Ergoterapia

 utilizată iniţial în tratarea unor boli psihiatrice

 în mod treptat şi-a extins aria de cuprindere,
vizând şi persoanele cu diferite deficienţe sau
delincvenţii.
 se desfăşoară, predominant, în următoarele
sectoare: spitale de psihiatrie, laboratoare de
sănătate mintală, centre de readaptare
funcţională, centre de reeducare
 este considerată ca o profesiune paramedicală,
exercitată în cadrul unei echipe interdisciplinare
şi sub prescripţie medicală şi psihologică.
 se desfăşoară pe tot parcursul unui proces de
reeducare, de readaptare şi de reinserţie a
persoanelor cu boli psihice/psihiatrice sau cu
anumite disabilităţi
 principalul scop redobândirea unui anumit grad
de autonomie individuală, socială şi profesională
 Mai ales în sfera psihiatriei, ergoterapia se
relaţionează adesea cu socioterapia, deoarece
aceste activităţi se desfăşoară în mod frecvent
în grup, facilitându-se schimburile relaţionale
dintre subiecţii care participă la activităţile
constructive, de muncă.
 Încă din 1812, B. Rusk recomanda implicarea
pacienţilor în activităţi de muncă pentru
păstrarea contactului cu mediul şi, astfel, se
considera că se vor diminua fantasmele morbide
 Principiile fundamentale ale ergoterapiei

 antrenarea subiectului în activităţi lucrative se

face în limita capacităţilor sale psihofizice;
 în proiectarea şi realizarea activităţilor de
ergoterapie trebuie luate în seamă toate
componentele personalităţii subiectului;
 activitatea lucrativă din ergoterapie trebuie
menţinută la cel mai înalt nivel al capacităţilor
subiectului, pentru utilizarea la maximum a
energiei constructive disponibile
Obiectivele activităţilor ergoterapeutice
 ameliorarea cunoaşterii de sine şi acceptarea de
sine,
 conştientizarea potenţialităţilor şi a capacităţilor
rămase intacte , dar şi a limitelor pe care le are;
 dezvoltarea capacităţilor de adaptare, prin
antrenarea unor mecanisme de coping eficiente;
restaurarea şi revalorizarea capacitătilor
relaţionale;
 redobândirea autonomiei personale
 nu au un scop în sine, ci joacă rolul unei
interfeţe între pacient şi problematica sa
psihică, existenţială
 Reeducarea prin ergoterapie vizează

 ameliorarea funcţiilor deficitare;

 menţinerea unei cât mai bune stări
funcţionale, inclusiv prin recomandarea
utilizării unei compensări tehnice (proteze,
diferite aparate, tehnologie informatică) şi
prin ameliorarea mediului de muncă, sub
unghi arhitectonic, a ajutoarelor tehnice
specifice unor deficienţe, unor invalidităţi.
 Pentru ameliorarea funcţiilor alterate,
ergoterapeutul face apel la mijloace
specifice care vizează activitatea
desfăşurată pentru realizarea unui obiect
într-un mediu ambiental adecvat.
 Cu scopul realizării unor gesturi sau praxii
cât mai adecvate, implicate înproducerea
unui anumit obiect, se asigură condiţiile
unei posturi corporale propice.
 Menţinerea unei bune stări funcţionale
presupune solicitarea funcţiile rămase intacte,
prevenindu-se, deasemenea, apariţia unor
agravări a deficienţelor sau incapacităţilor.
 În cazul unor deficite motorii sau psihomotorii se
realizează o ergonomizare a spaţiului de muncă
şi a instalaţiilor sau uneltelor.
 Ergoterapeutul trebuie să pună la dispoziţia
subiectului şi mijloacele prin care acesta îşi
poate asigura un repaus muscular şi articular.
 Activităţile ergoterapeutice: structurate sau
nestructurate
 Activităţile ergoterapeutice structurate se bazează pe
înlănţuirea mai multor etape, fiind concrete, precise, cu o
notă mică de inventivitate/creativitate.
 Indiferent de complexitatea lor, de diferitele unelte
utilizate, activităţile ergoterapeutice structurate impun
subiecţilor respectarea următoarelor condiţii:
- capacitatea de a urma instucţiunile;
- capacitatea de a accepta sfaturile terapeutului;
-concentrarea atenţiei în timpul realizării
secvenţelor activităţii;
- coordonare motorie;
- organizarea activităţii;
- existenţa unui anumit grad de iniţiativă.
 În categoria activităţilor structurate se
înscriu cele din atelierele de tâmplărie,
din atelierele de croitorie, din atelierele de
pielărie, activităţile de artizanat
 Activităţile ergoterapeutice nestructurate
cuprind acele activităţi care solicită mai multă
inventivitate /creativitate din partea subiecţilor.
 Printre aceste activităţi se înscrie, de exemplu,
modelarea argilei în atelierele de ceramică
şi/sau pictarea produselor de ceramică,
sculptura, colajul, asamblajele, confecţionarea
de măşti, realizarea unor produse vizual-plastice
în relief etc.
 Ergoterapeutul lucrează într-o echipă
interdisciplinară
 medic
 psiholog şi psihopedagog
 rol foarte important al psihomotricianului
 Obiectivele şi caracteristicile activităţii
psihomotricianului
 realizarea bilanţului psihomotor al subiectului;
 educaţie timpurie şi stimulare psihomotorie;
 reeducarea tulburărilor de dezvoltare
psihomotorie sau a unor disfuncţii psihomotorii
prin următoarele tehnici: relaxare dinamică,
educaţie gestuală, expresie corporală sau
plastică, activităţi ritmice, activităţi de echilibrare
şi coordonare, activităţi de joc
 În aria de preocupări a psihomotricianului, intră:

 întârzierileîn dezvoltarea psihomotorie,

 tulburările de maturizare motorie şi de
reglare tonică,
 tulburările schemei corporale,
 tulburările de lateralitate,
 tulburări de organizare spaţio-temporală,
 dizarmoniile psihomotorii,
 tulburările tonico-emoţionale,
 inabilităţile motorii şi gestuale,
 dispraxiile şi apraxiile,
 inhibiţia psihomotorie,
 instabilitatea psihomotorie,
 tulburări ale grafomotricităţii.
Terapia psihomotorie se exercită în sectorul public
şi privat
 spitale pentru boli somatice, pentru boli
psihiatrice, pentru boli neurologice,
 servicii spitaliceşti de pediatrie, geriatrie,
endocrinologie, cardiologie, obstetrică-
ginecologie, readaptare funcţională,
 centre de sănătate mintală pentru copii,
adolescenţi şi adulţi,
 instituţii pentru persoane cu diferite deficienţe,
 centre de intervenţie medico-psiho-socială
timpurie,
 ateliere protejate etc.
 Ergoterapeutul efectuează mai multe
demersuri
 analizează nivelul autonomiei persoanei şi
abilităţile pe care le are pentru efectuarea
unei/unor activităţi practice, constructive;
 evaluează mediul de viaţă al subiectului;
apreciază capacitatea de asumare a unor
roluri, singur sau cu ajutorul celor apropiaţi
etc
 este concentrat asupra interacţiunii dinamice
care există între persoane, mediu şi ocupaţie.
 percepe individul ca un întreg, ca pe o persoană
pe care o antrenează în experienţe noi,
constructive, relevându-i resursele de învăţare ,
cele aptitudinale, deprinderile de muncă şi
posibilitatea de a se schimba în sens pozitiv,
posibilitatea de dezvoltare personală, în pofida
unei boli, deficienţe, tulburări comportamentale
etc
 solicită/antrenează funcţiile deficitare şi
capacităţile reziduale ale persoanei, cu
scopul recuperării şi ameliorării autonomiei
individuale, inclusiv profesionale.
 AJUTOARE TEHNICE ÎN
ERGOTERAPIE
 Tehnicile de adaptare cuprind multitudinea şi
diversitatea activităţilor zilnice, familiale,
recreative, unele profesionale şi sociale,
modalităţile de deplasare etc. Aceste tehnici au
o mare importanţă, căci adaptează mediul
ambiant al persoanelor cu deficienţă la propriile
lor capacităţi funcţionale.
Ajutoarele se realizează prin:
 proteze;
 orteze;
 ajutoare tehnice;
 Protezele şi ortezele sunt dispozitive plasate pe corp,
care ameliorează statica şi dinamica segmentului
respectiv. Protezele sunt stabile şi înlocuiesc un segment
corporal sau fragmente ale acestuia, în comparaţie cu
orteza care permite corectearea unei atitudini,
menţinerea sau redarea nivelului funcţional al unui
segment corporal în afecţiunile traumatice, ortopedice,
neurologice şi reumatismale.
 Ajutoarele tehnice sunt unelte, instrumente sau
dispozitive temporare sau definitive utilizate intermitent
cu scopuri precise: deplasare, autoîngrijire, autoservire,
practicarea unor profesiuni, jocuri sportive şi alte
activităţi sociale.
 Ajutoarele tehnice vizează toate laturile
vieţii cotidiene putându-se sistematiza în
mai multe clase: deplasare, locuinţă,
activităţi curente în gospodărie, petrecerea
timpului liber, activităţi profesionale.
 Deplasarea: se poate realiza cu ajutorul
cârjelor, bastoanelor, scaunelor rulante,
tricicletor, automobilor personale adaptate.
Scaunul rulant, precum şi celelalte ajutoare
pentru deplasare trebuie să fie personalizate
fiecărui pacient.
 Cel mai important principiu de care trebuie să se
ţină cont este poziţia pacientului în scaun, unde
se respectă cele trei unghiuri de 90, respectiv
gleznă, genunchi, sold; spatele va fi drept, lipit
de spătarul scaunului acolo unde el există.
 Pentru ca pacientul în scaun cu rotile, fie el manual, fie
electric (în funcţie de necesităţi) să poată aibă o viaţă
cât mai apropiată de normal, nu trebuie să uităm de
mediu înconjurator; ne referim cu precădere aici la: căile
de acces în mijloacele de transport în comun, magazine,
instituţii publice, de învăţământ etc. care ar trebui să fie
prevăzute cu rampă pentru cărucioare.
 O altă posibilitate de “deplasare” o constituie
suporturile de ortostatism, aşa numitele “verticalizatoare”
care pot fi folosite ca mijloace de deplasare precum şi ca
aparate de posturare folosite în timpul activităţilor
curente. Ex: joc, scris la tablă, activităţi casnice, activităţi
recreative.(FIG. 1)
 Locuinţa: constă în adaptări arhitectonice exterioare
(pantă, scări, garaje) şi interioare. Adaptările interioare
care se pot face sunt multiple, începând de la
desfinţarea pragului de la intrare până la adaptarea
mobilierului la necesităţile pacientului.
 Baia este una din principalele încăperi care
trebuie să fie modificată: suporturi în vană, suporturi pe
marginea de la vană, chiuveta amplasată mai jos la o
înalţime convenabilă, mâner la marginea vasului de W.C.
de care pacientul poate să se ţina, colac de W.C. înalţat,
dacă este cazul, iar numărul acestor modificări pot să
continue în funcţie de utilizator.(FIG.2)
 Bucătăria, pe lângă modificările pe care le suportă
mobilierul, se adaugă şi modificarea veselei şi a
tacâmurilor: farfurii cu cauciuc pentru a nu aluneca pe
masă, liguri şi furculiţe adaptate, diverse instalaţii pentru
feliat pâinea, de desfăcut un capac, de fixat o felie de
pâine pe care pacientul în aceste condiţii să o poată
unge etc.(FIG.3; FIG.4)
 Activităţile curente în gospodărie: adaptarea
ustensilelor pentru igiena locuinţei, a îmbrăcămintei,
pregătirea şi servirea mesei, autoîngrijirea.
 Petrecera timpului liber: pupitre, scaune pentru
lectură, computere.
 Activităţi profesionale: maşini de scris, maşini de cusut,
computere etc. Tot aici putem să vorbim şi de adaptările pe care le
putem face în legătură cu activităţile şcolare: creioane îngroşate,
dispozitive de ţinut creionul folosite de pacienţii cu dificultăţi la
prehensiunea fină, aparate care să ţină mâna în poziţie de scris,
suporturi de carte etc.
 Scopurile acestor adaptări sunt diverse, cel mai important
este acela de a permite pacientului să aibă o viaţa mai uşoară.
Alături de acesta mai amintim:
 organizarea unui program zilnic de lucru
 stimularea încrederii în sine şi crearea de condiţii optime pentru
dezvoltarea firească a personalităţii lor
 atenuează şocul psihic al bolnavilor la reintrarea lor în societate etc.