STILURI DE REDACTARE A

UNEI LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

ORTOGAFIE
ȘI
PUNCTUAȚIE
ROMÂNEASCĂ
Costică NEAGU
 Redactarea unei lucrări științifice presupune respectarea unor reguli
care au menirea de a face ca textul respectiv să fie înțeles de toți citi-
torii, dar în același timp și de a dovedi că textul respectiv nu este un
plagiat (furt) sau o încălcare a dreptului de autor, ci este rodul muncii
de cercetare a autorului.
În acest sens, se recomandă ca lucrarea (eseul, studiul, referatul) să
aibă următoarea structură: a. foaia de titlu; b. sumarul; c. delimitări
con-ceptuale, introducere etc.; d. textul lucrării, împărţit pe capitole
şi (opţional) subcapitole şi, eventual, numerotate în ordinea următoare:
cifre romane, cifre arabe, litere minuscule; e. concluziile; f. anexele
(documente, imagini, hărţi, grafice, tabele ş. a.); g). bibliografie, etc.
Aparatul critic al fiecărei lucrări științifice, se organizeaz ă conform
unor reguli acceptate la nivel internațional.
STILURI DE CITARE A NOTELOR:
Stilul American psihological Association (APA) Citarea apare în do-
uă forme: în paranteză: ,,(Albu 2012: 23)” sau narativ: ,,Albu (2012:
23) a scris despre filosofia detașării”. Referințele bibliografice de la
finalul lucrării au datele complete de identificare a lucrărilor
citate: ,,Albu, I. (2012), Despre detașare. Iași: Polirom”.
Stilul Academiei Române, cunoscut și sub numele de stilul
clasic. Referințele se pun la subsolul paginii în mod automat.
Notele de subsol cuprind următoarele date: autorul, titlul,
ediția, editura, locul, anul, volumul, pagina, paginile (p., pp.).
Stilul A. R. folosește o terminologie latin ă: idem (același autor,
dar o lucrare diferită, p.), ibidem (același autor, aceeași lucrare,
p.); op. cit. (opus citatum, prima citare, completă, apoi autorul,
titlul, p., pp.); conferă (cf.), compară, numele aut., op. cit., p.;
apud (după), despre un autor care nu este citat, ci apare în
argumentarea unei idei; sic! (așa) despre o afirmație contradic-
torie; passim, idee care apare deseori; versus (vs.); sine ano,
sine loco (fără an, fără loc – f. a, f. l.); notele de subsol sunt nu-
merotate; bibliografia finală reia notele de subsol cu date com-
plete și lucrări în ordine alfabetică. Fiecare lucrare din notele
de subsol, va fi nominalizată în bibliografie, ceea ce însemn ă
că există o anumită redundanță. Precizăm că toate stilurile au o
bibliografie finală.
 Stilul MLA: (Modern language Association) stil de citare
cunoscut multora: autor, titlu, ediție, vol., locul, țara, anul, p.,
pp. Include azi și sursele de tip scris, video, slides ș. a.;
Stilul Chicago – acordă mare importanță citării prin note de
subsol sau la sfârșit de capitol;
Stilul Harvard – pune în prim plan autorul și data, se
adaptează tipurilor de surse: hârtie, digital. Stilul Harvard se
aseamănă cu Stilul APA, fiind un stil ,,autor - an”. În cazul
ambelor stiluri, notele sunt integrate în text, făcându-se
economie de spațiu. În același timp, stilurile APA și
Harvard sunt mai dinamice: Autor, doar numele de familie,
data apariției lucrării și... titlul, opțional. Confuziile se
exclud, deoarece datele complete apar la bibliografia finală.
 ORTOGRAFIE – PUNCTUAȚIE 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Limba se defineşte ca un ansamblu de mijloace fonetice, lexicale şi gramaticale,
organizate în sisteme (fonetica, lexicul, gramatica (morfologia/cuvântul,
sinta-xa/enunţul) şi care serveşte la comunicarea unei comunităţi lingvistice, în cazul
nostru comunicarea românilor.
Este unanim recunoscut că limbajul/ vorbirea constituie cea mai înaltă creaţie a
geniului uman. Prin limbaj omul a reuşit să se ridice deasupra celorlalte vietăţi - ,,La-
nceput a fost cuvântul”, adică prin cuvânt, omul a intrat în stăpânirea mediului.
Lingvistica - linqua, -ae - este ştiinţa care studiază limba. În acest sens, precizăm
că lingvistica este ajutată de următoarele ştiinţe ale limbii: fonetica/fonologia – su-
net, vocală, semivocală/consoană, sistemul fonetic al limbii, alternanţe fonetice
accentul etc.; lexicul - cuvântul folosit cu diferite sensuri (propriu, secundar, figu-
rat); gramatica - relaţii între cuvinte (morfologie, sintaxa etc.).
Limba are un caracter convenţional. Nu există nicio legătură logică între un obiect
şi suportul său verbal (cuvânt de bază, primar). Faptul că acelaşi obiect ,,casă”, este
denumit prin cuvintele: maison - franceză; doma - rusă; house - engleză, demons-
trează cu prisosinţă acest lucru.
Vorbirea reprezintă actualizarea limbii în acte concrete de comunicare. Limba are
un caracter obiectiv, vorbirea are un caracter individual, subiectiv, legat de indi-
vidul, pe care îl reprezintă.
Comunicarea este capacitatea fundamentală a omului, este nucleul în
jurul căruia gravitează toate cunoştinţele şi conţinuturile și
competențele acumulate de om.

PROCESUL DE COMUNICARE
emițător, vorbitor mesaj receptor, ascultător

intenție (codificare) cod, limbă decodificare reacție, feedback

canal de transmisie – oral, scris, iconic

Mesajul este condiţionat de: domeniul comunicării (ştiinţific, literar); situaţia
partenerilor (oficială, neoficială); particularităţile receptorului (cunoscut,
necunoscut); relaţia E – R;
Configuraţia mesajului este dată de: obiectivele comunicării; sfera
comunicării; tipul comunicării.
Comunicarea umană poate fi: ● comunicare verbală (orală şi scrisă); ●
comunicare paraverbală (accent, pauză, tonalitate, ritm, articulare, sintaxă);
● comunicare nonverbală (mimică, pantomimă, acţiune, mişcări).
 Ortografia românească. Scrierea este o copie aproximativă a limbii
vorbite pe care o reprezentăm printr-o serie de semne convenţionale.
Ortografia cuprinde totalitatea regulilor prin care se stabileşte scrierea
corectă a unei limbi. Ortografia este în legătură cu ortoepia care
însumează regulile de pronunţare corectă - literară.
Pentru transpunerea în scris a comunicării orale, omul foloseşte:
● literele alfabetului, care transpun în scris fonemele limbii române;
● un set de semne grafice prin care intervine în structura cuvântului
pentru a marca diverse fenomene lingvistice, pentru a delimita
unităţile comunicaţionale ale limbii.
Ortografia are cinci principii: fonologic (scriem așa cum vorbim);
etimologic (uameni, cocs, vacs; pix, plex), morfologic (respectarea
structurii elementelor care alcătuiesc un cuvânt), sintactic (scriem
cuvintele legat sau separat – deloc, de loc), simbolic, istoric (scriem
cuvintele cu majusculă – 24 Ianuarie, 24 ianuarie; bancă – Bancă).
Semnele de ortografie sunt: alineatul, apostroful, bara oblică,
blancul, cratima, punctul, majuscula, minuscula.
 SEMNELE DE PUNCTUAŢIE sunt semne create special pentru a
marca intenţiile vorbitorului, pentru a demarca unităţile textului.
Punctul [ . ] este semnul de punctuaţie folosit pentru a marca o pauză
finală la sfârşitul unei propoziţii sau fraze; Punctul şi virgula [;] este
un semn de punctuaţie compozit, care se foloseşte facultativ, pentru a
delimita unităţi sintactice; Virgula [,] este semnul de punctuaţie care
are ca funcţie, separarea unităţilor discursului (cuvinte, grupuri de cu-
vinte, propoziţii); Linia de pauză [ - ] dar cu funcţii care îl recomandă
ca alternativă la virgulă; Linia de dialog [ - ]; Parantezele: rotunde (),
pătrate [], unghiulare < > sau oblice / /, se folosesc întotdeauna în pe-
rechi; Semnul întrebării (?) marchează enunţurile interogative din
textul scris; Semnul exclamării [ ! ] este semnul cu care se finalizează
enunţurile exclamative, adică enunţuri care exprimă reacţii afective;
Punctele de suspensie [ … ] este un semn de punctuaţie interioară;
Două puncte [:] este semn de punctuaţie interioară sau exterioară, dar
niciodată finală care precedă anumite enunţuri, exemplificări, expli-
caţii, enumerări; Ghilimelele [ ,,” ] este semn de punctuaţie format din
două componente – deschidere şi închidere.