Erupția dentară.

Termenii de formare,
mineralizare și erupție a dinților
temporari și
permanenți.
URSACHI ANISIA S2015
 1. Erupția dentară. Definiţie. Generalități.

Erupţia dentară - reprezintă totalitatea mişcărilor efectuate de dinte din poziţia sa de formare intraosoasă
(din grosimea oaselor maxilare) până la atingerea planului de ocluzie şi intrarea în funcţie.
Erupţia dentară este un proces fiziologic, îndelungat, complex, dictat genetic, care aparţine odontogenezei.

Emergenţa dentară-reprezintă momentul în care dintele străpunge mucoasa bucală şi devine vizibil în
cavitatea bucală.
 2. Enumerați și caracterizați etapele erupției dentare.
În cursul erupției dentare se recunosc 3 etape: preeruptivă, prefuncțională și funcțională

În etapa preeruptivă- intraosoasă mugurele dentar începe mișcările predominant axiale, în momentul în care
coroana este complet mineralizată, iar formarea rădacinii este doar incepută. La sfîrșitul acestei perioade se va
forma între o treime și maximum o jumatate din lungimea totală a rădăcinii. În cursul acestui proces este
demonstrată rata de multiplicare foarte rapidă a celulelor pulpare de la baza germenului dentar, avînd drept
consecință o creștere rapidă a volumului pulpei în acest sector și exercitatrea unor presiuni permanente asupra
părții bazale a sacului folicular denumit și ligamentul în hamac.
În timpul etapei eruptive au loc următoarele procese:
- Deplasarea dentinară intraosoasă poate fi apreciată drept oconsecință a dezvoltării rapide a celulelor pulpare.
- Direcția deplasării este asigurată de multiplicarea resturilor epiteliale din jurul mugurilor dentari
- Modificările osului alveolar nu par a juca un rol, ele fiind în general limitate și evidente, cel mult pe pereții
laterali ai alveolelor.
În etapa prefuncțională- elementul determinat în asigurarea deplasării dinților îl reprezintă modificările osului
alveolar, care sunt caracterizate prin creșteri importante pe fundul alveolei și mai reduse pe pereții laterali a acesteia,
însoțite în continuarea formării rădăcinii. Mișcările dinților în erupție sunt predominant axiale, iar direcția deplasării
este influențată de musculatura periorală și de limbă.
Etapa funcțională- este legată de atingerea planului de ocluzie și de intrarea în funcție a dinților. Mișcările dinților
sunt oprite de contactul acestora cu dinții antagoniști și cu cei vecini dar și de terminarea formării rădacinii.
Deplasarile sunt limitate și sunt rezultatul restructurării permanente a rapoartelor dintre pîrghiile extraalveolare și
cele intraalveolare și al modificărilor ce au loc la nivelul punctelor de contact.
3. Mecanismul de erupţie a dinţilor. Teoriile erupţiei dentare.
Mecanismul erupției este susținut de rolul predominant al unor factori precum:
- Formarea rădăcinii care ar determina deplasarea coroanei spre suprafața crestei alveolare;
- Elongația pulpară , consecutivă creșterii la nivelul extremității ei bazale, nivel la care zona proliferativă
pulpară este separată de țesutul periapical prin epiteliu diafragmatic al tecii Hertwig;
- Ligamentul în hamac – formațiune fibroasă de la nivelul părții bazale a sacului folicular, care ar avea rol în
amortizarea presiunilor dezvoltate de creșterea volumului pulpar, transformînru-le în forțe de presiune a
dintelui spre suprafață;
- Presiunea sangvină din vasele paradontale și din regiunea pulpei radiculare ar fi alt factor stimulator al
erupției;
- Apoziția osoasă din zona apicală sau creșterea diferențiată a dinților și osului ar determina migrarea
dentară.
Teoriile erupţiei dentare.
1. Teoria radiculară –conform acestei teorii cauza erupției dinților este creșterea, edificarea și dezvoltarea
rădăcinelor acestora.
2. Teoria pulpară- se bazează pe faptul , ca țesutul de la vîrful papilei dentare capătă în urma deferențierii
celulelor un volum mult mai mare comparativ cu cel inițial.
3. Teoria tracțiunii periodontului - conform acestei teorii, motorul erupţiei dentare este reprezentat de
tracţiunea exercitată de ligamentele periodontale asupra dintelui. Ea explică cel mai bine mecanismul erupţiei
dentare.Ligamentele alveolare sunt alcătuite din celule (fibroblaşti, care pot remodela fibrele de colagen) şi
fibrede colagen.
Fibroblastele
au următoarele proprietăţi legate de erupţia dentară:
- capacitate contractilă, de migrare şi de prindere între ele şi de fibrele de colagen,
- pot sintetiza şi degrada colagenul care nu mai este necesar.
Formarea rădăcinii determină mişcări în fluidul sacului folicular, iar aceste mişcări vor orienta oblic fibroblastele.
Pentru a se păstra poziţia oblică este necesară capacitatea fibroblaştilor de a sintetizacolagen (pentru susţinerea
poziţiei dentare) şi de a degrada colagenul care NU se află într-o poziţie dorită.În aceste scopuri este necesar
aportul vitaminei C.
 Fibrele de colagen sunt orientate oblic (pe toată perioada formării rădăcinii) având 2 inserţii : una pe mobilă pe
cement şi alta fixă pe osul alveolar. Forţa contractilă declanşată de lanţul de fibroblaste se transmite fibrelor de
colagen astfel încât întregul ansamblu are tendinţă de scurtare. Inserţia osoasă fiind fixă, tot ansamblul se va scurta
şi va tracţiona dintele spre mucoasa orală.
Concluzie :
Pentru dinţii cu o perioadă limitată de creştere, aşa cum se întâlneşte la om, ligamentul periodontal are un rol
esenţial în erupţie dar nu unul exclusiv.
4. Teoria alveolară-conform acestei teorii dintele este expulzat din alveolă de catre maduva osoasă.
5.Teoria presiunii vasculare;
Postulează că vasele ce există la baza rădăcinii declanşează prin mecanism hemodinamic o forţă mai maredecât cele
de deasupra germenelui ceea ce ar putea avea un rol minor în mişcarea eruptivă.
Concluzie:
Vasele sanguine locale nu sunt în mod obligatoriu necesare pentru desfăşurarea erupţieidentare.
6. Teoria creşterii osoase ;
Formarea osului apical prin resorbţie şi apoziţie a fost implicată în iniţierea erupţiei dentare. Roluri:foliculul dentar,
derivatele (ligamentul periodontal, cementul radicular, osul alveolar ale erupţiei) şi organul smalţului (epiteliul redus
al smalţului).
Concluzii:
Formare osoasă nu este suficientă pentru ca erupţia dentară să se producă.
7. Teoria foliculară
atribuie un rol în erupţia dentară foliculului dentar care este capabil să producăcitokine şi factori de creştere care
sunt responsabili nu numai de resorbţia radiculară a dinţilor temporari,de resorbţia osului alveolar ci şi de inducerea
la baza foliculului de os alveolar care ar influenţa erupţiadentară.
4. Erupția dinților temporari. Apariţia primordiilor, debutul mineralizării și
definitivarea coroanelor dinţilor temporari.
Erupția dinților temporari:
- apar incepand cu varsta de 6 luni;
- intervalul de erupție între ei este de 6 luni;
- pastreaza ordinea de erupție de la linia mediana spre distal. Dinții își încep dezvoltarea în a 6-asaptamana a vieții
intrauterine, prin invaginarea ectodermului de la nivelul stomodeumului în mezenchimul subiacent al primului arc
branhial, care reprezinta procesele alveolare primare. Din lamina dentara se vor forma 20 de digitații (cate 10 pentru
fiecare maxilar), ce constituie mugurii dinților temporari, cu existenta unor îngrosari în pozițiile viitorilor dinți.

Etape de dezvoltare (dupa Held) :

I. Creșterea și diferențierea celulelor
a.proliferarea (multiplicarea) celulelor;
b.diferențierea tisulară (conjunctiv-epitelială);
c.diferențierea morfologică (organogeneza dentara);
II. mineralizarea țesuturilor dentare (calcifierea);
III. Erupția dentara;
IV.uzura dentară (abraziune fiziologică).
Mineralizarea- este un proces neomogen, neuniform;
porneste din zone mici, sferice =calcosferitele Beltrani, care cresc și se unesc sumând un proces
ce se continuă toată viața (apariția neodentinogenezei), proces desfășurat lent și ritmic
( momentul de activitate propriuzisă alternează cu momentul de repaus ).Procesul ritmic este
demonstrat prin liniile de la nivelul smalțului depunere de săruri minerale + retragerea apei;
procesul ritmic – striațiile lui Retzius sumează un proces care se încheie în momentul definitivării
coroanei. Ambele procese de mineralizare încep din varful cuspizilor și merg spre baza dintelui
(spre colet) , dinspre exterior spre interior. contur ale lui Owen.
6. Termenii de edificare și resorbţie a rădăcinilor dinţilor temporari .
Pierderea fiziologică a dinților temporari este precedată de reducerea treptată a rădăcinii acestora (rizaliza fiziologica)
care incepe deja la 1-2 ani după terminarea creșterii acestor radacini.Fenomenul de rizaliza a dinților temporari
recunoaște în etiologia sa doi factori: mezenchimal și pulpar. Mecanismul rizalizei este foarte complex. În final,
rizaliza permite deplasarea mugurilor dinților de înlocuire (în numar de 20) spre mucoasa bucala concomitent cu
pierderea spontana a dintilor temporari.
7. Tipurile de resorbţie a rădăcinilor.
resorbtia interna(la pulpa dentara) resorbtia externa (la ligamentul paradontal)
Resorbția radiculară este un răspuns fiziologic normal în cazul dinților diciduali și are loc paralel cu dezvoltarea
foliculilor dinților prmanenți, rezultînd în exfolierea dinților temporari și înlocuirea cu dentiția permanentă. Resorbția
rădăcinilor dinților temporari începe de la rădăcina,
care adreră la foliculul dintelui permanent. Resorbția rădăcinilor dinților uniradiculari începe de la suprafața linguală
a radacinilor, iar la pluriradiculari – de la suprafața internă a rădăcinilor.
Variantele de resorbție radiculară a dinților pluriradiculari temporari:
1. Resorbție uniformă a tuturor rădăcinilor;
2. Resorbție neuniformă, mai pronunțată în regiunea unei rădăcini;
3. În regiunea bifurcației radiculare.
În dentiția permanentă, procesul de resorbție radiculară reprezintă o stare patologică.
8. Erupția dinților permanenți. Apariţia primordiilor, debutul mineralizării și
definitivarea coroanelor dinţilor permanenți.