PROCEDURĂ CIVILĂ

- partea generală -

EFECTELE HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREȘTI
 NOȚIUNEA EFECTELOR HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Efectele hotărârii judecătorești sunt urmările pe care actul jurisdicțional le produce în plan
substanțial și procesual.
„Obținerea unei hotărâri judecătorești nu reprezintă un scop în sine al celui care sesizează
instanța. Demersul judiciar urmărește o finalitate practică - și anume spunerea dreptului de către organul
învestit cu o asemenea autoritate, astfel încât dreptul abstract să devină unul concret, raportul juridic să
devină tranșat, fără posibilitatea părților de a-l mai supune dezbaterii ulterioare” – a se vedea: Adina
Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București,
2008.
 Între părți hotărârea este obligatorie, producând efecte substanțiale, „de consolidare, limpezire a
raportului juridic preexistent, dar litigios, ori chiar efecte creatoare ori modificatoare de drepturi (...). Cel
care a pierdut procesul este ținut să respecte situația juridică constatată prin hotărâre și să ducă la
îndeplinire obligațiile ce-i incumbă (...).”(Gheorghe - Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop,
Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020,
pag. 354)
 În raport cu terții, hotărârea este opozabilă, cu valoarea unui mijloc de probă, terțul interesat având
posibilitatea de a face dovada contrară.
Efectele hotărârii judecătorești sunt guvernate de principiul relativității.
CLASIFICAREA EFECTELOR HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Hotărârea judecătorească produce două tipuri de efecte:

- efecte substanțiale - actul jurisdicțional produce o modificare a situației juridice preexistente
între părți, prin aplicarea normei de drept substanțial la situația de fapt din speță, devenind
obligatorie față de acestea, dar și față de succesorii în drepturi ai acestora,în condițiile legii.
 În cazul hotărârilor constitutive de drepturi, se naște o situație juridică diferită decât cea
de până atunci.
 În cazul hotărârilor declarative, situația juridică incertă a părților se transformă într-o
situație certă.
 Dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, se schimbă și felul
prescripției.
 În raport cu terții, hotărârea este opozabilă, atât timp cât terțele persoane „nu
fac, în condițiile legii, dovada contrară”
- efecte procesuale : dezînvestirea instanței, autoritatea de lucru judecat, titlu executoriu, forța
probantă a înscrisului autentic,
 EFECTELE PROCESUALE ALE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Sediul materiei: art. 429 - art. 434 NCPC, respectiv art. 435 alin. (2) NCPC

• dezînvestirea instanței de soluționarea litigiului: art. 429 NCPC;

• efectul autorității de lucru judecat al hotărârii : art. 430 – 432 NCPC;

• hotărârea judecătorească reprezintă , în condițiile legii, titlu executoriu: art. 433 NCPC;

• hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic: art. 434 NCPC;

Din perspectiva părților, finalitatea esențială a hotărârii judecătorești vizează efectele substanțiale ale acesteia:
hotărârea judecătorească este obligatorie față de părți și față de succesorii acestora, în condițiile legii, –
art. 435 alin. (1) NCPC, în timp ce față de terți este opozabilă ”atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în
condițiile legii, dovada contrară” ( art. 435 alin. (2) NCPC).
Așadar, terţii nu pot să ignore situația juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească, dar pot să o
combată prin mijloace de probă contrare și să ajungă, prin pronunțarea unei alte soluții, la o situație juridică
diferită.
 I. Dezînvestirea instanței – art. 429 NCPC
„După pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate
reveni asupra părerii sale” (art. 429 NCPC).
 După pronunțarea soluției judecătorul își încetează misiunea cu privire la cauza respectivă,
nemaiputând să-și revizuiască opinia.
 Doctrina a relevat o serie de excepții – reale sau aparente – de la principiul deînvestirii:
 înlăturarea greșelilor materiale, lămurirea și completarea hotărârii (art. 442 și urm.
NCPC);
 contestația la titlu - Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443 NCPC, se poate face
contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului
executoriu.
 ***În Codul de procedură civilă din 1865 se punea problema unei excepții de la dezînvestirea instanței și în
ipoteza în care judecătorul ajungea să judece în căile extraordinare de atac de retractare (contestația în
anulare și revizuirea). Actualmente, art. 41 alin. (1) NCPC elimină aceste ipoteze - judecătorul care a
pronunțat hotărârea este incompatibil să judece aceeași pricină în contestație în anulare sau revizuire;
Discuție: în care din aceste cazuri judecătorul revine „cu adevărat” asupra părerii exprimate
deja?
 Dezînvestirea instanței
 EXEMPLU:
 Cazul cererii de completare a hotărârii (art. 444 NCPC) – nu reprezintă o excepție veritabilă de la
principiul consacrat de art. 429 NCPC, deoarece, soluționând o astfel de cerere, judecătorul nu va ajunge
să se pronunțe asupra a ceea ce s-a pronunțat deja, ci cu privire la ceea ce a omis să se pronunțe. Ori,
judecătorul nu trebuie să se dezînvestească și cu privire la ce a uitat să se pronunțe.
 Pronunțarea constând în minus petita nu înseamnă o admitere parțială a pretențiilor. Când reclamantul
formulează o pretenție cu privire la suma de 800.000 lei, și judecătorul obligă pârâtul la plata a 600.000 lei,
statuând că „admite în parte cererea”, acesta s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut.
 Omisiunea instanței de a se pronunța este incidentă atunci când reclamantul solicită să se dispună rezoluțiunea
contractului precum și repunerea părților în situația anterioară, instanța admite acțiunea (fără a specifica faptul
că o admite „în parte”) și dispune rezoluțiunea contractului, însă nu statuează nimic referitor la petitul de
repunere în situația anterioară. Din împrejurarea că în dispozitiv nu se se menționează că „admite în parte
cererea” se poate desprinde concluzia că instanța a uitat să se pronunțe asupra respectivului petit.
*** În schimb, în cazul în care, în procedura partajului judiciar, după pronunțarea încheierii interlocutorii
de admitere în principiu (prin care se stabilesc coproprietarii, cotele lor și masa de bunuri supuse partajului), dar înainte
de pronunțarea hotărârii finale asupra partajului, se constată că există și alți coproprietari sau alte bunuri
care au fost inițial omise, se va putea da, cu citarea părților, o nouă încheiere cu privire la aceste
aspecte, cu condiția ca ele să nu fi făcut obiectul dezbaterilor contractorii. În opinia autorului Gh.-Liviu Zidaru
chiar și în acest caz derogarea este parțială, în sensul că „instanța revine, într-adevăr, asupra unei încheieri interlocutorii extrem
de importante, având natura unei veritabile hotărâri intermediare asupra partajului, dar numai cu privire la aspecte care anterior nu
au format obiectul dezbaterii contradictorii.” (Gheorghe - Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil
(op.cit.), pag. 355)
II. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT (art. 430 - 432 NCPC)

Sediul materiei: art. 430 – 432 NCPC.

 ART. 430 NCPC: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau
statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de
lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
 (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv
cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
 (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra
fondului.
 (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
 (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va
fi înlocuită cu o altă hotărâre.”
ART. 431 NCPC: „ (1)Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași
cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are
legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.
ART. 432 NCPC: „Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a
procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de
atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.”
 Natura juridică a autorității lucrului judecat
În vechiul Cod de procedură civilă, res iudicata pro veritatae habetur era considerată, pe de o parte, MIJLOC
DE PROBĂ (prezumție irefragabilă – art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) CC1864), iar pe de altă parte, EXCEPȚIE
PROCESUALĂ DE FOND, PEREMPTORIE și ABSOLUTĂ (art. 166 CPC1865). În actualul CPC, autoritatea de
lucru judecat reprezintă un efect al hotărârii judecătorești.

Care sunt hotărârile judecătorești înzestrate cu autoritatea lucrului judecat?

Potrivit art. 430 alin. (1) CPC, dobândesc autoritate de lucru judecat:
• atât hotărârea prin care se tranșează, în tot sau în parte, fondul litigiului, cât și cea prin care se soluționează
orice alt incident procedural care leagă instanța de soluția pronunțată;
• hotărârea prin care se va respinge acțiunea ca prescrisă/ca urmare a constatării lipsei calității procesuale
active sau pasive/ca lipsită de interes;
• hotărârea prin care se constată perimarea sau este admisă excepția de necompetență;
• încheierile prin care este respinsă o excepție procesuală, asupra dispoziției respective neputându-se reveni
ulterior decât în cadrul căilor de atac de reformare, în măsura în care instanța de control judiciar ajunge la o
altă concluzie asupra incidentului procedural respectiv;
 Care sunt hotărârile judecătorești care nu se bucură de autoritatea lucrului judecat?

 Încheierile date în materie necontencioasă

 În cadrul procedurii necontencioase, rolul judecătorului, în absența litigiului și a contradictorialității
dezbaterilor, se limitează la a da o autorizare, așa încât actul final al judecății nu este înzestrat cu
autoritate de lucru judecat, nici măcar în cererile identice, aspect care reiese din dispozițiile art.
535 C.pr.civ –
***Autorul G. Boroi susține că instanța ar putea reveni asupra încheierii date în cadrul procedurii
necontencioase doar atunci când situația de fapt avuta în vedere la pronunțarea ei s-a schimbat, fiind
de opinie că „nu este exclusă” autoritatea de lucru judecat în cererile identice.
 Încheierile preparatorii

Discuție: încheierea de încuviințare a probelor- interlocutorie sau preparatorie? Are sau nu autoritate de
lucru judecat?
 Art. 259 Revenirea asupra probelor încuviinţate: „Instanţa poate reveni asupra unor probe
încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este
necesară. Instanţa este însă obligată să pună această împrejurare în discuţia părţilor.”
 În opinia prof. T. Briciu încheierea de încuviințare a probelor are un caracter mixt:
 - ȋn privința aspectelor ce țin de legalitatea probei (ex: admisibilitatea probei cu martori) prezintă
aspect interlocutoriu, deoarece instanța nu poate reveni asupra celor deja statuate;
 - ȋn privința aspectelor ce țin de utilitatea probei, instanța poate reveni ȋn mod motivat (ȋncheierea
are sub acest aspect un caracter preparator); dar revenirea asupra utilității probei are la bază motive ce țin
de administrarea celorlalte probe sau de derularea cercetării procesului, - prin urmare, aspecte noi, care nu
au fost cunoscute la data ȋncuviințării probei.

 Hotărârea de expedient - instanța ia act de tranzacția părților, nu procedează și la

verificarea elementelor de fapt și de drept ale acesteia.

 Hotărârile date în baza recunoașterii pretențiilor - în principiu, nici aceste hotărâri

judecătorești nu sunt incluse în categoria celor care intră sub autoritatea lucrului judecat, dar
opiniile sunt împărțite: autoarea Adina Nicolae consideră că o astfel de hotărâre nu are
autoritate de lucru judecat, dar autorul Ion Deleanu exprimă opinia contrară.
• EFECTUL NEGATIV AL AUTORITĂȚII LUCRULUI JUDECAT = Excepția autorității de lucru judecat,
care presupune o triplă identitate: părți, obiect și cauză
Identitatea de părți:
• presupune participarea la proces în aceeași calitate juridică, fie în nume propriu, fie prin reprezentant;
• autoritatea de lucru judecat îi vizează și pe succesorii universali sau cu titlu universal ai părților, precum și pe dobânditorii
cu titlu particular (pentru aceștia, numai în privința hotărârilor referitoare la dreptul transmis și care sunt anterioare actului
de transmitere a dreptului);
Dacă în două procese se dezbat drepturi care intră în conținutul aceluiași raport juridic, există identitate de părți, chiar dacă, în
primul proces, o parte a figurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate.
Relevantă este calitatea avută în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății. Exemplu: dacă A îl dă în judecată
pe B cerând nulitatea contractului și pierde procesul, autoritatea de lucru judecat va fi incidentă și dacă în al doilea proces
reclamant este B și pârât este A, chiar dacă ei și-au schimbat poziția procesuală. Calitatea în raportul de drept dedus judecați
este aceeași (vânzător și cumpărător în raportul juridic obligațional dedus judecății).
În cazul obligațiilor solidare între creditori, se vor aplica dispozițiile art. 1455 NCC („hotărârea judecătorească pronunțată
împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat împotriva celorlalți codebitori, însă cea favorabilă
unuia dintre codebitori le profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de
acel codebitor”).Autorul Gh.-Liviu Zidaru subliniază că „uneori legea admite extinderea efectelor hotărârii și față de persoane care nu au
participat la proces, în virtutea legăturii lor juridice cu părțile care au participat, dar numai în privința efectelor favorabile respectivilor
terți, în vreme ce efectele nefavorabile nu le sunt nici măcar opozabile.Este cazul coproprietarilor în acțiunile în revendicare și al oricăror
altor acțiuni cu privire la coproprietate (art. 643 NCPC), respectiv al creditorului sau debitorilor solidari (art. 1436, art. 1455 NCC).”-
(Gheorghe - Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil (op.cit), pag. 374)
 Elementele autorității lucrului judecat
 Identitatea de obiect: presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic, identic cu cel dedus
judecății anterioare, formularea aceleiași pretenții, cu referire nu numai la obiectul material, ci și la
dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia.
 Obiectul acțiunii semnifică pretenția din cerere, reprezentată atât de obiectul material reclamat
(suprafața de teren revendicată, o sumă de bani etc.), cât și de dreptul subiectiv invocat. „Așadar,
simpla modificare a sumei pretinse cu titlu de daune interese pentru același fapt juridic pretins ilicit
nu înlătură nici identitatea de obiect, nici pe cea de cauză; la fel, în cazul revendicării unei suprafețe
mai mari sau mai mici. Diferențele de formulare nu înlătură identitatea de obiect, dacă rezultă că
finalitatea urmărită de reclamant este aceeași.” (Gheorghe - Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru,
Paul Pop, Drept procesual civil. (op.cit.), pag. 376)

**** Discuție: dacă într-o primă cerere de chemare în judecată au fost formulate mai multe
pretenții, dar instanța a omis să se pronunțe cu privire la unele dintre acestea, capetele de
cerere rămase nesoluționate vor putea fi reiterate într-un al doilea proces, neexistând
identitate de obiect;.
 Identitatea de cauza
 Cauza acțiunii desemnează faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al beneficiului sau dreptului
cerut ori al excepției invocate, reprezentând „complexul faptic care determină și justifică pretenția formulată”
(Gheorghe - Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil. (op.cit.) pag. 377). Autorul
subliniază că „Elementul preponderent și imutabil al acauzei îl reprezintă situația de fapt pretinsă, în vreme ce
elementul mutabil este calificarea sa juridică.”
 Cauza nu se suprapune cu scopul urmărit prin introducerea acțiunii, deoarece este posibil să se tindă la
obținerea aceleiași finalități, dar pe temeiuri juridice diferite, ceea ce face să nu existe autoritate de lucru judecat.
Spre exemplu, există diferență de cauză și deci posibilitatea promovării mai multor acțiuni atunci când se solicită
rezoluțiunea unui contract de întreținere pentru neexecutarea obligației asumate pentru perioade distincte de
timp, ceea ce este posibil datorită caracterului succesiv al prestației datorate (ICCJ, s.civ. propr.int., dec. 5089 din
10 iunie 2005, în Jurisprudența Secției civile de pe anul 2005).
 Cauza nu se identifică nici cu dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărește prin demersul judiciar pentru că,
în principiu, există atâtea acțiuni câte cauze de obligații sunt, după cum în materia drepturilor reale există tot
atâtea acțiuni câte temeiuri ale dobândirii dreptului pot fi invocate (uzucapiunea, succesiunea, vânzarea etc/)
 Spre exemplu, solicitând restituirea unui bun de la aceeași persoană, reclamantul își poate întemeia pretenția
într-o primă judecată pe un contract de comodat, iar în a doua pe un contract de depozit.
 *** Pentru analiza posibilelor confuzii între obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, a se vedea: Andrea –
Annamaria Chiș, Gheorghe - Liviu Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul juridic, București,
2015, pag. 94 și urm.
Identitatea de cauză se referă la cauza cererii (causa debendi), nu cauza acțiunii (causa petendi).Cauza
cererii se referă la temeiul juridic dedus judecații, în timp ce cauza acțiunii se referă la scopul spre care se
îndreaptă acțiunea.
În realitate, ceea ce interesează din punctul acesta de vedere este să se vadă dacă dezlegarea dată de
instanța a fost rodul unui anumit temei de drept, respectiv cauza cererii de chemare în judecată, deoarece
scopul unei acțiuni se poate urmări / atinge prin invocarea mai multor temeiuri de drept. De exemplu,
anularea unui act poate fi obținuta și prin invocarea cu succes a viciului erorii de consimțământ, dar și prin
invocarea violentei, respectiv a dolului. Relativ la acest exemplu, în opinia prof. T. Briciu, dacă instanța
respinge cererea reclamantului pentru că nu se poate reține eroarea, viciu de consimțământ, acest lucru nu
are nicio legătura cu o noua acțiune care se poate baza pe leziune sau pe alt viciu de consimțământ. Nu ar fi
autoritate de lucru judecat în cazul acesta pentru că temeiurile de drept ar fi diferite. Autorul Gh.-Liviu Zidaru
exprimă o opinie diferită, susținând că „(...)în măsura în care noul temei juridic se raportează exact la
acelelași fapte (e.g. (...) se cere anularea pentru dol (prin reticență) în loc de anulare pentru eroare) tot
raportat la același act juridic și la aceeași conduită a părții adverse (...) atunci există autoritate de lucru
judecat, obiectul și cauza fiind identice (prin raportare la caracterul factual al cauzei). Credem că a nu
accepta această concluzie înseamnă a subția foarte mult efectele autorității lucrului judecat și a permite
reclamantului „să - și încerce norocul” de mai multe ori, cu privire la aceeași pretenție, derivată din aceleași
fapte, doar cu sensibile diferențe de calificare juridică, ceea ce nu poate fi admis, fiind de natură a prejudicia
grav partea adversă și a aglomera nejustificat sistemul judiciar cu mai multe cauze, care privesc în substanță
același diferend juridic.”- Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil. (op.cit), pag. 378) – nota
de subsol nr. 1
 Efectul negativ al autorităţii lucrului judecat- art. 431 alin. (1) NCPC - privește partea
care a pierdut procesul, care este împiedicată să mai repună în discuție același diferend

 Excepţia autorităţii lucrului judecat (efectul negativ al autorităţii lucrului judecat) este
invocată pentru a stopa un litigiu. Procesul nu mai poate fi reluat în cazul în care există
tripla identitate: de părți, obiect și cauză.

De exemplu, A l-a dat în judecată pe B cerând anularea unui contract și a pierdut. A declanşează un alt
litigiu împotriva lui B, în care cere anularea aceluiași contract, pe baza acelorași motive. În acest caz B va
opune EXCEPŢIA autorităţii de lucru judecat.
 În acest caz, B invocă o excepție care:
 este absolută (poate fi invocată și de către instanță, din oficiu, și de către procuror, dacă
participă la judecată);
 este peremptorie (admiterea ei duce la stoparea procedurii. Se respinge cererea ca fiind
incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat);
 poate fi invocată în recurs chiar omisso medio (chiar dacă nu a mai fost invocată în apel),
derogându-se astfel de la dispozițiile art. 488 alin. (2) NCPC.
 poate înfrânge chiar și principiul non reformatio in peius (poate agrava situația părții în propria
cale de atac) (art. 432 NCPC).
 Efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat-
art. 431 alin. (2) NCPC - „oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are
legătură cu soluționarea acestuia din urmă.”

 Autoritatea pozitivă a lucrului judecat:

 privește partea care a câștigat procesul, care se va putea prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească.
 Presupune IDENTITATEA DE PĂRȚI și IDENTITATEA DE CHESTIUNE LITIGIOASĂ.

Exemplu: într-o acțiune se pune în discuție valabilitatea unui act juridic, reclamantul susținând nulitatea, iar pârâtul
susţinând că actul este valabil. Instanța statuează că acel act este valabil, respingând acțiunea reclamantului.
Reclamantul formulează o nouă acțiune în care revendică bunul de la pârât, susținând că pârâtul nu are titlu valabil.
Pârâtul va spune că, în ceea ce privește titlul său, constând în actul ce a făcut obiectul judecații anterioare, s-a statuat
definitiv că el există și că este valabil (deci, problema aceasta nu mai poate fi pusă în discuție pentru că fost tranșată
deja). Totuşi, din împrejurarea că titlul pârâtului există şi că este valabil, nu rezultă cu necesitate că pârâtul va câștiga
acest al doilea proces, deoarece, deși pârâtul se poate prevala de un act a cărui valabilitate nu mai poate fi contestată
de reclamant, asta nu exclude ca reclamantul să înfățișeze şi el un alt act valabil, caz în care cele două acte vor trebui
comparate.
 Notă: În acest caz nu se ridică excepția autorităţii lucrului judecat, ci se invocă autoritatea pozitivă a lucrului judecat,
ca o apărare. Pârâtul dovedeşte că are titlu de proprietate valabil, dovada acestui fapt regăsind-se chiar într-o
hotărâre judecătorească. Pârâtul se prevalează de autoritatea pozitivă a lucrului judecat nu pentru a stopa al doilea
litigiu, ci pentru a obţine efectul judecării acestuia sub auspiciile rezolvării pe care a primit-o anterior chestiunea
litigioasă a existenţei şi valabilităţii titlului său de proprietate. Autoritatea pozitivă a lucrului judecat nu oprește o a
doua judecată, dar impune consecvență în raționamentul juridic, care va trebui să pornească de la premisa
modului cum a fost soluționat litigiu precedent.
 Care elemente ale hotărârii judecătorești intră în autoritatea lucrului judecat?

Potrivit art. 461 NCPC, ”(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2)Cu toate acestea, în cazul în care calea de
atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile
considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.”

Deci autoritatea de lucru judecat poartă atât asupra dispozitivului, cât și asupra
considerentelor, deoarece dispozitivul hotărârii se bazează pe considerentele acesteia, care conțin motivele de fapt și de drept
care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
DISCUȚIE: nu toate considerentele unei hotărâri intră în autoritate de lucru judecat, ci doar cele decisive și decizorii:

Considerentele decisive susțin dispozitivul și fac corp comun cu acesta, constituind „sufletul și nervul sentinței” (I. Deleanu). Acest
tip de considerente se mai numesc și explicative, deoarece fac posibilă înțelegerea dispozitivului și în lipsa cărora ar fi imposibil de determinat limitele
dispozitivului sau sensul acestuia. Spre exemplu: analiza raporturilor de rudenie pe care se întemeiază stabilirea cotelor-părți într-un litigiu ce are ca obiect
o succesiune.

Considerentele decizorii sunt acelea care conțin o soluție adoptată la un aspect dedus judecății pe cale incidentală. Acestea premerg
soluția din dispozitiv și o influențează de o manieră determinantă, doar că rezolvarea dată respectivelor aspecte litigioase nu se va regăsi în dispozitiv,
având în vedere modalitatea în care acestea au fost aduse în dezbatere (pe cale incidentală, ca apărare).Spre exemplu:se respinge acțiunea în
revendicare ca urmare a intervenirii prescripției achizitive invocate de către pârât ca apărare prin întâmpinare.

***Considerentele supraabundente sau indiferente NU se bucură de autoritatea lucrului judecat. Acestea statuează practic în afara
limitelor judecății și nu vor face corp comun cu hotărârea adoptată. (Pentru detalii, a se vedea: Adina Nicolae, Adriana Stamatescu, Autoritatea de
lucru judecat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și în reglementarea noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul juridic, București, 2012)
III. PUTEREA EXECUTORIE A HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI. EXECUTAREA PROVIZORIE
Efectul executoriu al hotărârii exprimă aptitudinea acesteia de a fi pusă în executare silită, în cazul în care debitorul nu o
execută voluntar.
Puterea executorie a unei hotărârii judecătorești este „un efect cardinal” al acesteia (Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept
procesual civil. (op.cit), pag. 355).
Executarea silită a unei hotărâri definitive face parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu, dacă sistemul
de drept ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă să rămână inoperantă (a se vedea și Hotărârea C.E.D.O. Din 19 martie 1997,
Hornsby c. Greciei.).
În cazul în care hotărârea nu a fost pusă în executare, la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține
executarea silită, aceasta își pierde puterea executorie, însă, dacă dreptul de a obține executarea pârâtului este imprescriptibil,
sau, după caz, nu s-a prescris, se poate obține un nou titlu executoriu de către creditor, prin intentarea unui nou proces, neputându-i-
se opune excepția autorității lucrului judecat.
Pentru a constitui titlu executoriu, hotărârea judecătorească trebuie să conțină dispoziții
susceptibile de a fi puse în executare silită, și să nu mai opereze efectul suspensiv al unor căi de atac
Potrivit art. 628 alin. (1) NCPC, „ Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani,
predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări,
încredinţarea minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul
executoriu.”(Notă: enumerarea nu este exhaustivă)
În ceea ce privește efectul suspensiv, potrivit art. 633 NCPC constituie titluri executorii: hotărârile date în apel, dacă prin
lege nu se prevede altfel; hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au
convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) NCPC.
 Care hotărâri judecătorești sunt executorii?

 Ca REGULĂ GENERALĂ, hotărârile judecătorești sunt executorii atunci când devin definitive.
Există însă și excepții: hotărâri judecătorești de primă instanță executorii (ordonanța președințială,
încheierea de admitere a cererii de asigurare a probelor), după cum există și recursuri suspensive de
executare (art. 484 alin. (1) NCPC statuează că „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în
cauzele privitoare la desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări cu așezare fixă, precum și
în cazurile anume prevăzute de ele.”
 Potrivit art. 634 NCPC,„ (1) Sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici
recursului; 2.hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;3. hotărârile date în
primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi
cele neatacate cu recurs;5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.(2) ) Hotărârile prevăzute la alin. (1)
devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data
pronunţării.”
• NB: în privința hotărârilor date în apel susceptibile de recurs, ele sunt executorii, dar nu sunt definitive, ceea
ce înseamnă că executarea se va face pe riscul creditorului (dacă se va admite apelul și hotărârea se va
desființa, el va trebui să restituie ceea ce a executat și să plătească și cheltuielile debitorului)
Termenul de grație
 Potrivit art. 1495 alin. (2) NCC, „instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul
unde urmeazã sã se facã plata o impune”.” - existã situații în care instanța poate acorda un termen pentru
executarea obligațiilor instituite prin dispozitivul hotãrârii (așa – numitul termen de grație judiciar), prin
care exigibilitatea obligației va fi amânatã.
 Totuși, potrivit art. 397 alin. (3) teza a II-a NCPC, „Debitorul nu va putea cere termen de platã dacã
debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de platã de cãtre creditor, ori a avut posibilitatea sã execute
într-un termen rezonabil calculat de la data comunicãrii cererii de chemare în judecatã, în conformitate cu
prevederile art. 1522 din Codul civil și nici dacã la data pronunțãrii subzistã vreunul din motivele
prevãzute la art. 675 alin. (1)”
 În condițiile legii, instanța va acorda termenul de grație „prin chiar hotãrârea care dezleagã pricina”,
adicã prin însãși dispozitivul hotãrârii, fiind însã ținutã de obligația de a enunța în considerente motivele
pentru care l-a acordat. În doctrinã s-a subliniat c㠄numai instanțele care judecã fondul, prima instanțã și
instanța de apel, pot acorda un asemenea termen și numai prin hotãrârea de fond, nu pe cale de ordonanțã
președințialã sau contestație la executare” (V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.Cl.Dinu, Drept procesual civil –
ediție revăzută și adăugită de T.C. Briciu și C.Cl. Dinu, (op. cit.), 2023, pag. 538.)
Termenul de grație (continuare)
 Art. 675 NCPC reglementează decăderea debitorului din beneficiul de plată, iar în alin. (1) prevede că : „(1) Debitorul care beneficiază de un termen de plată va fi decăzut, la cererea creditorului,
din beneficiul acestui termen, dacă:

 1. debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării
silite;
 2. debitorul risipeşte averea sa;
 3. debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta sa, săvârşită cu intenţie
sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile date creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz,
încuviinţate;
 4. alți creditori fac executãri asupra averii lui.”
 Termenul de grație nu se poate acorda în materiile în care legea interzice în mod expres acordarea lui (Spre
exemplu, potrivit art. 97 din Legea 58/1934, asupra cambiei și a biletului la ordin
(https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/18), în materie cambială nu pot fi acordate termene de
grație, nici legale, nici judecătorești, iar potrivit art. 107 din același act normativ, aceste prevederi se aplică și în
materia biletului la ordin. Dispoziții cu conținut similar se regăsesc și în art. 78 din Legea 59/1934, asupra cecului
(https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/19).)și, în principiu, nici în ipotezele reglementate prin
dispozițiile art. 448 NCPC, în care legiuitorul a prevãzut cã hotãrârea beneficiazã de execuție provizorie de drept
 Efectul termenului de grație judiciar: În cazul în care instanța a acordat debitorului un termen de grație, executarea
silitã a hotãrârii nu poate fi inițiatã decât la împlinirea acestui termen, potrivit art. 674 NCPC, sub rezerva de a nu
fi decãzut din beneficiul termenului de platã, în condițiile art. 675 NCPC.
 Executarea provizorie
Executarea provizorie presupune posibilitatea executării hotărârii judecătorești anticipat în raport cu
momentul în care aceasta ar deveni titlu executoriu, potrivit legii.

Esită executarea provizorie „de drept” și executare provizorie judecătorească.

a. EXECUTAREA PROVIZORIE DE DREPT este reglementată de art. 448 NCPC, potrivit cu

care: (1) „Hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect:
1. stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și
modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a
sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum şi
pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă
despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice;
6. reparații grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia;
9. hotărârile pronunțate în temeiul recunoașterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului;
10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.”
Pot fi incluse în categoria hotărârilor judecătorești vizate de art. 448 alin. (1) punctul 10 NCPC:
- Hotărârea arbitrală (art. 615 NCPC);
- Încheierea de stabilire a drepturilor bănești cuvenite martorului (art. 326 alin. (2) NCPC);
- Încheierea de stabilire a drepturilor bănești cuvenite expertului (art. 339 alin. (2) și (3) NCPC);
- Încheierea de stabilire a amenzii judiciare ori a despăgubirii cauzate de tergiversarea procesului (art. 190 NCPC);

b.EXECUTAREA PROVIZORIE JUDECĂTOREASCĂ se poate dispune exclusiv în materia hotărârilor privitoare la

bunuri,potrivit dispozițiilor art. 449 NCPC: „Instanța poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri (s.n.),
ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a
debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor . În
aceste cazuri, instanța îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauțiuni, în condițiile art. 719 alin. (2) și (3) NCPC ”
Cazurile legale de interdicție a dispunerii executării provizorii de către instanța de judecată sunt reglementate de dispozițiile art.
449 alin.2 pct.1 și 2 NCPC: „Executarea provizorie NU se poate încuviința:
1. în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.”
Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum și verbal în instanță, până la sfîrșitul dezbaterilor. Dacă cererea a
fost respinsă de prima instanță, ea poate fi făcută din nou în apel.
 SUSPENDAREA EXECUTĂRII PROVIZORII
În principiu, termenul de apel și apelul suspendă executarea, până la soluționarea căii ordinare de atac. În ipotezele în
care hotărârea primei instanțe este executorie în baza legii, sau a fost încuviințată executarea provizorie de către instanță,
debitorul poate cere instanței de apel suspendarea executării provizorii, în condițiile art. 450 NCPC:
 „ (1)Suspendarea executării provizorii va putea fi cerută fie prin cererea de apel, fie distinct, în tot cursul judecății în apel.
 (2) Cererea se va depune la prima instanță, sau, după caz, la instanța de apel. În această din urmă situație, la cerere se va
alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.
 (2) Cererea de suspendare se va judeca de către instanța de apel. Dispozițiile art. 719 alin. (6) NCPC sunt aplicabile în mod
corespunzător
 Suspendarea va putea fi încuviințată numai cu plata unei cauțiuni, al cărei cuantum va fi stabilit de instanță, în condiţiile art. 719
alin. (2) şi (3 );
 Până la soluționarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviințată provizoriu, prin ordonanță președințială, chiar înainte
de sosirea dosarului, cu respectarea cerinței prevăzute la alin. (4) ( respectiv cu plata unei cauțiuni – n.n.)
Cererea de suspendare se va judeca de către instanța de apel. Dispozițiile art. 719 alin. (6) NCPC sunt aplicabile în mod
corespunzător (art. 450 al. 3NCPC)”
Dispoziţiile art. 450 alin. 5 NCPC consacră instituţia suspendării provizorii a executării silite provizorii. In concreto: până să se
judece cererea de suspendare a executării provizorii de către instanța de apel, înainte chiar de a ajunge dosarul la instanța de
apel, partea interesată poate cere suspendarea executării, pe calea ordonanței președințiale. În cazul în care admite cererea,
executarea provizorie se va suspenda provizoriu, adică până la discutarea cererii de suspendare a executării făcută odată cu
apelul.
JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ: Decizia RIL nr. 8/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că „În interpretarea și aplicarea art. 450 alin. 5
raportat la art. 997 și urm. și art. 719 alin. 7 NCPC cererea de suspendare se judecă de un complet format din doi judecători, iar instanța se pronunță
asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.”
 IV. Hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris
autentic (art. 434 NCPC)
 Hotărârea judecătorească emană de la o autoritate publică (instanța judecătorească), fiind întocmit cu
formele prevăzute de lege, context în care are forța probantă a unui înscris autentic, - constatările
personale ale judecătorului făcând dovadă până la înscrierea în fals (***sub rezerva îndreptării eventualelor
erori materiale).
 Discuție: ce se întâmplă dacă hotărârea judecătorescă respectivă este casată pentru încălcarea
competenței ? Forța probantă a hotărârii judecătorești se păstrează.
Consecințe ale forței probante de înscris autentic a hotărârii judecătorești:
 - atunci când se încheie o tranzacție judiciară care presupune transferul unor drepturi, iar pentru transferul
acelor drepturi legea prevede forma autentică ad validitatem, nu mai este necesar ca părțile să recurgă la
autentificarea de către notar a actului juridic respectiv, deoarece judecătorul, consfințind tranzacția și
introducând-o chiar în dispozitivul hotărârii, este asigurată forma autentică a tranzacției.
 - atunci când una dintre părțile semnatare ale unui antecontract refuză să-și execute obligațiile, instanța
poate admite cererea celeilalte părți de a pronunța o hotărâre judecătorescă ce va substitui consimțământul
la tranferul dreptului de proprietate, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege.
 Obligativitatea hotărârii judecătorești (art. 435 alin. (1) NCPC)
Art. 435 Cod procedură civilă:
 (1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii
acestora.
 (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în
condițiile legii, proba contrară.

 Obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești are legătură directă cu relativitatea efectelor

acesteia, și se aplică numai părților din proces și succesorilor în drepturi ai acestora, în condițiile
legii.
 O parte care a fost implicată într-o procedură este obligată să respecte în mod voluntar modul în
care s-a soluționat, iar în caz contrar, va interveni puterea executorie prin forța coercitivă a statului.
 Obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești se întemeiază pe premisa că una dintre părți, fiind
participantă la procedură, și-a putut expune toate apărările, pierzând procesul în condiții de
contradictorialitate.
 Efectul relativ al hotărârii judecătorești poate fi înțeles prin analogie cu situația contractelor care produc
efecte relative, anume generează drepturi și obligații numai față de părțile care au participat la
încheierea sa, și, respectiv, față de succesorii în drepturi ai acestora. Relativitatea efectelor hotărârii
reprezintă regula potrivit căreia actul jurisdicțional nu poate, în principiu, nici profita terților (nu le poate
acorda drepturi) și nu le poate nici vătăma interesele (nu le poate crea obligații).Excepție: în cazul
obligațiilor solidare între creditori, devin incidente dispozițiile art. 1455 NCC, care statuează că hotărârea
judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat
împotriva celorlalți codebitori, însă cea favorabilă unuia dintre codebitori le profită și celorlalți,
 Mai mult, relativitatea efectelor hotărârii trebuie privită sub un dublu aspect: relativitatea privind lucrul
judecat și relativitatea efectului obligatoriu.
 Relativitatea efectului obligatoriu înseamnă că părțile sunt obligate în planul dreptului material să se
conformeze celor statuate prin hotărâre, aducând la îndeplinire dispozițiile luate.
 Pe de altă parte, relativitatea lucrului judecat înseamnă că părțile nu mai pot repune în discuție
aspectele statuate prin hotărârea respectivă.
 Așadar, dacă autoritatea de lucru judecat asigură imutabilitatea verificării jurisdicționale față de
părți, efectul obligatoriu asigură executarea raportului juridic constatat pe calea demersului judiciar.
 Efectul obligatoriu concretizează în planul dreptului substanțial hotărârea pronunțată, în timă ce
autoritatea de lucru judecat are rolul de a proteja această hotărâre, prin faptul că interzice repunerea
ei în discuție de către părți
 Opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți (art. 435 alin. (2) NCPC)
 Art. 435 alin (2) NCPC: Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât
aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, proba contrară.

 Precum un contract, hotărârea produce drepturi și obligații doar față de părți și

succesorii acestora, în condiţiile legii.
 Obligativitatea actului jurisdicțional este cea care impune ca părțile şi succesorii lor (în
condiţiile legii) să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita
corespunzător.
 Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești reprezintă o transpunere, în plan procesual, a
raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte
numai între părțile litigante (și faţă de succesorii lor, în condiţiile legii), și nu în raport cu terții care nu
au participat la judecată.
 Astfel, așa cum un terț nu poate deveni creditor/debitor cu privire la un contract la care nu a fost
parte, tot așa un terț nu poate fi „judecat” printr-o hotărâre față de care a rămas străin.
 Însă, prin intermediul opozabilității, terții vor suporta hotărârea de o manieră indirectă, cu
privire la modificarea adusă de aceasta în ordinea juridică, în sensul că, cel puțin până la
momentul în care fac în justiție dovada contrară, ei nu vor putea nega situația juridică născută
între părțile litigante, ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești respective.
CONSECINȚE:
 - terții pot face dovada contrară celor statuate, întrucât cele statuate prin hotărârea judecătorească nu li se
impun cu autoritate de lucru judecat, ci doar ca fapt juridic, susceptibil de probă contrară.
 - terții se pot prevala de cele stabilite prin hotărâre, cu valoare de fapt juridic, atunci când aspectele
statuate le-ar fi favorabile.
 Comparând efectele amintite, se constată că obligativitatea/autoritatea de lucru judecat
operează inter partes, în timp ce opozabilitatea operează erga omnes.
 Obligativitatea și autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești sunt
„relative”, opozabilitatea este „generală”.
 Exemplu: exista o hotărâre prin care se constată că A a uzucapat o proprietate, procedură în care s-a
judecat cu B. Pe teren se confruntă cu C, care refuză să respecte efectele hotărârii judecătorești
respective, invocând că el nu a fost parte în procedura de uzucapiune, și că A s-a judecat cu B, și nu în
contradictoriu cu el. Dacă C aduce un titlu pentru a susține că este proprietar sau probe, dovedind că
posesia lui A nu a fost utilă sau că nu a avut durata prevăzută de lege, el va putea să câștige, chiar dacă
A este beneficiarul unei hotărâri judecătorești definitive care i-a dat câștig de cauză, întrucât câștigul
de cauză a lui A este relativ, producând efectul obligatoriu (precum și efectul autorității de lucru
judecat) DOAR în raport cu B, care a fost parte litigantă în respectivul proces. Dacă C își va limita
apărarea doar la susținerea că nu a fost parte în procesul respectiv, considerând că asta i-ar da dreptul
să ignore complet hotărârea, nefăcând nicio probă în susținerea propriilor sale drepturi, atunci C va
pierde. În alţi termeni, judecătorul va aplica următorul raţionament: „este adevărat că tu, C, nu ai fost
parte în procesul purtat între A şi B, dar, până la proba contrară, în acel proces s-a stabilit ceva. Tu, C,
fiind terţ faţă de primul proces, ai dreptul să faci proba contrară, potrivit art. 435 alin. 2 NCPC:
dovedește că tu ești proprietar, că A a posedat împotriva unei persoane care nu era proprietar, că n-a
posedat în condiţiile afirmate în primul proces că ar fi posedat, că posesia lui n-a îndeplinit condiţiile
prevăzute de lege etc.”.
 Dacă C nu a făcut nicio probă contrară, chiar dacă hotărârea dintre A și B nu are autoritate de lucru
judecat faţă de el, judecătorul va pronunța o hotărâre între A și C bazându-se pe adevărul judiciar
rezultat din cea dintâi hotărâre, deoarece aceasta îi este opozabilă lui C întrucât acesta “nu a făcut,
în condiţiile legii, dovada contrară” ( potrivit alin. 2 al art. 435 NCPC).
Exemplu 2:
 În cazul unor acțiuni privind filiația, terții nu pot ignora o hotărâre prin care se
statuează că un copil are un anumit părinte, pe baza unei acțiuni în stabilirea
paternității, sau că o persoană nu este părintele unui anumit copil pe baza unei
acțiuni în tăgada paternității. Părțile s-au judecat acolo între ele, au obținut o
hotărâre prin care s-a tranșat definitiv diferendul, astfel încât nu poate să vină un
terț și, pretextând că el nu a fost parte în proces,să afirme că, din punctul lui de
vedere, X nu este copilul lui Y.
 În schimb, respectivul terț, dacă are interes și calitate, poate să se angajeze într-o
nouă procedura și să demonstreze contrariul, deoarece cea dintâi hotărâre este
pentru terț un fapt juridic. În acestă ipoteză, în mod judicios s-a arătat că „(...) terțul poate
prezenta și argumente în drept noi – principii, texte de lege, interpretări neavute în vedere în
primul proces, ori chiar avute în vedere, dar înlăturate -, căci, de vreme ce el nu a participat la
primul proces, nu i se poate îngrădi posibilitatea de a formula apărări de ordin juridic, indiferent
dacă tinde sau nu la stabilirea unei situații de fapt diferite celei stabilite prin hotărâre”- (Gheorghe
- Liviu Zidaru, în Gheorghe - Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil, (op.cit., pag. 384)
 Ipoteze de manifestare a efectului opozabilității față de terți
 Aceste ipoteze de manifestare au ca premisă o hotărâre pronunțată într-un proces anterior și existența unui nou proces
în cadrul căruia hotărârea este invocată:
1) hotărârea este opusă de parte unui terț;
2) hotărârea este opusă de către terț uneia dintre părți;
3) hotărârea este invocată între terțe persoane, față părțile din litigiu.

 1. Hotărârea este opusă de parte unui terț

 - în acest caz, nefiind întrunită condiția identității de părți, nu putem discuta de efectul pozitiv al autorității de lucru
judecat, dată fiind relativitatea efectelor hotărârii;
 - faptul că terților nu li se poate impune autoritatea de lucru judecat sau obligativitatea hotărârii nu înseamnă că aceasta
nu are nicio realitate sau existență față de terți; în alți termeni, terții nu pot invoca pur și simplu inopozabilitatea teoretică
a hotărârii, ci vor ajunge să suporte consecințele prejudiciabile ale hotărârii dacă este cazul, cât timp nu vor face
dovada contrară;
 -terților trebuuie să li se ofere de către instanță posibilitatea de a face proba contrară în cadrul noului demers judiciar,. În
ipoteza în care încercarea lor va eșua, instanța va constata aplicabilitatea hotărârii anterioare, dând câștig de cauză
părții din primul proces;
 - din punct de vedere al forței probatorii, atunci când terțul invocă mijloace de probă pentru a combate susținerile
adversarului său, care a fost parte în primul proces, hotărârea anterioară este considerată un fapt juridic (nu un act
juridic), și aprecierea relevanței sale, ca mijloc de probă, va rămâne la suverana apreciere a instanței, care nu va fi
ținută de statuările intervenite anterior.
 2. Hotărârea este opusă părții de către un terț
 - elementul de care se prevalează terțul în această situație nu este autoritatea de lucru
judecat propriu-zisă (nefiind întrunită condiția identității de părți), ci de un „efect reflex”
al opozabilității hotărârii, în sensul că acest efect dă dreptul și terților de a se prevala
de hotărâre (cu un efect procesual similar situației în care ar fi în discuție autoritatea
de lucru judecat);
 - în acest caz, partea căreia i-a fost opusă hotărârea nu poate contesta ceea ce s-a
stabilit anterior față de sine, întrucât ar însemna să pună în discuție însuși lucrul
judecat;

3.Hotărârea este invocată între terțe persoane

 - ambii terți fiind străini de relativitatea efectelor autorității de lucru judecat, în acest
caz, hotărârea invocată are valoarea unui simplu fapt, cu valoarea unei prezumții
relative, fiind susceptibilă de proba contrară. Spre exemplu, dacă printr-o hotărâre de
divorț instanța reține adulterul unui soț, statuând cu privire la constatarea raporturilor
extraconjugale cu o anume persoană, soțul acesteia din urmă va putea invoca această
hotărâre în propriul său proces de divorț intentat împotriva acesteia.


 Autoritatea hotărârii instanței penale față de o instanță
civilă
C.proc.pen. - Art. 28 Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în
procesul penal
 (1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care
judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă
nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Art. 1365 C.civ. Efectele hotărârii penale:

 Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau
de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului
faptei ilicite.
Discuții
 De remarcat că art. 28 C.proc.pen. consacră o autoritate de lucru judecat care nu se bazează
pe existența celor trei elemente (identitate de obiect, părți și cauză), și nici măcar identitate de
părți (precum în cazul efectului pozitiv în forma sa uzuală)
 Astfel, se constată:
 - lipsa identității de obiect între procesul penal și cel civil (aplicarea unei pedepse în procesul
penal, față de despăgubirea civilă sau altă pretenție);
 - lipsa identității de cauză (aplicarea legii penale în procesul penal și respectiv încălcarea legii
civile în procesul civil);
 -adeseori nu avem, de asemenea, nici identitate de părți (fiind situații în care, în afară de
inculpat nu mai avem decât Ministerul Public drept participant în procesul penal, în timp ce în
procesul civil avem un reclamant și un pârât care pot fi alte persoane, uneori nefiind inclus nici
inculpatul din procesul penal, așa cum s-a arătat în exemplele din paragraful anterior);
În concluzie, în cazul acestei autorități de lucru judecat se poate vorbi cel mult despre o identitate
de chestiuni litigioase (eadem quaestio).