Principiul deconcentrării

Principiul descentralizării şi principiul autonomiei

locale
 I. Principiul deconcentrării
1. Fundamentul juridic al principiului:
- art. 120 alin. (1) Constituţie: "Administraţia publică
din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice“
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale
ambele acte normative utilizează sintagma de
"deconcentrare" prin referirea directă la anumite
structuri ale administraţiei publice locale, "serviciile
publice"
o asemenea exprimare a constituantului şi a
legiuitorului este deficitară şi problematică, mai ales
prin prisma faptului că în acest mod instituţia
prefectului, principalul exponent al deconcentrării,
nu-şi găseşte locul în cadrul principiului
principiul deconcentrării dobândeşte valoare
constituţională abia prin revizuirea din anul 2003,
Constituţia din 1991, prevăzând în art. 119 alin. (1)
faptul că "Administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al descentralizării
serviciilor publice"
De asemenea, art. 122 alin. (2) dispunea că prefectul
"conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor“
descentralizarea şi deconcentrarea reprezintă
două procese prin intermediul cărora se produce un
transfer de competenţe de natură administrativă de la
nivelul central al statului la nivel periferic, în planul
colectivităţilor locale
Diferenţele între cele două instituţii: scop diferit - la
deconcentrare scopul fiind decongestionarea
centrului etatic de comandă, iar la descentralizare
acesta reprezentând o recunoaştere a posibilităţii de
autoadministrare a colectivităţilor local
: modalitatea diferită de desemnare a titularilor
competenţelor transferate - la deconcentrare
organele ce acţionează în plan local sunt numite de
către centru şi răspund direct faţă de acesta fiindu-i
subordonate, pe când la descentralizare autorităţile
administrative locale sunt rezultatul alegerii de către
electoratul local

2. Instituţia juridică a deconcentrării

Deconcentrarea reprezintă o modalitate de
repartizare a competenţelor sub semnul unei singure
entităţi juridice, statul, ce se produce de sus în jos, în
profitul eşaloanelor locale
Prin deconcentrare se atribuie competenţe
reprezentanţilor puterii centrale în teritoriu
Beneficiarii acestor delegări de competenţe sunt
funcţionari sau organe care în continuare rămân într-
un raport de subordonare ierarhică faţă de autoritatea
centrală şi care nu sunt supuşi unui "control
democratic al electorilor", fiind numiţi
deconcentrarea trădează o incompatibilitate de
principiu cu caracterul democratic al statului
deconcentrarea presupune un transfer real de
competenţe, astfel încât autorităţile deconcentrate
sunt singurele competente să adopte decizii în
domeniile concedate, superiorul ierarhic neputând să
se substituie juridic acestora
Definiţia legală a deconcentrării - art. 2 lit. j) din
Legea-cadru nr. 195/2006 a descentralizării:
"redistribuirea de competenţe administrative şi
financiare de către ministere şi celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale către
propriile structuri de specialitate din teritoriu“
Definiţie criticabilă: conduce la o concluzie falsă -
deconcentrarea priveşte un transfer de competenţe
administrative pe verticală, de sus în jos, şi vizează
subiecte de drept circumstanţiate - pe de o parte,
ministerele şi alte organe de specialitate de la nivel
central, iar pe de altă parte, structurile de specialitate
ale primelor din plan local
legiuitorul limitează sfera subiectelor specifice acestei
tehnici la acelea pe care el însuşi le enumeră –
prefectul?
Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu,
fiind numit şi exercitând competenţe delegate de
către acesta; prefectul este conducătorul structurilor
administrative locale ale autorităţilor publice centrale

3. Consecinţele juridice ale principiului

deconcentrării
A. Obligaţia negativă de limitare a intervenţiilor
decizionale directe ale statului
se crează o obligaţie negativă de limitare a intervenţiilor
de natură decizională directe ale statului, mai exact ale
centrului etatic, în planul relaţiilor socio-politice locale
în materie administrativă
dar, art. 102 alin. (1) normează principiul subordonării
ierarhice a structurilor administrative faţă de Guvern
Sistemul administraţiei publice se fundamentează de
principiu pe subordonarea ierarhică, dar trebuie în mod
obligatoriu ca puterea centrală să se limiteze în ceea ce
priveşte exercitarea directă a competenţelor sale asupra
colectivităţilor locale şi să delege, pe cât posibil, a mare
parte a acestor competenţe unor autorităţi publice locale
care vor acţiona în numele său şi sub controlul direct al
acesteia
B. Obligaţia statului de a asigura mijloacele concrete
prin care să se realizeze deconcentrarea
constă în crearea unor structuri administrative cu
capacitate decizională reală pentru ca deconcentrarea
să nu rămână instituită doar la nivel formal,
declarativ: prefectul, serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor etc.
C. Obligaţia pozitivă a statului de trasmitere a unor
competenţe de natură administrativă reale
autorităţilor publice numite
structurile teritoriale deconcentrate trebuie să aibă o
reală capacitate decizională în materie administrativă
la nivel local şi nu să se transforme în simple cadre de
exercitare a puterii centrale
 4. Dreptul de tutelă administrativă
puterea centrală exercită un drept de tutelă
administrativă generală asupra structurilor
administrative din teritoriu
Subiectele de drept public asupra cărora se exercită
acest drept de tutelă sunt, pe de o parte, structurile
administrative deconcentrate (prefectul, serviciile
publice deconcentrate şi celelalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale), iar pe de altă parte,
autorităţile locale autonome (primarul şi Consiliile
locale şi judeţene)
presupune în principiu toate consecinţele normative ce
rezultă din subordonarea ierarhică a acestor autorităţi
faţă de centru: dreptul de a modifica, suspenda sau
revoca actele adoptate de către acestea sau dreptul de
a sancţiona aceste structuri
se exercită fie direct de către ministere şi celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale faţă de propriile structuri de specialitate din
teritoriu sau de către Guvern asupra reprezentanţilor
săi în teritoriu, prefecţii, fie indirect de către prefecţi
asupra serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale,
pe care le conduce
Dreptul de tutelă asupra autorităţilor locale
autonome se exercită într-o modalitate indirectă, prin
intermediul instituţiei prefectului - art. 123 alin. (5):
"Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul atacat este suspendat de drept“
Subordonare virtuală faţă de centru
această tutelă are un caracter particular şi vizează o
singură situaţie juridică posibilă în care poate
interveni
 5. Consecinţele juridice ale dreptului
constituţional de tutelă al prefectului
A. Obligaţia de efectuare a controlului legalităţii
obligaţie care incumbă prefectului de a realiza un
control real de legalitate asupra actelor administrative
primite de la autorităţile locale alese
Prefectul trebuie să analizeze din punct de vedere al
legalităţii fiecare act furnizat de către autorităţile
locale autonome deoarece - art. 1 alin. (3) din Legea
nr. 340/2006 privind prefectul şi instituţia prefectului,
acesta "este garantul respectării legii şi a ordinii
publice la nivel local”
Consiliul Constituţional francez: Decizia nr. 93-335
din 21 ianuarie 1994, "echilibrul general pe care se
bazează controlul de legalitate al actelor
colectivităţilor locale de care reprezentantul statului
este ţinut a-l asigura (…)”; Decizia nr. 96-373 din 9
aprilie 1996, "posibilitatea de punere în practică fără
întârziere a atribuţiilor pe care (n.n reprezentantul
statului) trebuie să le exercite în virtutea art. 72 (…)“
B. Obligaţia de a sesiza instanţa de contencios
administrativ în cazul constatării stării de nelegalitate
a actului controlat
"prefectul poate ataca (...)“ - poate sugera o facultate
din partea prefectului
art. 123 alin. (5) are un caracter imperativ pentru prefect
normând o obligaţie pentru acesta de a sesiza instanţa de
judecată în cazul constatării stării de nelegalitate a actului
administrativ local
C. Obligaţia de transmitere a actelor adoptate în vederea
efectuării controlului de legalitate
obligaţie pentru autorităţile locale enumerate în cuprinsul
art. 123 alin. (5), consiliul judeţean, consilul local,
primarul, de transmitere către prefect a actelor adoptate
de către acestea
necesitatea transmiterii actului se impune prin faptul că
prefectul trebuie să cunoască actul înainte de a deveni
executoriu pentru a putea fi în măsură să sesizeze instanţa
de judecată în caz de nelegalitate a acestuia
Legea nr. 215/2001 - art. 115 alin. (2) că "Dispoziţiile
primarului se comunică în mod obligatoriu prefectului
judeţului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor“;
alin. (3) lit. b) – "Hotărârile consiliului local se comunică
în mod obligatoriu prefectului judeţului“; alin. (4) –
"Hotărârile consiliului judeţean se comunică în mod
obligatoriu prefectului judeţului“
care este sfera actelor ce trebuie transmise? toate actele
adoptate de către aceste autorităţi?
acte cu caracter normativ sau acte cu caracter individual
care este termenul în care trebuie transmise?
5 zile dispoziţiile primarului [art. 68 alin. (1) din lege] şi 10
zile cu privire la transmiterea celorlalte acte [art. 48 alin.
(2) din lege]
D. Condiţiile necesare pentru dobândirea de caracter
executoriu de către actele adoptate
condiţii obligatorii pentru dobândirea caracterului
executoriu: transmiterea către prefect în formă scrisă
prin secretarul respectivei unităţi administrativ-
teritoriale (art. 48 din lege) şi aducerea la
cunoştinţă publică (prin publicare oficială în
monitoare)
E. Obligaţia de control al legalităţii într-un termen
rezonabil
obligaţie de control al legalităţii ce trebuie efectuat
într-un termen rezonabil, în acestă perioadă aceste
acte normative neproducând efecte juridice
Termenul rezonabil - exigenţă de natură
constituţională şi se impune prin necesitatea
rezolvării rapide şi prompte a problemelor locale
art. 49 alin. (2) - "Aducerea la cunoştinţă publică a
hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de
5 zile de la data comunicării oficiale către prefect“
alin. (1) - "Hotărârile cu caracter normativ devin
obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică“
termen rezonabil nu presupune automat ca acest
termen să fie scurt, controlul efectuat trebuind în
primul rând să fie real şi eficace
F. Obligaţia de informare a emitentului cu privire la
starea de nelegalitate a actului controlat
în cazul constatării prin control a unei eventuale stări
de ilegalitate a actului primit - obligaţie de informare
a emitentului actului în scopul unei eventuale
corectări numai de către acesta din urmă şi a evitării
intervenţiei judecătorului de contencios
administrativ, pe perioada derulării procesului actul
fiind suspendat de drept
Obligaţia de informare are un caracter de prevenire a
autorităţilor locale cu privire la intenţia de a sesiza
instanţa de judecată
informarea trebuie în mod obligatoriu să precizeze
exact punctele de ilegalitate considerate şi eventualele
observaţii ale prefectului în vederea corectării
acestora
 II. Principiul descentralizării şi
principiul autonomiei locale
"ideea de autonomie locală atrage după sine
descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept, iar descentralizarea un sistem care implică
autonomia“
Fundamentul juridic : art. 120 alin. (1) din Constituţie,
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,
Legea-Cadru nr. 195/2006 a descentralizării şi Legea
nr. 199/1997 pentru pentru ratificarea Cartei
europene a autonomiei locale, adoptată la
Strasbourg la 15 octombrie 1985
 1. Principiul descentralizării
transfer de atribuţii specifice statului către instituţii
juridice distincte faţă de acesta (teritoriale sau
neteritoriale), instituţii care beneficiază, sub atenta
supraveghere a statului, de o anumită autonomie de
gestiune
Forme: teritorială şi tehnică
a) Descentralizarea teritorială - priveşte constituirea
colectivităţilor locale la nivelul unor părţi determinate
din teritoriul statului, ca persoane juridice de drept
public a căror activitate specifică este defăşurată prin
prisma locuitorilor respectivei colectivităţi
b) Descentralizarea tehnică (sau descentralizarea pe
servicii ori descentralizarea funcţională) - presupune
de data aceasta existenţa unor persoane juridice de
drept public (stabilimente publice) însărcinate
prestarea autonomă de servicii publice care sunt
desprinse din ansamblul serviciilor prestate de
autorităţile etatice

1. Condiţiile efectivizării descentralizării

A) Existenţa personalităţii juridice a autorităţilor
descentralizate - colectivităţi locale trebuie să aibă o
personalitate morală care să le permită implicit să
gestioneze afaceri diferite de cele ale statului
B) Independenţa (autonomia) personală a autorităţilor
descentralizate - autonomie centrată pe alegerea
structurilor administrative locale
C) Dispunerea de mijloace suficiente - existenţa unor
mijloace tehnice sau financiare care vor permite
autorităţilor descentralizate să-şi exercite autonom
competenţele transmise prin acest proces

2. Consecinţele normative ale principiului

descentralizării
se creează o obligaţie pentru stat ca în cadrul politicii sale
generale să-şi amenajeze într-un anumit mod exerciţiul
puterii, pe verticală, printr-o repartizare a competenţelor
între centrul etatic şi colectivităţile teritoriale
transferul de competenţe obligatoriu va trebui să
privească doar competenţe de o anumită natură, şi
anume administrativă, care să permită colectivităţilor
teritoriale o gestionare relativ autonomă a treburilor
interne
procesul de descentralizare, ca transfer de
competenţe obligatoriu, impune obligaţii pentru stat
de permitere a modalităţilor şi de creare a mijloacelor
prin care acest proces să devină efectiv
2. Principiul autonomiei locale - Libertatea
de administrare a colectivităţilor locale