Park (din 1709).
Vedere aeriana – apud Wikipedia Vedere spre Tamisa - apud Wikipedia
 Brasilia, capitala Braziliei, inaugurată în 1960 – un oraş proiectat în

întregime, de către arhitectul Oscar Niemeyer şi urbanistul Lucio Costa

Barcelona, capitala regiunii autonome Catalonia – Spania,
oraş întemeiat în secolul al III-lea î.e.n.
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

V. BARIERE ÎN COMUNICAREA
INTERCULTURALĂ
 V. 1. INTERESE DE CUNOAŞTERE
ŞI TEHNICI DE PROBLEMATIZARE
Jürgen Habermas, Cunoaştere
şi interes” (1968):
“există o strânsă legătură între
sensul enunţurilor şi
interesele de cunoaştere –
legătură ce se constituie în
condiţiile reproducerii socio-
umane a vieţii”.
(Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti,
Editura Politică, 1983, pp. 121-143).
[
Jürgen Habermas (n. 1929) a fost
profesor la Heidelberg, director
al Institutului de cercetări sociale
de la Frankfurt, profesor titular la
Universitatea din Frankfurt,
directorul Institutului Max Plank
din Stranberg. Este unul dintre
cei mai importanţi filosofi în viaţă
şi unul dintre cei mai prolifici
autori contemporani (în 1976, un
biograf olandez înregistra 170 de
lucrări publicate).
V. 1. INTERESE DE CUNOAŞTERE
ŞI TEHNICI DE PROBLEMATIZARE
Liniile de forţă
ale unui câmp
din jurul unui
magnet puse
în evidenţă cu
ajutorul piliturii
de fier.

Se observă că
liniile de câmp
converg la
capetele
magnetului.
 V. 1. INTERESE DE CUNOAŞTERE
ŞI TEHNICI DE PROBLEMATIZARE
Susane K. Langer,
Philosophy in a New Key (1942):
„o anumită cultură se
caracterizează printr-un
anumit mod de a pune
problemele – mai precis, printr-
o anumită „tehnică” a
oamenilor de a formula
întrebările cu privire la lumea
în care trăiesc. Iar „tehnica” de
formulare a întrebărilor
limitează şi hotărăşte căile prin
care se oferă răspunsurile”

(Philosophy in a New Key, NY,

New American Library, p. 3-4) Susanne Katherina Langer (1895-1985)
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Thomas S. Kuhn - The Structure of

Scientific Revolutions (1962)

În limba română:

Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor

stiinţifice, Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Thomas S. Kuhn (1922–1996) a studiat

fizica la Universitatea Harvard, unde
a obtinut titlul de doctor in 1949.
Ulterior, s-a orientat catre istoria
stiintei. Din 1956 a inceput sa predea
la Universitatea Berkeley, California,
si in 1961 a devenit profesor de
istoria stiintei la Princeton
University.]
Thomas Kuhn (1922–1996)
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Paradigmele disciplinare sunt

“realizări ştiinţifice exemplare care, pentru

o perioadă, oferă probleme şi soluţii model
unei comunităţi de practicieni”.

Thomas S. Kuhn
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Caracteristici ale paradigmelor, după Kuhn:

• conţin cunoaştere tacită

• au caracter colectiv

• sunt incomensurabile
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

După Thomas S. Kuhn, incomensurabilitatea

paradigmelor provine din următoarele:

i) ele implică presupoziţii incompatibile cu privire la

entităţile de bază ale domeniului studiat şi la
comportarea acestora;
ii) ele presupun criterii diferite de delimitare a
problemelor “reale” şi a soluţiilor “legitime”;
iii) observaţiile pe care cercetătorii le efectuează
asupra aceleiaşi realităţi sunt incomensurabile.
V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Perceptiile au trei
caracteristici:

- sunt empirice;
- sunt învăţate;
- unt selective.
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Desenul lui Jastrow, „raţa-iepure”, a fost invocat de Wittgenstein pentru a demonstra

că „a percepe un complex înseamnă a percepe că părţile sale componente
se raportează unele la altele în mod determinat”.
 MANAGEMENTUL SECRETARIATULUI MODERN
V. 2. PARADIGMELE CULTURALE
Sinaia, 21-24 octombrie 2007

Filtrul cultural instituit de paradigmă:

Cod

Cunoaştere
explicită

Cunoaştere tacită

Mesajul A
Mesajul originar Cunoaşterea tacită
Mesajul B
Mesajul C
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Paradigma culturală este

“o constelaţie de valori, credinţe şi metode

(inclusiv tehnici de problematizare)
împărtăşite la un moment dat de membrii
unei comunităţi umane”.
Dumitru Borţun
 V. 2. PARADIGMELE CULTURALE

Trăsături ale paradigmei, după Edgar Morin:

1) este nefalsificabilă din punct de vedere empiric;

2) funcţionează după principiul autorităţii axiomatice, precum şi după
principiul de excluziune;
3) este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală, ea există doar prin manifestările
sale);
4) produce evidenţă (generează manifestări observabile);
5) este co-generatoare a sentimentului de realitate;
6) este invulnerabilă (pe termen scurt şi mediu);
7) este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme;
8) este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le
generează);
9) este globală (generează o viziune asupra lumii);
10) este inatacabilă direct (fiind invizibilă şi invulnerabilă, pot fi atacate doar
concepţiile şi teoriile pe care le subîntinde, care sunt verbalizate şi failibile).
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

VI. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA

INTERIDEOLOGICĂ
 VI. 2. Referenţialul ideologic
Termenul de ideologie a cunoscut multe definiții:
- știința formării ideilor (Destutt de Tracy, Élements
d’idéologie, 1801);
- o falsă conștiință, în sensul că „în ideologie,
oamenii şi relațiile dintre ei apar cu capul în jos,
ca într-o camera obscura” (Marx, Ideologia
germană, 1845);
- „expresia raportului oamenilor față de ‘lumea’ lor,
raport care exprimă mai curând o voință (...),
chiar o speranță sau o nostalgie, decât descrie o
realitate” (Louis Althusser, „Marxism şi
umanism”, 1963).
 VI. 2. Referenţialul ideologic
În curs, termenul e folosit în sensul cel mai larg:
“ansamblu de idei şi credinţe, valori şi simboluri,
concepte şi coduri, stiluri mentale şi cognitive,
reprezentări şi ritualuri prin intermediul căruia
membrii unei comunităţi percep lumea şi
prelucrează informaţia, se recunosc între ei şi se
mobilizează în vederea acţiunii”.
După Karl Manheim există
- ideologiile particulare (specifice anumitor grupuri
şi referitoare la un anumit domeniu);
- ideologiile totale (proprii unei culturi şi referitoare
la lume în ansamblu - Weltanschauungen).
 VI. 2. Referenţialul ideologic
Ferdinand Gonseth - Le
referentiel, univers obligé de
médiatisation (1975)

[Ferdinand Gonseth (1890-1975) a fost

profesor la universităţile din Zürich
şi Berna, precum şi la Şcoala Politehnică
Federală din Zürich (1930-1960),
unde a predat cursuri de matematică şi de
filosofia ştiinţei; în 1960 s-a retras din
activitatea didactică.]
 VI. 2. Referenţialul ideologic
În limba română:

Ferdinand Gonseth -
Filosofia deschisă,
Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
 VI. 2. Referenţialul ideologic
Referenţialul în viziunea lui Ferdinand Gonseth:

“figuraţie pe care şi-o face un subiect despre

mediul său înconjurător. În raport cu această
figuraţie, el va interpreta percepţiile sale, care au,
astfel, valoare de figuraţie referită la un cadru – el
însuşi figuraţie a situaţiei. În general, acest cadru
nu este resimţit ca figuraţie. Dimpotrivă, el ni se
impune ca realitate”.
 VI. 2. Referenţialul ideologic
Referenţialul ideologic este

“un sistem de reprezentări şi atitudini

fundamentale de a căror asumare nu suntem
conştienţi. Omul obişnuit nu le mărturiseşte, ci
doar le urmează. Aceste reprezentări şi
atitudini guvernează “în tăcere” orice
ideologie”.
Dumitru Borţun
 VI. 2. Referenţialul ideologic
Trăsături ale referenţialului:

i) adoptarea unui referenţial ideologic este spontană;

ii) ea depinde de poziţia subiectului în orizontul său de viaţă şi de
raportul subiectului cu situaţia de ansamblu;
iii) schimbarea referenţialului ideologic este posibilă, dar numai cu
condiţia schimbării acestei poziţii şi a acestui raport;
iv) în trecerea de la un referenţial ideologic la altul se conservă
anumite exigenţe inalienabile, necesare oricărei ideologii;
v) înlocuirea succesivă a referenţialelor poate echivala cu un progres
în obiectivitate al cunoştiinţelor şi al evaluărilor urmat de un progres
în adecvarea conduitelor (deşi acest progres nu este nici liniar, nici
fatal).
 SEMIOTICĂ.
TERORII ALE LIMBAJULUI

VII. CONDIŢII DE REALIZARE A

COMUNICĂRII INTERCULTURALE
ŞI INTERIDEOLOGICE
 VII. 2.1. Conceptul de „a treia cultură”
Fred L. Casmir, Nobleza C.
Asuncion-Lande – “Intercultural
Communication Revisited:
Conceptualization, Paradigm
Building, and Methodological
Approaches”, in “Communication
Yearbook”, 12/1990, Univeristy of
Kansas, pp. 278-309

[Fred L. Casmir este profesor în cadrul

Departamentului de Comunicare de la
Pepperdine University din Malibu –
California, iar Nobleza C. Asuncion-
Lande predă Comunicare interculturală
la University of Kansas.]
 VII. 2.1. Conceptul de „a treia cultură”

• a treia cultură este produsul “armonizării”

reciproce a două culturi, care devin
componentele unui întreg coerent.
• a treia cultură este o “subcultură de situaţie”,
în cadrul căreia persoanele aflate în
interacţiune îşi pot ajusta comportamentul
temporar, atâta timp cât încearcă să atingă
scopuri comune.
Fred L. Casmir
 VII. 2.1. Conceptul de „a treia cultură”

După Casmir, trăsăturile caracteristice celei de-a treia culturi sunt:

1. Este deschisă. Ea este capabilă să absoarbă noi elemente şi,

concomitent, să se dezvolte.
2. Este expansivă. Îşi poate lărgi graniţele contextuale, fiind în stare
să includă noi situaţii de comunicare (individuale, organizaţionale,
instituţionale sau mediatice).
3. Este sensibilă la provocări. Răspunde la noi solicitări provenite din
ajustările şi reajustările continue, necesare pentru alinierea
percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale unora cu privire la
alţii, cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la
colaborare şi comunicare interculturală).
4. Este orientată spre viitor. A treia cultură marchează mai degrabă
începutul decât sfârşitul unei întreprinderi comune. Orientarea spre
viitor determină atitudini anticipative (raportate la eventualitatea unei
situaţii şi a unei comunicări sporite).
 VII. 2.1. Conceptul de „a treia cultură”
Multiculturalismul
A B
Este o viziune “bidimensională” (în plan)
asupra pluralismului cultural. În această
paradigmă, comunicarea interculturală se
poate realiza doar prin “cunoaşterea mai
bună a părţilor” şi “înţelegere reciprocă” (!),
iar unificarea culturală este percepută ca
omogenizare (= pierderea identităţilor). Este
o realiza prin păstrarea identităţilor iniţiale.
viziune tributară iluziilor iluministe, iar ţara
care o aplică par excellence este Franţa.
A treia cultură
C
A B
Este o viziune “tridimensională” (în spaţiu),
căci a treia cultură este o construcţie.
În această paradigmă, comunicarea culturală
devine posibilă datorită unor condiţii
obiective şi constrângătoare (sarcinile
comune), iar unificarea culturală se poate
Ţara cea mai reprezentativă în care se aplică
filosofia obiectivelor comune e SUA.
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

„Întrebările reflexive sunt întrebările

despre presupozițiile a ceea ce facem”.

Alan Montefiore,
în volumul „Între Wittgenstein și Heidegger”,
editor Valentin Mureșan
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

Mulţi autori o consideră comunicarea interideologică o specie a

comunicării interculturale. Este o eroare științifică, deoarecce:

- reprezentările culturale provin din memoria colectivă, din

mentalul și imaginarul colectiv – așadar, depind de o tradiție,
uneori ancestrală, și se transmit prin intermediul educației;

- reprezentările ideologice provin din experiența de viață a unui

individ și a grupului de care aparține, determinată de poziția sa în
grup și a grupului în societate – așadar, depind de orizontul de
viață actual și se transmit prin intermediul relațiilor sociale.
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

Conceptul de „referenţial” ne permite desprinderea unor reguli de bază

care să asigure eficacitatea comunicării interideologice.
1. Pentru a nu fi iluzorie, comunicarea interideologică trebuie să ajungă
la punerea în discuţie a referenţialelor. Dacă se va rezuma la
transmiterea unor cunoştiinţe, teze şi teorii, sau chiar a unor valori şi
standarde comportamentale, lăsând neatins referenţialul, comunicarea
va rămâne fără rezultat (sau va avea rezultate neaşteptate).

a) oamenii se vor enerva sau vor sfârşi prin a nu ne mai percepe apelul;
b) oamenii se vor întreba în sinea lor: „Ce interese or avea să ne mintă
că brazii sunt drepţi?” sau „Ce naivi sunt, cum pot să creadă că brazii
sunt drepţi?”.
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

2. Mesajul ideologic trebuie diferenţiat în funcţie de

grupul social căruia se adresează. Aceasta ar presupune:

a) cunoaşterea pozitivă, concretă, a orizontului de

viaţă specific fiecărui grup (inclusiv fiecărui popor,
în calitate de „grup mare”);

b) stabilirea referenţialului ideologic generat de

fiecare orizont de viaţă – respectiv, de fiecare orizont
cultural.
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

3. Comunicarea interideologică trebuie să urmărească

traducerea limbajelor proprii ideologiilor implicate în
„limba maternă” a fiecărui grup adresant.

a) Pentru grupurile vizate (deci care posedă o altă

ideologie), limbajul acestei ideologii este de
neînţeles sau, în cel mai bun caz, este asimilat unui
referenţial străin, fiind greşit înţeles.

b) Un limbaj neutru nu există.

 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

4. Trebuie depăşită iluzia că asimilarea vocabularului

unei ideologii reprezintă un indicator pentru asimilarea
acesteia.
5. Comunicarea interideologică înseamnă comunicare
filosofică, singura care aduce în discuţie orizonturile de
viaţă ale interlocutorilor, paradigmele lor culturale,
refernţialele lor ideologice şi limbajele aferente. În acest
moment, comunicarea devine meta-comunicare, deci
comunicare filosofică.
 VII. 2.2. Reguli ale eficienței
în comunicarea interideologică

În volumul colectiv Între Wittgenstein și Heidegger, editat de

Valentin Mureșan, filosoful britanic Alan Montefiore afirma:

„Filosofia încearcă să descopere presupozițiile aflate în spatele a

ceea ce fac oamenii, orice ar fi aceasta, politică, știință, istorie etc.”

Textul din care am scos acest pasaj continua astfel:

Când i-am spus asta unui amic halterofil, știți ce mi-a spus? Mi-a
zis, în jargonul lui londonez: „Asta-i ceva periculos, trebuie să ai
grijă”. Inteligentă reacție: e periculos!
(Valentin Mureșan (edit.), Între Wittgenstein și Heidegger,
Editura Alternative, București, 1998, p. 188)