P. 1
51403721 Cercetarea Psihopedagogica Aurel Ion Clinciu

51403721 Cercetarea Psihopedagogica Aurel Ion Clinciu

|Views: 401|Likes:
Published by Jack Geronimo

More info:

Published by: Jack Geronimo on Aug 03, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/19/2015

pdf

text

original

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOPEDAGOGICE

AUREL ION CLINCIU BRAŞOV - 2007

1

CAPITOLUL 1 DEMERS ŞTIINŢIFIC ÎN PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE Moto: „Întreaga ştiinţă nu este altceva decât o rafinare a gândirii de zi cu zi” Einstein – Fizică şi realitate 1.1. Discurs profan, discurs savant, discurs ştiinţific Oamenii nu au aşteptat constituirea psihologiei ca ştiinţă (ceea ce sa produs foarte târziu) pentru a dezvolta cunoştinţe utile privind semenii, care au fost transmise pe cale orală sau scrisă. Şi într-un caz şi în celălalt, depozitarul imensului patrimoniu de experienţă care derivă din aşanumita psihologie naivă sau a simţului comun, o constituie limba. De altminteri ipoteza lexicală a fost în repetate rânduri invocată în studiul ştiinţific al personalităţii, plecând de la Klages, la Thurstone, la Cattell şi până la creatorii celui mai elaborat model al personalităţii, Big five (Minulescu, 1994, p. 90). Acest tip de discurs, numit de Richelle (1995, pp. 144-145) discurs profan, exprimă în limbaj natural cunoaşterea lumii înconjurătoare, a celei umane, sau chiar a celei interioare: „lexicul unei limbi trimite la o anumită modalitate de a decupa realitatea, de a delimita obiecte, modalitate care trimite la rândul ei la caracteristicile culturii”. Chiar structura limbii, prin morfologie şi sintaxă, indică activităţi de punere în relaţie, exprimând raporturi de cauzalitate, de temporalitate, de consecinţă, comune şi discursului ştiinţific. Discursul ce emerge din bunul simţ (simţul comun) respectă două tipuri de constrângeri: • să se raporteze corect la realitate; • să comunice clar, fără echivoc relaţiile descoperite, care se vor verifica în acţiunea practică, curentă. Astfel de observaţii, reţinute în zicători, proverbe, legende, mituri sau poveşti ne spun că „leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”, că „cine se-aseamănă, se-adună”, sau că „vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri” şi sunt dezvoltate printr-un mecanism inductiv, la un capăt fiind observaţia cazuală (accidentală), la celălalt formularea aforistică sau zicătoarea, un fel de lege a acestui discurs profan. De multe ori, deoarece aceste observaţii cazuale nu sunt sistematice, precise şi se bazează pe un număr insuficient de observaţii, care nu sunt atent verificate, ele pot duce la concluzii greşite. Astfel, geniile nu ar avea aptitudini sociale şi pentru sport şi s-ar trece mai repede („ce se coace repede, se trece repede”), oamenii „însemnaţi” (cu stigmate) ar trebui evitaţi, iar persoanele cu buze subţiri ar fi rele la suflet etc. Metoda ştiinţifică afirmă că evenimentele se desfăşoară după principii precise şi utilizează observaţii obiective şi sistematice pentru a determina care sunt acele principii. Aşa cum afirmă Richelle, ştiinţa nu este decât un discurs, o altă modalitate de a folosi limba, care rafinează şi specializează atât de mult limbajul curent, încât, prin conceptele lor, ea ajunge la descrieri şi explicaţii foarte depărtate, sau chiar în opoziţie cu simţul comun. 2

Iată câteva caracteristici ale metodei ştiinţifice, aşa cum sunt indicate de Smith (1998, p. 32): • Ştiinţa este sistematică, formală şi obiectivă, de aceea ea pleacă foarte rar de la observaţii cazuale. Ea urmăreşte un set de reguli prin care menţine un mare grad de formalitate ştiinţifică şi cere ca omul de ştiinţă să fie cât de obiectiv este posibil, atât în proiectarea cercetării, cât şi în interpretarea rezultatelor acesteia. • Ştiinţa aspiră la simplicitate şi ordine, deoarece ea pleacă de la ordinea implicită existentă în univers: aşa cum fizicienii ştiu că mişcarea planetelor sau a electronilor pe orbite are regularitate, ştiinţele comportamentului aşteaptă să regăsească ordinea care îl guvernează. • Ştiinţa este precisă pentru că ea măsoară şi cuantifică cu atenţie observaţiile. Aceasta presupune efort şi timp cheltuite, dar plusul de precizie face una din diferenţele majore faţă de discursul profan. • Cunoaşterea ştiinţifică este reproductibilă: urmând aceleaşi procedee sau metode, cercetători diferiţi trebuie să ajungă la aceleaşi rezultate. Replicarea (repetiţia unei cercetări) este o modalitate de a-i verifica rezultatele, ceea ce îi dă o mare acurateţe şi sens. • Ştiinţa procură o cunoaştere cumulativă: publicându-şi rezultatele în cărţi şi jurnale, ea dă ocazia apariţiei a noi ipoteze şi idei, ce se construiesc pe o fundaţie preexistentă. • Pentru Karl Popper, filozof al ştiinţei, această sporire a cunoştinţelor în cadrul speciei umane se face după modelul evoluţiei darwiniste a speciilor: vor supravieţui acele ipoteze şi teorii care sunt selectate pentru că rezistă mai bine la tendinţele de respingere. Dincolo de universul fizic (Lumea 1) există universul experienţei subiective (Lumea 2) şi universul creaţiei umane (Lumea 3). Pentru Popper refutabilitatea (falsifiability) este chiar linia de demarcaţie între discursul ştiinţific şi cel profan, o ipoteză fiind ştiinţifică atunci când poate fi verificată prin observare sau experimentată în laborator. • Să mai adăugăm o trăsătură a discursului ştiinţific: el se sprijină pe fapte şi se supune unei permanente puneri în problemă prin intermediul lor. Între discursul profan şi cel ştiinţific există, după Richelle (op. cit., p. 145) o zonă intermediară, cea a discursului savant, care se bazează tot pe limbaje specializate (juridic, al esteticii, filozofic). Diferenţa dintre discursul savant şi discursul ştiinţific este aceea că ultimul încearcă întotdeauna să-şi autoverifice validitatea prin confruntarea empirică cu realitatea. Există însă două tipuri de discurs ştiinţific, logica şi matematica, care fac excepţie de la regula anterioară. Plecând de la axiome, matematica derivă propoziţii tot mai complexe, respectând cu rigoare regulile raţionamentului şi exigenţele demonstraţiei. Validarea ei, ca şi în cazul logicii, nu este una empirică, ci una internă. De ce se potrivesc aşa de bine „hainele” logico-matematice peste universul fizic şi ce statut au obiectele ideale create de ele (există sau nu cu adevărat entităţile ideale?), sunt probleme care ţin de filozofia ştiinţei. Cercetarea ştiinţifică poate fi fundamentală (de bază), adică atacă o problemă de ordin foarte general (sau care nu are consecinţe, finalităţi practice immediate), şi aplicată, desemnată din start să 3

pentru psihologi. munca ştiinţifică aduce totuşi mereu un plus de înţelegere asupra faptelor studiate. Înţelegerea face posibilă explicaţia faptelor care circumscriu domeniul unei ştiinţe. care este o propoziţie specifică şi clară ce poate fi testată dacă este adevărată sau falsă. Înţelegerea înseamnă că am dobândit cunoaşterea reală a cauzelor unui comportament. după Valeriu Ceauşu. însă în ştiinţă aceasta îmbracă forma unei ipoteze.soluţioneze probleme practice. pe termen lung ea duce cel mai adesea la importante aplicaţii practice. putem deriva din ea ipoteze care devin obiectul testării prin cercetarea ştiinţifică: teoria atracţiei interumane poate produce ipoteza că similaritatea atitudinilor şi a preferinţelor creşte posibilitatea atracţiei dintre oameni. Cercetări ale modului cum gândesc oamenii au fost foarte utile pentru inteligenţa artificială (sistemul expert sau reţelele neuronale). ea statuând o anumită expectanţă faţă de acesta. a drogurilor. Totuşi. mai consistente sau mai bune decât altele.F. să prezică şi să controleze comportamentul. adică ce auzim şi ce vedem. cum ar fi. Controlul unui comportament este posibil când ştim ce determină acel comportament şi se leagă strâns de capacitatea înţelegerii lui. reţinând. 1. Predicţia: dacă descrierea are în vedere comportamentul deja produs. teoriile nu sunt egale unele cu altele: unele sunt mai elaborate. scopurile majore ale psihologiei ştiinţifice sunt să descrie. În plus. Deşi în psihologie înţelegerea cauzelor ca în fizică sau medicină este rară. Predicţii facem şi în viaţa cotidiană. O teorie bună se caracterizează prin: 4 . aplicând ceea ce s-a învăţat teoretic la situaţii reale de viaţă (aceasta dintr-o perspectivă mai degrabă behavioristă). Teoria lui Darwin asupra evoluţiei ne-a adus o mai bună înţelegere a raporturilor dintre specii. Odată ce avem o teorie. a obezităţii.2. Aplicaţia are scopul de a utiliza cunoaşterea şi tehnicile derivate în rezolvarea unor scopuri practice: programele pe computer pentru învăţarea matematicii. cele mai însemnate caracteristici ale metodei ştiinţifice. predicţia are în vedere comportamentul înainte de a apărea. Chiar dacă beneficiile cercetării fundamentale nu sunt imediat vizibile. făcând presupuneri asupra mecanismelor interne sau asupra proceselor subiacente numai în măsura în care le putem articula într-un discurs teoretic elaborat. Rolul teoriei şi al cercetării O teorie este un set organizat de concepte şi de propoziţii desemnate să ajute omul de ştiinţă să înţeleagă. a fumatului sau a alcoolismului. problema suicidului. iar teoriile freudiene ne arată modul în care inconştientul influenţează comportamentul. testele de aptitudini şi de inteligenţă arată beneficiile concrete ale cunoaşterii psihologice în viaţa obişnuită. Skinner este un exemplu în acest sens. Întărirea comportamentului la B. Descrierea trebuie să includă nu numai comportamente obiectiv observabile. triada descriere-explicaţie-predicţie. să explice şi să prezică femomenele. încercând să determine cauzalitatea.

teoria frenologică a „boselor”. stimulând noi cercetări şi. ajung la aceleaşi concluzii. căci prin acestea se elimină parte din explicaţiile posibile. Observaţiile care conduc la cercetare au o mare varietate de forme ce depind de scopul cercetării. este un semn că ea nu este o teorie bună. Freud în psihologia clinică. teoria bioritmurilor. • produce noi ipoteze prin care se prezic noi observaţii (putere derivativă). Cercetarea este un proces de investigare şi de căutare pe care ştiinţa îl utilizează cu grijă. pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a fenomenului. duc la modificări ale acesteia. În acelaşi fel. având cea mai simplă formă posibilă. Odată dezvoltată o teorie bună. Rezultatele acestor cercetări relative la o anumită teorie. în final. Atunci când o teorie este extrem de generală. toate punând în mişcare multe cercetări evaluative. emoţional şi intelectual) s-a dovedit a fi greşită. adică acoperă cel mai bine fenomenele de care se ocupă. căci ea nu se punea în relaţie nici cu performanţele ridicare. aceasta conduce la o considerabilă cantitate de muncă de cercetare. • este economicoasă. Chiar şi teoriile nepotrivite pot fi valoroase dacă conduc la cercetări atente. pentru a ajunge la un set de concluzii întemeiate. făcând o analiză atentă a informaţiilor. adică ipotezele ei pot fi testate (şi în laborator) şi pot fi dovedite. Fiecare domeniu are asemenea teorii puternice: Skinner în învăţare. care au lărgit considerabil înţelegerea mecanismelor de funcţionare a creierului.• încorporează într-un cadru logic şi consistent toate (sau foarte multe) dintre faptele şi observaţiilor existente (are mare putere de cuprindere). 5 . cu o primă mare confirmare prin descoperirea de către Broca a centrului vorbirii. în consecinţă. Un studiu ştiinţific. Piaget în psihologia dezvoltării. a dus la apariţia teoriei localizării funcţiilor cerebrale. teorii mai bune. ce sugerează regularităţi rezultate din ritmurile biologice (fizic. nici cu eşecurile în anumite activităţi. colectează informaţii de la un set de subiecţi. ce permitea localizarea „facultăţiilor mintale”. modificări care generează alte şi alte cercetări. potenţial. Astfel. De multe ori cercetătorii îşi reiau studiile pentru a verifica dacă. de exemplu. care se referă la fenomene importante. ceea ce nu a împiedicat totuşi industria electronică să vândă o mare cantitate de programe şi soft legate de bioritmuri. pentru ca aceasta să genereze teoria localizării largi sau teoriile echipotenţiale privind cortexul cerebral. că sunt false. Se creează astfel un mecanism circular prin care cunoaşterea ştiinţifică se îmbogăţeşte ca volum şi acurateţe. încât pare să se potrivească tuturor faptelor şi deci nu poate fi falsificată. • este testabilă şi falsifiabilă.

sunt investigate cu grijă. în mod tipic folosind atât ancheta. deoarece se pleacă doar de la o persoană. Cele mai obişnuit folosite ca metode nonexperimentale sunt studiile de caz. Interrelaţia dintre teorie şi cercetare. 1. Investigând un număr mare de persoane 6 . micul Hans. concluziile trebuind verificate atent pe multe alte cazuri. Pornind de la un singur caz. Studiul (survey) este un procedeu de a evalua sau prezice vederile. emoţii.3. Asemenea metode sunt adesea folosite pentru a îndeplini scopurile descripţiei şi predicţiei. conduita şi originile sale.1. detaliat.Generarea de ipoteze Construcţia teoriei şi modificarea ei Testarea ei în laborator Figura 1. în timp ce Jean Piaget a construit teoria sa despre geneza structurilor inteligenţei pronind de la studiul propriilor săi copii. Dar. reacţiile ori părerile unui număr mare de oameni în legătură cu o problemă limitată. Este o metodă ce probează adâncimea efortului individual în încercarea de a înţelege mai bine comportamentul. această bază nu este niciodată suficient de fermă. interese. ale cărei gânduri. Studiul de caz este o analiză în profunzime a comportamentului unei singure persoane. Cercetătorul creează o listă de întrebări şi o prezintă într-o formă standardizată fiecărui participant. Studiul de caz este foarte util pentru că dă psihologului clarificări despre un caz individual. studiul şi observaţia naturalistă. cât şi chestionarul. prin cercetări ulterioare. atitudini. căci ne permit să examinăm cu atenţie şi să descriem cu precizie o multitudine de comportamente. Freud a formulat ipotezele sale despre dezordinea psihică numită fobie. De aceea ele ne procură o bază pentru a face predicţii cu privire la relaţiile cauză-efect. Metode descriptive şi corelaţionale Demersurile care sunt descriptive sau corelaţionale pot fi considerate amândouă ca nonexperimentale (o metodă este nonexperimentală când comportamentul este observat şi măsurat fără a fi controlat sau manipulat). care poate servi ca bază pentru comportament la modul general.

Roosevelt) din simplul motiv că cei care aveau telefon tindeau să fie mai curând republicani decât democraţi.D. Şi totuşi. Dar dacă eşantionul ales nu este reprezentativ. arătând că rata suicidului. să dezvoltăm un studiu de tip cauzăefect. atitudinile. Un alt cercetător (Freeman. ne poate oferi o importantă cantitate de informaţii despre vederile. a indicat succesul unui candidat la preşedenţie. una din creatoarele psihologiei transculturale. pentru a construi acolo un studiu experimental. Avantajul este aprecierea comportamentului în cadrul lui natural. Expectaţiile de vot din anchetele sociologice. scopul este de a generaliza prin extrapolarea rezultatelor la întreaga populaţie. apărută în 1928. Asemenea observaţii se pot face şi în laborator. putând avea o mare extensie în studierea animalelor sau a copiilor.dintr-o populaţie foarte largă. atunci când este elaborată şi condusă cu grijă. mijlocul sau perioada târzie a căsniciei. cancerul de plămâni şi bolile coronariene. Caming of age in Samoa că adolescenţii acestei insule nu aveau competitivitatea şi violenţa cu care această vârstă se asociază în cultura americană. Variabilă este orice însuşire ce poate lua mai multe valori diferite. ceea ce ne permite ca. comportamentul violent şi competitiv au un nivel ridicat şi în aceste insule. dezavantajul fiind dificultatea de a fi total obiectiv sau neimplicat. în condiţii de laborator. după care anumite evenimente o pot modifica radical. pe politicieni să-şi dezvolte campaniile electorale şi pe comercianţi să-şi lanseze anumite produse. ştim că există o relaţie între fumat. De exemplu. arăta în cartea sa. pentru că nu am făcut nimic pentru a controla sau manipula vreo variabilă. 7 . preferinţele unui număr mare de oameni. fără a le modifica sau intefera cu ele. O altă limitare a metodei provine din faptul că ea este indicativă pentru opinia publică într-un anumit moment. opiniile. Această metodă. Studiind adolescenţii din insula Samoa din Mările Sudului. ceea ce îi ajută pe psihologi să construiască ipoteze. sau dacă cei chestionaţi dau mai degrabă răspunsurile aşteptate decât cele reale. care nu a fost cel real (F. Observaţia naturalistă este cea în care psihologul observă comportamentele care apar. dar şi în cadrul natural. riscul de eroare devine foarte mare. dar nimic despre cauza care a produs-o. cum ar fi de pildă satisfacţia maritală. Margaret Mead. metoda ne indică unde să căutăm o relaţie între elemente. 7 sau 9 trepte şi pusă în legătură cu similaritatea de vârstă a membrilor cuplului sau cu începutul. expunând sistematic animale la fumul de ţigară şi descoperind astfel o relaţie cauzală. părerea despre abandonarea pedepsei cu moartea sau legalizarea avorturilor sunt câteva exemple de utilizare a metodei. Un sondaj telefonic de opinie ca cel făcut în 1936 în America (după 1990 şi în România). Printr-un astfel de procedeu corelaţional aflăm câte ceva despre relaţie. ce poate fi evaluată pe o scală cu 5. Design-ul corelaţional este necesar când vrem să depăşim simpla descripţie şi să determinăm relaţia dintre două variabile care ne interesează. în care să evidenţiem modificările variabilelor dependente în funcţie de cele independente. 1983) a adus o altă lumină asupra problemei.

cercetătorul variază sistematic condiţiile pentru a înregistra efectele lor asupra comportamentului. Cvasi-experimentul este acela în care psihologul studiază variabile independente pe care el nu le poate controla sau manipula.1. Variabilele pe care la poate lua în consideraţie. Metoda experimentală. se cheamă variabile dependente (se numesc aşa pentru că depind de nivelul schimbării variabilelor independente).dar opţiunea lor pentru acest sport le aparţine în întregime. Experimentul ridică şi probleme de eşantionare (eşantion reprezentativ sau aleator. Deşi nu putem găsi în acest tip de studii o puternică relaţie cauză-efect (ca atunci când avem variabile independete). cum ar fi anxietatea. simplu sau stratificat) care constituie capitole importante ale cercetării şi statisticii. dar nu noi manipulăm apartenenţa la gen.4. etnie. gândirea. nivel cultural. Ambele grupuri sunt măsurate iniţial şi după experiment. motivaţia. putem totuşi avea un nivel de încredere ridicat în rezultatele noastre şi în cazul cvasi-experimentului. schimba sau manipula cercetătorul se cheamă variabile independente. include un grup experimental (pe care se desfăşoară întreaga procedură) şi un grup de control. Asemenea variabile independente se numesc variabile naturale. o cercetare care implică manipularea uneia sau mai multor variabile. Metoda experimentală Coloana vertebrală a cercetării psihologice este experimentul. ca elemente interne de legătură între celelalte două tipuri. probleme pe care le vom detalia la vremea potrivită. vârstă. căci se bazează pe condiţii preexistente: putem studia diferenţele masculinfeminin. pentru a face comparaţii statistice. iar măsurile ce vor fi culese sunt diferite valori cum ar fi presiunea arterială. iar cele măsurate pentru a vedea cum se schimbă prin manipularea experimentală. ce va fi detaliată ulterior.). CONCLUZII ŞTIINŢIFICE RELAŢII CAUZĂ-EFECT Manipulăm sistematic variabilele independente şi măsurăm efectul lor asupra variabilelor dependente CORELAŢIE Observăm gradul de relaţie dintre variabile DESCRIERE Descriem mai ales ceea ce vedem 8 . etc. sau grup martor. Condiţiile care se pot schimba în experiment se numesc variabile şi ele pot fi elemente prin care diferă subiecţii (sex. depresia. Un al treilea tip de variabile sunt cele explicative. În experiment. Putem studia efectul experienţei şi antrenamentul asupra nivelului de anxietate la un grup de paraşutişti. pulsul etc. ceea ce conduce la descoperirea de relaţii tip cauză-efect.

37). 37). dar şi pe Binet.3. Smith. apelând la o prealabolă exprimare a lor în termeni cantitativi.6. ci şi-au propus să şi le explice.5. precursor al metodei psihometrice. creatorul psihometriei. ideal ultim al ştiinţei (vezi figura 2). ea fiind prezentă ca tamă de meditaţie filozofică în Republica lui Platon. 1998. Cattell şi alţii.D. Nivelurile înţelegerii ştiiţifice (după B. cu a sa Scară metrică a inteligenţei. Vernon. p. Smith. începând cu o cunoaştere iniţială a problemei aşa cum se află ea în câmpul ştiinţific şi terminând cu publicarea unui articol într-o revistă de specialitate (vezi diagrama de la figura 3). p. Problema determinării diferenţelor individuale l-a preocupat foarte mult pe Galton. Thurstone. 1998.D. apoi pe Spearman. 1. Diversitatea umană şi problematica cercetării Variabilitatea umană este un fapt atestat de foarte multă vreme.Figura 1. Cunoaşterea prealabilă a ariei de studiat Dezvolţi o idee iniţială Treci în revistă studiile relevante despre problemă Cunoaştere detaliată a teoriei testate Faci design-ul studiului Desprinzi ipoteze din teorie Determini populaţia şi alegi eşantionul reprezentativ Scrii articolul de jurnal descriind studiul rezultatele Expui fiecare participant experiment Desfăşori studiul actual Desprinzi concluziile la care ai ajuns Faci analiza statistică a datelor obţinute Figura 1. 1. Conducerea unei cercetări ştiinţifice (după B. pentru ca în final să conducă adevărate experimente. după care încearcă să stabilească nivelul relaţiei dintre variabile (corelaţia). Omul de ştiinţă contemporan. Conducerea unei cercetări ştiinţifice Ştiinţa începe de obicei cu descrierea. Guilford.Fiecare studiu ştiinţific implică un număr de etape sau paşi. nu s-au mulţumit să constate aceste diferenţe interindividuale. 9 . pentru a ajunge la o înţelegere de tip cauză-efect. psihologii cu precădere. Burt.2.

de sex. dar nu se poate stabili cu exactitate dacă aceste diferenţe au o fundamentare biologică sau una socială. interesele şi valorile unei persoane. atitudini faţă de sănătate. de apartenenţă la o etnie. dau o bază de informaţie mult mai solidă. la alcoolism. de a se autorealiza. oportunităţi educaţionale mai mari. psihologia dezvoltării sau psihologia transculturală. variabilitatea fiind specifică naturii vii şi nevii. psihologia copilului şi a vârstelor. standardele morale. etnice şi culturale apar în ce priveşte agresivitatea. Având o mulţime de elemente diferenţiatoare. psihologii încercând să studieze diversitatea în sine: diferenţele de vârstă. care arată împrăştierea valorilor observate în jurul unor valori centrale. Veniturile mai mari sunt asociate cu o nutriţie mai bogată. venitul. etnii. la optimizarea potenţialului fiecărei persoane. fiinţa umană devine abordabilă cu instrumentele matematice. Nivelul socioeconomic are un impact substanţial. Dacă în prima jumătate a secolului diversitatea a fost rareori luată în considerare. atitudinea copiilor faţă de familie sau faţă de bătrâni.Fiecărui individ (uman sau animal) îi este specific un grup de însuşiri caracteristice. Etnicitatea marchează arii ca religia. Expresia statistica a variabilităţii este variaţa sau dispersia. viteza de reacţie şi empanul memoriei de scurtă durată descresc. 10 . de exemplu. Diferenţele de gen sunt şi în aptitudinea pentru matematică (mai tipic masculină) faţă de aptitudinile verbale (mai tipic feminine). culturi. Vârsta este unul din cei mai diferenţiatori factori. Părinţii asiatici. de cultură. religie. fie de mediu sau de educaţie. religios). în timp ce femeile tind mai frecvent spre depresii. rasă se combină într-o manieră infinită. junătăţi de an (bateria WISC chiar din 4 în 4 luni). valori religioase. ceea ce face ca generalizările reieşite din studii să fie adesea riscante. la reducerea discriminării. pentru că variabilitatea face posibilă cuantificarea. Diferenţe sistematice între grupuri rasiale. pattern-urile de limbaj. în timp ce la vârstele mai înaintate discriminarea vizuală. Pentru psihologie. mai puţin cea investigată. o mai mare motivaţie de a munci. nivel mai mare al inteligenţei. creând pe cât se poate loturi omogene în toate privinţele. auditivă. o cultură influenţează mai strâns contextul social în care o persoană creşte (etica muncii. combinate într-o „ecuaţie personală”. ajutându-ne să prezicem mai bine comportamentele. etnic. majoritatea testelor de inteligenţă dând standarde separate pe ani. Variabilitatea se extinde de la om la grupurile şi macrogrupurile sociale (familial. generate fie de ereditate. bărbaţii se pare că sunt mai predispuşi la violenţă. Astfel. indiferent de grupul de apartenenţă. această diversitate care rezultă din enorma variabilitate umană a fost unul dintre motivele cristalizării ei mai lente ca ştiinţă. măsurarea. nivelul educaţional. Cercetările care studiază diferenţele dintre grupuri. dau o mai mare importanţă educaţiei şcolare decât negrii sau hispanicii americani. învăţătură sau artă). dar şi a apariţiei de ramuri specifice cum ar fi psihologia diferenţială. cercetarea ştiinţifică trebuind să ţină seama de aceste diferenţe. de nivel socio-economic. Şi poate că aceasta va contribui în noul mileniu la mai buna înţelegere dintre grupuri. căci afectează o gamă largă de variabile. ea a crescut progresiv ca importanţă. cultural.

Doron. Introducere în psihologie. Smith. (1999). Bucureşti: Editura Humanitas. Cauze şi legi Francis Bacon afirma că a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze. Cercetarea şi teoria şiinţifică au un raport de circularitate.D. Analizaţi contribuţia psihologiei simţului comun la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. urmărind diagrama din curs. A Lifespan Approach. Detaliaţi într-un mic eseu etapele unei cercetări ştiinţifice în psihopedagogie. Analizaţi evoluţia stadiilor acestor raporturi. I. Metodologie psihologică şi analiza datelor. de la cunoaşterea prealabilă la articolul ştiinţific final. importanţa şi specificul metodei experimentale în psihologie. Richelle. 2. Psychology. Dicţionar de psihologie.. Parot. ClujNapoca: Editura Sincron.1. Dworetzky. 4. Radu. 5. Bibliografie 1. Mc Graw Hill: International Edition. F. 7. 6. (1989). R. Science and Undestanding. cauză materială (marmura din care sculptorul făureşte o statuie). 11 . N. exemplificând cu indicarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei metode. 2. Bucureşti: Editura All. Paul. M. CAPITOLUL 2 CAUZĂ.. EXPLICAŢIE ŞI ÎNŢELEGERE ÎN PSIHOLOGIE 2. 9. Evaluaţi rolul metodelor descriptive şi corelaţionale în psihologie. dar noţiunea de cauză este departe de a fi clară. Los Angeles. D. J. Evaluaţi scopurile cercetării şiinţifice în psihologie şi pedagogie.P. Istoric şi metode. San Francisco: West Publishing Company. Managementul resurselor umane. F. Măsurarea performanţelor profesionale. Analizaţi similitudinile şi diferenţele dintre limbajul profan şi cel savant sau ştiinţific. 3. Human Development. Bucureşti: Editura Humanitas. 4. New York. (1995). Aristotel distingea patru tipuri de cauze: 1.Autoevaluare 1. 6. 5. (coord. Definiţi caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice şi modul cum răspunde psihologia acestor deziderate. zise exacte. B. (1994). 3. St. H. Pitariu. (1998).. Chiar şi în ştiinţele materiei. LEGE. cauză formală (statuia va lua forma lui Heracle). Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre importanţa diversităţii umane în cercetarea ştiinţifică psihologică sau pedagogică. Parot. 2. Davis.J. Indicaţi rolul. 8.) (1993).

noţiunea de cauză capătă un sens pozitiv şi tehnic. în ceea ce priveşte cauzalitatea conduitelor. Demersul ştiinţific îşi propune evidenţierea relaţiilor de cauzalitate. noţiune fundamentală pentru înţelegerea logicii viului. confuză şi suspectă de antropomorfism” (Vérgez şi Huisman. suprapuneri de lanţuri cauzale. având deci propriile ei probleme de cauzalitate: • multe acţiuni ale oamenilor şi animalelor sunt teleologice. cauză eficientă (loviturile de daltă prin care sculptorul fasonează marmura). dintre factorii externi (mediul înconjurător. în cauzalitatea comportamentelor. 1990. la cauzalitatea multiplă. stabilind raporturi necesare între fenomene. dar şi trebuinţele. 172). p. • ideea dacă conduitele umane decurg mai degrabă din libertatea subiectului sau din cauze obiectivabile perpetuează în psihologie o dispută a cărei miză e chiar existenţa ei ca ştiinţă. specifică ştiinţelor socio-umane. Ea face posibilă previzia într-un anumit domeniu şi prin extensie asupra întreg universului. legile ei fiind mai degrabă stohastice. În vocabularul ştiinţific legea desemnează raporturi necesare.3. probabilist. În cadrul unei relaţii legice. Legea are o şi mai mare importanţă practică. pentru că legea leagă. lasă un spaţiu larg voinţei şi intenţionalităţii individuale. cauză finală (scopul muncii este proiectul statuii terminate). ca şi rolul factorilor biologici. cauza indică şi ideea de responsabilitate. apar ca fiind orientate spre un scop care le finalizează. Şi legea. La nivel uman. Psihologia şi-a dezvoltat o cauzalitate bazată pe determinismul multiplu. ea putând îmbrăca forma unei propoziţii declarative sau. probabilistice sau statistice. Deoarece la nivelul psihicului uman şi al comportamentului obiectivabil faptele se produc ca urmare a numeroase medieri sau intersectări. cauza fiind fenomenul asupra căruia acţionăm pentru a obţine un efect. 4. în care mai multe cauze intră în acţiune cu ponderi diferite la realizarea unui efect. Neputând decela acţiunea fiecărei cauze în parte. mai exact. cea probabilistă. predispoziţiile). educaţia) şi factorii interni (înnăscuţi. ca şi cauza. sociali şi culturali. ideea de cauză este complexă. stabile. legea este răspunsul la întrebarea cum ?. ceea ce întemeiază concepţiile care. căci cel ce este pus în cauză este acuzat: “noţiune juridică sau noţiune psihologică cu mult înainte de a fi un concept ştiinţific. În timp ce cauza răspunde la întrebarea de ce ?. dar aceasta a evoluat în cursul istoriei ştiinţei de la cauzalitatea simplă. • o dezbatere străbate întreagă psihologie cu privire la raportul. deoarece pe ea se sprijină previziunea. esenţiale. generale şi obiective între fenomenele studiate. obiectivitatea şi predicţia sunt relative. motivele. are conotaţii juridice şi etice. forma unei ecuaţii matematice. la nivelul 12 . apare un alt tip de cauzalitate. conform căreia fiecărei cauze îi corespunde un efect şi fiecare efect are o cauză (determinismul liniar). La aceasta cibernetica a introdus noţiunea de feedback prin care efectul produs retroacţionează asupra cauzei sale. prin care este posibilă previziunea. dar şi pe ideea de feedback. repetabile.

Dacă în ştiinţele exacte. realizează o uriaşă economie de gândire. chiar dacă ar exista. fiind inexacte. ci faptul că el este multiplu mediat. ori aceasta este subminată de ceea ce el numea „efectul Oedip”: predicţia socială sau individuală intră în retroacţiune cu obiectul prezis. exprimabil prin tendinţe centrale (medie. legile ştiinţifice fac natura din ce în ce mai inteligibilă (dar niciodată în totalitate. de aceea legile psihologiei au un caracter pronunţat statistic. p. ultima condiţie este fundamentală. Pentru domeniul psihologiei a existat o îndelungă tradiţie de contestare a capacităţii ei de a avea legi. obiectul cunoaşterii fiind inepuizabil). aleatorie. predicţia trece pe primul plan. deci predicţia cercetătorului poate interveni cu ponderi importante în producerea fenomenului prezis. • domeniul psihologiei ar fi singurul din univers. ceea ce nu denotă că psihicul uman ar fi haotic sau absurd. în care o cauză produce cu o anumită probabilitate un anumit efect. ci doar le constată. nu sunt pure sau specifice. predicţie în limite de încredere determinate. predicţia şi verificarea. corelaţie. Aceasta face ca legile să 13 . • problema dificultăţii. ireductibil la număr. Contagiunea informaţională prin intercomunicarea umană face ca subiecţii umani să anticipeze ce se aşteaptă de la ei. „Incontestabil sistemul psihic reprezintă entitatea cu caracterul probabilistic cel mai pronunţat”. abatere standard). 69). pp. la nivel socio-uman. după Wallon. fie a fizicii sau a altor ştiinţe înrudite. ca în fizică). cuantifica şi exprima numeric. sau la faptul că ele sunt cvasi-legi ale unei ştiinţe inexacte Zlate aduce câteva argumente pertinente (1996. influenţându-l. De aici ideea că legile psihologiei sunt inexacte. Evaluând aceste obiecţii relative la lipsa legilor din psihologie. 139-143): • Legile psihologiei sunt legi probabiliste. • inteligenţa artificială este capabilă să proceseze informaţia şi să ajungă la rezultate perfect echivalente cu mintea umană. tot mai multe fenomene în ecuaţii matematice şi. p. de unde dificultatea de a surprinde oriunde şi oricând repetabilitatea. din ciclul celor trei condiţii fundamentale fixate de Popper: explicaţia. Aceeaşi cauză poate produce efecte diferite la indivizi diferiţi şi. remarca Mihai Golu (1972. 138). constanţa şi stabilitatea lor. cum este de fapt şi ştiinţa în care au apărut: având o valabilitate restrânsă (nu sunt valabile oriunde şi oricând. Deşi nu furnizează şi secretul legăturilor surprinse. pe care le-ar putea modela şi o maşină. condensând mase mari de fapte. reciproc. condiţionărilor şi al determinărilor obiective. 1996. înseamnă imposibilitatea de a avea legi. din variate motive: • studiind individualul.ştiinţelor materiei. ele sunt cvasi-legi (Zlate. sau chiar a imposibilităţii previziunii comportamentului uman din legile lui de organizare şi funcţionare. acelaşi efect poate avea cauze foarte diferite. ori a nu putea măsura. statistice. Fenomenele psihice nu sunt în afara legicului. de unde ideea lipsei de specificitate a proceselor psihice. purtând amprenta fie a fiziologiei. ea nu ar putea accede la legi universale. este unul din argumentele cel mai des invocate. pentru că se înscriu în câmpul dependenţelor. doar că producerea lor este nelineară. • legile psihologiei.

modificând-o). Despre aceste două tipuri de cauze vorbeşte Richelle (1995. 2. Acuzaţia că legile psihologiei sunt impure nu este valabilă pentru că psihicul însuşi se află la capătul unei lungi evoluţii care integrează fizicul. . de la psihic la biochimic). Dacă Pradines a evidenţiat trei tipuri de legi în psihologie (de funcţionare. Stabilind relaţii spaţio-temporale.cauzalitatea multiplă (mai multe cauze care interacţionează la obţinerea unui efect). pp. ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total” (Zlate. Descriere. de ordine sau succesiune a fenomenelor. clasificare şi sistematizare.nu se verifice prin fiecare membru al grupului. 144). chimicul şi biologicul. descrierea este mai mult cantitativă şi mai puţin explicativă. de la periferie spre central). Legile teleologice sau finaliste (pe care le-am mai evocat) nu sunt legate de caracterul intenţional. de aceea ea începe prin a fi realistă. interferenţa legilor creând condiţia ca una să fie facilitoare sau perturbatoare pentru alta. 1996. adică formularea lor în termeni observaţionali şi acţionali. legile nivelului de aspiraţie formulate de Lewin. cum am mai arătat. în principiu infinită. aici intervenind: . „Acţionând concomitent. Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor. asociindu-le cu ceea ce psihologia cognitivă numeşte organizarea bottomup sau top-down (de jos în sus sau de sus în jos). orientat spre scop al conduitei umane. Fundamentul la acest nivel este stabilirea criteriilor în funcţie de care faptele vor fi abordate.cauzalitatea inferioară (de la fizico-chimic spre psihic. Aşa că multe dintre legile psihologiei au „reziduuri” ale acestor niveluri. în funcţie de care se face categorisirea fenomenelor după unul sau mai multe criterii cu neglijarea celorlalte aspecte. întretăindu-se unele cu altele. 145). cele ale autoactualizării propusă de Maslow sunt doar câteva. triate.1.2. explicaţie. „Categorisirea nu conservă decât relaţiile de echivalenţㆺi de diferenţă dintre fenomene” (Zlate. de compoziţie sau organizare şi de dezvoltare). Piaget şi Vîgotski au evidenţiat legile psihogenetice. Selecţia de proprietăţi şi de părţi ale obiectelor sau fenomenelor considerate. . op. clasificate. 182-183). ca şi în alte ştiinţe. el fiind expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte niveluri existenţiale. . fundamental fiind la acest nivel stabilirea clară a acestor categorii sau 14 .. bazată pe fapte. este constrânsă totuşi să cearnă elemntele pertinente sau relevante. pe care abia apoi le condensează în cunoştinţe prin inventariere. p. Descrierea în psihologie În psihologie. descrierea răspunde la întrebarea ce este?. • Cauzalitatea psihologică nu este simplă şi lineară.cauzalitatea retroactivă (efectul interferează prin feedback cu cauza.cauzalitatea superioară (de la fenomenele superioare spre cele inferioare. ci pe majoritatea membrilor săi. previziune şi înţelegere 2. deşi există şi legi specifice: legea optimului motivaţional a lui Yerkes şi Dodson.2. p. cit.

paralelă cu opoziţia teorie / fapte empirice este artificială. adăugând sau eliminând din variabile pentru a surprinde cât mai bine conexiunea lor în lanţul cauzal. Specificul explicaţiei din discursul ştiinţific este întoarcerea permanentă de la planul teoretic la real prin proceduri de verificare ce combină reguli logice şi practici empirice. se face trecerea de la descriere la observarea mediată de fapte ale realului până atunci nesesizate. Uneori hazardul este intersecţia a două serii cauzale independente. de fenomenele pe care le pune în mişcare sau de care se leagă.criterii. modelarea structurală etc. mai pure.) care reduc masa mare de date la câteva elemente fundamentale. Deoarece explicaţia face apel la cauzalitate. ea încercând să surprindă dinamica şi interacţiunea comportamentelor prin legi cauzale. stabilim limitele sistemului. problema care se pune nefiind eliminarea lui completă (fapt imposibil). organizarea internă a fenomenelor. alţii. de aceea este necesar fie să le măsurăm. aşa cum arată Zlate (op. ce nu poate fi determinat de nici o minte omenească. regresia. 1999. De la argumentarea didactică la formalizarea într-un model matematic.2. p. Răspunzând la întrebarea de ce? explicaţia se leagă strâns de noţiunile de cauză si de determinism. descripţia cantitativă se simplifică. atribuit întâmplării (deci fără o cauză evidenţiabilă). Prin aceasta. Un fenomen fortuit nu este lipsit de cauze determinante . analiza factorială. căci o descriere teoretică nu poate renunţa niciodată la faptele rezultate din observaţiile empirice care se înscriu explicit sau implicit într-un cadru teoretic. relevând proximităţile sau similitudinile dintre date. mai ales că în psihologie este grevat de dificultăţi specifice.cit. A explica înseamnă a ne da seama de cauzele unui fenomen. analiza de clusteri. făcând să apară structura de bază. dar acestea sunt prea numeroase şi prea complexe pentru a îngădui previziune. Descrierile cantitative se bazează pe faptul că există diferenţe între fenomene în ce priveşte caracteristica studiată. fie să le stabilim frecvenţa de apariţie prin numărare. p. necontrolaţi. Psihologia şi-a dezvoltat procedee statistice foarte avansate de analiză a datelor (analiza de varianţă şi de covarianţă. Opoziţia descriere / explicaţie. psihologia nu poate face abstracţie de noţiunea de hazard.2. de condiţiile în care el apare. în psihologie vom întâlni tot atâtea tipuri de explicaţie câte tipuri de cauze există (biologică. 2. Chiar şi în cercetarea de laborator cea mai riguroasă ţinem sub control doar un anumit număr de factori. Explicaţia semnifică „înlocuirea unui discurs mai puţin inteligibil cu unul mai inteligibil” (Richelle. 15 .. intervenind inevitabil într-o oarecare proporţie în experiment. care este un fapt imprevizibil. Foarte important este să stabilim cu rigurozitate variabilele ce caracterizează indivizii studiaţi. Alegerea sistemului explicativ estre foarte importantă căci prin aceasta. de aceea este foarte greu de pus în evidenţă. 146) alegem variabilele studiate. Explicaţia Este elementul central al demersului ştiinţific. Faptul psihic fiind multideterminat. ci aceea de a circumscrie aleatoriul şi a creşte valabilitatea concluziilor prin modul cum construim eşantioanele (randomizare).301).

transversală. De aceea se poate vorbi de niveluri ale explicaţiei în psihologie. socială. spre anticiparea faptelor noi ce pot apărea prin prisma legilor cunoscute. ca în metoda clinică. diferenţa fiind că explicaţia poartă spre trecut (face inteligibile faptele deja înregistrate). ce are în vedere explicaţia la un moment dat. necristalizat încă într-o teorie. din regularităţile observate empiric. psihologică. Previziunea Este o condiţie importană a ştiinţei şi înseamnă capacitatea ei de a prevedea. evoluţiile economice şi ecologice la scară planetară.3. atunci când explicaţia se fundamentează pe o teorie. Înţelegerea şi interpretarea Karl Jaspers insista mult asupra distincţiei dintre explicaţie şi înţelegere (comprehensiune). figuri.2. anticiparea intenţiei de vot a electoratului. De aceea s-au dezvoltat tehnici sau ştiinţe ale previziunii (viitorologia sau futurologia). 2. în timp ce unele previziuni nu se bazează pe teorii explicative. Această distincţie dintre abordarea generalului şi a particularului trimite la una mai veche. ci pe simple deducţii. deci are o certă valoare practică. Psihologia poate integra factori cu cauzalitate diversă şi abordări metodologice de o mare diversitate pentru a ajunge la explicaţii hipercomplexe. pe care diferitele şcoli (psihanalitice.. aceea dintre explicaţie şi înţelegere.4. ci şi simbolic. scheme etc. într-o anumită fază a travaliului ştiinţific. sau forma de discurs închegat. ceea ce atestă un mai mare grad de formalizare matematică. previziunea implică un grad mai mic sau mai mare de incertitudine.genetică. Importanţa previziunii este că fundamentează acţiunea prin faptul că furnizează elementele deciziei. fizicalist. formulată de Dilthey. scris sau verbal. Studiul pieţei (marketingul). cu şansa de a se dovedi valabile pe termen lung. ceea ce ar fundamenta diferenţa dintre 16 . Cunoaşterea legii este deci o condiţie necesară previziunii. 2. prima punând în evidenţă legile generale cărora li se supun conduitele umane. secundele individului particular. care într-o primă fază stabilesc legile ce reglementează fenomenul investigat. după care dau valori parametrilor pentru a surprinde efectele în orizontul de timp previzionat. Uneori teorii explicative extrem de vaste (psihanaliza sau darwinismul) nu pot face previziuni. Şi explicaţia şi previziunea se bazează pe acelaşi tip de logică deductivă. psihometrică etc. longitudinală. Comprehensiunea ar presupune alte metode şi mijloace. aşa cum au fost puse ele în evidenţă de Clubul de la Roma sau de Alvin Tofler în Şocul viitorului sunt exemple care atestă importanţa deosebită a previziunii.). anticipa modul de desfăşurare a unui fenomen sau comportament plecând de la legile generale care îl guvernează. pentru că în ştiinţele socio-umane. ecuaţii algebrice.2. comparativă. care ia uneori forma de demers (Reuchlin). neexistând determinism în sens strict. ecologică) sau câte tipuri de abordare a realităţii psihice pot fi evidenţiabile (ontogenetică. fenomenologice sau umaniste) şi le precizează. în timp ce previziunea priveşte înainte. pentru că el poate înclude simboluri matematice. Acest discurs savant este nu numai verbal. dar nu şi suficientă.

. molecular al psihismului uman. • înţelegerea bazată pe descriere (unde datele fenomenului au un anumit grad de articulare şi coerenţă interioară). gândire sau creativitate). explicaţie. în care faptul necunoscut este raportat la un cadru de referinţă elaborat teoretic. • nivelul explicaţiei. Explicaţia favorizează înţelegerea. Superioritatea şi necesitatea explicaţiei în psihologie derivă din aceea că ea pune în lumină. intuiţie. explicaţia pătrunzând şi în ştiinţele umane” (Zlate.3. Evoluţia ştiinţelor cognitive. • teorii de rang mediu (ca teoria disonanţei cognitive a lui Festinger sau teoriile despre percepţie. teoriile 17 . deoarece decantează şi reţine doar esenţialul din obiectele şi fenomenele studiate.cit. este elocvent. previziunea. dar şi după aria fenomenelor circumscrise. Sensul evoluţiei istorice a teoriilor psihologice este de la general spre particular. ceea ce permite. care descriu şi explică un domeniu al cunoaşterii. 2. existenţa legilor. În sens restrâns. Specificul teoriei psihologice Toate demersurile aduse în discuţie (descriere. afective şi cognitive ale cercetătorului). teoria tricromatică asupra vederii a lui Helmoltz sau teoria uitării a lui Ebbinghaus etc. care este. ceea ce dă o forţă sporită cunoaşterii. • teorii de nivel elementar (teoria periferică a emoţiilor a lui James şi Lange. de aceea vom întâlni: • teorii generale (teoria genezei inteligenţei a lui Piaget.ştiinţele naturii şi cele socio-umane. Dacă la nivelul înţelegerii implicite legea are o valoare mai degrabă practică. „Evoluţia ştiinţelor a slăbit însă această opoziţie dintre explicaţie şi înţelegere. acestea din urmă fiind bazate pe comprehensiune. p. prin care formalizează şi modelează unităţi mici de comportamente sau competenţe umane. dar şi explicative care adâncesc înţelegerea şi cunoaşterea ştiinţifică a realităţii. demonstrează unitatea şi interdependenţa domeniilor amintite. Teoriile psihologice diferă după gradul lor de abstractizare şi generalizare. la nivelul cel mai înalt. centrată pe nivelul miniatural. previziune şi înţelegere) ţintesc spre elaborarea şi validarea unei teorii psihologice. Psihologia comprehensivă şi fenomenologică se bazează şi se rezumă exclusiv la înţelegere. cum am mai arătat. de la nivel macro la nivel micro. cum am mai arătat. de la molar spre molecular. teoria este un ansamblu de ipoteze. singura metodă capabilă să confere sens şi inteligibiltate conduitei umane. Faptul că în evoluţia unei ştiinţe există etape descriptive. Mai recent. pe care le transferă apoi inteligenţei artificiale. op. a relaţiilor stabile şi invariabile dintre fenomene. la nivelul înţelegerii explicative ea capătă cu adevărat valoare teoretică. punctul de plecare şi de sosire al cercetării dintr-un domeniu. teoria psihanalitică a lui Freud sau teoria câmpului a lui Levin). 152). deşi nivelurile acesteia sunt foarte variate: • înţelegerea implicită (raportarea globală la schemele perceptive.). legi şi concepte organizate coerent. care îşi are propriul specific rezultat din rezonanţa psihologică (ce face posibilă empatia) şi intenţionalitatea (care permite sesizarea sensului sau a semnificaţiilor conduitei individuale sau colective).

primele fiind considerate teorii reale. 5. cele din urmă metateorii. 4. 1.. 2.D. Curs de filozofie. 6. 8. mediu şi elementar întâlnite în psihologie şi pedagogie (altele decât cele din curs). 4. Vérgez. Dicu. Golu. B. A. Bucureşti: Editura Humanitas. Science and Understanding. comprehensiune) în fundamentarea metodei fenomenologice şi a psihologiei umaniste. Bucureşti: Editura Humanitas. indicând rolul subiectivităţii (empatie. U. 2. Evidenţiaţi specificul legilor ce guvernează psihicul uman. Dicţionar de psihologie.psihologice cunosc o deplasare de pe domeniul faptelor pe explicarea naturii însăşi a teoriilor. (1997). M.. Boston. Faceţi o analiză comparativă între cauzele ce apreciază în ştiinţele materiei (fizică. Richelle M. Autoevaluare 1. 18 . (1995). Bucureşti: Editura Humanitas. Introducere în psihologie. Parot F. 6. 7. Daţi exemple de teorii de ordin general. chimie.. biologie) şi ştiinţele socioumane. 3.: McGraw Hill. (2000). Arătaţi specificul şi importanţa nivelului descriptiv în elaborarea unei teorii din domeniul psihologiei şi al pedagogiei. Stabiliţi legătura dintre descrierile cantitative şi nivelurile explicaţiei în psihologie şi pedagogie. Psychology. (coord. Istoric şi metode. Şchiopu. F. Iaşi: Editura Polirom.). 7. 3.. Introducere în psihologie. (1972). Analizaţi comparativ explicaţia şi înţelegerea în psihologie. Huisman D. R. Smith. 5. Dicţionar enciclopedic de psihologie. A. (1990). intuiţie. Massachusetts etc. Zlate. (1998). (1999). Bucureşti: Editura Ştiinţifică. M. Corelaţi cauzaliatea din domeniul ştiinţelor socioumane cu nivelurile explicaţiei ştiinţifice corespunzătoare. Bibliografie Doron. Bucureşti: Editura Babel. indicând specificul său în psihologie şi pedagogie. Parot.. Introducere în psihologie. Definiţi conceptul de previziune ştiinţifică.

apoi capacitatea însuşirii limbajului comunicaţional-valoric ce face posibil dialogul intercultural şi viaţa paşnică pe planetă. trebuie să se racordeze tot mai mult la valorile europene. libera circulaţie a informaţiei şi a persoanelor. el fiind decretate prioritate naţională de către legea învăţământului. 19 . dar şi atenuarea sechelelor sistemului comunist. capabil să dezvolte „strategiile de primire” a tehnologiilor din vest. sprijinite de o etică a muncii pe măsură. • pe de altă parte România şi-a propus şi a reuşit să se integreze în structurile euro-atlantice. activ şi bine pregătit. de multiplele „alfabetizări” pe care procesul le implică: după învăţarea limbii materne şi a scrierii . a avea atitudini şi responsabilităţi civice şi cetăţeneşti intrinseci democraţiei. în măsura în care educaţia permanentă se extinde spre vârstele a doua şi a treia. multiculturalitate şi liberă iniţiativă. apoi însuşirea limbajului muzicii şi al artelor – stadii înalte ale umanului. bazate pe o înaltă eficienţă. căci: • fiind „uvertura” celorlalte reforme. • preluând ce este mai bun din propria sa tradiţie. reforma învăţământului trebuie să producă factorul uman tânăr. sarcinile ei fiind legate de „ingineria umanului”. adică spre societatea informaţională. Obiective şi scopuri Creşterea importanţei cercetării psihopedagogice vine din două direcţii: • pe de o parte cererea de educaţie este tot mai mare.1. celelalte presupunând formarea instrumentelor culturale prin care se educă capacitatea de a gândi. iar revoluţia tehnico-ştiinţifică a împins lumea în faza ei post-industrială. SCOPURI ŞI ETAPE ALE CERCETĂRII PSIHOPEDAGOGICE 3.CAPITOLUL 3 OBIECTIVE. ceea ce presupune ştergerea treptată decalajelor istorice dintre est şi vest. a doua se referă la învăţarea limbajului informatic şi a calculatorului. ea a devenit totuşi factorul cel mai activ al schimbării. sau al omenirii în general. pe toleranţă. care i-a marcat pentru o jumătate de secol istoria. Deşi educaţia nu poate modela ea singură viitorul unei naţiuni. Pentru învăţământul românesc sarcinile au conotaţii specifice.prima alfabetizare.

au dezvoltat forme alternative de învăţământ (sistemul Waldorf şi al centrelor de interese. de exemplu) şi dispune de: 20 . în evidentă creştere ca pondere şi calitate. Valul de schimbări al acestei decade marchează cu adevărat o restructurare de substanţă a sistemului. care acced de regulă în învăţământul de specialitate după doi ani de practică în domeniul pedagogic (în ţările nordice şi Anglia. specializări în ţară şi străinătate) pentru un număr foarte mare de studenţi. încearcă integrarea copiilor cu deficienţe (vizuale. 3. au dat o largă autonomie universităţilor. conţinuturi. au diversificat schimburile de studenţi şi specialişti cu alte universităţi din străinătate. metode şi centrarea pe obiective şi finalităţi pragmatic definite. de suprafaţă. auditive şi motrice) în învăţământul de masă.cunoştinţe. • inversarea ordinii ierarhiei priorităţilor sale: 1. învăţământul ţărilor avansate este suplu şi elastic. care sunt însă asistaţi de sisteme supraordonate extrem de puternice şi diverse: doar în problema testelor educaţionale există în SUA trei organizaţii profesionale intitulate Standards for Educational and Psychological Testing. dar în acelaşi timp este lejer. stârnind derută. au extins formarea post-universitară (master. au reconsiderat dimensiunea umanistă (civică şi religioasă) a învăţământului. care trebuie învăţat să înveţe. au extins ciclul de formare pentru educatoare şi învăţătoare (devenite institutoare). 2. au dezvoltat un sistem concurenţial de învăţământ privat. deşi câteva probleme se pun cu mare acuitate: • Câte din aceste schimbări au fost atent pregătite.atitudini şi capacităţi intelectuale. au modificat sistemul de admitere în licee şi facultăţi. specific naţional-europenitate. experimentate pe loturi mici şi apoi generalizate? • Câte din aceste schimbări şi-au atins finalitatea? Dacă ne gândim numai la disputa acerbă asupra manualelor alternative. pentru că scopul educaţiei azi este mai puţin informativ şi mai mult formativ. • Câte din schimbări sunt efective şi benefice şi câte sunt cosmetice. au schimbat sistemul de evaluare în ciclul primar. la problema raporturilor tradiţie-inovaţie. ea tinzând să dea autonomie funcţională educatului. dictate doar de alinierea la nişte standarde asumate de adeziunea noastră la convenţii internaţionale? Într-adevăr. de exemplu). • estomparea enormului decalaj dintre progresul tehnic fără precedent şi stagnarea în ordinea progresului moral. vedem că multe schimbări nu au fost atent monitorizate. mai relaxat cantitativ. deprinderi. au introdus examenul de capacitate şi bacalaureatul naţional. La modul foarte concret paşii reformei învăţământului românesc au produs o nouă lege a învăţământului. dând multă libertate manifestării creativităţii copilului şi profesorului. Sistemul vestic se sprijină pe o reţea puternică de psihopedagogi.priceperi. creând aşa-numitul sistem itinerant.• decentrarea de pe principii. doctorate. reforma învăţământului fiind întradevăr în avangarda celorlalte reforme. încearcă o ofertă mai detaliată pentru copilul lent (clasele speciale) sau supradotat (clasele de elită). haos şi dispută politică.

„Nu toţi educatorii pot să ajungă la calitatea de ‘cercetător’ în sensul ştiinţific al termenului. având o mare receptivitate pentru necunoscut (de unde şi elogiul serendipităţii al lui Marc Richelle (1992. • de asociaţii psihologice şi pedagogice care pun în circulaţie teste standardizate pe populaţii reprezentative.• • puternice centre de asistenţiere şi consiliere psihopedagogică. vrea să-şi perfecţioneze propria prestaţie şi să umple “petele albe” de pe harta experienţei sale. cel molar şi cel molecular. • pentru a trece un masterat. 1. un masterat sau doctorat în domeniu. elaborarea programelor şcolare adecvate timpului nostru etc. strategic este aferent macrostructurii sistemului de învăţământ. a scrie una sau mai multe cărţi şi a urca în ierarhie. care nu dispune ca resurse decât de curiozitate. dar şi teste docimologice. investind în limita resurselor sale de energie. fondurile materiale şi experienţa necesare. neavând poate în spate formaţia. tenacitate şi spirit novator. Nivelul molar. diverse. curiozitatea fiind un fel de hoinăreală ştiinţifică alimentată de tinereţea spiritului. dispune de fonduri de cercetare şi are planuri de cercetare pe termen scurt. definirea obiectivelor şi finalităţilor. pp. în acelaşi timp dascăl care se respectă. A doua ipostază este cea mai plauzibilă şi mai des întâlnită: cercetătorul. care face cercetare din câteva considerente: • din curiozitate şi interes propriu. el fiind răspunzător de aspectele mari. 2. • de un învăţământ universitar şi post-universitar puternic diferenţiat. 290). timp şi fonduri (cel mai adesea personale). • de centre de cercetare psihopedagogică de interes zonal şi naţional. • pentru a ameliora calitatea propriei prestaţii. dar activitate de ‘căutare’ a noi soluţii pentru activitatea curentă realizează orice dascăl care se respectă” spune Rodica Niculescu (1996. logoped. vedem că în România problemele cercetării psihopedagogice sunt legate de racordarea la standardele vestice pe de o parte. are specialişti înalt calificaţi. În primul caz cercetătorul nu are o viziune teoretică coerentă şi complexă. pe de altă parte. Foarte mulţi dascăli optează pentru cercetarea metodică pentru a-şi susţine o lucrare de grad. În lumina celor arătate până acum. strategice ale acestuia: legea învăţământului şi amendamentele ei. de specialităţi interdisciplinare pentru integrarea copiilor cu deficienţe senzoriale şi motrice. pentru a publica. cu formaţie interdisciplinară. formând specialişti înalt calificaţi. mediu şi lung. deci din 21 . consecvente. 189-190). defectolog afiliat. şi la comandamentele erei informaţionale. p. sau dimensiunea „romantică” a cercetătorului. Aşa că vom distinge două niveluri ale cercetării. un examen de grad. Este ceea ce am numi „arta pentru artă”. în varianta lor clasică. • de politici educaţionale largi. tactic este nivelul şcolii şi de fapt al fiecărui cadru didactic sau psihopedagog. Nivelul molecular. de nevoia de a descoperi (uneori ceva contrar aşteptărilor sale). Dispune de instituţii specializate (Institutul de Pedagogie).

• consecinţe educaţionale pentru „aurolaci” şi copiii catacombelor. a Comisiilor de Expertiză Complexă. 22 . dinamica subrealizării şcolare pe sexe şi pe ani de studiu. 9). • tulburările de conduită şi crizele puberului sau adolescentului de astăzi. eşec al familiei. temeinic. judeţ. • demisia şcolară. cu toate imperfecţiunile şi disfuncţionalităţile lui (practica impune direct cercetare). Problematica cercetării este locul de unde se cristalizează temele ei predilecte. • reacţia de demisie şcolară şi delincvenţa juvenilă. Originea activităţii de cercetare poate fi realitatea directă a procesului instructiv-educativ. • evoluţia repetenţiei la nivel de şcoală. învăţământul deschis sau cel particular). posibili coordonatori zonali ai cercetătorilor „solitari”. de traversarea cu succes prin valurile reformei învăţământului. şcolii şi societăţii. din necesitatea optimizării practicii şcolare prin conştientizarea unor surse de ameliorare intuite de cercetător (impunere indirectă). • consecinţele practice ale existenţei manualelor alternative. ce impun munca în echipă. cea a Casei Corpului Didactic. argumentat ştiinţific la o întrebare” (Muster.3. Ea este o „investigaţie delimitată precis ca temă la o întrebare restrânsă ivită în procesul perfecţionării muncii de învăţare. Este posibil ca. odată atins obiectivul. teme Cercetarea psihopedagogică este „un demers raţional organizat în vederea surprinderii relaţiilor funcţionale şi cauzale dintre variabilele acţiunii educaţionale practice” (Drăgan şi Nicola. ţinând de ameliorarea instrucţiei şi educaţiei. 1. generată de împletirea dinamică dintre practica şcolară şi activitatea de investigare. absenţa susţinerii financiare sau a coordonării. având în vedere scopuri pe termen mediu şi lung. Cercetarea emerge din cadrul procesului de învăţământ însuşi. • impactul şcolar al crizei socio-economice şi culturale a familiei asupra randamentului şcolar. oraş. 22). • cauze. • inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă în ciclul gimnazial şi/sau liceal. modalităţi de prevenţie sau reinserţie a copiilor străzii. mod de manifestare. p. • abandonul şcolar: cauze.constrângeri practice. Între nivelul tactic şi cel strategic există o zonă intermediară. interesul pentru cercetare să se stingă. a Centrelor de Asistenţă Psihopedagogică. p. dintre care menţionăm câteva: • influenţa metodei de evaluare prin calificative asupra randamentului şcolar. • învăţământul alternativ (Waldorf. atâta vreme cât el presupune efortul solitar. care are propria sa evoluţie. a Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. problematică. Definire. de educaţie şi care presupune să se afle un răspuns cert. tipologii. care pot fi implicaţi în cercetări complexe. a Departamentelor pentru Pregătirea Cadrelor Didactice. 1985. pe cicluri de învăţământ. • suprarealizarea şcolară şi răspunsul ei în plan somatic. 1993.

23 . separaţie.memorie . în loc de teme şcolare. minoritari. profesor sau tutore educaţional? laboratorul pe roate: experienţe de biologie în mediul specific. ghidarea vocaţională sau educaţia pentru cea mai potrivită profesie. schimburile interculturale în spaţiul de complementaritate multietnic. schimbare de domiciliu). de la înmagazinare la înţelegere. adulţi imposibili. divorţ. şi profesori de elită. adaptare. a şanselor şi a experienţelor pentru băieţil şi pentru fete. sporul de risc neuro-psihiatric la dascăli. şansă psihopedagogică pentru copilul instituţionalizat: modalităţi practice suportive. excluşi: programe pentru integrarea şcolară a ţiganilor. identitate. copilul bilingv. sau de la clasă în laborator şi de acolo în mijlocul naturii. sau cum să coborâm din turnul de fildeş al maturităţii în lumea copilăriei. comentarii literare sau compuneri libere? goana după diplome: cumularzii de licenţe. evaluarea cu şi fără catalog (dincolo de teroarea notei). sau cum să-ţi pui în valoare colegii şi elevii în serbările şcolare.• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • stil didactic (predare / evaluare) şi reuşită şcolară. rătăciţi în tranziţie: oferta şcolii în depăşirea crizelor. emancipare sau obtuzitate în şcoală? noua perspectiva asupra sexualităţii: egalitatea drepturilor. gândire divergentă şi convergentă sau creativitate versus reproductibilitate în şcoala de masă. consecinţele schimbării în evaluarea şcolară prin metoda portofoliului tematic. elitism economic şi debilitate educativ-caracterială. motric. do it yourself sau cum poţi să faci singur cu mâna ta (reconsiderarea educaţiei mâinilor îndemânatice). probleme de dezvoltare. intervenţia în criză pentru copilul şcolar (după decesul unui părinte. programe. proiecte cu participare multiplă. educaţia ca releu între atitudine şi aptitudine.personalitate în reuşita şcolară. sportive sau cu predare intensivă în altă limbă. masterate sau doctorate. particularităţi ale educaţiei vocaţionale pentru copiii din şcolile de artă. clasele pentru copii lenţi: integrarea pedagogică a copiilor cu deficienţe uşoare. pentru o pedagogie a diferenţei: focus pe copilul stângaci. cu probleme emoţional-afective şi de comunicare (autist). copii dificili. profesorul-regizor. o pedagogie a diferenţei: focus pe minoritarul etnic. raportul inteligenţă . marginali. o realitate care poate fi depăşită nu numai prin sporuri salariale? valenţele jocului la adulţi. clasele de elită: selecţie. şcolarul cu nevoi speciale: deficientul senzorial.

furt. inventatorului psihometriei moderne. • elitism social şi carenţe caracteriale la liceele „bune”. • şcoală ajutătoare sau educaţie incluzivă? • supradotatul. • suicidul în şcoală: de la constatare la intervenţie şi prevenire. şcoala continuă să rămână unul dintre cele mai mari domenii ale cercetării psihopedagogice calificate. nu presupun costuri materiale ridicate. dascăli-artişti şi copii-artişti. redescoperirea grupului sau a echipei de lucru. un partener sau un mare absent? Focus pe copiii celor plecaţi la lucru în Europa. fac apel la procese afectivatitudinale. părintele. profesorul. • microviolenţa şcolară. pot fi abordate individual sau colectiv. grupul social mai larg. grade de dificultate diferite. • testarea aptitudinilor şi orientarea şcolară şi profesională. potenţarea valorii de mentor în învăţământul vocaţional. n-ai parte”. vizează în egală măsură elevul. • psihopedagogul şcolar. • câmpul didactic şi actorii lui: cum să ne păstrăm tineri pentru elevii noştri. • suicid. • inadaptarea şcolară şi problematica asociată. • daţi elevilor dumneavoastră o inteligenţă superioară. 24 . • didactogeniile: cât formează şi cât deformează şcoala tradiţională românească? Observăm că pistele de cercetare sugerate au conotaţii extrem de diverse. un partener educaţional sau un vampir energetic? • imagine sau cuvânt în învăţare. uneori contradictorie. • pentru o pedagogie a implicării în tulburările de conduită (minciună. • computerul.• • • • rolul metaforei în învăţarea şcolară. • şantajul suicidar. cognitive. o nouă ierarhie a valorilor şcolare şi sociale ? • o nouă valoare ghid: go west. dublată de intervenţia practicameliorativă. • diagnosticul constatativ şi cel formativ în şcoală. Mai mult ca pe vremea lui Binet. • chestionarul de interese şi ghidarea vocaţională. decurg din problematica extrem de vie şi complexă. creator de metode de cunoaştere. tehnică de intimidare a părinţilor şi a profesorilor. reanimarea educaţiei prin dramă. • „ai carte. • şcoala românească este imună la droguri? • prizonierii sectelor sau religia capcană. • stil pompieristic – stil european în intervenţia psihologului şcolar. motrice şi sociale. delincvenţă). asociată cu câmpul educaţional. o realitate depăşită? • prin Internet spre noi înşine. • cercurile de creaţie. • pedagogie individualizată a deficientului. bizarerie şi originalitate la şcoala de artă. presupun într-o mare măsură pregătirea teoretică prealabilă. a şcolii româneşti de astăzi. acest necunoscut. • părintele.

pentru a nu „redescoperi America”. fie prin consultarea ultimelor reviste şi cărţi din domeniu.1. pentru care se oferă titluri sau rezumate extrase din lucrările solicitate. temei.2.2. 1993. important fiind ca el să dispună de rezervele necesare derulării unui program de cercetare care. Etapele cercetării psihopedagogice 3. 20-32). • trebuie să meargă la sursele primare (să fie autentică).2. prin aşa-numita teamă faţă de autoritate. Este optimă informaţia care îl ajută pe cineva să-şi lămurească necesitatea propriei sale cercetări. desfăşurată în paralel cu cercetarea. toate fac parte din 25 . analitice sau sintetice). 3. în final. pretenţiile cele mai ridicate fiind pentru acele cercetări destinate publicării în reviste de specialitate sau editate ca şi cărţi. Lectura. În primul rând. din perspectivă izolată sau interdisciplinară). consemnarea datelor în fişe. Exigenţele de informare-documentare sunt diferite în funcţie de tipul cercetării. Punctul de plecare poate fi. elaborarea de conspecte sau comentarii.3. afirma teoreticianul stresului H. carenţele semnalate în munca proprie. surplusul poate genera dificultatea cristalizării punctului de vedere propriu. corelarea acestora cu tema aleasă (care se poate redimensiona sau chiar schimba în această fază). pentru a avea informaţia la zi. Alegerea temei de cercetare Aceasta trebuie să aibă la bază criterii bine definite. va trebui să aducă o contribuţie personală în problema cercetată. la sfârşitul căruia va avea repere de interpretare a datelor reieşite din investigaţie. p. • lectura poate să fie progresivă. cu sublinieri. adică parcurgerea rapidă a textului. A şti să scrii presupune a şti să citeşti. (1968. • trebuie să fie continuă. extensia temei trebuie să fie în acord cu posibilităţile de tratare (individuală sau colectivă. foarte atentă. al demersului practic. dar este doar o etapă a cercetării. 27) ceea ce vrea să însemne că documentarea este absolut necesară. Selye. O bună documentare presupune o tehnică elaborată: • consemnare în fişe (de extrase. de aceea documentarea va viza lucrările valoroase în legătură cu tema aleasă. pentru familiarizarea cu acesta. pp. Documentarea cercetării „Preocuparea fără sfârşit pentru creşterea erudiţiei dă naştere şoarecelui de bibliotecă” şi nu cercetătorului.2. Informaţia exhaustivă este o utopie (mereu apar elemente sau puncte de vedere noi). cum am mai spus. să-şi organizeze demersul propriu. în concordanţă cu tipul şi scopul cercetării. Minusul de informaţie poate genera scăparea din vedere a unor faţete importante ale problemei. eliminarea „zonelor albe” din informare (zone cu informaţii nerelevante sau absente). apoi lectura exegetică lentă. experienţa de dascăl. fie prin apelul pe Internet al problemei. dar aducerea la zi a documentării este obligatorie. pentru a culege informaţia optimă şi nu exhaustivă şi a defini stadiul problemei. adnotări şi reveniri pentru desprinderea clară a esenţialului celor citite (Drăgan şi Nicola.

duce la cristalizarea punctului propriu de vedere. Ipoteza deblochează în acelaşi timp cei mai importanţi factori psihologici ai cercetătorului (intuiţie. 3. conduce spre noi ipoteze. Ultima etapă din acest ciclu este analiza rezultatelor care. noi experienţe” (Mc Lean. Formularea ipotezei Sesizarea şi formularea ipotezei corespunde cu momentul de insight în creativitate. întreaga evoluţie a ştiinţei este legată de evoluţia ipotezelor: „cercetarea este un proces interactiv care începe cu stabilirea unei ipoteze ce va duce la stabilirea planului de experimentare şi apoi la desfăşurarea experimentului. Figura 3. după cum ipoteza despre lumină ca undă sau ca şi corpuscul a născut două teorii complementare. adică este momentul de inspiraţie creatoare. Pe de altă parte. a descoperit legile activităţii nervoase superioare pentru că a observat „salivaţia psihică” a câinelui. apud Davitz şi Ball. p.etapa documentării care are două câştiguri majore: se materializează în fişe bibliografice şi în fişele de extras.1. Este de ajuns sa arătăm că Pavlov. care a luat premiul Nobel pentru lucrările despre digestie. „Ştiinţa este creaţie iar la aceasta participă aceleaşi surse ca şi în artă şi ca şi aceasta ea face sa izbucnească noutatea”. 568). forţă de muncă.3. Metodologia cercetării în psihopedagogie.). noi planuri. Cercetarea nu face decât să valideze sau să infirme răspunsul oferit ipotetic (prin ipoteza specifică) ce presupune că modificările ce se produc sau diferenţele constatate sunt datorate variabilei independente. (au introdus electrodul nu în formaţiunea reticulată. 26 . spontaneitate. de obicei. iar contrazicerea constructivismului genetic al lui Piaget a dus la ineismul lui Chomsky. la căutarea şi definirea unui plan de abordare. perseverenţă. nivel de anxietate-emotivitate şi veridicitatea depoziţiei martorilor etc. 192). Ipoteza pleacă întotdeauna de la o legătură semnalată sau presupusă. delincvenţă şi QI. În opinia lui Einstein. p. Redăm mai jos schema propusă de ei. 1978. descoperind conduita de autostimulare a animalului). ci într-o zonă alăturată. spiritul de sacrificiu etc. a drumului de urmat.2. Olds şi Milner (1953) au descoperit centrul plăcerii din greşeală. Raporturile reciproce dintre ipotezele ştiinţifice şi experimentare. ereditate-inteligenţă. afirmă Marc Richelle (1995. Ideea lui Margaret Mead de a verifica teoriile lui Piaget şi Freud pe alte populaţii a născut psihologia transculturală. punerea problemei este mai importantă decât rezolvarea ei.). curaj. reală sau imaginată (fumat-cancer. căci o bună ipoteză deblochează întregul proces de căutare şi rezolvare.

Complexitatea fenomenului educaţional impune folosirea de metode combinate. fie pentru controlul reciproc al metodelor. Metodele de investigare vor fi deja tratate detaliat în paginile care urmează (observaţia. sub forma unei grile.).4. tehnicile sociometrice etc. 27 . experimentul. necontrolaţi de cercetător.manipulate şi controlate de experimentator. op. de aceea putem recurge la metoda careului latin (vezi Richelle. eşantionul luat în vedere (lot martor.2. testele. ameliorativ. interviul. produsele activităţii. pedagogie sau medicină este acela că nu se pot prezuma efecte negative şi riscuri ce ar decurge de aici: nu se poate periclita evoluţia firească a educatului. fiecare căsuţă trebuind să-şi găsească o expresie în construcţia eşantionului. cit. Se ştie că admiterea ipotezei nule înseamnă respingerea celei specifice. acceptarea definitivă presupunând studii ulterioare. 3. A fi robul unui mic număr de metode înseamnă a îngusta mult repertoriul faptelor investigabile. aleatori. ci şi demersul ei logic. Prin opoziţie. 231-233). ipoteza trebuind să aibă un caracter pozitiv. faza de pre-test sau cea de post-test). iar alegerea la întâmplare este cu atât mai puţin recomandabilă. Doi factori cu două stări posibile dau 8 combinaţii. fie pentru surprinderea adâncimii fenomenelor. trei factori cu trei stări dau 27 de combinaţii. biografia. De multe ori metodele alese trebuie sa ţină seama nu numai de fenomen. dar respingerea ipotezei nule nu o confirmă automat pe cea specifică. lot de control. făcând aproape imposibil controlul experimental. înlăturând o parte din incertitudine. ci creşte încrederea în ea. chestionarul. numărul de factori cu numărul de stări posibile. ipoteza nulă afirmă că modificările sau diferenţele se datorează factorilor întâmplători. constructiv. Acum se face aşa-numitul design experimental care cuprinde. pp. ci de posibilitatea tratării datelor cu mijloacele statistice cele mai performante de care dispunem. cuprinzând nu numai metodele de recoltare a faptelor şi datelor semnificative. ancheta. Metodica cercetării Este aspectul cheie al cercetării experimentale. Specificul ipotezei în psihologie.

atât în cercetarea constatativă cât şi în cea ameliorativă. Evaluaţi stadiul actual al reformei învăţământului românesc.2.5. de masterat sau de doctorat etc. metodele utilizate şi rezultatele preconizate. Ipoteza confirmată poate deveni fapt ştiinţific şi să contribuie la îmbogăţirea domeniului fie cu noi cunoştinţe. deschid calea depăşirii planului constatativ. Schiţaţi proiectul unei cercetări psihopedagogice personale.6. făcând astfel din diagnoză şi prognoză două etape necesare ale cercetării.). consiliere şcolară şi asistenţă psihopedagogică. punerea în legătură a cauzelor presupuse cu efectele observate prin schiţarea unui mecanism explicativ. schimbările de paradigmă recente şi pe cele preconizate pentru viitor. pedagogie. în funcţie de care conturaţi modificările ce vor surveni în cercetare psihopedagogică. Decelarea acestor influenţe externe cercetării. Efectuaţi câteva consideraţii asupra standardelor vest-europene în materie de educaţie de care aveţi cunoştinţă în învăţământ. Autoevaluare 1. 28 . problema. 3. teorii. căci cifrele sunt doar cifre. statistică. apreciind maniera în care integrarea noastră europeană şi le va putea încorpora. Asupra particularităţilor fiecăreia din categoriile menţionate vom insista în cursul următor. lucrare de licenţă.3. semnificaţia de adâncime. ipoteza.2. Redactarea concluziilor cercetării şi valorificare ei Este etapa ce încheie o cercetare şi se poate concretiza în mai multe forme. confirmând sau infirmând ipoteza specifică. O serie întreagă de operaţii logice intervin în interpretarea datelor. funcţie de natura lucrării (lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului I. Analizaţi comparativ specificul cercetării psihopedagogice la nivel molar şi molecular. 5. fie cu noi aplicaţii practice derivate. datele îşi dezvăluie faţa lor ascunsă. Prelucrarea şi interpretarea datelor Este un pas care implică cu necesitate prezenţa instrumentelor statistice adecvate analizei şi interpretării datelor. Prin prelucrare. indicând motivaţia temei. Concluziile vor pune întotdeauna în relaţie datele obţinute cu cauzele care au generat situaţia. luând în calcul şi posibilele surse de eroare. 4. 2. 3. semnificaţia lor se dezvăluie prin raportarea la modele. construcţii mintale abstracte. ceea ce nu se poate realiza decât pe fondul unor solide cunoştinţe de psihologie. comunicare ştiinţifică destinată publicării într-o revistă de specialitate. pentru a intra în cel formativ. Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre tehnicile de muncă intelectuală pe care le utilizaţi în scopul documentării pentru o viitoare cercetare psihopedagogică. structura subiacentă.

I. Nicola. Psihologia procesului educaţional. Panţuru.R. I. CAPITOLUL 4 DISTORSIUNI ALE CERCETĂRII.G. 14. P. o introducere în psihologia pedagogică. câteva surse de distorsiune a cercetării. Cercetarea psihopedagogică. 11. Bucureşti: Editura Litera. pentru a prelucra datele cantitative. ClujNapoca. Tipuri de distorsiuni posibile într-o cercetare psihopedagogică Ioan Nicola (1996. Bucureşti: Editura Humanitas. Tehnica cercetării ştiinţifice. partea I. Iaşi: Editura Graphix. 3. Pedagogie generală.1. Roşca. S. Tratatul de pedagogie şcolară. Fundamentele pedagogiei. H. M. încă din start. Richelle. I. S. 4. în rezumat.1. Iată. (1980). 13. Ghid pentru elaborarea lucrării de licenţă. I. (1982). (1993). (1981).. (1998). Ball. (1971). Bucureşti: Editura Eficient. Iluzia obiectivităţii Cele mai multe cercetări apelează la experiment şi îşi încorporează un aparat statistico-matematic. Parot. Documentarea serioasă şi formularea clară a problemei. (1996). (1978). 214-230). Bucureşti: Editura Scorpion. Huluban. 4. Muster..Bibliografie 1. Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ.1.A. F. 7. F. (1985). Mişan. J... Stamsen.M. Chelcea. Braşov: Editura Universităţii Transilvania. 6. uneori foarte elaborat. 9. 10. dar nu pe toate. pentru că în psihopedagogie multitudinea interdependenţelor funcţionale dintre variabile este foarte mare. Gradul I în învăţământ. Ausubel. aşa cum le evaluează Ion Radu (1993. pp. Drăgan. Învăţarea în şcoală. Niculescu. pp. Rigoarea obiectivităţii este atributul oricărui demers 29 . Târgu Mureş: Tipomur. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. (1994). (1996). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. A. 2. Muster. D. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. (1995). Introducere în psihologie. D. Nicola. Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. elimină o parte din aceste riscuri. (1995). Experimentul în psihosociologie.Tehnica şi metodologia cercetării ştiinţifice. S. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Ghid practic. 8. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 71-72) compară cercetarea psihopedagogică cu „o aventură în necunoscut” deoarece ea implică o multitudine de riscuri. R. TIPURI DE LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE STUDENŢEŞTI 4. (1976). 12. 5. Istoric şi metode. Robinson. Davitz. A.

intuiţia. Aşadar. în prelungirea obiectivităţii. Cercetarea psihopedagogică nu iese în afara secvenţei educaţionale. adică se reîntorc în proces pentru a-l ameliora. căci rezultatele ei sunt recursive.ştiinţific. prin educaţie şi instrucţie. personalitatea umană creşte şi se împlineşte. sensibilitatea şi comprehensiunea. deci gândirea psihopedagogică trebuie să includă şi parametrii obiectivităţii. dar a rămâne doar la adevărurile statisticii şi a nu le putea da sens psihologic sau pedagogic constituie o serioasă sursă de distorsiune a cercetării. cercetătorul psihopedagog trebuie să simtă pulsul viu al fenomenului. 30 . În fond. dar şi „spiritul artist”.

puse pe seama factorului aleator. 218): relaţia dintre inteligenţă şi creativitate are un bun paralelism până la QI 110. a punctului de vedere iniţial.4.discordanţele. „absenţa unei relaţii liniare nu înseamnă absenţa oricărei relaţii sistematice” (idem. semnificaţie Supradimensionarea importanţei testului de 31 . minimalizând -sau chiar trecând cu vederea.4. ceea ce poate duce la deformări ale realităţii investigate. Statistica şi-a îmbogăţit paleta cu mijloace de abordare şi pentru altfel de distribuţii (în i sau în j). Stereotipul corelaţiei liniare Corelaţia liniară stipulează că numărului de puncte obţinute i se poate asocia o dreaptă.1. care face posibilă calcularea coeficienţilor de corelaţie. la fel cum relaţiile dintre aptitudine şi voinţă. Cei mai mulţi cercetători sunt preocupaţi excesiv de validarea relaţiei postulate. pentru a nu forţa interpretarea datelor prin „prezumţia de normalitate” a acestei distribuţii. 4. nu toate fenomenele umane şi educaţionale se distribuie normal. deşi lucrurile nu stau aşa nici măcar în privinţa inteligenţei. motivaţie şi performanţă.1.Distribuţia va fi deci verificată sub forma poligoanelor de frecvenţă sau a histogramelor. cit.2. deşi ele pot deschide piste noi şi interesante.. chiar şi mai palidă. o ipoteză privilegiată. care. p. numită linia de regresie. Psihologii generaţiilor precedente au admis distribuţia normală pentru toate însuşirile psihice şi aptitudinile umane. după care nu mai există corelare. căci ea aduce mai multă cunoaştere decât confirmarea ei artificială. p. op. 215).1. energie şi alte resurse. 4. Iluzia distribuţiei normale Chiar dacă o bună parte a statisticii se sprijină pe curba lui Gauss. cel mai adesea rezultatele favorabile date de confirmarea ipotezei de start ni se par a fi o gratificaţie binevenită. Infirmarea ipotezei nu este deci o catastrofă. Ori acest lucru trebuie verificat. 4. Clişeul ipotezei de start Pentru că o cercetare experimentală se face cu costuri ridicate de timp. „Tot mai mult curba gaussiană este considerată doar o primă aproximaţie a lucrurilor. cum ar fi analiza de caz. căci regresia nu este liniară.3.5. De aici dificultatea acceptării situaţiei în care ipoteza de start nu se confirmă şi tendinţa unora de „a ajusta” cumva datele pentru a avea o confirmare. numărul repetiţiilor şi învăţare nu se relevă prin coeficient de corelaţie. la extremitatea de jos (deficienţa) este mult mai extinsă decât la cea de sus (supradotarea). dar nu singura” (Radu.1.

de regulă. clinică. lipsa lor de motivaţie. Dacă în problema validităţii unui test sau a fidelităţii lui avem nevoie de valori ale lui p aproape de 1%. nerămânând „cercetător de ocazie”. odată cu I. 229). demersul clinic etc. Informaţia asupra fenomenului psihologic ca atare „o furnizează experimentul. dar nu trebuie să fim centraţi obsesiv pe instrument ci să „îmbinăm cunoaşterea tehnicilor cu observaţia fină” (idem. p. anxietatea. personalitate) relaţia nu se conturează frapant şi a abandona o cercetare valoroasă pe acest motiv este o eroare. în timp ce testul ipotezei nule serveşte pentru a elimina. 32 . În foarte multe domenii (psihologie socială. că trebuie să acordăm tot respectul instrumentului statistico-matematic. Conchidem. toate pot produce date instabile. Radu. conformismul. p. stabilă dintre lucruri. de unde importanţa testului de semnificaţie. hazardul” (idem. numărul mic al subiecţilor. Oboseala subiecţilor. 226). proba. Abia după ce ajungem foarte stăpâni pe instrumentele de lucru putem să ne aplecăm mai comprehensiv asupra faptelor studiate.. în multe experienţe psihopedagogice ameliorative aspectul semnificaţiei devine secundar.Ştiinţa caută relaţia clară. ceea ce se poate remedia mărind eşantionul sau ameliorând instructajul. ceea ce evident presupune că cercetătorul are o evoluţie în timp.

Ea presupune din partea studentului consultarea bibliografiei indicate. cu întrebări şi comentarii personale care să conducă la nişte concluzii finale. interesant. problematic sau legic fenomenul sau faptul studiat. Lucrarea de seminar Lucrarea de seminar este o aprofundare a unei teme pe care cursul sau manualul universitar doar a enunţat-o. reţinând ceea ce este relevant. articolele din revistele de specialitate. pentru a se putea decanta părerea personală. profundă. Timpul lung este necesar nu numai pentru parcurgerea bibliografiei şi sinteza la termen a lucrării. el trebuind să o parcurgă. care poate fi vastă ca extensie sau intensivă. prolix. cercetând apoi lucrările de referinţă. Dacă prin primele se delimitează stadiul problemei. faptul de a incita colegii la discuţii legate de tema propusă sunt adevăratele calităţi ale unei lucrări de seminar.2. studentul împrumută de la cercetător disciplina lucrului bibliografic. fişând sau conspectând elementele relevante pentru a le aprecia corect. dezvăluirea a ceea ce are esenţial. neinteresant. Chiar dacă este începător. evidenţiindu-le pe cele valoroase. utilizând termenii specifici domeniului său. iar la sfârşit bibliografia utilizată.4. apoi alte surse relevante. Acest neajuns are doar un singur antidot: lectură atentă. 33 . ultimele aduc în discuţie perspectivele noi asupra acesteia. pentru a putea fi discutată sau analizată. Se recomandă ca lucrarea de seminar să cuprindă la început planul detaliat. Studenţii înşişi pot propune teme pentru elaborarea cărora simt că au interesul şi bibliografia necesare.1. în virtutea căreia el nu are curajul opiniei personale fundamentate ştiinţific. expunerea cu claritate. concizie şi logică a faptelor. prezentând-o incitant şi în progresie logică. a formula generalizări. de fapte care nu se leagă între ele: prolixitatea este într-adevăr riscul cel mai mare care o face greu de urmărit şi plicticoasă. Se poate contrabalansa sesizând „firul roşu” al problemei. să o distileze. neavând loc detalierea ei în economia sa. Tipuri de lucrări ştiinţifice studenţeşti 4. multitudinea de surse coroborate. de aceea se lasă dominat de autoritatea lucrărilor parcurse şi devine expozitiv. în funcţie de afinităţile. A compara mai multe puncte de vedere în legătură cu o problemă. căci nu va fi o lungă înşiruire de date şi citate. detaşarea de descriptiv şi analitic. Lucrarea de seminar trebuie să răspundă anumitor standarde şi de aceea normal este ca temele lucrărilor de seminar să fie anunţate şi repartizate de la început de semestru. Elaborarea ei impune un standard de exigenţă şi calitate. ci şi pentru punerea la dispoziţia colegilor în vederea consultării.2. cristalizarea atitudinii sau punctului propriu de vedere. Alt risc pleacă de la „subţirimea” pregătirii de specialitate a studentului în problema respectivă. Documentarea asupra temei pleacă cel mai adesea de la cursurile şi tratatele universitare de bază care circumscriu problema. preferinţele sau posibilităţile de acces la sursele de informare ale fiecăruia.

. dar şi să demonstreze originalitatea şi eficienţa rezultatelor cercetării proprii.Tehnic. 34 . motivaţia temei de cercetare. Gradul de elaborare este diferit dacă o lucrare se prezintă în faţa colegilor studenţi. materializat în lucrări de specialitate. se referă la o problemă sau la un aspect al acesteia. Dacă un studiu se bazează pe efortul altor membri ai comunităţii ştiinţifice. Conducătorul de seminar poate aduce completări şi noi perspective. 1985. elementul fundamental al comunicării este aportul propriu. cu margine. preferabil A4. contribuţia personală. Este foarte posibil ca o problemă tratată la seminar să îl sensibilizeze pe autor sau pe colegii săi să o aprofundeze prin cercetări ulterioare. pp. el fiind mai degrabă o analiză critică a unei cercetări. o sistematizare a unui lanţ de cunoştinţe care deschide perspective abordării ştiinţifice. 177-179). relativ la o anumită problemă. cu o grijă deosebită pentru aranjarea textului în pagină. bibliografie etc. Dacă studiul nu presupune contribuţia ştiinţifică proprie directă. cit. ea trebuind să elucideze stadiul problemei. pe o singură parte. aceasta se scrie pe foi volante. note. se poate susţine liber. trimiteri. desfăşurată după metoda experimentală şi bazată pe date concrete (vezi Muster. comunicarea este “forma clasică de expunere simplă şi precisă a problemei şi a dezlegării ei” (op. într-o reuniune a specialiştilor sau este destinată publicării într-o revistă de specialitate.2. Este obligatoriu ca el să facă o apreciere clară asupra valorii lucrării. p. Susţinerea se poate face prin citire sau. dar şi al înlăturării dificultăţilor. Apelul la conducătorul de seminar va fi în sensul indicării surselor. Documentarea pentru comunicare nu este foarte amplă. 4. ca în cazul lucrării de gradul I sau al doctoratului. tot atâtea subiecte posibile ale unor lucrări destinate sesiunii de comunicari ştiinţifice sau examenului de licenţă. căci investiţia de timp şi efort trebuie să primească un feedback. comunicarea ştiinţifică diferă mult de lucrarea de seminar: ea are un subiect restrâns.2. pe baza suporturilor care sunt planul detaliat sau lucrarea însăşi. sublinieri. când materialul parcurs a fost bine prelucrat şi stăpânit în profunzime. căci în acest caz studentul care participă sau dezvoltă pe cont propriu o cercetare îşi perfecţionează deprinderile şi tehnica de cercetare şi de elaborare a unei lucrări ştiinţifice. neclarităţilor şi finalizării lucrării. 177). este de mică întindere şi prezintă rezultatul imediat al cercetării proprii în problema respectivă. dar mai ales el poate fi “moderatorul” discuţiilor pe care o lucrare interesantă le suscită. poate clarifica aspectele confuze sau discutabile. Comunicarea ştiinţifică Ca extensie şi originalitate. reliefându-i împlinirile şi punctele slabe. Standardul de exigenţă este mai mic în prima situaţie.

desfăşurare de forţe în timp. aceea de autorealizare prin perfectibilitate. spre evaluare. Într-un fel. căci el face un salt în necunoscut. Fiind benevolă. fiind declanşată de o motivaţie intrinsecă. capătă autonomie în raport cu sursa bibliografică pe care o evaluează critic în legătură cu problema de cercetare. sau cercetat. îşi dezvoltă iniţiativa personală şi curajul. dar coordonat de un cadru didactic. 35 . deoarece studentul se obişnuieşte să emită idei şi să le urmărească valabilitatea ştiinţifică prin intermediul mijloacelor de investigare elaborate. care presupune efort personal. desfăşurată de un număr restrâns de studenţi „iniţiaţi”. nu întotdeauna gratificate de rezultate. aceasta este o ucenicie. deşi tema aleasă trebuie să fie concordantă cu nivelul de pregătire şi cu posibilităţile studentului. ambigue. „Confreria ştiinţifică” se naşte din dorinţa umană cea mai înaltă. presupune conducerea şi sprijinul specialistului. suport emoţional. studentul îşi dezvoltă o tehnică de muncă intelectuală. gândeşte mai selectiv. dar cu rezultate nesatisfăcătoare. ea se face la o înaltă tensiune căci presupune pasiune şi dragoste. sau şi singur. are tensiunea actului creator. scopul lucrării ştiinţifice fiind îmbogăţirea unui domeniu mai puţin cercetat. Iniţierea în munca ştiinţifică presupune şi formarea unui stil de comunicare cu membrii echipei sau ai cercului ştiinţific în faţa căruia se prezintă rezultatele muncii. devine creator în măsura în care emite o ipoteză plauzibilă. Tematica acestor lucrări este incomparabil mai liberă faţă de lucrările de seminar. muncă creatoare. dar învaţă şi rigoarea muncii ştiinţifice. Câştigurile sunt numeroase.Lucrând în echipă. Verificarea unui rezultat valid în alte circumstanţe (operaţiile piagetiene în altă cultură decât cea de origine de exemplu) poate fi un alt imbold.

grafice şi aprecierea confirmării ipotezei şi a limitelor de valabilitate a rezultatelor. tematicilor propuse sau preocupărilor de perspectivă ale autorului în legătură cu problema comunicată. diagrame. Bibliografia este restrânsă la problematica şi metodologia utilizată. Pentru că investiţia într-o temă de cercetare este mult mai mare decât într-o lucrare de seminar. centrul de greutate căzând pe aportul propriu. reliefând bibliografia doar cât trebuie să se degajeze motivaţia lucrării şi originea sau stadiul problemei. la nivel local. ca un articol de revistă. Ca structură o comunicare ştiinţifică are aceleaşi părţi ca ale oricărei lucrări ştiinţifice: introducerea realizează în câteva fraze punerea problemei. cu respectarea timpului acordat. atunci când se pune problema includerii ei în volum. autorul conformându-se cerinţelor organizatorilor în privinţa formatului. prezentate sub forma comunicărilor ştiinţifice.. semestrial sau anual. încheierea sau discuţiile situează cercetarea în contextul subiectelor reuniunii. fiind pusă la dispoziţie în cazul că aceasta va fi inclusă în volum. Se scrie în şir continuu. să aducă realmente o noutate. un punct de vedere personal. pe semnificaţia lor. localizarea şi metodologia cercetării. 36 . în centre zonale sau naţionale. anexele se oferă spre consultare şi se păstrează în dosarul cercetării. angajat dar şi degajat. mobilizând interesul altor studenţi pentru problemele comunicate. corpului de literă etc. Întâlnindu-se trimestrial. comunicările conduc la discuţie. nu se folosesc citate (pentru a nu pierde din spaţiul restrâns rezervat). care devin modele pentru ceilalţi studenţi.O sesiune de comunicări ştiinţifice este reuşită atunci când: are un număr nu foarte mare de comunicări. să se selecteze cele de interes. dezbatere. mai puţin pe tehnicile şi sofisticările aparatului matematic (obligatoriu) şi mai mult pe rezultate. Ritmicitatea sesiunilor de comunicări creează un climat de cercetare ştiinţifică studenţească. ci trimiteri. pe problemele rezolvate sau generate. nici recenzii. se creează premiza ca cele mai valoroase comunicări să se bucure de o dezvoltare în timp. părţile fiind indicate printr-un scurt titlu. căci ele nu sunt nici referate. În întregul ei are 3-5 pagini dactilografiate (fără anexe). Redactarea se face în stil ştiinţific concis. este posibil ca multe lucrări de licenţă săşi aibă originea în aceste “exerciţii de stil”. rezultatul prelucrării datelor sintetizate în tabele. comunicările sunt prezentate liber. „orgoliul de autor” în ceea ce are el benefic. tratarea expune lapidar ipoteza cercetării. dar care să nu se suprapună tematic. Publicarea celor mai bune dintre lucrări în Buletinul cercurilor ştiinţifice sau în reviste de profil reprezintă un excelent mijloc de a declanşa şi menţine vii pasiunea pentru cercetare.

lucrarea de licenţă are o semnificaţie specială şi de aceea trebuie pregătită în ani de studiu şi efort. făcută în stil personal. opere comentate. manuscrisul lucrării elaborate.3. încheierea cu concluziile generale. Deşi încheie o perioadă de studii. Prin destinaţie. probleme. 37 . Sinteză şi corolar al întregii munci desfăşurate în anii de facultate. Organizarea şi terminologia documentării (trimiteri. sub care se trec şi cuvintele cheie. După text urmează bibliografia şi anexele. selectând. că este corect şi onest. după care urmeză introducerea. după copertă are foaia de titlu. Când sunt incluse în volum. analizând şi interpretând teorii sau alte lucrări ştiinţifice. legate sau broşate. se bazează pe acumulări masive de cunoştinţe şi tehnici ştiinţifice. fiind un indicator relevant al nivelului de pregătire atins. aceeaşi lucrare etc. bazate preponderent pe bibliografie fiind mai lungi). 4.) sunt cele obişnuite. priceperea de a se orienta în literatura de specialitate. dimensiunile variază între 40 şi 80 de pagini (cele teoretice. tabelele de sinteză. sistematizează şi prelucrează literatura unei teme.În cadrul paginii de început se scrie numele autorului (cu funcţia şi locul de muncă). O piesă de mare importanţă pentru a demonstra corectitudinea muncii cercetătorului este dosarul cercetării. ca structură şi conţinut ea este similară cu orice lucrare de cercetare ştiinţifică independentă. constituind forma superioară a muncii sale intelectuale. Toate acestea îl ajută pe cercetător să-şi susţină argumentele şi să răspundă întrebărilor legate de demersul său. dacă autorul dă dovadă că ştie să lucreze după norme ştiinţifice. ceea ce îi conferă valoare ştiinţifică. Ca şi etape de pregătire. datele colectate. în care se vede stilul muncii lui. onestitatea şi probitatea profesională. conţinutul cu subdiviziunile sale (capitole. redactorii îşi precizează din start punctul de vedere privind considerentele de ordin tehnic. opere citate. ea poate fi preambulul unei evoluţii în cercetarea ştiinţifică independentă. Datorită ponderii ei. El cuprinde tot ceea ce a contribuit la parcurgerea etapelor cercetării. fac posibilă susţinerea ştiinţific valabilă a propriei lucrări. fiind un indicator al seriozităţii al deontologiei profesionale. independente şi creatoare. Unele lucrări de licenţă sunt valoroase şi au merite deosebite doar pentru că organizează. titlul comunicării. anexele (dacă este cazul). Ea trebuie să fie o cercetare cu caracter creator. subcapitole. Lucrarea de licenţă Are o importanţă cu totul specială în ansamblul pregătirii profesionale a studentului. Pregătirea teoretică şi practică. fişele de documentare. ea are şi câteva cerinţe specifice: este scrisă şi dactilografiată în trei exemplare.fiind o contribuţie proprie la înţelegerea problemei studiate.2. paragrafe). când comunicarea se va publica în revista de specialitate. bibliografia generală şi tabla de materii. pentru a da un format unitar volumului. acelaşi autor. uneori se face un rezumat sub 200 de cuvinte într-o limbă străină.

materialul faptic prelucrat. de experienţa lui în domeniu. ilustrând (eventual) cu exemple din experienţa de student proprie. Analizaţi comparativ modul de elaborare şi prezentare a unei comunicări ştiinţifice dezvoltată de unul singur sau în echipă. El este acela care citeşte critic şi analizează lucrarea. fiind gata să răspundă întrebărilor legate de tema sa. Conducătorul este cel care propune şefului catedrei admiterea lucrării spre a fi susţinută în faţa Comisiei pentru examenul de licenţă. graficele. Calitatea lucrării de licenţă depinde şi de cea a conducătorului ştiinţific. în modul de lucru sau în tragerea de concluzii insuficient fundamentate. Din tipurile de distorsiune posibile ale unei cercetări ştiinţifice. orientărilor greşite sau limitelor autorilor indicaţi. ca student. sfaturile prudente şi chibzuite. el îl ajută pe student să nu greşească în modul de formulare a problemei. Călăuzindu-l progresiv cu desfăşurarea muncii de elaborare a lucrării. Evaluaţi aşteptările dumneavoastră personale. 3. Trebuie să-şi susţină convingător şi percutant propria contribuţie. fie pe lecturile indicate în lista bibliografică. noutatea abordării sau rezolvării problemelor. în legătură cu modul în care veţi fi îndrumat de un prezumtiv conducător de lucrare de licenţă. mai jos – numele . Acolo unde este cazul. posterele sau slaidurile sunt. Acesta trebuie să îl orienteze pe candidat în tema lucrării. subliniindu-i reuşitele şi neîmplinirile. sau de probleme înrudite. alegeţile pe acelea care afectează mai frecvent cercetarea psihopedagogică. excelente suporturi pentru a convinge de seriozitatea demersului ştiinţific implicat în lucrare. 6. în geneza planului lucrării (care trebuie aprobat de conducător). jos de tot – localitatea şi anul. 5. argumentând alegerea făcută. dar şi în formularea concluziilor. astfel încât ele să nu depăşească limita de la care conducătorul s-ar transforma în coautor. în înţelegerea. Descrieţi (pe o pagină) standardele unei bune lucări de seminar. tabelele. mai noi sau de bază. Faceţi o comparaţie între o comunicare ştiinţifică studenţească şi o lucrarea de licenţă. îl ajută la precizarea metodologiei de cercetare. gradul şi titlul ştiinţific al conducătorului lucrării. 38 . avertizându-l asupra lipsurilor. sugestiile date fiind de ordin general. 2. Argumentarea răspunsurilor se bazează fie pe materialul şi concluziile din lucrare. să îi acorde sprijin prin indicarea lucrărilor de referinţă în domeniu şi parcurgerea bibliografiei celei mai relevante. Autoevaluare 1. studentul expune pe scurt tema. prin caracterul lor vizual-sintetic. 4. El va stimula munca independentă şi originalitatea. În faţa acestei comisii. mai jos – numele autorului şi sub el titlul lucrării sub care se scrie Lucrare de licenţă. scopul şi metodologia lucrării. prelucrarea şi interpretarea materialului. interpretarea şi concluziile la care a ajuns. Faceţi aprecieri asupra calităţii şi ţinutei ultimei sesiuni de comunicări ştiinţifice (studenţeşti şi nestudenţeşti) la care aţi participat.foaia de titlu cuprinde: sus – instituţia de învăţământ superior unde a fost elaborată (universitatea apoi facultatea).

Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Gradul I în învăţământ – Ghid practic. Arătaţi maniera în care tipurile de lucări studenţeşti prezentate contribuie la formarea dumneavoastră ca specialişti în domeniul în care studiaţi.. Roşca. (1996). Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ. (1994). Cluj-Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai. Niculescu. I. I. Mişan. D. (1998). Târgu Mureş: Editura Tipomur.. (1971). D. A. şi colab. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Editura Eficient. M.) (1993). Tehnica şi metodologia cercetării ştiinţifice. M. (1996). Stănescu. ClujNapoca: Editura Sincron. R. Ghid pentru elaborarea lucrării de licenţă. Nicola. Metodologie psihologică şi analiza datelor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Editura Scorpion. (1985). 39 . Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. Tehnica cercetării ştiinţifice. Muster. A. (1993). (1980). Pedagogie generală. I. I. Radu. Muster. H. Iaşi: Editura Graphix. Bucureşti: Editura Litera. Moldovean. Bibliografie Drăgan. Nicola.7. Cercetarea psihopedagogică. Huluban. Tratat de pedagogie şcolară. (coord. I. (1996).

Dar care anume proprietăţi ale psihismului sunt demne de reţinut şi care secundare este o problemă importantă a observaţiei. care constituie un indicator preţios al nivelului evouţiei limbajului (dar nu singurul). pe lângă un spirit de observaţie exersat. observaţia a fost valorizată în medicină de Claude Bernard. s-a dovedit. A observa înseamnă a extrage. prin reperarea invarianţilor. ca şi majoritatea fenomenelor realităţii. 1969). op. printr-o multitudine de manifestări. Cronometria simplă. ce arată clar că observarea deschide forte devreme calea spre altceva decât o simplă constatare. propoziţii cu construcţie complexă.. pentru că ea era metoda care ducea la constatarea exactă a unui fapt. pp. metoda observaţiei cere. Prima şi una din marile dificultăţi ale metodei constă în ceea ce numea Richelle (1995. Comportamentele. Auguste Compte. dar problema este de a le alege pe cele relevante. după aproape un veac. Una dintre cele mai vechi metode de cercetare ale tuturor ştiinţelor. toate acestea au funcţionat drept unităţi descriptive. cit. similitudinii sau a relaţiilor invariabile ceea ce conducea deja spre sesizarea unor legături legice între fenomene. pentru că.CAPITOLUL 5 OBSERVAŢIA 5. abordarea răbdătoare şi fără idei preconcepute a obiectului investigat. esenţiale sau invariabile. şi a încerca să înregistrezi totul este o iluzie care duce la epuizarea forţelor fără nici un rezultat notabil. Prezentare generală a metodei observaţiei Observaţia face parte din metodele descriptive constând în urmărirea sistematică şi înregistrarea exactă atât a manifestărilor comportamentale ale individului sau grupului. dădea un statut special observaţiei. fie al evidenţierii procesului de construire a reţelelor semantice (Collins şi Quillian. propoziţii din două cuvinte. a cărei dozare cu raţionamentul permitea descoperirea succesiunii. 162-172) decuparea realităţii şi alegerea proprietăţilor demne de interes. Timpul de reacţie. cu anumite mijloace de investigaţie. chiar atunci când ele sunt mascate de proprietăţi secundare. se desfăşoară în flux continuu. un indicator important fie al precocităţii inteligenţei. holofraze. la o clasificare” (Richelle. el fiind de fapt indicativ pentru aşa-numita distanţă semantică. invitând la o punere în ordine. fraze în care există interrelaţii ale propoziţiilor). 165). a desprinde unele proprietăţi şi a le ignora pe altele. uneori mai frapante. observaţia depăşeşte cadrul descriptiv dat de înregistrarea faptelor. ceea ce permitea o studiere ulterioară aprofundată. cel care a susţinut metoda pozitivă în ştiinţe (adică fundamentată pe fapte). cât şi a elementelor contextului situaţional în care acestea se produc. Acestea sunt de fapt „proprietăţi demne de reţinut. p. Fiind prima zonă de contact cu natura. mai evidente. lungimea medie a producţiei verbale infantile (sunete separate. comparaţia 40 . La acest nivel. folosit la începuturile psihologiei pentru determinarea legilor sensibilităţii. înregistrarea frecvenţei unui răspuns motoriu considerat pe unitatea de timp.1.

de unde obiectivitatea mai redusă. 97). cercetătorul sesizează regularităţile şi coincidenţele care sugerează ipoteze privind înlănţuirea lor cauzală. Unele dintre acestea formează aşanumiţii indici antropometrici (înălţimea. diametrele anteroposterioare. lungimea şi grosimea membrelor. Există totuşi o diferenţă majoră între legile naturii (cărora observaţiile anterioare li se potrivesc cel mai bine) şi faptul psihic. 96) mai adaugă încă două: • semnificaţia de suprafaţă nu coincide cu semnificaţia de profunzime. duc la o accentuare a subiectivităţii. p. Maximizând obiectivitatea. el devenind chiar agent al schimbării sociale. La această dificultate Zlate (1996. adică elementele ce configurează structura persoanei. Dacă în ştiinţele fizice obiectivitatea este posibilă (subiectul şi obiectul sunt independente). clasificând faptele. la ce nivel de calitate. Conţinutul observaţiei (ce observăm?) O ţintă a observaţiei este simptomatica stabilă. Mai mult. pentru a le putea explica având nevoie şi de o anumită „simpatie intelectuală” (empatie) prin care reconstituim „sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă” (Mucchielli.2. 1996. care promovează expres implicarea cercetătorului în viaţa grupului. 5. acordând atenţie comportamentelor observate. dar şi contextului situaţional în care ele apar. cum putem evita obstacolele din calea unei bune observaţii şi care sunt în fond avantajele şi limitele observaţiei ca metodă psihologică) al căror răspuns îi configurează mai bine problematica. pot fi puse în evidenţă cu instrumente şi tehnici standardizate. grosimea pliului cutanat) care.1. gândirea. greutatea. p.(care reţine asemănările şi deosebirile). după Zlate. în cele socioumane subiectul cunoscător (epistemic) poate modifica sau poate fi modificat el însuşi de fenomenul observat. având avantajul preciziei şi al obiectivităţii. adică mecanismele interne). Depăşirea acestor situaţii ar fi posibilă prin studierea copiilor sau a animalelor în mediul lor natural de viaţă. Problemele observaţiei Acestea sunt reductibile la câteva întrebări (ce observăm.2. Este însă şi aici dificil de realizat acea condiţie care cere observatorului să fie prezent în situaţie şi să se implice controlat. afectivitatea. perimetrul cranian. care este global şi greu de separat în unităţi descriptive clare. în timp ce alte tendinţe. perimetrul toracic. duce la o anumită sistematizare şi ierarhizare a acestora. behavioriştii au ajuns să elimine fenomene fundamentale ale psihicului din câmpul psihologiei (motivaţia. sub ce formă. care se dezvăluie construcţiei teoretice şi nu observaţiei directe. operaţii care sugerează deja o organizare subiacentă a realului (cum ar fi de pildă tabelul lui Mendeleev sau sistemul de clasificare a plantelor şi animalelor propus de Linné). cât şi a observatorului (care în interpretare va fi influenţat de analogia dintre el şi subiect). din care vor deriva ulterior legile ştiinţifice. prin ceea ce Lewin numea „cercetarea acţiune”. • faptul psihic presupune plasarea în situaţie atât a observatului (de unde necesitatea considerării solidare a persoanei şi a situaţiei). 41 . 5.

sau a testelor. cotidiană. fie prin compararea cu ceilalţi. frazare. gestica. biotipologice (Kretschmer. dar şi Sheldon) au ajuns deseori la exagerări sau concluzii eronate. pantomimica. adrenalina etc. fie prin confruntarea cu sine însuşi (ceea ce duce în timp la cristalizarea imaginii şi apoi a identităţii de sine. ca în cazul metodei experimentale.2. a cărei valoare ca metodă ştiinţifică validă a fost mult controversată. după cum şi homeopatia valorizează fizionomia sau biotipul în tratarea unor boli. dar şi pentru cea ştiinţifică. trădând interesul. apoi frunte. criminologice (Lombroso). de activitate. 1986. sau nonverbale (mimico-pantomimice). „orologiul intern” având tendinţa să se desincronizeze progresiv cu perioada scursă de la începutul experimentului (Chelcea şi Chelcea. Observaţia propriu-zisă poartă asupra comportamentelor celorlalte persoane. 5. pp. scrierea.). bărbie. alături de date care arătau confortul sau disconfortul psihic (iritarea. Un studiu desfăşurat în laboratoare speciale. unde aceste informaţii secundare pot avea o mare relevanţă în interpretarea datelor. Atunci când observaţia se îndreaptă spre propria interioritate avem de-a face cu o formă de introspecţie. relaţia dintre etajele feţei sau dintre elementele ei anatomice: ochi. oboseala etc. obraji etc. pot fi ele însele obiect principal al observaţiei. nervozitatea. pentru a suprima indicii exteriori ai trecerii timpului. adecvarea la context). fiind o metodă recuperată de psihologia ştiinţifică de la 42 . au cules informaţii obiective (tensiune. fiziognomonice (Viola şi Pende). de experimentator. „Formele semnifică” şi cu atât mai mult formele chipului uman.Putem observa şi trăsăturile fizionomice (forma craniului. 22-28). componentă de bază a Eului). toate generând un registru de o infinită varietate a conduitelor expresive.). la incidentele provocate sau neprovocate.2. „arată o imagine a ceea ce nu poate fi văzut”. nas. care „tăiau” orice legătură cu exteriorul. Biotipologia lui Kretschmer face subtile corelaţii între tipul somatic-constituţional şi anumite predispoziţii spre boli psihice. pentru că ea scoate la suprafaţă profunzimile psihice (altminteri inobservabile). alteori secundar. accent. presiunea arterială. care sunt indicative atât pentru afectivitate. lungime a propoziţiilor. clasificate şi puse în legătură cu trăsături psihice. a sufletului. Uneori aceste conduite expresive. comunicare sau gândire. Constituită ca adevărate limbaje paraverbale (prin intonaţie.). vorbirea. care au fost sistematizate. faţa umană oglindă. pentru că ele evidenţiază atitudinea faţă de probă. gură. motivaţie. plictiseala. simptomatica labilă este extrem de importantă şi pentru psihologia vie. de situaţie. care rezultă din dinamica şi mobilitatea elementelor ce produc mimica. pronunţie. mersul. plânsul. vocabular. participarea motivată. fără suport ştiinţific. Mult mai semnificativă în observaţie este simptomatica labilă. fluenţă. oboseala. Deşi cercetările frenologice (Gall). sonoritate. Formele observaţiei Auto-observaţia este orientată spre comportamentul propriu. care au dus la concluzii interesante privind legătura dintre curba temperaturii corpului şi ritmurile circadiene. debit. cât şi pentru limbaj. reacţiile la eşec şi dificultăţi. a feţei. râsul.

de antrenament. având avantajul de a putea reveni asupra aceleiaşi secvenţe de mai multe ori sau cu mai mulţi observatori) şi selectivă (unde urmărim reacţii provocate sau reacţii „decupate” din comportamentul global). diagnostica şi aprecia şansele de evoluţie. fie apelând la mijloace electronice de observare. uneori armată cu instrumente şi tehnici speciale) sau întâmplătoare. aceasta din urmă apelând fie la o eşantionarea temporală (prin care notăm prezenţa sau frecvenţa comportamentului studiat. unde. etc. să zicem în tranşe succesive de 10 minute fiecare). în observaţiile naturaliste din grupurile de copii sau de animale.3. 5. fiind cunoscut şi integrat în grup. fie în spatele oglinzilor cu vedere unilaterală. în timp ce observaţia asociată cercetării concrete a funcţiilor. Există apoi o observaţie directă (observatorul este prezent. Pentru a lua chiar exemplul lui Piaget. caz în care nu are o regulă precisă. capacităţilor sau performanţelor subiecţilor (observaţia experimentală) este un adjuvant preţios al metodei psihometrice şi a experimentului. subiectivitate). individualitate. prezenţa lui trece neobservată. lucru conştientizat şi de subiect) şi mediată (observatorul îşi maschează sau disimulează prezenţa.) pot imprima o anumită direcţie 43 . ca în cazul abordării psihiatrice. detaşate. Observaţia mai poate fi sistematică (proiectată intenţionat. Deoarece observatorul nu este capabil să noteze evenimentele cu derulare rapidă sau care pun în mişcare simultan mai multe comportamente. Condiţia obiectivităţii crescute a observaţiei reclamă decentrarea de pe sine. acoperind perioade lungi de timp. structuralitatea. sau discontinue.cea a simţului comun. el trebuie să decupeze unităţi care să fie uşor identificate şi un sistem obiectiv de notare. selectivitatea. conjuncturală. fie prin eşantionarea evenimentelor (se reţin doar evenimentele care ar putea duce la apariţia fenomenului). altele sunt activparticipative (observatorul. ceea ce este mai uşor de întâlnit în ştiinţele naturale şi mai greu în cele socioumane. Vom distinge deci între înregistrarea integrală (foarte pretenţioasă. aceasta fiind probabil cea mai generală metodă de cunoaştere interumană. Uneori observatorul este uitat. pentru un anume câmp comportamental. realizată adesea cu mijloace audio-video. Calitatea observaţiei Ar putea fi pusă în legătură cu distincţia pe care o făcea Piaget între subiectul epistemic (agent al cunoaşterii ştiinţifice) şi cel subiectul egocentric (incluzând propria sa istorie.2. Chiar anumite caracteristici ale percepţiei (predominanţa vizualului sau auditivului. Unele observaţii sunt pasive. de exemplu un tic. fiind provocată oarecum de caracterul aleatoriu al faptului relevant. cum ar fi videocamera sau televiziunea cu circuit închis). avem de-a face cu observaţia clinică (considerată arma de bază a specialistului în domeniu). Atunci când se desfăşoară pe o singură persoană. ignorat. pe o durată determinată. cu scopul de a înţelege. înseamnă că sporirea calităţii acestei metode ţine de stilul şi ecuaţia personală a cercetătorului. devenit membru al grupului. se implică activ în viaţa lui). altele sunt continue. care a construit una din marile teorii psihologice asupra intelignţei plecând de la observaţia propriilor copii.

Plecând de la înţelegerea perceptivă obişnuită a realului. îşi suge degetul. constă în înregistrarea sistematică a caracteristicilor obiectului studiat. Condiţiile unei bune observaţii Zlate (1996. care pot reţine un număr redus de elemente (un observator antrenat poate ajunge la cel mult 12. ea se transformă în observaţie armată.). a auzi înseamnă a asculta. Centrat pe parte sau pe întreg (analitic sau sintetic). gângureşte. prin care fenomenele sunt înregistrate pentru analiza ulterioară şi evaluarea materialelor (bandă. în condiţii cât mai variate.4. • consemnarea imediată a celor constatate în protocoalele de observaţie anume alcătuite. Anumiţi factori sociali ai percepţiei (atribuirea. • elaborarea unui plan riguros de observaţie. efectul de halou decris de L. dependent de câmp sau independent. merge de-a buşilea. imaginativ sau erudit. videocamera. devine o condiţie necesară a dezvoltării spiritului de observaţie prin care a vedea devine a privi. în esenţa lor relaţii dintre faptele observate. 44 .observaţiilor. priveşte. 5. • colectarea unui număr optim de observaţii. aparatul de filmat. microscopul. după cum apreciază Richelle) sunt doar o parte din factorii care limitează posibilităţile acestei metode. Câmpul perceptiv poate fi mai îngust sau mai larg. • selectarea formelor de observaţie celor mai potrivite în raport cu obiectivele şi utilizarea mijloacelor tehnice necesare (binoclu. 99) enumeră câteva modalităţi de creştere a calităţii observaţiei: • stabilirea clară a scopului şi a obiectivului urmărit. Să accentuăm faptul că observaţia. magnetofon. imperfecţiunea organelor noastre de simţ. plânge etc. în funcţie de domeniul studiat. prin simţuri. p. descriptiv sau evaluativ. o locaţie spaţială şi temporală specifice.). Prin aceasta. de unde subiectivitatea crescută). • stabilirea unor repere de control. casetofonul. aparat de fotografiat etc. în calitate de prim demers al oricărei ştiinţe empirice. căci în scopul amplificării sau completării simţurilor noastre îşi adaugă binoclul. • operaţionalizarea şi conceptualizarea faptelor observate. sonogramă) de observatori multipli. reieşite din observaţiile anterioare. astfel încât reperarea şi integrarea lor categorială să fie facilă. pot fi mai bine sau mai slab articulate pentru a le sesiza semnificaţia. film. subiectivitatea generată de faptul că observatorul are doar un punct de vedere. deci educarea percepţiei. categorizarea spontană sau prejudecăţile de orice fel). cu eşantionarea temporală sau eşantionarea evenimentelor (un bebe manipulează obiecte. iar datele de observaţie.2.L. ea îşi fixează reguli sistematice proprii prin care culegerea de date se organizează şi devine eficientă. cronometru. „stilul personal” îşi pune amprenta pe tipul şi calităţile observaţiei. videocameră. duce obiectele la gură. Thurstone (caracteristici ale subiectului induc la observator o impresie globală care colorează evaluările acestuia în legătură cu caracteristici nonspecifice. lunetă.

biotipul etc. Apoi fenomenele cele mai relevante pot fi puţin evidente. p. calul savant.) se repercutează asupra observaţiilor. Această din urmă cerinţă duce la constituirea scalelor de evaluare (rating scales). de aceea ea declanşează cel mai adesea mecanisme de apărare conştiente şi inconştiente. Merton vorbea de profeţia care se autoîmplineşte (prin anticipare. dat de Richelle (op. Prezenţa observatorului modifică datele câmpului social: variabilele de natură personală (sexul. vârsta. ceea ce ţine de multe ori de legile hazardului.3. prietenul. este un alt exemplu. anchetatorul. vechimea relaţiei. Dificultăţi şi limite ale metodei observaţiei Orice observaţie este reactivă (Campbell). talia. au obţinut rezultate care întăreau criteriile prestabilite. ajustându-se acestei percepţii interpersonale. duc la supraevaluarea acestora). atent selectiv. 185) despre rolul reacţiilor emoţionale şi al indiciilor inconştienţi care pot denatura sensul unor experimente. 5. cit. judecătorul sau superiorul. puţin atent. Hans. De fapt. astfel atenţia poate fi gradată pe cinci niveluri (foarte atent. generând efecte subtile. ceea ce se repercutează în rezultatul final al observaţiei. de fapt. ceea ce duce la „autoîmplinirea profeţiei”. aspectul feţei. Toate acestea fac ca intrările şi ieşirile în relaţia profesor-elev. 4. la foarte puţin/deloc). a căror utilitate practică este demult pusă în evidenţă. examinatorul. Reunind mai multe din criteriile anterioare. vocea. feedback-ul primit de elev şi climatul social să se modifice în sens favorabil pentru cei ce se bucură de o percepţie pozitivă. prin definiţie reactiv. pe care o completează. îl modifică pe cel observat. pe celelalte neîncrezători sau crispaţi. În afară de aceasta ea trebuie să aştepte ca faptul studiat să intre în funcţiune sau să se producă. nivelul QI-ului etc. sau ca jucând un anumit rol. expectaţiile ridicate pentru anumite persoane. 45 . erau luaţi la întâmplare. confirmând aşteptările: prejudecăţile noastre umane ne fac să abordăm animalele inteligente cu mai multă încredere. clasa socială. dar nerelevante. subiectul va vedea în el aliatul. Nivelul de expectaţie vectorializează elemente foarte diverse: înfăţişarea fizică. şansa evenimentului de a se produce creşte). de fiecare dată comportamentul său. Efectul Rosenthal. Domeniile majore ale utilizării observaţiei în psihologie „Observaţia constituie primul demers al oricărei ştiinţe empirice şi îşi păstrează întreaga importanţă în experimentare. fapt confirmat în multe ocazii (aşteptările. pleacă de la numele unui cercetător care a sesizat în 1960 că un grup de studenţi care experimentau pe şoareci etichetaţi ca inteligenţi sau neinteligenţi dar. neatent). dar şi fenomenul studiat. sistematizându-le după o serie de reguli logice putem obţine grile de observaţie. atent.• utilizarea unor modalităţi de estimare care să permită aprecierea acestora pe scale gradate ca intensitate (de la foarte mult/intens. greu anticipabile. rasa. încă din 1948. Perceput ca a avea un anumit statut. submanifeste sau mascate de altele mai puternice.

46 . Margaret Mead. anumite caracteristici (dominanţa. 1999.mai degrabă decât o înlocuieşte”. care face ca toate conduitele să fie mai degajate. autentice şi relevante. sec. rejecţia) nu pot fi provocate în laborator din considerente etice. în observarea elevilor şi argumentaţi în legătură cu necesitatea utilizării de metode complementare. fie pentru cea patologică (Delay şi Pichot. a creat o direcţie nouă de cercetare în ştiinţă prin folosirea observaţiei naturaliste. în etologie (psihologia animală). În acest domeniu există chiar protocoale tip. dar pot fi urmărite în cadrul lor natural. la băieţei şi fete. 1984. este mai probabil să afli datele esenţiale care explică valorile şi comportamentele unei comunităţi. indicaţi care au ponderea cea mai mare în şcoală sau în experimentul de laborator. 547). 2-3). Metoda clinică datorează enorm de mult metodei observaţiei. în 1964). care a susţinut în mod specific neurologia şi psihiatria. la noi. Evaluaţi importanţa metodei observaţiei în constituirea ştiinţelor bazate pe fapte. În plus. decât observând detaşat. 3. pentru că el aduce elementul de familiaritate şi obişnuinţă. mai ales prin metoda observatorului ascuns sau uitat (evoluţia conduitelor amicale şi ostile de la doi ani şi jumătate la şase ani şi jumătate. care intervine specific în definirea simptomelor şi a sindroamelor. în cadrul nosografiei psihiatrice clasice. copiii pot fi studiaţi şi în laborator. din raţiuni practice sau deontologice. fie pentru psihologia normală. fondatoarea psihologiei transculturale. până la psihologie şi pedagogie. observaţia capătă o importanţă specială în psihologia copilului. Învăţând limba acestora. Minkowsky. 39). aplicată pe colectivităţi umane. pp. 2. Analizaţi raportul simptomatica stabilă şi simptomatica labilă. Ey sau. de exemplu. În primul caz. Etnologia aparţine simultan psihologiei. etnologie. dă o mare importanţă funcţiei psihodiagnostice a expresiei (simptomatica labilă). convieţuind şi participând la evenimentele majore. unde aceasta este considerată metodă de bază. p. Cum în psihologie recurgerea la experiment este limitată. agresivitatea. Cadrul natural este mult mai potrivit însă. pedagogie şi psihologia clinică. pentru a observa o problemă ce presupune cooperarea (un joc de construcţii) sau relaţiile de joc. p. apreciază Richelle (Dicţionar de psihologie. din cauza descoperirilor ei trebuind să se reevalueze caracteristici considerate altă dată ca fiind tipice doar oamenilor (Smith. Ionescu şi Athanasiu au inclus descrieri detaliate ale modificărilor psihopatologice ale funcţiei expresive. Jane Godal a făcut interesante observaţii în cadrul natural privind comportamentul cimpanzeilor. în acest mod a fost pus în evidenţă de Marshal. 1998. Avantajul metodei este evaluarea ştiinţifică în cadrul natural. plecând de la fizică şi medicină. Aceasta deoarece semiologia psihiatrică. Dintre toate tipurile de observaţie menţionate în curs. Autoevaluare 1. rupt de viaţa grupului respectiv. sociologiei şi antropologiei. iar principalul dezavantaj este marea dificultate de a-ţi păstra totala obiectivitate şi a nu interfera cu comportamentul ce urmează a fi studiat.

4. legătura ei cu metodele cantitative (chestionarele şi testele). 8. Determinaţi efectul Rosenthal. Pichot. Pentru că elementele fundamentale constitutive ale structurii de personalitate (trăsăturile şi factorii) rămân fapte interne ale subiectului. 9. M. Analizând dificultăţile metodei observaţiei.U. Bucureşti: Editura Humanitas. (1966). Ionescu. 6. New York: Masson. Introducere Având un cadru de aplicaţie mult mai larg decât anamneza (consiliere. Richelle. Elemente de psihologie medicală. 7. Indicaţi ponderea metodei observaţiei în cadrul muncii de consiliere şcolară. indicând şi modalitatea evitării acestora. 2. (1996). Istoric şi metode. 4.F. Bibliografie 1. Massachusetts etc. Parot. Apreciaţi importanţa observaţiei în munca psihologului profesionist. profeţia care se autoîmplineşte şi efectul Pygmalion în practica şcolară curentă.1. Apreciaţi modul în care datele relevante rezultate din observaţie pot fi păstrate şi transmise prin fişa de evaluare psihopedagogică a elevului.. Psychologie. în profesia de psiholog. Predescu. Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre şcoală ca mare domeniu de aplicare permanentă a metodei observaţiei. Sience and Understanding. Abrégé de psychologie. CAPITOLUL 6 CONVORBIREA ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU 6.1. Parot. Minkowsky. pentru a dezvolta calităţi de foarte bun observator. Boston. Bucureşti: Editura Humanitas. 6. ca şi maniera în care poate fi perfecţionată. justiţie. B. şcoală. p. Zlate. Doron. 99) au aplicabilitate concretă în primul şi a doilea ciclu şcolar şi cum se pot reflecta ele în grijile de observaţie corespunzătoare. (1983). enumerate de Zlate (1996. (1976).. F. 7.. 5.. Traité de psychopatologie. 8.. Paris: P. în Psihiatrie. Athanasiu A. (1995). Convorbirea 6. Semiologia. Delay. (1999). 5. M. P. V. Inrtoducere în psihologie. Introducere în psihologie. R. cunoaşterea 47 . Determinaţi care dintre condiţiile unei bune observaţii. de consilier şcolar sau de profesor. (1984). Dicţionar de psihologie. 10. J. 3. convorbirea este şi o veche metodă de cunoaştere interumană. indicaţi modul în care acestea pot fi depăşite. (1998). Bucureşti: Editura Medicală. psihologie şi psihiatrie).D. E. G. Bucureşti: Editura Medicală.: Mc Graw Hill. F.1.. Smith. Bucureşti: Casa de editură „Şansa”. Paris. a cărei valoare a formulat-o însuşi Socrate prin dictonul „vorbeşte ca să te cunosc!”.

rezultatele convorbirii trebuie atent selecţionate. Ea presupune relaţia directă.1. valorile ei. rezultată din contactul interuman direct. convorbirea presupune o capacitate comprehensivă şi empatică ridicată a cercetătorului. legate de temperament şi caracter cu precădere). 6. sau ceea ce face o persoană. Ca şi pentru interviu. atitudinilor acestuia. din care cauză Meili o considera „metoda psihologică cea mai complicată şi mai greu de învăţat” (1964. prejudecăţi. 144). Metoda poate completa alte căi de investigaţie mai elaborate sau standardizate (experimentul. care nu se pot dispensa de această sursă vie de informaţie. Convorbirea este o discuţie desfăşurată între cercetător şi subiectul (subiecţii) investigat cu scopul de a obţine relatări clare asupra părerilor.2. pentru că se bazează pe o eşantionare a conduitelor şi nu a persoanelor. pentru că întotdeauna este o distanţă (uneori apreciabilă) între ceea ce se spune şi ceea ce gândeşte. convorbirea a fost rafinată de psihologi. memoria. care permit culegerea de informaţii diagnostice în legătură cu concepţia persoanei. sentimente sau valori). filozofia de viaţă. opinii. 48 . dar şi de sinceritatea deplină a subiectului. Metodă marcată de subiectivism. Deoarece influenţa cercetătorului însuşi poate fi mai mare decât în oricare altă metodă. aspiraţii. dar şi de la elementele de expresivitate verbală şi nonverbală. Capacitatea subiectului de a se autoanaliza introspectiv. mentalităţi. sau a celor născute din dezirabilitatea socială. prin care se reliefează unicitatea şi individualitatea persoanei. dar schimbările fireşti de direcţie. de tipul faţă în faţă între cercetător şi subiect. atitudini. Calitatea informaţiilor depinde de aceste disponibilităţi interne puse în joc. care personalizează investigaţia. interese. p. expectaţii. conflicte. Convorbirea directă Este varianta cea mai apropiată de psihologia simţului comun. a lui şi a subiectului. ce pune în mişcare mecanisme complexe (limbajul. ca şi o experienţă prealabilă bogată. ale căror poziţii sunt interşanjabile şi se bazează pe acordul liber consimţit al subiectului de a răspunde la întrebări. atitudini. pentru a obţine informaţiile relevante. de disponibilitatea lui pentru dialog prin evitarea tendinţelor de faţadă. Avantajele metodei provin din aceea că ea permite un acces mai direct la viaţa internă a subiectului (opinii. afectivitatea. sunt alte condiţii ale metodei. motivaţia. prin care ar putea rezulta deformări intenţionate ale informaţiilor pentru a se pune pe sine într-o lumină favorabilă. spontană. credinţelor. alte structuri ale personalităţii. filtrate (ele însele operaţii subiective). putând rămâne neabordate elementele cheie pentru problema în cauză şi pentru că îşi poate schimba rapid cursul prin activarea mecanismelor de apărare şi conservare a stimei de sine. în relaţia de comunicare. gândirea. dar şi a operatorului de a conduce convorbirea pe făgaşul dorit. ea se poate concentra în jurul unei teme. opiniilor. prin angajarea deplină. chestionarul sau testele). comportamente. dar şi pe capacitatea lui de exprimare verbală liberă. evaluate.pleacă de la manifestările lui exterioare. pentru a decanta ceea ce este cu adevărat relevant. convingeri.

1. descrisă de psiholog. Materialul adunat este ulterior supus interpretărilor. opinii sau motivaţii ale unor conduite. 6.1. prin care se obţine „purificarea”. 6. convorbirea structurată cu scop de diagnostic are un anumit grad de standardizare. Sensul curei psihanalitice este chiar acela de a oferi subiectului cheia. Ea poate fi un preambul al unei discuţii dirijate sau a altui tip de abordare. căci subiecţii trebuie să răspundă toţi aceloraşi întrebări. Convorbirea situaţională Convorbirea situaţională cere subiectului să spună cum s-ar comporta el într-o anumită situaţie. vizând „în ultimă instanţă dorinţa care se formulează în orice producţie a inconştientului” (Laplanche şi Pontalis. afective. ale căror informaţii produc convergenţa necesară diagnosticului psihiatric. Obiectivele aflate în atenţia cercetătorului (numite şi criterii) pot fi aspecte intelectuale.3. dar şi câteva obiective precise ce trebuie atinse. Convorbirea semidirijată Este aceea în care psihologul are precizată nu numai tema. Dacă în forma precedentă erau permise schimbarea succesiunii şi a cursului convorbirii. pot fi gândite intercorelat sau independent. Elementul de standardizare este aici mai mare. un fel de tatonare reciprocă pentru a ajunge la un ritm comun. Evocând sau retrăind evenimentele traumatice care s-au fixat în structuri patologice.alternarea rolurilor.4. cu reformularea unor întrebări sau cu adresarea de întrebări suplimentare.. aceea de a exterioriza tot ceea ce îi trece prin minte. atitudini. pe care însă nu ajunge să le epuizeze sau să le parcurgă în ordinea strictă pe care şi-a propus-o anterior. catharsisul. accesul spre conţinutul latent al acestor conflicte inconştiente. care vorbeşte liber. respectând doar o singură regulă. caracterul aleatoriu al răspunsurilor. descifrarea intenţionalităţii etc. În psihiatrie. 49 . 1994.1.1. ca metode concurente.5. p. care pun în evidenţă modalităţile conflictului defensiv. În acest domeniu ea poate urma anamnezei şi este dublată obligatoriu de investigaţie atentă a conduitelor expresive (mimică. 6. sortat şi cuantificat. condiţie de fond a unei bune comunicări.6. în scopul clarificării unor sensuri. pantomimică. 6. Convorbirea dirijată sau standardizată Convorbirea dirijată sau standardizată dă un grad mic de libertate cursului discuţiei. formulate în acelaşi fel şi în aceeaşi ordine. 197). pentru convorbirea dirijată aceste libertăţi nu sunt permise. Este o convorbire structurată şi tematică. astfel încât să permită o culegere sistematică de semne relevante pentru o anumită tulburare psihiatrică. indiferent de particularităţile lor. cum ar prelucra informaţiile sau documentele furnizate de acesta. Convorbirea psihanalitică Are reguli precise şi o anumită evoluţie în timp: terapeutul şade în spatele divanului pe care este aşezat confortabil pacientul. de unde posibilitatea mai bine marcată de a cuantifica datele obţinute. o fac greu de urmărit. ce se apropie foarte mult de anchetă sau chestionar. etice. intonaţie).

constanţa lui. deoarece există un disconfort psihic al primului vorbitor. stilului fiecăruia. aspecte 50 . autentică. care. idiosincraziile etc. de aceea metoda lui. Întrun fel şcoala a oficializat aceste două metode. Faţă de acesta psihoterapeutul trebuie să aibă o atitudine caldă. În opinia lui Rogers metoda psihanalitică îi face pe oameni să pară neajutoraţi şi dependenţi de terapeut. sau are ultimul cuvânt. Rolul psihoterapeutului este să creeze ambianţa necesară destăinuirii spontane. rolul asumat de fiecare în grup.1. care cer formare şi antrenamente speciale pentru psiholog. de grup. care poate descoperi singur resursele propriei însănătoşiri. rămâne un membru mai special al grupului (observator). Convorbirea nondirectivă Este metoda de bază a psihoterapiei omonime. bazată pe simpatia şi înţelegerea subiectului. adaptarea la situaţie. de familie sau de cuplu. unul din promotorii psihologiei umaniste. care determină clientul să devină conştient de sine şi să se accepte aşa cum este. al cărui părinte este Carl Rogers. p. nemaiavând rolul de dirijor al discuţiei.subiectul se eliberează de conţinutul lor afectogen negativ (prin aşa numita abreacţie). ceea ce face ca cel care „sparge gheaţa” să fie dezavantajat. spontaneitatea participării. care trebuie să animeze discuţia în grup. Aceste metode sunt extrem de importante în constituirea aşa-numitului grup terapeutic. fiecare desemnând zone şi procedee de lucru specifice. în această convorbire asimetrică (pentru că ea reţine doar faptele care sunt în acord cu teoria postulată.1. odată ce a descoperit aceasta el fiind capabil să-şi rezolve singur problemele. Convorbirea mai poate fi individuală. În sens strict. profitând de faptul că ceilalţi au produs deja o cantitate importantă de informaţie. discuţiile pot scoate la suprafaţă caracteristici ale gândirii. deoarece are „ultimul cuvânt”. 6. 71) vorbesc despre două situaţii: prima în care psihologul pune aceeaşi problemă tuturor subiecţilor. Psihologul poate urmări tipul de emoţie apărută în timpul comunicării.7. având un minimum de intervenţie. a doua cea de tip examen. Convorbirea liberă în grup Este importantă pentru că problema nu mai emerge de la psiholog. O altă metodă este aceea în care psihologul pregăteşte atâtea teme câţi subiecţi sunt. chiar când manifestările lui contrazic modul de a fi al terapeutului. 1976. pozitivă şi de acceptare.8. Prin libertatea lor. creativităţii. iar cel ascultat la urmă să fie avantajat. centrată pe client. Există tipuri şi tipuri de convorbire în grup. aversiunile. de unde şi numele ei de nondirectivă. etc. Rolul psihologului ar fi acela de moderator. prima fiind cea de tip colocviu. compatibilităţile. 6. ca şi psihanaliza) terapeutul doar reformulează sintetic ceea ce rezultă din povestirile clientului. adică a unei atmosfere de comunicare caldă. Dunlop şi Watman (citaţi de Şchiopu. face ce personajul principal să fie subiectul. organizând astfel discuţia încât fiecare subiect să treacă prin poziţiile de iniţiator (care sparge gheaţa). să păstreze ordinea şi să activeze subiecţii inerţi. sau nondirectivă. pentru că testează afinităţile.

dar conducerea discuţiilor presupune o artă îndelung exersată de coordonare a intervenţiilor. grupul fiind solicitat să rezolve o problemă de nespecialitate.de personalitate.10. El lucrează după două reguli: 1) să faci ca un lucru ciudat să devină familiar (faza analitică de înţelegere) şi 2) să faci ca obişnuitul să devină ciudat (synectics în engleză înseamnă a realiza legături între lucruri şi fenomene). Ea pare a fi mai creativă decât brainstromingul. prezentată într-o manieră simplă. maniera de lucru.9. deoarece elaborează metode pentru creşterea înţelegerii faţă de situaţia problematică. • creativitatea are ca element esenţial şi principii de bază punerea emoţionalităţii înaintea raţionalităţii. dar cu profesii foarte diferite pentru a facilita fluiditatea. 6. • fazele de cernere. aprofundare şi de definitivare a ideilor selecţionate se face în colaborare cu responsabilii organismului care au propus problema. entuziast şi competitiv. recoltează (înregistrează) toate soluţiile şi creează un climat de grup degajat. abandonând orice judecată evaluativ critică şi putând folosi tot ceea ce s-a produs pentru a recombina şi transforma ideile altora). Sinectica Metoda pusă la punct de Gordon este una de creativitate colectivă. participanţii (care au caracteristici personale şi socioculturale foarte diferite) trebuie să lucreze asupra unei probleme concrete.1. • trebuie traversate elementele iraţionale pentru a creşte şansa de reuşită în rezolvarea de probleme. dar şi modul în care se structurează grupul în rezolvarea unei probleme. Semănând cu brainstormingul prin aceea că stimulează creativitatea. fondată pe stimularea grupului şi debranşarea (suspendarea sau amînarea) controlului logic şi social. Valorificarea superioară a acestor metode sunt brainstormingul lui Osborn şi sinectica lui Gordon. cu grade de înţelegere mai bune în grupul creativ. Principiile care stau la baza metodei sunt: • creativitatea şi procesele creative se pot dezvolta numai dacă se înţelege substratul situaţional care le susţine. climatul emoţional 51 . Şedinţa este condusă de un specialist care enunţă problema. Cuprinde patru faze: • în faza de producere a ideilor.1. originalităţii şi creativităţii personale. Sinectica încurajează fantezia. după câteva reguli (fiecare să producă un număr maxim de idei. 6. sinectica este o tehnică de lucru mai disciplinată. născute prin asociaţii libere sau chiar năstruşnice. flexibilitatea şi maleabilitatea punctelor de vedere. Subiecţii adolescenţi agreează mult această metodă care permite reliefarea punctului propriu de vedere.deoarece cuprinde 6-8 oameni cu acelaşi nivel de pregătire. Brainstormingul Literal brainstorming înseamnă furtună cerebrală şi este o tehnică de creativitate elaborată de Osborn în 1939. care stimulează creativitatea grupului. dar încercările de a emite judecăţi pripite sau de a critica legăturile nerelevante sunt dezaprobate.

atitudinilor şi opiniilor pe care le are. • antrenează subiectul în obţinerea de performanţe ridicate prin creşterea capacităţii lui relaţionale (antrenament. utilizabile într-o mare varietate de scopuri.afectiv şi cel motivaţional fiind potenţaţi şi consideraţi la fel de importanţi ca cei intelectuali. maniera de a trăi. • depistarea aptitudinilor. ghidarea vocaţională). grupa de muncă). formare). aceste date culese prin observaţie vor fi necesarmente coroborate cu alte date pentru a le completa. Luând o amploare deosebită în a doua jumătate a secolului al XX-lea. atitudinilor şi intereselor pentru o profesie (orientarea şcolară. anxietate de examen. psihologul trebuie să culeagă în prealabil informaţii despre problema ce va fi discutată. cum ar fi introvertiţii.răspuns. În psihologie scopurile convorbirii sunt diverse: • reconstituirea evenimentelor relevante din istoria personală (anamneza). verifica şi a ne asigura astfel de validitatea lor. Asociind diferite moduri de gândire. p. căci ne ajută să cunoaştem omul cu ajutorul lui însuşi. cercetare ştiinţifică). • contribuie la diagnosticul şi tratamentul (medical sau psihoterapeutic) pentru subiecţii cu tulburări de comunicare (relaţionale). să-şi structureze dinainte întrebările pentru a putea anticipa răspunsurile sau reacţiile neprevăzute (blocajele sau refuzul de a mai răspunde). fie ele mai mici (colectivul de elevi. să creeze un climat stimulativ şi motivat pentru a obţine informaţii autentice. aspiraţiile. sinectica este o importantă tehnică de formare şi dezvoltare a creativităţii de grup. de un terţ (medic. ca metodă de cercetare psihologică. echipa sportivă. pentru a culege o părere avizată profesional despre un caz ce implică responsabilitatea deciziei şi interdisciplinaritatea. face din obiectul ei şi instrument şi scop. de psiholog (anchetă. Prin sondarea faptelor. 6. 190) convorbirea poate fi solicitată de cel interesat (sfat. convorbirea culege într-un timp scurt o cantitate mare de informaţii valoroase. în sens mai larg ea presupunând colectarea sistematică de informaţii cu privire la trebuinţele. Aşa cum precizează Anzieu (Dicţionar de psihologie. anxioşii sau cei cu tendinţe autiste.2. odată cu creşterea urbanismului. prin sfat psihologic avizat). de a munci şi de a se distra a persoanelor şi grupurilor din care fac parte. • ajută subiectul să înfrunte o situaţie existenţială concretă (angoasă. Subminată de subiectivitatea profundă a ambilor parteneri aflaţi în relaţie. convorbire clinică). complete despre problema investigată. îl ajutăm în acelaşi timp să se cunoască mai bine. dar şi despre caracteristicile subiectului. fie populaţii largi. • sondarea cunoştinţelor subiectului cu scopul evaluării lor (interogaţia orală. reale. Pentru a compensa dezavantajele convorbirii. Ancheta pe bază de interviu Ancheta. motivaţiile. funcţionar public). Schema operaţională generală a anchetei se bazează pe culegerea de informaţii prin întrebare . profesor. sondaj de opinie. credinţele. consiliere. ancheta psihosocială are ca obiective 52 . 1999. atât de mult folosită în evaluarea şcolară). valorile. Fără a necesita materiale sau dotări speciale.

acestea devin şi cele mai potrivite contexte de a intervieva pe cineva. celelalte metode evocate sunt doar parţial sinonime cu interviul prin faptul că presupun schimbul de informaţii. motivaţii şi atitudini. căci planul iniţial poate fi schimbat din mers. având drept obiectiv cunoaşterea adâncită a personalităţii subiectului”. imprimând un anumit curs discuţiei. Dacă însă interogatorul evocă atmosfera judiciară. deci poziţia lui este privilegiată şi nu este interşanjabilă cu a subiectului. teama de a se produce în public. în sensul că sunt forme foarte specializate de investigaţie în scop diagnostic şi terapeutic. condiţia lui de bază fiind aceea a existenţei unei experienţe comune. un spectacol etc. presă). După Moser scopul interviului este acela de a pune subiectul în situaţia de a exterioriza o anumită informaţie care nu poate fi extrasă şi obiectivată printr-o altă metodă (ceea ce ar face interviul inutil). cel clinic şi cel focalizat.culegerea de date personale despre mediul ambiant. Operatorul de interviu (anchetatorul) interacţionează direct. despre comportamentul şi activitatea extraprofesională. p. diferenţa fiind aceea că în interviu operatorul dirijează subiectul. Fiind o metodă interactivă.). cunoscute de toţi. motivaţii. radio. interviul este încadrat în categoria metodelor psihosociale de tipul anchetei. dată de participarea tuturor la situaţia socială invocată (un accident.”Specificul interviului clinic este constă în aceea că el este o metodă calitativă. în funcţie de situaţie. 6.2. clarificându-i scopurile interviului şi convingându-l că răspunsurile trebuie să reflecte părerea lui reală. Interviul focalizat Presupune centrarea (“focalizarea”) atenţiei mai multor subiecţi pe aspecte sau evenimente trăite. reuşita ei depinde în bună măsură de capacitatea intervievatorului de a înţelege rezistenţa intervievatului. valori etc. de exemplu.). dialogul sau interogatoriul. pentru că se bazează pe schema întrebare . ceea ce face ca metoda să se asemene cu discuţia. predominant psihologice. Interviul şi conversaţia clinică practic se suprapun.2. operatorul trebuie să ştie să introducă pe subiect în situaţie. Având mare libertate de mişcare. o emisiune televizată.2. interviul are şanse de reuşită mai mari decât chestionarul. opinia publică. care îl pot folosi în orientarea profesională. Ea vizează două tehnici fundamentale: tehnica interviului şi tehnica chestionarului (autoadministrat sau administrat prin opratorul de anchetă). Interviul Larg utilizat în mass-media (televiziune.1. 323). adică aspecte obiective (factuale) şi subiective. Pentru a le depăşi. anxietate. 6. psihologii clinicieni şi pedagogii. profesorii. In funcţie de această libertate există două tipuri de interviu. fie de modul cum este organizat întreg contextul situaţional. care vine în această relaţie cu inhibiţii ce ţin fie de personalitatea sa (emotivitate. apreciază Pantelimon Golu (1974. nemijlocit cu intervievatul. în raport cu care ei trebuie să-şi exprime cât mai clar punctul de vedere. Pentru aceasta operatorul trebuie să analizeze prealabil situaţia în 53 . în care excelează medicii (psihiatri mai ales).răspuns. Ştiind că subiecţii se simt în largul lor în ambianţa cunoscută a familiei sau a locului de muncă. conversaţia. convorbirea.

fiinţe sunt tipice acestei forme de investigaţie. nuanţă. • interviul neformal. Operaţi distincţii între tipurile de convorbiri. 2.Din punct de vedere al tehnicii de aplicare putem distinge două tipuri de interviu: • interviul formal. stăpânire. jenă sau teamă. mai democratică şi mai umană. căci prin surprinderea psihologiei sociale se pot releva parametrii de eficienţă ai acestor acţiuni. fără tensiune. fac din interviul formal o cale predilectă a televiziunii şi radioului. plecând de la gradul de intervenţie. construcţia unei hidrocentrale sau deschiderea unui nou magazin) pot face apel la interviul focalizat. ci pe situaţiile. Autoevaluare 1. 4. standardizat. pentru a avea deja câteva ipoteze sau idei care să-i permită flexibilitate şi adaptare la subiecţii investigaţi. pentru că întrebările decurg din logica situaţiei. Aspectele de calitate. pentru a surprinde din discuţiile cu ei opiniile cele mai semnificative şi relevante. Experienţa de a suprima distanţele. Prin existenţa posturilor locale de radio şi de televiziune. Publicitatea şi propaganda (culturală sau politică) sunt domeniile care beneficiază semnificativ de această metodă. căldură. prin care interviul devine practic o anchetă. Există şi riscul de a rata un interviu sau de a obţine o informaţie nerelevantă. atitudine încurajatoare) devin esenţiale în angajarea persoanelor într-o discuţie fructuoasă. Faceţi o analiză comparativă între brainstroming şi sinectică. De aceea calităţile personale ale operatorului (calm. De asemenea orice altă acţiune socială (lansarea unui produs nou. controlat strict. Indicaţi care este specificul metodei interviului. care pentru a ajunge la reuşită trebuie să decurgă agreabil.detaliu. de a echilibra asimetria relaţiei. în efortul lor de a crea o societate democratică şi participativă. 5. existând doar un ghid de interviu. Deci focalizarea se face nu pe persoane. 7. evenimentele care s-au răsfrânt asupra acestora. Caracterizaţi metoda convorbirii prin raportare la accepţiunea comună în legătură cu această metodă. empatie. acestea intervin în mod nemijlocit la crearea unor sisteme largi de integrare şi unificare socială în vederea construirii împreună a unei lumi evoluate. Evaluaţi importanţa metodei convorbirii în consilierea individuală şi de grup. de a stabili uşor şi natural contactul uman. cum se întâmplă şi în cazul chestionarului cu întrebări deschise. dirijare al psihologului. care este mult mai flexibil. Analizaţi şi evaluaţi formele înalt specializate ale convorbirii în potenţarea creativităţii grupului. mai eficientă. interviul urmând a produce un tip de informaţii semnificative social în raport cu acestea. care este unul structurat. definind măsura în care mesajele sunt percepute sau determinând distanţa dintre efectele scontate şi cele efectiv realizate. Descrieţi utilizarea corectă a formulelor înalt specializate ale acestei metode (convorbirea psihanalitică şi cea nondirectivă). constând dintr-o suită de întrebări formulate şi aplicate într-o ordine strictă. 6. Acest tip de interviu are şi o importantă funcţie de control (feedback) a efectelor produse de comunicarea în masă. 3. 54 .

Metode de psihodiagnostic. Zlate. 8.. J. (1976). Bucureşti: Tipografia Universităţii. (1996). Bucureşti: Editura Humanitas.. ocabularul psihanalizei. F. Psihologie socială. Studii experimentale. Doron. Bucureşti: Editura Babel. 2. Bucureşti: Editura Humanitas. (1979). formal sau neformal). S. U. CAPITOLUL 7 ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR 55 .8. V. 9. (1994). (1997). Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”. Introducere în psihodiagnostic. Laplanche. Parot. Incercaţi o comparaţie între principalele tipuri de interviu (clinic sau focalizat. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 5. Chestionarul în investigaţia socială. Creativitatea individuală de grup. U. 1. arătând cum se pot dezvolta calităţile personale necesare utilizării creative a metodei. Bibliografie Chelcea. Şhiopu.). (coord. Golu. 6. Şhiopu. Pontalis. (1999). Introducere în psihologie. R. (1997). Dicţionar de psihologie. Dicţionar enciclopedic de psihologie. M. Indicaţi modul de valorificare a valenţelor metodei interviului. Bucureşti: Editura Academiei. P. 9. J. (1974). 7. 4. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.. Roco. Horghidan. (1975).. Editura Didactică şi Pedagogică. 3. M.-B.

p. Componenţa fundamentală a fazei ei de pregătire este determinarea aşa-numitului univers al anchetei prin determinarea populaţiei ţintă şi fixarea eşantionului ce va fi investigat efectiv. ocupaţii.Ancheta pe bază de chestionar a cunoscut o extindere progresivă în ultima jumătate de secol. după Golu. 8) stabileşte 12 etape ale anchetei.). care dau sensul anchetei. organizaţie. Problema de bază a operaţiei este legată de reprezentativitatea eşantionului ales. stabilitatea profesională etc. redactarea raportului final. Metoda cotelor pleacă de la analiza caracteristicilor populaţiei ţintă. op. 304) le sintetizează în patru secţiuni: pregătirea anchetei. vârstă. redactarea şi aplicarea chestionarului. în legătură cu atitudini. cit. lucru care rămâne întotdeauna un deziderat: nici un eşantion nu este reprezentativ la modul absolut. 305). Pentru că rareori poate fi inclusă populaţia ţintă în totalitatea ei (ca în cazul unor grupuri limitate natural: elevii unei clase. întreprinderi etc. care trebuie să reproducă în mic toate grupurile şi caracteristicile esenţiale ale populaţiei generale. adică o preanchetă care este un „duplicat la scară mai mică a anchetei principale” (Moser. căci acestea urmează să fie testate prin formularea întrebărilor. căci ele pot fi combinate şi intercorelate. p. ea depinzând de omogenitatea – heterogenitatea populaţiei.). muncitorii unei secţii etc. opinii. atunci când acesta este foarte numeroasă se pune problema alegerii participanţilor la anchetă.. Diferitele categorii de caracteristici ale stratificării se prezintă ca şi criterii independente. din necesităţi practice. aşa cum rezultă ea din recensăminte sau statistici obiective (sex. Eşantionarea este o operaţie tehnică laborioasă şi extrem de importantă. motivaţii. vechime etc. a distorsiunilor sau a abaterilor. Transpunerea obiectivelor în ipoteze de lucru reprezintă ceea ce se cheamă o anchetă pilot. Pregătirea anchetei Ancheta îşi formulează anumite obiective în funcţie de cei care au comandat-o (for administrativ. şcolarizare. Gradul de reprezentativitate (şi implicit al erorilor de eşantionare) poate fi determinat statistic. p. R. In funcţie de aceste obiective prealabile se formulează ipoteze generale sau specifice. de unde posibilitatea erorilor. satisfacţia muncii. Aceasta dă posibilitatea operatorului de anchetă să decupeze din planul general al anchetei propriul său plan de lucru.1. Golu (1974. pe care P. Eşantionul va cuprinde proporţional persoane care vor reprezenta la scara lui ansamblul caracteristicilor populaţiei sondate.). Muchielli (1968. dar şi datorită avantajelor metodei. conducerea unei firme. integrare profesională. 7. în funcţie de acestea şi de obiectivele anchetei reperându-se şi reţinându-se acele însuşiri prin care se va face operaţia de stratificare. el depinzând de tehnica de eşantionare folosită. indicate la modul cifric. căci conferă anchetei un caracter de sondaj. El are deci latitudinea să decidă singur asupra persoanelor concrete care vor fi investigate şi care reprezintă atributele 56 . care trebuie obligatoriu să respecte proporţiile (cotele) de caracteristici avute în vedere. dictate de evoluţia societăţii. timp liber. Aceasta va fi şi topica adoptată de noi în expunerea acestei metode. mediu. prelucrarea şi interpretarea rezultatelor obţinute.

De asemenea. care se derulează foarte uşor iniţial şi. De aici decurge o anumită libertate şi flexibilitate a muncii anchetatorului. sondat. Diminuarea impreciziei de eşantionare se poate face combinând stratificarea de la metoda cotelor. în care reprezentativitatea este asigurată de probabilitatea (şansa) egală a fiecărui membru al populaţiei de a fi inclus în eşantion. acesta având o mărime procentuală proporţională cu populaţia de referinţă. Ca procedeu de eşantionare aleatoare s-au impus două mai importante. aceasta este o metodă utilă.). generat în doi timpi: iniţial se stabileşte un eşantion mai mare. In concluzie. eşantionul poate fi dedus efectiv după principiul loteriei. pe măsură ce atributele (criteriile) repartizate se acoperă prin anchetare. după ce se stabileşte dimensiunea eşantionului ce va fi investigat. ea nepermiţând determinarea limitei erorii probabile de eşantionare. până la ocurenţa efectivului de lucru (a eşantionului). în sensul că aceasta scade la jumătate când el se cvadrublează şi se reduce la o treime când eşantionul creşte de nouă ori. 57 . dar şi posibilitatea unor distorsiuni. Problema fundamentală care se pune este că nu toate persoanele de pe aceste tipuri de liste sunt efectiv investigabile şi de aceea eşantionul generat va trebui să aibă o rezervă suficientă pentru a da o marjă de siguranţă. numerotate. generate de faptul că acesta se poate orienta preferenţial spre persoane cu care intră mai uşor în contact. rezultând eşantionarea multistadială sau multifazică.combinate ale cotelor ce i-au fost repartizate. De aceea s-au dezvoltat alte metode de eşantionare. după inspirata expresie expresie a lui Muchielli). câte o unitate. mărimea eşantionului reduce limita de eroare. Dacă populaţia este înscrisă pe liste identice. în funcţie de obiectivele cercetării. se extrage la intervale regulate (din 10 în 10. probabilistice sau aleatoare. operaţie pe care computerul o simplifică foarte mult. în care toate caracteristicile sunt reprezentate. din care se extrage ulterior un eşantion mai restrâns. ceea ce poate produce omisiuni importante. Procedeul loteriei şi folosirea numerelor aleatoare pleacă de la lista nominală a populaţiei ţintă şi. adică al alegerii acelor membri al căror număr a fost generat aleator. din 15 în 15 etc. cu metoda aleatoare. rămân spre final combinaţiile de caracteristici tot mai greu de identificat în plan real (“căutarea neliniştită a păsării rare”. O altă tehnică folosită este cea a eşantionului de bază. dar nu foarte riguroasă. O altă dificultate majoră a acestei metode este aceea că anchetatorul îşi face un plan de anchetă în teren.

Metoda panel sau a eşantionului fix se bazează tot pe o alegere apriorică a persoanelor care îl compun şi care devin cadrul de referinţă pentru o suită de anchete de acelaşi tip. Din timp în timp ele sunt investigate pentru a determina stabilitatea sau modificările pe care derularea evenimentelor sociale le-ar aduce în privinţa preferinţelor, intenţiilor de vot, a motivaţiilor, trebuinţelor, intereselor sau valorilor. In acest caz se vorbeşte despre fenomenul de degradare a eşantionului, determinată de acumularea efectelor negative ale anchetei, ceea ce duce la o pierdere progresivă de reprezentativitate a acestuia. 7.2. Redactarea şi aplicarea chestionarului Nu există o similitudine între noţiunile de chestionar, formular, inventar sau scală, deşi ele sunt folosite uneori ca echivalente. Chestionarul de cercetare (psihosocială sau sociologică) este o succesiune logică şi psihologică de întrebări, imagini grafice sau combinaţii ale acestora, cu funcţie de stimuli, ce determină în cei anchetaţi comportamente verbale sau nonverbale ce vor fi înregistrate pentru analiza ulterioară. Chestionarul intră astfel ca un element fundamental în ciclul investigaţiei, cercetării, după o schemă circulară ce include următoarea secvenţă: problema generală → obiectul specific → formularea întrebărilor → aplicarea → codificarea datelor → analiza → problema generală etc. Construcţia chestionarului ridică probleme tehnice specifice, din care cauză trebuie creditate centrele specializatre în elaborarea lor. Criteriile de ordonare al problemelor ar fi cel temporal (dinspre trecut spre prezent, apoi spre viitor) şi după gradul de abstractizare (întâi întrebările concrete şi ulterior cele abstracte). În funcţie de vârstă şi grad de cultură poate prevala ordinea raţională (persoane adulte, cu nivel de instrucţie ridicat), sau cea psihologică (tineri sau persoane mai puţin pregătite). „În afara precizării ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare (…). Explicit sau implicit, nu există chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai mult sau mai puţin conturate” afirmă Chelcea (1975, p. 141). Stimulii care sunt întrebările sau imaginile din chestionar vor genera comportamentele verbale sau nonverbale ce vor fi înregistrate pentru a fi analizate ulterior, acestea depinzând de mai multe variabile: personalitatea anchetatului şi a anchetatorului, situaţia de desfăşurare a anchetei, tema ei, timpul anchetei, structura chestionarului. Autoadministrarea chestionarului sporeşte gradul de siguranţă al elaborării răspunsului, dar prezintă riscul neînţelegerii întrebărilor şi obturarea unei surse de informaţii importante, comportamentul nonverbal, neajunsuri care pot fi înlăturate folosind operatorul de anchetă, ce sporeşte costul sondajului, dar dă posibilitatea extinderii lui la sectoarele cu nivelul de cultură mai scăzut. Ca formă, în funcţie de gradul de libertate pe care îl lasă subiectului, întrebărilor pot fi închise sau precodificate (o gamă de răspunsuri, limitată uneori doar la două posibilităţi, „da” sau „nu”, din care subiectul trebuie să aleagă una), deschise sau libere, care lasă libertatea subiectului să formuleze răspunsul în maniera dorită (ca lungime, formă, detalii), operatorul limitându-se la a-l înregistra fidel, şi tipul cafeteria 58

(semideschise), ce combină caracteristicile celor două metode. Tehnic, întrebările cafeteria presupun o preanchetă cu întrebări de tip deschis, care implică întotdeauna o analiză de conţinut a răspunsurilor înregistrate, ce vor fi ulterior fixate în structura chestionarului definitiv ca opţiuni, variante de răspuns, la care se adaugă în final o întrebare deschisă, de tipul „altele”, unde subiectul poate preciza situaţii neacoperite sau neprevăzute în evantaiul propus. Din punctul de vedere al conţinutului informaţiilor culese, există chestionare factuale şi chestionare de opinie . Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, au în vedere date sau fapte obiective, ce pot fi observate direct şi verificate de terţe persoane. Imprimatele au un caracter standardizat ca format, mărime, culoare, punere în pagină, corp de literă etc., pentru a corespunde unor criterii de funcţionalitate. Intrând în arhivele organizaţiilor, ele se pun în legătură cu alte formulare, determinând un adevărat circuit al imprimatelor, ceea ce presupune o coordonare de la nivel central. Standardizarea şi precodificarea, dincolo de sporirea eficienţei administrative şi economice, prin computerizarea evidenţelor, uşurează şi cercetarea psihosociologică. Aproape orice chestionar cuprinde şi date factuale: vârsta, profesia, localitatea, componenţa familiei, ocupaţiile din tipul liber etc., a căror relevanţă este dată doar de completarea exactă, sinceră. Unele dintre întrebări sunt de identificare, altele de cunoştinţe, amplasarea lor creând probleme tehnice: cele de cunoştinţe trebuie diseminate printre cele de identificare la început sau la sfârşit de chestionar, ele trebuind astfel formulate încât populaţia anchetată să înţeleagă că sunt destinate prelucrării datelor în funcţie de categoriile reieşite (vârstă, sex, mediu etc.). Chestionarele de opinie vizează datele de ordin subiectiv, imposibil de observat direct, adică tot ceea ce alcătuieşte fondul intim al persoanei: atitudini, opinii, motivaţii, interese, convingeri, valori. Pentru a surprinde nu numai opiniile, ci şi intensitatea lor, George Gallup, binecunoscutul sociolog american dă o schemă de construcţie a chestionarului (apud Chelcea, op. cit., p. 148) ce cuprinde următoarea secvenţă: • întrebări filtru, destinate evidenţierii gradului de cunoaştere de către cel anchetat a problemei puse în discuţie; • întrebări deschise (una sau mai multe) pentru a reliefa atitudinea respondenţilor faţă de problema discutată; • întrebări închise, cu răspunsuri precodificate, relative la problema în cauză; • întrebări deschise, pentru a permite motivarea opiniilor exprimate; • întrebări închise, cu răspunsuri precodificate, pentru a măsura intensitatea opiniilor formulate. Este mult mai greu de elaborat un chestionar de opinie decât unul de date factuale pentru că intervin distorsionant mecanismele de apărare (voluntare sau involuntare), tendinţe de faţadă, reacţia de prestigiu. Anumite probleme nevralgice (atitudinea faţă de şefi, convingerile politice etc.) impun disimularea scopului cercetării. După cantitatea de informaţie avută în vedere, Septimiu Chelcea, unul dintre importanţii promotori ai metodei chestionarului în ţara noastă, 59

distinge chestionare speciale, cu o singură temă, importante în studiul pieţei sau al comportamentului electoral, unde necesitatea prelucrării rapide duce la îngustarea ariei investigate, de chestionarele omnibus, pluritematice, care constituie fundamentul cercetării psihosociologice, deoarece conduc la surprinderea interacţiunii dintre fenomene prin aplicarea unor analize secundare şi sunt mai ieftine, permiţând ca pe acelaşi eşantion să se urmărească mai multe aspecte, teme, simultan. Corelând tipurile de chestionare după criteriul factuale – de opinie, cu criteriul structurii, se poate afirma cu destulă siguranţă că întrebările închise sunt mai indicate pentru chestioanarele factuale şi cafeteria. Decizia privind tipul şi forma finală a întrebărilor se face însă după pretestarea chestionarului, când se vor rezolva şi probleme tehnice subtile, legate de formularea întrebărilor, dimensiunile şi ordinea lor de introducere în chestionar, pentru a evita câteva majore surse de distorsiune: • reacţia de prestigiu (sau tendinţa de faţadă), constă în tendinţa subiectului de a adopta o poziţie dezirabilă sau avantajoasă pentru a nu produce o proastă impresie (mai frecvent în ancheta cu operator), ceea ce presupune ca măsură de control introducerea unei scale de minciună sau de sinceritate ; • neîncrederea generată de suspiciunea în legătură cu scopul anchetei poate duce la disimularea părerilor proprii şi substituirea lor cu opinii larg acceptate sau dezirabile social; • sugerarea răspunsurilor, pleacă de la formularea defectuoasă a întrebărilor, la persoanele sugestibile existând o atracţie mai mare a răspunsurilor pozitive; • remanenţa, rezonanţa cognitiv-afectivă a unui set de întrebări asupra celor care urmează, generată de trecerea bruscă de la un set la altul; • contaminarea reciprocă a întrebărilor; • lungimea fiecărei întrebări şi lungimea de ansamblu a întregului chestionar solicită în mod diferenţiat structurile cognitive şi motivaţia de răspuns, ceea ce face ca întrebările sau chestionarele prea lungi să dea o cotă de distorsiune mare. Pentru a preîntâmpina aceste riscuri motivaţia obiectivelor anchetei şi atenţia deosebită în elaborarea întrebărilor, dublate de aplicarea prin operator de chestionar (care clarifică întrebările ce produc probleme de înţelegere) sunt cele mai potrivite remedii. 7.3. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor anchetei Există un efect de acumulare în cascadă a deficienţelor, dificultăţilor fiecărei etape în parte. La acestea, în faza de prelucrare, există câteva probleme specifice, cum ar fi cea a non-răspunsurilor: starea de tensiune sau de neîncredere a subiectului, rezistenţa la anchetă sau pur şi simplu neînţelegerea şi omisiunea unor întrebări conduc spre acest fenomen. La acesta se adaugă şi altele, cum ar fi gradul de recuperare scăzut al chestionarelor, aceasta putând fluctua de la 10 la 80 – 90 de procente, chestionarele mai simple, sau aplicate la populaţii obişnuite cu tehnica sondajelor, fiind returnate în proporţie mult mai mare. Sunt ţări în care un locuitor din zece a fost cuprins cel puţin o dată într-un eşantion, 60

se bazează nu numai pe datele cantitative (ce trebuie integrate într-o explicaţie). ce permite interpretarea şi explicaţia ştiinţifică a fenomenului psihosocial. În prelucrarea datelor o fază importantă este codificarea răspunsurilor (raportarea la categoriile anterior stabilite prin pretest) şi analiza de conţinut a întrebărilor deschise în vederea stabilirii şi pentru ele a criteriilor de codificare. prin intuitivitatea sa. deci automatizată. măsurile luate pentru evitarea lor şi gradul de încredere al concluziilor rezultate.4. ceea ce permite întabelarea şi prelucrarea lor (manuală. care încearcă să stabilească. Folosirea intensă a metodei chestionarelor a făcut posibilă lărgirea tematicii cercetate. prin care toată cercetarea capătă sens şi relevanţă ştiinţifică. Analiza primară se face întotdeauna în raport cu obiectivele şi ipotezele de start. Depăşirea acestui nivel se face prin analiza secundară. dintre care cea mai modernă este prezentarea pe calculator prin programe special elaborate (metoda Power Point. electronică. ci şi pe experienţa cercetătorului. facilitează perceperea clară a rezultatelor obţinute. prin care cercetarea intră într-o relaţie de circularitate cu ea însăşi. pentru cele mari). Pentru specialist se recomandă folosirea doar a acelor chestionare elaborate de instituţii autorizate. gradul de legătură dintre variabile.. El trebuie să indice clar: • obiectivele anchetei şi populaţia pe care ea s-a desfăşurat. pentru loturi mici. ca pentru nespecialişti. diapozitive etc. raportul trebuie făcut în termeni accesibili. ce poate utiliza fapte de observaţie de teren care. • sursele de risc ce pot conduce la distorsiuni. 139). încorporate demersului ştiinţific. Indiferent de faptul că se confirmă sau nu ipotezele de start. Acest nivel al analizei. 7. de exemplu). rezultatele trebuie prezentate cu deplină obiectivitate. transformate de mass-media în jocuri de societate. adică la orice suport imagistic care. Redactarea şi comunicarea rezultatelor anchetei Muchielli a stabilit regula de bază a acestei faze: indiferent de beneficiari. tot de factură cantitativă. Dincolo de aceste abordări cantitative.chestionarul devenind „una din metodele de bază în investigarea fenomenelor sociale” (Lazarsfeld. postere. 1975. veriga centrală a anchetei. p. Subscriem la opinia lui Pantelimon Golu. La acest nivel pot apărea date sau fapte care sugerează o relaţie de ordine. încercându-se surprinderea dinamicii variabilelor cercetate şi ponderea influenţei lor în evenimentele investigate. mai ales prin metoda corelaţiilor. recurgând la tabele. dau acestuia relevanţă şi autenticitate. ponderea cea mai subtilă şi de fineţe a analizei este cea calitativă. • rezultatele obţinute şi semnificaţia lor în raport cu obiectivele. căci abia la acest nivel se poate face legătura de tip cauzal (stabilirea raporturilor de la cauză la efect). cu respectarea strică a recomandărilor şi precauţiilor de folosire. că sensul final al unei anchete este nu cel 61 . cu atât mai relevantă în contextul psihopedagogic. completate cu utilizarea tehnicilor computerizate de prelucrare statistică a datelor rezultate. ce vor genera ipotezele unei investigaţii ulterioare. dar ca un „efect pervers” s-a produs şi o scădere a prestigiului ştiinţific al acestor instrumente. grafice. sliduri. citat de Chelcea.

Arătaţi care sunt exigenţele tehnice în redactarea şi comunicarea rezultatelor anchetei. care depinde şi de disponibilitatea celor care au comandat ancheta de a transpune în plan practic concluziile ei semnificative. 8. 4. 5. (1976).: D. (1978). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.: McGraw Hill. (1974). 3. Analizaţi comparativ metoda eşantionării prin cote şi cea prin procedeul loteriei. Golu. S. 6. Psychology. 2. 7. Holland. Introducere în psihologie. 4. (1975). Psihologie socială.D. Argumentaţi asupra celei mai bune combinaţii dintre metoda anchetei pe bază de chestionar. ci cel ameliorativ. Zlate. Determinaţi valoarea şi utilitatea acestei metode în practica psihopedagogică curentă în şcoală. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”. Boston. 5. Massachusetts etc. M. (1974). Psychology. Chestionarul de investigaţie sociologică. Indicaţi tipurile principale de distorsiuni ce pot afecta metoda chestionarului. 3. Argumentaţi în legătură cu extinderea utilizării chestionarului şi a anchetei pe bază de chestionar în ultimul secol. Autoevaluare 1. Heath and Company. Orrell. (1991). Hayes. care este predominant cantitativă. ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITĂŢII 62 .. S. B. Evidenţiaţi principalele metode prin care se pot construi eşantioane reprezentative. M. CAPITOLUL 8 STUDIUL DE CAZ.constatativ. Introducere în psihologie.C. 6. ANAMNEZA ŞI METODA BIOGRAFICĂ. Lexington. 2. Massachusetts etc. şi o altă metodă calitativă de cunoaştere a elevilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. sau de a dezvolta o viitoare anchetă pentru a desprinde legături mai profunde ale factorilor şi variabilelor implicate în prima anchetă. Bibliografie Chelcea. Bucureşti: Editura All. P. Explicaţi semnificaţia şi importanţa reprezentativităţii eşantionului. An Introduction to Human Behavior. 1. N.K. In felul acesta metoda anchetei pe bază de chestionar îşi dezvăluie potenţialitatea de a fi o pârghie importantă de cunoaştere şi de pregătire atentă a intervenţiei sociale. Smith. Science and Understanding.

Este evident că. studiul de caz fiind un demers idiografic. Eşantionarea oamenilor sau a evenimentelor sunt două căi majore ale cercetării ştiinţifice în psihologie. anorexie mentală. centru de minori etc. ca unii oameni (norme de grup) şi ca nici un alt om (norme idiosincratice). adâncă şi sensibilă. 1991. aşa cum argumentează Allport. de la poliţie. pot rămâne pe dinafară faptele cele mai relevante pentru cazul în speţă. vagă. definitorii. cit. Adepţii metodei (psihanaliza. rapoartele altor specialişti: medic. p. holistică. ce simte sau ce crede despre comportamentul propriu.8. pe baza studiului unui eşantion de oameni) .1. 21). bogate. de unde riscul unor concluzii sau soluţii insuficient fundamentate. subiectivă şi necontrolată. pe baza studiului unui eşantion de evenimente selectat din viaţa acestuia).. Putem intervieva persoana pentru a vedea ce gândeşte. pe care le corelăm cu datele şcolare. psihologia umanistă şi fenomenologia. în anumite privinţe. 26). memorie sau personalitate. ori chiar greşite. biografia. deoarece subliniază unicitatea cazului individual. Dacă ar fi să acceptăm această dogmă „ar trebui să abandonăm persoana ca persoană” (Allport. pornind de la corelarea unor informaţii venite dintr-o mare varietate de surse. oricât de adâncă şi documentată ar fi investigarea prealabilă şi programul de testare individuală. fiecare om este ca toţi ceilalţi (norme universale). deci este nomotetică. De aceea abordarea cazului trebuie să aibă o multitudine de surse concurente. ceea ce. comportament disruptiv. spital. este inacceptabil. 1974. profesor. 183). evident. fişa de observaţie întocmită anterior). dar şi o intervenţie efectivă. violent. prieteni.. completate cu demersurile proprii (teste de diferite tipuri). anamneza. În metoda studiului de caz apare cel mai bine reliefată distincţia nomotetic (demers care încearcă să stabilească legile generale. ci ca unul singur. bunici. apoi putem culege informaţii relevante de la părinţi. pe când adepţii abordării nomotetice o numesc neştiinţifică. Studiul de caz Unicitatea individului este pentru psihologia ştiinţifică un impediment. După care vom aplica individual bateriile de teste de inteligenţă. aplicabile tuturor oamenilor. o multitudine de metode coroborate (interviul clinic. De aceea.idiografic (demers care încearcă să obţină o cunoaştere şi o înţelegere de adâncime a individului. p. unitar deci: „personalitatea nu este un sac de zdrenţe aruncate după ce ştiinţele nomotetice au spus ceea ce au avut de spus” (op. Intr-o situaţie de tentativă de suicid. informaţia obţinută din toate aceste surse ajutând psihologul să ajungă la concluzii care să-i permită inferenţe asupra problemei. poliţist etc. p. la care se adaugă intuiţia clinică şi experienţa 63 . ea caută norme. Studiul de caz este abordarea intensivă a unei singure persoane. dar personalitatea sa nu poate fi concepută ca trei sisteme separate. „Fiecare demers este mai potrivit pentru investigarea unui anumit tip de problemă. demisie şcolară. de exemplu) o numesc metodă dinamică. Calea nomotetică indică adesea prin ce suntem deosebiţi de ceilalţi oameni” (Holland. căci ştiinţa nu este a individualităţilor. prin care se încearcă înţelegerea de adâncime a comportamentului individual. încercăm o înţelegere empirică.

Şi în studiul de caz are loc un proces de generalizare. preotul. Trebuie să distingem între capacitatea înnăscută ce defineşte persoana intuitivă şi capacitatea dobândită prin experienţă practică a profesionistului. 182). deschiderea spre detalii neaşteptate. sau chiar dominantă. de tipul metaforei. psihologie medicală (sau clinică). dar şi de calităţile celui care face această generalizare. judecătorul. are o valoare extrem de ridicată în psihiatrie. credinţele sau istoria personală a fiecăruia. Toate acestea impun precauţii speciale care să facă studiul de caz cât mai obiectiv posibil: prelungirea stadiului de culegere a datelor preliminare. Le pot avea psihologul. în funcţie de aşteptările. pantomimica şi intonaţia pentru a culege indici informaţionali relevanţi: „abilitatea de a ajunge la concluzii fără a avea dovezi explicite este numită intuiţie” (Holland. p. plecând de la numeroase situaţii semnificative din viaţa unei persoane. după cum copiii lui Piaget au fost cazurile care au dat impulsul decisiv pentru naşterea psihologiei genetice a inteligenţei. Mecanismul intuiţiei (care este în acelaşi timp un dar. Pe lângă aceasta. ştiu să decodeze mimica. Chiar selectivitatea percepţiei poate fi o sursă majoră de distorsiune. se face o extindere la toate situaţiile din viaţa ei. Intuiţia şi simţul clinic sunt indicatori ai capacităţii profesionale căpătate după ani de experienţă în domeniile ce presupun munca cu oameni. care afectează corectitudinea concluziilor. psihologie şcolară. care dincolo de informaţia explicită exprimată verbal.prealabilă. în genere "acolo unde examinarea fenomenului implică mare responsabilitate pentru om şi unde 64 . psihiatrul. De aceea. Aceasta subliniază nu importanţa metodei. amânarea concluziilor până când apar faptele relevante. pe de o parte intuiţia este greu de învăţat sau de predat.. deoarece diferiţi observatori pot face descoperiri diferite ale aceleeaşi realităţi. Aşa cum am mai amintit. când coexistă ele potenţându-se şi reciproc. cit. cum a numit-o Muchielli. discuţia cazului cu specialişti de acelaşi tip sau cu alte persoane autorizate prin profesia lor sunt doar câteva din aceste precauţii. a specialistului. op. Interpretarea faptelor considerate relevante depinde şi de teoria la care am aderat şi prin prisma căreia acordăm semnificaţie datelor culese. profesorul. cazurile Ana O. Cazul Dora şi micul Hans au însemnat începutul cristalizării psihanalizei freudiene. Şi totuşi există domenii în care metoda şi-a dovedit o certă valoare: tehnica studierii cazului sau metoda cazului. deoarece. ci importanţa calităţilor profesionale pe care trebuie să le aibă cel ce o utilizează. mai frecvent la femei decât la bărbaţi) este unul al gândirii analogice. selectând diferite seturi de fapte ce li se par semnificative. Procesul este inductiv şi această extensie poate fi validă sau nu în funcţie de relevanţa faptelor culese. criminologie. medicină legală. caracterizând persoanele cu o emisferă dreaptă foarte activă. verificarea şi reverificarea observaţiilor prin surse paralele. bogată în cazuri similare. pe de altă parte unele din revelaţiile ei pot fi eronate sau doar parţial corecte. metoda studiului de caz este vulnerabilă şi din cauză că filtrarea datelor se face prin perspectiva subiectivă a fiecărui observator.. având nevoie de alte metode de control care să le valideze.

urmate de o caracterizare sintetică (vezi Psihologie şcolară. cazul se conceptualizează. pedagogi. prognostic. părinţi etc. de constatări şi diagnostic de la mai mulţi specialişti" (Tucicov-Bogdan.). Anamneza şi metoda biografică 8. prin care tânărul cercetător sau specialist. 1973.). mediu familial. sfera largă de aplicaţie (diagnoză. aşa cum este ea depozitată în memoria sa sau a celor apropiaţi. solicită comprehensiune.1. rezultate şcolare şi preocupările elevului. Chiar dacă obiectivitatea metodei este discutabilă. caracter. O anamneză este de fapt un interviu dirijat care poartă asupra trecutului celui în cauză. medici. antrenament intra şi interprofesional. 100-101). intuiţie. intervenţie. În baza analizei logice. pp. mai ales cele referitoare la antecedentele ereditare şi personale. tratament. În psihologia şcolară însuşi Alfred Binet a utilizat această metodă. motivaţia ameliorativă a procesului educativ. colaborarea cu diverşi specialişti. părinte se antrenează pentru a deveni mai efectiv în rezolvarea unor situaţii similare. incluşi în echipe complexe. În această situaţie (şi nu numai) antrenamentul psihologic de analiză multilaterală şi recurgere la toate sursele de informaţie interdisciplinară.se cere acordul de opinie. cu formulare de ipoteze. boli importante din mica copilărie. pentru înţelegerea situaţiei actuale. subsumându-se unei tratări ştiinţifice. Analiza de caz a căpătat o tradiţie şi valoare recunoscute în medicină unde anumite boli extrem de rare sunt analizate intensiv şi dintr-o multitudine de perspective (istoric. sociologi. profesor. 103-104). în formula amintită mai are loc şi un schimb de experienţă transferabilă interindividual.2. rezolvare. patogenie. pot duce la elucidarea cazului investigat. Multe dintre aceste date relevante pot fi culese de la elev dar şi de la părinţi. delincvenţa juvenilă. statutul socio-economic şi cultural al familiei. care poate fi structurată pe următoarea formulă: date personale. după ce se prezintă acestuia un raport detaliat şi sistematic al cazului. aptitudini). cunoaştere largă a psihologiei umane. date asupra structurii psihologice (temperament. Anamneza Anamneza este încă una din metodele importate de psihologie din medicină care. tentativa de suicid) poate fi analizat în grupul de specialişti şi nespecialişti (psihologi. capitalizarea de experienţă numită cazuistică) fac din ea o metodă care conjugă calităţile profesionale cu creativitatea înaltă. stare de sănătate. prognostic. Doar o parte din aceste date sunt obţinute prin anamneză. în legătură fie 65 . urmărind ca după acumularea unui număr suficient de mare de cazuri similare să se poată degaja regularităţi mai stabile sau chiar legi. Uneori cazul problemă (devianţa comportamentală a unui elev. procedează la o culegere de date importante din istoria personală a individului. Inţelegerea specificităţii şi a unicităţii umane (abordarea idiografică). prognoză. profesori ce l-au cunoscut şi consemnate în fişa psihopedagogică. pp.2. dezvoltarea psihomotorie în perioada preşcolară şi şcolară. evoluţie etc. profesori. 1998. pentru a fi relevant cazul trebuind să aibă ceva tipic sau exemplar pentru categorii similare. 8. coroborând perspectivele membrilor echipei. Pe lângă rezolvarea mai bună a cazului. mecanisme.

66 . fie cu o stare de fapt (insucces şcolar. Ea cuprinde în mod latent un material foarte preţios.2. Thomae (1968) propune o valoroasă metodă de analiză a datelor obţinute prin ultimele două procedee enumerate anterior. medicale. Aceasta deoarece ea permite inserţia în planul motivaţional al intereselor. metoda biografică. demisie şcolară. cu semnificaţie pentru destinul persoanei formate. faptul. 67) care apreciază că „anamneza poate avea structuri variate în care se consemnează evenimente mai pregnante în funcţie de vârsta. Mult utilizată de istoria literară (a se vedea Viaţa lui Eminescu scrisă de George Călinescu sau Viaţa Mariei Stuart a lui Ştefan Zweig). Este tot o metodă idiografică. şi altul mai concret. analiza cursului vieţii (descrisă de Thomae) şi analiza unor microunităţi biografice (o zi de muncă. de exemplu). lucrări). o vacanţă. împărţite în patru grupe distincte: categorii formale (referitoare la forma exterioară a comportamentului). De multe ori evenimentele din copilărie sunt conservate prin intermediul mărturiei celor mai vârstnici despre cei mai tineri. p. A. 117). 8. p. atât prin cele relatate. pp.cu o afecţiune (dizgrafie. unic şi unitar. delincvenţă etc. Înrudită cu metoda convorbirii metoda biografică o înglobează. De aceea metoda biografică îşi adjudecă şi alte procedee: analiza documentelor (şcolare. psihologice).” Pentru a spori eficienţa metodei în studierea elevilor. prin excelenţă descriptivă şi evenimenţială. cât şi prin cele uitate. ci valoarea şi utilitatea acestora” apreciază Zlate (1996. omise. al concepţiilor. Metoda biografică Biografia îşi propune să reconstruiască istoria personală a unui individ prin strângerea de informaţii relevante despre cele mai importante momente din viaţă parcurse. îşi propune să surprindă faptele importante din viaţa cuiva într-o succesiune care să lumineze relaţiile dintre evenimente după o schemă cât mai apropiată de determinarea cauzală. dar o şi completează cu studiul unei diversităţi de izvoare scrise sau nescrise care o aproprie de metoda istorică. care indică moduri de reacţie la solicitările ambianţei). desene. decantare care face ca anamneza să fie o consemnare aproximativ exactă. legat de evenimentul. 73-74). contribuind în bună măsură la diagnoză. al modului de organizare al atitudinilor pe scara timpului. statutul civil şi profesional al celui aflat sub diagnoza psihică. „Se pare că nu calea prin care se recoltează informaţiile biografice este esenţială.2. 1985. tulburări instrumentale. întrucât facilitează cunoaşterea omului concret. sexul. legat de fundalul de viaţă. cu descifrarea specificului său personal. Cosmovici a publicat un ghid detaliat de anamneză (Cosmovici şi Caluschi. un week-end). simptomul a cărui origine încercăm să o depistăm. dar şi la psihoterapie. categorii cognitive (care se referă la modalităţi de percepere ale lumii). al aspiraţiilor. De aceea suntem de acord cu Ursula Şchiopu (1976. analiza produselor activităţii (caiete. Ea poate fi structurată pe două planuri: unul de ordin mai general.). prin gruparea lor prin prisma a 29 de categorii. tematici ale existenţei (care se referă la direcţiile orientării persoanei) şi tehnici ale existenţei (sau categoriile relaţionale.

şi anume sub forma exterioară” afirma Leontiev (1964.3. 7). Metoda produselor activităţii „Achiziţiile dezvoltării istorice a oamenilor s-au format şi s-au transmis din generaţie în generaţie într-o formă specifică. fie prin schema mijloc-scop (finalistă) are o interpretare cantitativă prin două modalităţi: cauzomatricea (întabelarea relaţiilor dintre evenimente) şi cauzograma (prezentarea lor grafică). p. unde filtrul personal operează şi mai puternic pe direcţia tendinţei de faţadă sau a dezirabilităţii sociale. Cultura materială şi spirituală sunt cele care depozitează. biografia devine autobiografie şi îmbracă forma jurnalului intim. asupra căreia ei trebuie să reflecteze pentru a selecta 15 dintre cele mai semnificative întâmplări. şi cu atât mai mult metoda autobiografică. monumental. în autobiografii pline de miez. Reconstituind viaţa oamenilor de excepţie. prin Hronicul şi cântecul vârstelor sau un Mircea Eliade. 67).Fascinat de marea creaţie din diverse domenii. de aceea nu trebuie minimalizate. marcată de parti-pris-uri ale autorilor. 397). 67 . Dar cum psihologia simţului comun ne învaţă că oamenii se cunosc după fapte şi nu după vorbe. situtaţii. autentic. Verificarea biografiilor prin alte metode sau surse coroborate creşte foarte mult valoarea acestei metode. 1976. De multe ori ele sunt singurele metode care consemnează amănunte semnificative despre viaţa unor oameni. evenimente. Folosind preponderent metoda convorbirii. care au oferit adesea biografii memorabile. Analiza. preconizată de Golovahna şi Kronik (1984) care transformă subiecţii în experţi ai propriei vieţii. autorul menţionat a încercat să surprindă „faţa nevăzută şi uneori nebănuită a unui univers uman care ne apare exemplar. prin metoda produselor activităţii. unde spiritul artist se intersectează cu simţul pihologic rafinat. generate de cerinţele sau filozofia lor de viaţă. sub forma unei eredităţi sociale. 8. p. aflată la intersecţia dintre ştiinţă şi artă. dăltuit în granitul operei” (op. „Antrenamentul” în metodă îl oferă însă marii scriitori. omul este judecat după ceea ce face („omul este ceea ce face” spunea şi Binet la început de secol XX). Mulţi psihologi au încercat să valorifice metoda biografică accentuând pe latura ei metrică. p. cuantificabilă şi operaţională. metoda biografică aduce cu ea naturaleţea faptului viu. trunchiată. experienţa istorică prin concentrarea capacităţilor psihice care le-au generat. şi nu este întâmplător că un Lucian Blaga. cit. dublate de realizări de excepţie. prin Romanul adolescentului miop au fixat evanescenţa unei vârste. De aceea. călăuză credincioasă prin meandrele unui ev tensionat şi tulbure. Din acest motiv metoda biografică a căzut treptat în desuetudine (Leonore Boehm. citată de Şchiopu. În psihologia şcolară mai ales excepţionalitatea se pretează la acest tip de demers. amintim aici o metodă cu certă valoare pentru domeniul psihologiei şcolare. documente ale unei epoci de excepţie. O aplicaţie interesantă a studiului de caz la metoda biografică este cauzometria. In aceste cazuri destul de frecvente la vârsta când de forjează Eul. fie prin schema cauză-efect (de tip cauzal). Storin a încercat descifrarea „secretului făuririi personalităţii” în cartea omonimă (1982). Reconstituirea poate fi însă incompletă. adolescenţa..

jocuri logice. 10. care are o funcţie psihodiagnostică ridicată. compunerile literare (poezie. dând ocazia cunoaşterii peste timp a unor „oameni care au fost”. 3. contributive la metoda studiului de caz. procesul devine oglinda creatorului. cum i-a numit Iorga pe unii dintre înaintaşii sau contemporanii lui. capacităţile psihice se exteriorizează nu numai în funcţia expresivă. Prin scris. Desprins de individ. Evaluaţi relevanţa metodei anamnezei pentru fişa psihopedagogică. creaţii literare. ele stau mărturie asupra persoanei care le-a creat. 9. Testul vizual-spaţia. chiar când acesta nu mai este în viaţă.. 7. Iaşi: Editura Polirom. Exemplificaţi în câteva domenii modurile de utilizare a studiului de caz. autoscrutare şi sublimare lirică. (1985). (coord.motric Bender Gestalt al lui Bender sunt doar câteva.Însuşirile. 5.. M. al lui de Goodenough. Faceţi o analiză comparativă între studiul de caz ca metodă de predare în şcoală şi ca metodă de cunoaştere psihologică. adevăraţi vectori ai destinului personal. două sunt de o valoare probată: desenul. 2. Cosmovici. Nevoia de acţiune şi de materializare a acesteia este extrem de puternică la vârsta şcolarităţii. (1998). activitate ştiinţifică etc. machete. Autoevaluare 1. al lui Ribault. ci şi în compuneri. 3. Argumentaţi pro şi contra asupra desuetudinii metodei biografice. construcţii tehnice. 2. Analizaţi maniera de utilizare în consilierea şi terapia psihopedagogică a metodei produselor activităţii. Apreciaţi valenţele psihologice ale metodei biografice prin comparaţie cu utilizarea ei în literatură. Evaluaţi rolul şi ponderea altor surse şi metode de cunoaştere psihologică.W. tipice adolescenţei. muzică. 4. Bibliografie 1. modelaj etc. Dintre toate aceste producţii. construcţii simple sau savante. Indicaţi implicaţiile altor metode contributorii la metoda biografică. Testul Casei. 8.). Iaşi: Editura Junimea. cum era organizată camera sa de la mansardă. desen. atât sub raport proiectiv. Este de ajuns să citim în Romanul adolescentului miop al lui Eliade. A. Universul unui copil sau tânăr este mult mai uşor de descifrat prin prisma lumii de obiecte şi valori cu care el se înconjoară sau pe care le produce singur. Apreciaţi rolul intuiţiei şi al simţului clinic în metoda studiului de caz. Structura şi dezvoltarea personalităţii. G. pentru a înţelege lumea în care germina personalitatea viitorului savant. de pe strada Mântuleasa. Iacob. se fixează interese sau pasiuni . Adolescentul şi timpul său liber. cât şi pentru aspecte cognitive (Testul Desenului Omuleţului. probele de desen fiind incluse ca subteste în multe baterii cunoscute de inteligenţă). 6. (1991). Evaluaţi valenţele pedagogice ale metodei produselor activităţii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. L. eseu) sau jurnalul dau contur unei imperioase nevoi spre confesiune sinceră. desene. A. programe de calculator. 68 . Caluschi. Psihologie şcolară. Allport. Cosmovici.

Secretul făuririi personalităţii.1. F. potrivit căruia elaborarea ipotezei este cea mai importantă şi mai creativă fază dintr-un experiment sau cercetare. Richelle. (1973). M. elementul care leagă teoria de practică şi pe amândouă de metodologia statistică a demersului explicativ. Istoric şi metode. 9. (1996). 6. Introducere în psihologie. Tucicov-Bogdan. Introducere în psihodiagnostic. U. noi împărtăşim mai degrabă opinia lui Fraisse. Parot. care nu au aceeaşi conotaţie de prudenţă şi scepticism”. Bucureşti: Editura Humanitas. V. (1999). F. Storin.1. (1982). Introducere în psihologie.4. Şchiopu. 7. Definire: ce este o ipoteză? 1 M. R. de „inimă” sau de nucleu al întregii cercetări. 8. Bucureşti: Editura Albatros. Richelle. M. p. Aceasta datorită rolului ei de „cheie de boltă”. Dicţionar de psihologie.. Parot. Zlate. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa CAPITOLUL 9 METODA EXPERIMENTALĂ: IPOTEZELE DE CERCETARE ŞI VALIDITATEA CERCETĂRII 9. împingând efectiv cunoaşterea ştiinţifică înainte. Ipotezele de cercetare Chiar dacă Richelle1 regreta „faptul că noţiunea de ipoteză a căzut oarecum în dizgraţie. în Doron. (1976). Bucureşti: Editura Humanitas.1. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 5.. Psihologie generală şi psihologie socială. 69 . A. 426 şi urm. (1995). Bucureşti: Tipografia Universităţii Bucureşti. în favoarea cuvintelor teorie sau model.

Quebec: Maloine S. Edisan.1. 391. R. (coord. În prima accepţiune Piaget a dezvoltat un punct de vedere revendicat şi dezvoltat ulterior de psihologia cognitivă: orice rezolvare de probleme pleacă de la tatonări anticipative ale soluţiilor prin emiterea de ipoteze de rezolvare. Pentru a sublinia legătura specială pe care o operează ipotezele între planurile empirice şi cele teoretice.S. Vocabularul Psihologiei. Thousand Oaks. Bucureşti: Univers Enciclopedic. rezultatele acestor condensări „ştiinţifice” spontane şi empirice fiind chiar constructele personale. 16. London: Penguin Books. (2004). deoarece punctul 2 3 Reber. este totdeauna speculativă. 4 Houser. ipoteza se deosebeşte de teorie prin caracterul provizoriu al explicaţiilor date. 7 Charboneau. 83 şi urm. p. A. Introducere în psihologie.” Această interacţiune permanentă dintre planul experienţei şi al teoriei ar permite rafinarea simultană a ambelor planuri. o ipoteză este şi o strategie adoptată cu scopul de a rezolva o anumită problemă (perspectivă cognitivistă). Pe de altă parte. Asimilând cercetarea ştiinţifică verificării de relaţii dintre variabile. (2000). Iaşi: Editura Polirom. ea este „orice afirmaţie. conjuncturală şi provizorie”. H. în măsura în care teoria reuneşte sintetic doar datele confirmate. Iaşi: Editura Polirom. Charboneau (1988)7 subliniază caracterul progresiv şi procesual al elaborării ipotezelor. 70 .). p. legile sau teoremele acesteia. Rateau6 vede sensul acestei experienţe doar în raport cu o problemă bine definită şi de interes pentru comunitatea ştiinţifică. care identifică drept ipoteze toate enunţurile. personologul Kelly (1995) sugera că fiecare persoană este un om de ştiinţă. M. (1998). în cadrul teoriei. în ceea ce se va numi „spaţiul problemei” sau „câmpul problemei”. postulatele. Este o atitudine individuală care determină sensul unei alegeri (Piéron3). propoziţie sau presupunere care serveşte drept tentativă în explicarea anumitor fapte. p.A. În Robert. (2001). 9. Piéron. Fiind formulată la începutul cercetării. 5 Zlate. New Delhi: Sage Publications. Aceasta înseamnă că orice cercetare are nevoie de un cadru de referinţă teoretic.• • După Reber. London. M. (1985). 336. • Ipoteza este „o propoziţie supusă verificării prin proba faptelor” (Richelle). C.2. în măsura în care fiecare ne angajăm cu regularitate în a formula şi testa ipoteze. Evaluation and Application. The Penguin Dictionary of Psychology. cercetările anterioare şi teoria ştiinţifică. Counseling and Educational Research. a evoluţiei şi a contradicţiilor lor. Geneză: cum se naşte o ipoteză de cercetare? Houser4 identifică trei surse ale ipotezelor: experienţa personală.”2 Prin extensie. o etapă iniţială a demersului ştiinţific care declanşează proceduri specifice de căutare (observaţie sau experiment). Paris. Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. Foundements et étapes de la recherche scientifique en psychologie. P. afirmă autorul. într-o cercetare ipoteza este mult mai concret şi clar specificată. 182. p. În aceeaşi problemă Zlate5 distinge între două tipuri de ipoteze: cele integrate teoriei şi cele încorporate cercetării ştiinţifice. Dacă într-o teorie ipoteza postulează existenţa unor entităţi sau a unor relaţii între entităţi sau fapte. „Ipoteza. axiomele. p. (1988). cercetătorul trebuind „să se intereseze în permanenţă asupra teoriilor existente. 6 Rateau.

op. faptul putând fi formulat verbal astfel: nu există diferenţe semnificative între grupurile studiate. când se compară mediile a două grupuri şi. Şi totuşi. ceea ce permite să se precizeze limita de valabilitate a măsurătorilor. Relaţia dintre zgomot şi eficienţa în muncă este curent operaţionalizată în cercetările despre stres în muncă. cele care apar datorându-se hazardului. • Cea mai precisă dintre ipoteze este cea unidirecţională.. se anticipează un scor mai mare sau mai mic la variabila dependentă. ce poate fi redată simbolic astfel: H1μ1 ≠ μ2 în care H1 reprezintă ipoteza specifică (alternativă) bidirecţională. care sunt de fapt reflecţiile cercetătorului rezultate din lecturile sale. Matematic. exprimarea este următoarea: Hoμ1 = μ2 în care Ho este ipoteza de nul. • Deoarece ipotezele generale nu sunt direct verificabile. ceea ce va permite tuturor cercetătorilor să le înţeleagă într-un acelaşi mod. 84. • În prima etapă se emit ipoteze generale. larg accesibilă pentru clasificarea ipotezelor. palierele de echilibru. cit. Houser. el trebuie să le operaţionalizeze pentru a deveni ipoteze de cercetare. Tipuri de ipoteze de cercetare Moore (1983)8 propune o tipologie simplă. p. • Întreaga investigaţie pleacă de la ipoteza de nul. iar μ1 şi μ2 sunt mediile celor două grupuri. apoi conceptualizarea şi operaţionalizarea acestora sub formă de ipoteze.3. folosind o variabilă independentă ca stimul. • Atunci când teoriile şi cercetările anterioare lasă să se întrevadă că este posibil să existe o diferenţă între grupurile studiate. • Ipoteze simple versus ipoteze complexe: unele ipoteze permit trecerea rapidă de la propoziţia sau asumpţiunea care serveşte ca tentativă în explicarea unor fapte (ipoteza de cercetare) la instrumentarea demersului necesar dovedirii valabilităţii ei. 9. iar μ (miu. din cauza caracterului ei universal şi implicit. 71 . dar datele sunt încă insuficiente pentru a prezice direcţia exactă a acesteia. deoarce scopul oricărei cercetări constă în infirmarea acesteia.1. simbol grec) indică media populaţiei. • O a treia etapă este cea în care ipotezele de cercetare sunt puse la probă prin intermediul aparatului statistic şi a ipotezelor statistice. care sunt stadiile dezvoltării 8 Ap.de plecare este integrarea informaţiilor deja disponibile. pentru a distinge dacă ele reflectă o regularitate sau sunt doar un efect al hazardului. în literatura de specialitate rareori vom întâlni formulată ca atare această ipoteză. Formula matematică este: H1μ1 < μ2 sau H1μ1 > μ2 În afara acestei tipologii simple şi elegante se pot invoca multe alte dihotomii. ghidate de cunoştinţele generale şi modelele (paradigmele) pe care el le are. avem o ipoteză alternativă bidirecţională.

10 Parot. Ele sunt tipice doar metodei experimentale şi sunt singurele care permit postularea de legi. sau stadialitatea afectivă şi cea psihomorală.”10 • Ipoteze inductive (izvorâte din fapte izolate) versus ipoteze deductive (cu origine în cercetări sau teorii deja recunoscute) fac trimiterea la o dihotomie şi mai utilă. • Ipoteze exploratorii versus ipoteze explicativ-interpretative: primele abordează categorii noi de fapte sau de probleme. ori singura posibilă. mediu geografic sau vârstă. ele neavând nici un rol în progresul cunoaşterii.care sunt generalizări integrate într-o teorie. neputând manipula variabila independentă de tipul apartenenţei de gen. propuse de Freud. M. Alegerea situaţiilor concludente care probează ideea de stadiu poate fi atât de nuanţată încât este posibil ca o altă centrare sau selecţie să poată da rezultate diferite. încercând să refacă legătura cu conceptele şi legile mai generale ale teoriei de la care a plecat cercetarea. cercetătorul nu poate da statut de cauzalitate relaţiei desprinse. • Ipoteze cauzale şi ipoteze de covarianţă: uneori regularitatea semnalată de cercetare indică o evoluţie paralelă (directă sau inversă) a unui fapt cu alt fapt. deoarece pleacă de la consecinţele testabile ale unei teorii. (1995). au conexiuni mai slabe cu teoria şi de aceea sunt mai vagi şi mai puţin riguroase. Este şi cazul cvasi-experimentului unde. şi atunci ipotezele vor fi de covariaţie. cercetătorul încearcă să le apere invocând alte ipoteze. cum ar fi ipotezele ad-hoc şi ipotezele aleatorii. În ipotezele cauzale.. Atunci când ipotezele de bază ale unei cercetări nu sunt confirmate. şi anume ipoteze empirice . din contră.care nu au o incidenţă empirică evidentă. construite ad-hoc care . ori cînd efectul scontat nu apare. F.psihogenetice postulate de Piaget. versus alte tipuri de culturi). Deoarece nu există siguranţa că interpretarea dată este şi cea mai bună. deoarece pot preciza mai bine condiţiile în care efectele anticipate pot apărea. 9 De aceea pare a fi foarte pertinentă opinia lui Richelle care nu vede o legătură directă între gradul de elaborare/completitudine al unei ipoteze şi valoarea concluziilor care decurg din ea: „O ipoteză foarte complicată poate să ducă la rezultate nesemnificative. op. cit. 72 . se anticipează relaţii de acest tip între variaţii exterioare subiectului (variabila independentă) şi efectele lor asupra subiectului (variabila dependentă). La toate acestea se mai pot adăuga şi alte categorii. pe când cele din a doua categorie depăşesc cadrul cercetării în care au apărut. acestea au nevoie ele însele de alte verificări ulterioare pentru a le determina mai exact limitele de valabilitate. deci ele relansează practic întregul ciclu al cercetării. p. de unde şi valoarea lor metodologică specială. fără a se putea face o inferenţă sigură privitoare la cauzalitatea relaţiei. sunt însă mult mai greu de dovedit experimental. 192. respectiv de Kohlberg.pot fi utile.atunci când sunt probate ulterior de alte cercetări . versus ipoteze teoretice . dar care pleacă de la fapte şi experienţă -. Richelle.. deoarece cel mai adesea 9 Cercetările transculturale au evidenţiat deja limitele de generalitate ale acestor teorii pentru alte contexte decât cel în care ele au apărut (cultura vest europeană. Ipotezele aleatorii nu au însă nici măcar această valoare euristică. după cum o ipoteză foarte simplă poate să deschidă drumul spre fapte de o mare importanţă.

2. adică în capacitatea de a oferi explicaţii unui ansamblu semnificativ de fapte. dacă a face o legătură între performanţa şcolară şi inteligenţă este rezonabil.. dând o pondere mult prea mare elementului hazard. a face legătura între performanţa şcolară şi unii indicatori antropometrici (perimetrul cranian) nu mai este rezonabil. 73 . 9. afirmă Houser. De exemplu. • Ca şi în cazul unei teorii. explicaţii alternative sau ipoteze rivale. valoarea unei ipoteze constă în fecunditatea ei. o ipoteză bună trebuie să fie falsificabilă (Popper). Houser.1. • O ipoteză trebuie să fie parcimonioasă (economicoasă) în sensul că dintre două ipoteze de aceeaşi valoare explicativă este preferabilă ipoteza cea mai simplă şi care se potriveşte cel mai bine cu teoriile curente din domeniu. 11 Ap. inspiraţie de moment etc. Validitatea internă Validitatea internă presupune faptul că schimbările survenite la nivelul variabilei dependente sunt datorate efectului schimbării la nivelul variabilei independente. dar deoarece nu suntem încă în posesia instrumentelor cu care să înregistrăm şi să măsurăm fenomenele de aceste tip. Validitatea unei cercetări experimentale 9. rezultă implicit că nu avem în nici un fel posibilitatea de a dovedi validitatea sau invaliditatea unei asemenea ipoteze. ceea ce înseamnă că cineva poate aduna dovezi asupra falsităţii sau incorectitudinii ei. şi nu ca urmare a altor variabile străine. p. 87. dar afirmaţia nu poate deveni o ipoteză valoroasă atâta vreme cât nu dispunem de mijloacele tehnice necesare testării ei. op. asigurând astfel progresul cercetării. Putem susţine ipoteza discontinuităţii faliilor spaţio-temporale în producerea fenomenelor paranormale de tipul fantomelor. rezultând din faptul că există o probabilitate suficient de mare ca ea să fie adevărată (este verosimilă). Aceste tipuri de clasificări ridică automat o altă problemă.2. • O ipoteză trebuie să fie raţională (plauzibilă). şi anume scurtimea (ipoteza trebuie formulată în termenii cei mai concişi posibili) şi claritatea (proprietate care se referă la uşurinţa cu care altcineva poate înţelege acea ipoteză). cit. Sumarizând. Cerinţele unei bune ipoteze sunt următoarele: • Ea trebuie să fie testabilă: putem afirma că există viaţă în univers. • Moore (1983)11 adaugă la aceste condiţii încă două elemente de apreciere a valorii unei ipoteze. • O ipoteză are şi rolul de a ne ghida în alegerea celor mai potrivite metode statistice pentru a o proba: „Trebuie să existe consistenţă (potrivire) între ipotezele identificate şi tipurile de statistici utilizate”. Când aceste variabile externe cercetării pot fi controlate se poate aprecia că rezultatele sunt datorate tratamentului experimental şi în acest caz cercetarea are validitate internă.sunt elaborate fără parcurgerea atentă a domeniului teoretic şi de cercetare. cea a valorii ipotezelor şi a criteriilor de identificare a acesteia.

exceptând bineînţeles tratamentul experimental. Stanley. ca şi în cazul precedent. J.Prezentăm mai jos variabilele externe semnalate de Campbell şi Stanley (1963)12 ce pot ameninţa validitatea internă a unei cercetări: • Istoria: se referă la evenimentele specfice. Creşterea forţei musculare. Aceste variabile incluse sau confundate pot fi deci sursa reală a variaţiei VD. Uneori schimbările apar la nivelul observatorilor sau judecătorilor celor două tipuri de performanţe. generând schimbări de tip maturaţional. a coordonărilor de fineţe. regresia statistică constă din tendinţa scorurilor extreme de a regresa spre medie. Dacă. • Instrumentaţia: atunci când există fază de pretest şi de posttest.. D. deoarece se supra-adaugă la variabilele experimentale. înfometare etc. dar şi a oboselii pot în mod egal apărea între cele două faze ale cercetării. (1963). în sensul creşterii lui. şi nu una ce rezultă din manipularea experimentală. 74 . • Erorile de selecţie: selecţia diferenţiată (non-aleatoare) intervine atunci când participanţi cu particularităţi diferite (cum ar fi factorii vârstă. de exemplu. scăderea lor la faza de posttest având această cauză.. aici instrumentul fiind substituit cercetătorilor înşişi. cum ar fi studenţi foarte buni şi foarte slabi. rezultatele constatate putându-se datora nu tratamentului experimental. scorurile la teste vor tinde în timp spre nivelare. adică spre valoarea medie. grupul experimental are elevi cu o medie de vârstă mai mare. Subiectul învaţă din faza de pretest să se acordeze pe acel tip de informaţie sau comportament aşteptat de la el. Selectând subiecţi de la extremele curbei lui Gauss. • Maturaţia: sunt procese ce operează în interiorul subiectului ca funcţie a trecerii timpului: creştere. care pot fi contrabalansate prin grupul de control. mascând sau distorsionând efectul real al VI. oboseală. provenite din mediul exterior. • Regresia statistică: apare atunci când grupurile au fost selecţionate pe baza scorurilor extreme (aşa-numitele grupuri de contrast. De aceea este important ca toţi subiecţii să parcurgă faza de pretest şi de posttest. schimbările survenite la nivelul variabilei dependente pot fi datorate instrumentului în sine. procese care pot fi simultan biologice şi psihologice.C. Chicago: Rand McNally. în cazul în care el se schimbă de la o fază a cercetării la alta şi când el nu este echivalent până la identitate în faza a doua comparativ cu prima. apărute între prima şi a doua măsurătoare şi care devin surse de distorsiune. subiecţi foarte inteligenţi şi noninteligenţi etc.T. Semnalată încă de către Galton. pp. care este supus pe parcursul studiului la aceleaşi evenimente ca şi grupul experimental.). aşa cum a văzut în pretest. îmbătrânire. rezultatele lor 12 Campbell. instrucţie sau sex) se află în grupul de control şi în cel experimental. ci tocmai acestor particularităţi diferenţiatoare. Experimental and cvasi-experimental designs for research and teaching. • Testarea: prin faptul că în ambele faze (pretest şi posttest) se administrează acelaşi tip de teste poate apărea aşa-numita „deşteptăciune în testare” care afectează rezultatul la posttest. 171-246. Istoria poate fi controlată prin existenţa grupului de control. ceea ce duce la efectul de balansare a efectului de învăţare pentru ambele grupe experimentale.

pentru a produce efectul de balansare / echilibrare între grupuri. ori prin alegerea de secvenţe temporare diferite. Campbell.. • Interacţiunea selecţie-maturaţie: combină ameninţările la adresa validităţii din cele două surse. clasă. dar dispar pe parcurs. 75 . ceea ce reduce drastic posibilitatea de contact şi de comunicare între cele două grupuri. • Egalizarea compensatorie a tratamentului: membrii grupului de control s-ar putea simţi nedreptăţiţi dacă vor crede că celor din grupul experimental li se alocă mai mult interes şi resurse şi .conducerea le-ar putea aloca resurse suplimentare neprevăzute.pentru a-i mulţumi . (1979). Cook şi Campbell (1979)13 mai adaugă la aceste surse de distorsiune încă patru categorii: • Difuziunea tratamentului experimental: atunci când grupul de control este într-o strânsă proximitate cu cel experimental.superioare la probele de citit-scris s-ar putea datora unor elemente care se confundă cu factorul vârstă (maturitate globală mai mare. ceea ce ar putea atenua efectul tratamentului experimental.pentru a nu produce acest tip nedorit de competiţie. Quasi-experimentation. în principal dintr-o motivaţie mult mai slabă. expunere mai îndelungată la experienţa citit-scrisului sau pur şi simplu prezenţa mai multor oportunităţi de învăţare). • Mortalitatea experimentală: se referă la subiecţii care sunt prezenţi în faza iniţială a cercetării. • Rivalitatea compensatorie a grupului de control (efectul John Henry): atunci când vechiul mod de lucru este ameninţat de noua procedură experimentală propusă.T. • Demoralizarea ofensată a grupului de control: afectaţi de faptul că ei nu le află printre „cei aleşi” (în grupul experimental) şi că nu vor primi tratamentul experimental. T. deşi trebuie spus că maturaţia este caracteristica mai definitorie care face ca cele două grupuri să difere. Pentru a combate această sursă de eroare putem proceda astfel: împărţim participanţii după criteriile reperate a avea importanţă (vârstă. unii subiecţi se vor strădui din răsputeri să dovedească faptul că vechiul lor procedeu lor este mai bun. din grupul martor sau şi mai rău! . Această ameninţare a validităţii studiului poate fi totuşi contracarată prin introducerea unei faze de pretest pentru a determina dacă cei care au „dispărut” din cercetare sunt sistematic diferiţi de cei care au urmat-o până la capăt. grupul de control va avea performanţe mult mai scăzute. selecţia şi maturaţia. sex. Cel mai bine ar fi ca participanţii nici să nu ştie din ce grup fac parte experimental sau de control .D. Design and analys issues for field settings.) şi apoi le repartizăm randomizat (aleator) în grupurile de control şi experimental. este posibil ca cei din grupul de control să fi identificat idei interesante apărute în cursul comunicării dintre participanţi şi să le utilizeze ca răspuns la variabila independentă. Pericolul contaminării prin difuziunea tratamentului poate fi evitat prin selecţia grupului de control din şcoli sau locaţii diferite. studiile părinţilor etc. 13 Cook.Chicago: Rand MacNally.chiar din grupul experimental. D.

• Interferenţele tratamentelor multiple: dacă participanţii primesc mai mult decât un tratament.9. cei care au avut în prealabil o fază de pretest vor fi mai sensibili la tratamentul experimental decât ceilalţi. • Sensibilizarea la pretestare: mai ales atunci când subiecţilor li cere să reflecteze sau să-şi exprime atitudinea faţă de un fenomen.productivitatea lucrătorilor a crescut. • Descrierea explicită a tratamentului experimental: variabila independentă trebuie descrisă suficient de amănunţit. Pentru acest acpect. se dovedeşte a fi foarte greu de stabilit ponderea cu care fiecare componentă a participat la obţinerea rezultatului final. Validitatea externă şi generalizabilitatea rezultatelor Se referă la măsura în care relaţiile desprinse în laborator pot fi extinse şi generalizate la alte situaţii similare. şi anume validitatea ecologică. astfel încât cel care va relua şi replica experimentul să o poată reproduce. cel care avea o iluminare mai scăzută. • Efectul disruptiv al noutăţii: un tratament poate să creeze o perturbare a activităţii dar.2. Mai ales atunci când mai multe tratamente sunt aplicate simultan. • Interacţiunea istoriei cu efectul tratamentului: se produce deoarece anumiţi factori contextuali în care se desfăşoară cercetarea nu pot fi replicaţi exact într-o fază ulterioară a cercetării şi de aceea efectele tratamentului nu mai pot fi generalizate şi la alte situaţii. Deoarece efectul experimental nu va mai apărea în condiţiile absenţei celui care a administrat tratamentul. acesta nu poate fi generalizat. este foarte greu de dovedit care tratament. sau care combinaţie de tratamente. Ei au identificat zece catagorii de factori care afectează acest tip de validitate. • Efectul de examinator: eficienţa tratamentului nu este aceeaşi dacă cel care îl administrează este cercetăror sau student. faptul de a administra un test (în orice fază a experimentului) ajută subiectul să colecteze informaţii utile într-o manieră în care cei care nu au participat la testare nu o pot face. ceea ce a dus la creşterea productivităţii şi la grupul martor. care accentuează asupra valabilităţii generalizării datelor de laborator în condiţii de mediu natural. în principal din cauza faptului că simpla lor includere în studiu a generat o puternică motivaţie. Brach şi Glass (1968) au propus un termen care a fost ulterior preluat şi consacrat de psihologia cognitivă.1. deşi trebuie menţionat că în intervenţiile terapeutice sau educaţionale acest lucru este unul foarte greu de realizat. a dus la rezultatul apărut. • Efectul Hawthorne: o cercetare din anii '40 la Western Electric Company a arătat că indiferent de condiţiile de iluminare . poate să aibă consecinţe benefice în mod constant. odată asimilat. • Măsurarea variabilei dependente: când VD este măsurată printr-un test cu alegere multiplă sau printr-o grilă de 76 .slabe sau bune . psiholog sau profesor. • Sensibilizarea posttest: ca şi în cazul precedent. diriginte sau o persoană neutră. ceea ce ne-ar permite să afirmăm că ele sunt valide extern.

observaţie perceptivă concluziile reieşite din cele două metode pot fi destul de divergente. • Interacţiunea dintre timpul măsurătorii şi efectele comportamentului: atunci când posttestul este administrat imediat, el poate să dea rezultate diferite faţă de administrarea lui întârziată, la distanţă de săptămâni sau de luni/ani. La toate aceste probleme ale validităţii externe, oarecum universale, cercetarea psiho-pedagogică ridică în plus şi probleme specifice. Un experiment care ar urma să dovedească cât de eficace este o nouă tehnică de predare, de evaluare sau de consiliere, ar trebui să aibă în vedere că nu este rezonabil să se aştepte schimbări rapide în planul formării atitudinilor, cunoştinţelor sau deprinderilor. Studiul va produce deci schimbări nesemnificative pentru perioade scurte de timp (de zile sau săptămâni), dar ar putea să dea bune rezultate după trecerea unor perioade de timp mai lungi (de luni, semestre). Intervenţiile destinate schimbărilor importante în cunoaştere, personalitate sau comportament nu se pot realiza prin experimente scurte şi nici prin una-două şedinţe. Cei care administrează tratamentul (profesor, consilier şcolar sau psiholog) ar putea să nu respecte aceleaşi proceduri în aplicarea lui (standardizarea tratamentului), de unde necesitatea antrenamentului sau al supervizării lor. Autoevaluare 1. Definiţi în ce constă o ipoteză de cercetare şi care este rolul ei în acest proces. 2. Care este geneza unei ipoteze de cercetare valoroasă? (Indicaţi cinci criterii de valoare). 3. Din tipologia ipotezelor de cecetare propuse în curs analizaţi cuplurile ipoteză de nul - ipoteză specifică şi ipoteză unidirecţională - ipoteză bidirecţională. 4. Analizaţi rolul istoriei, maturaţiei şi al morţii experimentale în problematica validităţii interne a unei cercetări experimentale. 5. Selectaţi pentru o analiză mai detaliată trei dintre elementele cele mai importante care pot distorsiona semnificativ validitatea externă a unei cercetări experimentale psihopedagogice şi indicaţi modul în care acestea pot fi controlate sau contracarate. Bibliografie Campbell, D.T., Stanley, J.C. (1963). Experimental and cvasiexperimental designs for research and teaching. Chicago: Rand McNally. 2. Doron, R., Parot, F. (1999). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Humanitas. 3. Houser, R. (1998). Counseling and Educational Research. Evaluation and Application. Thousand Oaks, London, New Delhi: Sage Publications. 4. Piéron, H. (2001). Vocabularul Psihologiei. Bucureşti: Univers Enciclopedic. 5. Rateau, P. (2004). Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. Iaşi: Polirom. 6. Reber, A.S. (1985). The Penguin Dictionary of Psychology. London: Penguin Books. 1.

77

7. Robert, M. (coord.). (1988) Foundements et étapes de la recherche scientifique en psychologie. Paris, Quebec: Maloine S.A. Edisan. 8. Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom. CAPITOLUL 10 TIPURI DE DESIGN AL CERCETĂRILOR 10.1. Definirea design-ului experimental Design-urile de cercetare indică decizia luată în legătură cu grupurile utilizate şi de câte ori (cine şi când) li se administrează variabila independentă, ţinând sub control variabilele interne şi externe care ar putea ameninţa validitatea demersului. Pentru a simplifica problema şi a-i da o expresie simbolică, prezentăm câteva notaţii utile care se referă la elementele incluse într-un design experimental: R = distribuţia randomizată a subiecţilor pe condiţiile şi grupurile experimentale; X = tratamentul experimental (VI); O = observaţii sau măsurători ale variabilei dependente (VD) în faza de pretest, posttest sau interimar). Design-ul de cercetare constituie şi o cale de a controla principalele surse de distorsiuni pentru validitatea internă a cercetării: maturarea şi istoria sunt controlate prin prezenţa grupului de control, aşa cum am arătat deja, selecţia diferenţiată prin distribuţia randomizată a condiţiilor şi criteriilor etc. În acelaşi timp însă el poate fi gândit şi ca o structură a cercetării, deoarece el este elementul de legătură al tuturor celorlalte elemente implicate în proiectul de cercetare. Reluând notaţiile, pentru a le face mai explicite, R se referă la grupurile implicate în cercetare, fiecare grup având propria sa linie în structura design-ului. Principalele tipuri de construcţie a grupurilor sunt prin randomizare (de aceea selecţia aleatorie este notată cu R), grupuri neechivalente (N) sau grupuri balansate (B), ori grupuri apariate (A), astfel costruite încât să realizeze echivalenţa simultan după mai multe criterii, ca vârstă, sex, pregătire profesională, vechime etc. O se referă la observaţiile sau măsurătorile care pot fi unice (de exemplu înalţimea), alcătuite din scale omogene, alcătuite din mai mulţi itemi reuniţi într-o scală (de anxietate, de exemplu), sau din mai multe subscale, reunite într-o scală compozită sau într-o baterie (sentimente anxioase, gânduri anxioase plus simptome fizice ale anxietăţii, reunite toate în scala de anxietate a lui Burns). Când vrem să diferenţiem între măsurători specifice putem folosi indici: O1, O2, O3. X se referă la tratamente sau intervenţii, care pot fi simple sau complexe (aplicarea de stimuli auditivi sau luminoşi, prin comparaţie cu o metodă nouă de formare sau de training educaţional). Când dorim să diferenţiem între intervenţii, putem de asemenea să utilizăm indici (X1, X2, X3 etc.). Timpul este o componentă de bază dintr-un design de cercetare experimentală, deşi el este mai greu de figurat ca atare. De regulă, ordinea

78

în care apar celelalte simboluri sugerează şi secvenţa temporală, care de fapt nu apare explicit în design. R O2 R O2 Figura 10.4. Design experimental pe grupuri randomizate, cu grup experimental şi grup de control şi cu măsurători pretest şi posttest14. În care: - R reprezintă selecţia randomizată a grupurilor; - X reprezintă intervenţia (manipularea experimentală) asupra variabilei independente; - O1 şi O2 reprezintă etapele măsurării; - pretestul şi posttestul sunt simultane pentru ambele grupe (experimental şi de control); - există două linii ale design-ului, câte una pentru fiecare grup. Prezentăm mai jos câteva tipuri de design experimental, indicând scopul lor, gradul de control al variabilelor şi câteva caracteristici definitorii. Tip de design Scopul său Grad de control al variabilei străine Mare cantitate a controlului. Caracteristici O1 O1 X

Experimentul real (veritabil, adică cu grupuri de pretest şi post test, sau numai posttest). Cvasiexperimental (serii temporale de genul AB AB).

Comparaţia tratamentelor grupurilor asupra controlului ori a abordărilor tradiţionale. Comparaţia între grupuri ori a aceluiaşi grup în diferite momente temporale.

• •

Cantitate moderată a controlului.

• •

• Preexperimental (de Comparaţii între grupuri sau în Control minim. •

Manipularea variabilei independente; Distribuţia randomizată a grupurilor. Manipularea variabilei independente; Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri; Multiple evaluări ale variabilei dependente. Manipularea variabilei

14

Prelucrare după Hohn, M., Vârgă, D. (2000). Ghid practic de psihologie experimentală. Timişoara: Tipografia Universităţii de Vest, p. 33.

79

D. Se dă posttestul şi se măsoară (O2) scorul la acelaşi test grafometric după expunerea la tratament. J. dar în general nu la o mare distanţă temporală. Figura 10. • • independente sau măsurarea unui eveniment care a apărut doar pentru un grup. Validitatea Validitatea internă Avantaje: deoarece se referă la aceiaşi subiecţi. R. Categorii de design-uri de cercetări cantitative (Sursa: R. A descrie un eveniment sau un fenomen. Stanley. Thousand Oaks. London..selecţia şi mortalitatea experimentală sunt uşor de controlat. Nici un control asupra evenimentel or sau fenomenelor . 4. care sunt măsuraţi în două situaţii . pentru care examinatorul nu are nici un control. 22. 80 . Evaluation and Application. B. Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri. Rand McNally and Company. 16 Adaptat după Campbell. Se expune (X) grupul la noua metodă de predare pentru o perioadă de timp.exemplu o singură secvenţă pretest posttest). • Descriptiv (de exemplu studiu cauzal comparativ -observaţional). (1998).05 sau p = .înainte şi după tratamentul experimental X .C. 2. 10.2. Nici o manipulare a variabilei independente. Houser15). Se administrează pretestul şi se măsoară (O1) scorul la un test grafometric pentru un singur grup. Experimental and Cvasi-experimental Designs for Research. A.5. Procedura 1. Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri. Se compară semnificaţia statistică a diferenţei mediilor (testul t Student) pentru a vedea dacă diferenţa atinge pragul semnificaţiei statistice şi la ce nivel (p = . înainte de a-l expune la o nouă metodă de predare. cadrul aceluiaşi grup. p. 15 Houser. Planuri experimentale de bază16 Design 1.T. New Delhi: Sage Publications. de exemplu un semestru. 3. Un singur grup cu pretest şi posttest O1 X O2 Scopul: de a determina dacă o metodă de predare va creşte calitatea scrierii.01). (1966). Counseling and Educational Research.

regresia statistică (dacă comparaţia se face splitând clasa în cei buni şi cei slabi). ambele randomizate . maturaţia (pot fi mai obosiţi la O2 pentru că elevii sunt la sfârşit de semestru sau poate de an şcolar).Dezavantaje: nesiguranţa că diferenţa dintre O2 şi O1 este datorată doar tratamentului. apoi se determină media şi abaterea standard. Se determină diferenţa O2 .de control şi experimental. Validitatea internă 1. Validitatea a. deoarece variabilele străine ce pot apărea între O1 şi O2 pot fi considerate 81 R O1 X Tratament . Ipoteze rivale. Procedura 1. 4. 2. cu excepţia expunerii gupului experimental la tratamentul X. pentru o perioadă de timp specificată. caz în care ar arăta astfel: Pretest Tratament Posttest Grupul experimental 1 R O1 X (Metoda a) O2 Grupul experimental 2 R O1 X (Metoda b) O2 Grupul de control R O1 O2 B. comparativ cu grupul martor. Se testează şi se măsoară variabila dependentă (O2) pentru ambele grupuri. Design cu două grupuri . Se compară aceste diferenţe pentru a concluziona dacă aplicarea tratamentului experimental X se asociază cu o schimbare semnificativă care apare la grupul de experimental. efectul testării (la a doua testare apare o motivaţie mai bună sau este indus efectul învăţării). Design-ul 2 ar putea fi extins cu una sau mai multe linii experimentale. pentru a li se determina media şi abaterea standard.O1 pentru ambele grupuri. Validitatea internă devine mult mai puternică în acest tip de design. Se selectează subiecţii aleator (randomizat) dintr-o populaţie. Se păstrează toate condiţiile identice pentru ambele grupuri. Design 2. 5. Aceştia se distribuie tot randomizat în grupul experimental şi în cel de control. Se măsoară la ambele grupuri variabila dependentă (O1). separat. prin variabila independentă.cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Posttest Grupul experimental O2 Grupul de control R O1 O2 A. 7. şi deci erori posibile sunt foarte multe: istoria (între timp unii subiecţi şi-au pus ochelari). 3. pentru a se putea astfel respinge ipoteza de nul (Hoμ1 ≠ μ2). testul Levene). 6. moartea experimentală (mulţi subiecţi nu au primit şi pe O1 şi pe O2). pentru a se constata echivalenţa grupurilor (testul t.

M. de exemplu elevi din şcoli profesionale versus elevi din liceele obişnuite. atmosferă diferită) poate crea un tip de eroare constând din dezamăgirea grupului de control. 2. Selecţia diferenţiată este controlată prin metoda randomizată de selecţie iar maturarea. nealeatorii. Nepretestat R O2 4D M. deoarece există faza de pretest. efectele de pretestare şi regresia statistică apar în mod egal pentru ambele grupuri. prin distribuirea randomizată a timpului. în învăţământul inclusiv) versus cei din clasele obişnuite. 3. variabila independentă X. măsurătorile O1 şi O2 putând apărea ca unele de rutină ale evaluării şcolare. Design-ul cu patru grupe randomizate al lui Solomon Grup Pretest Tratament Posttest Diferenţă 1. 3. Pretestat R O1 X O2 1D O1. în măsura în care ele afectează în mod egal ambele grupuri. Soluţia pentru acest caz este ca ei să nu ştie din start şi să nu afle nici pe parcurs din care grup fac parte. elevi din clase de elită (sau de recuperare. concluziile acestui tip de demers? 1. 82 . şi până la ce limită. a locului şi a condiţiilor experimentale. b. Atunci când sunt implicaţi observatori sau evaluatori. iar tratamentul X ca făcând parte din programul şcolar normal. 2. Design 3.ca balansate şi sub control. Interacţiunea selecţiei cu X: pot apărea destorsiuni semnificative atunci când subiecţii selecţionaţi pentru tratament diferă într-un fel oarecare de cei pe care vrem să generalizăm concluziile. este bine ca ei să nu ştie cărui grup (experimental sau de control) sunt asignaţi subiecţii. I 4. Pretestat R O1 O2 2D O1. În acest tip de design validitatea externă poate fi compromisă doar în situaţia în care pretestul ar sensibiliza sau ar altera doar răspunsurile subiecţilor care sunt supuşi tratamentului experimental (interacţiunea pretestării cu X). Deoarece tratarea diferenţiată a grupurilor experimental şi de control (profesor diferit. Efectele de reactivitate la procedurile experimentale apar doar dacă subiecţii ştiu că fac parte din grupul experimental sau din cel de control. Mortalitatea experimentală diferenţiată poate fi evaluată pentru pattern-uri atipice. I A. 4. Validitatea externă Pot fi generalizate. subiecţii vor fi testaţi individual ori în grupuri mici. X. Procedura Deoarece efectele măsurate O2 reprezintă expresia unor variate combinaţii de variabile (pretestarea O1. M. M. I 3. Nepretestat R X O2 3D X. clase diferite. I 2.

Comparând grupul 1 cu grupul 4 se poate determina efectul combinat al maturării şi istoriei. sau se datorează tratamentului X. Design cu grup de control randomizat. doar efectul pretestării O1. B. vom face diferenţa dintre 3D şi 4D. Nefiind pretestate însă. cu şi fără pretest. Validitatea Autorii apreciază că design-ul 4 este superior design-ului 2. Pe de altă parte. validitatea externă câştigă mult. Prin comparaţia lor printr-un test statistic corespunzător se determină dacă efectul constatat la grupul experimental a apărut prin şansă (hazard). După aceasta urmează expunerea X la tratamentul experimental. efectul acestora nu va apărea în scorurile lor (O2). iar rezultatele se scad din 1D. Procedura Aşa cum se poate observa. B.maturarea M sau istoria I). ca şi al interacţiunii efectelor pretestării cu tratamentul experimental X.2D pentru a evidenţia rolul pretestării (O1). Raţiunea acestui tip de design este aceea că prin adăugarea în cercetare a liniilor 3 şi 4 (subiecţi nepretestaţi). ori atunci când subiecţii trebuie să-şi apere anonimatul. Şi aici repartizarea pe cele două grupuri se face randomizat. se poate acorda o mare încredere acestora. doar cu fază de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental R X O2 Grupul de control R O2 A. Este un tip de demers care este deosebit de util atunci când pretestarea este neconvenabilă sau prea costisitoare. Aceasta însă doar în cazul în care pretestarea determină sensibilizarea celor care sunt expuşi la tratamentul experimental. condiţia obligatorie este distribuirea randomizată pentru toate cele patru grupuri. adică variabilei independente. design-ul de tip Solomon presupune o experimentare dublă. deoarece se extinde posibilitatea generalizării. şi aceasta deoarece doar aşa putem presupune că scorurile la pretestare din grupurile 3 şi 4 ar fi fost echivalente cu grupurile 1 şi 2. ceea ce permite cercetătorului să ştie ca la momentul respectiv cele două grupuri erau egale. deoarece aici nu poate apărea nici o interacţiune dintre pretestare şi tratament. iar pentru a determina efectul interacţiunii dintre pretestarea O 1 şi X se adună 2D cu 3D. De fapt. Design 4. scădem 4D din 2D. apoi cele două grupuri sunt testate pentru prima dată. oricare ar fi ele. ceea ce ne îndreptăţeşte să facem diferenţa 4D . pentru a determina doar efectul tratamentului X. design-ul 4 preia chiar ultimele două coloane ale design-ului lui Solomon. Pentru aceasta însă. Validitate Acest design permite determinarea simultană a principalelor efecte ale pretestării. atunci când mărimea eşantioanelor 83 . iar atunci când între ele există o bună congruenţă a rezultatelor.

fără ca subiecţii să ştie cărui grup aparţin (experimental sau de control). validitatea externă poate creşte semnificativ. al maturaţiei şi al instrumentării. controlul trebuie să aibă în vedere efectele pretestării. în măsura în care are în vedere clase intacte şi nu dezorganizează programul şcolar. dacă cele două grupuri au media şi abaterea standard similare la faza de pretest. • • • • • • Validitatea externă Design-ul 5 are câteva însemnate avantaje practice. design-ul 5 este unul deosebit de util în cercetarea psihopedagogică.este mică . este probabil să apară posibilitatea unor diferenţe critice. Design-ul 5. Implicând o largă varietate de clase din diverse locuri. Design contrabalansat 84 .. de care diferă doar prin distribuţia nerandomizată a subiecţilor. Dacă două şcoli sunt fundamental diferite după un criteriu (să zicem după QI-ul elevilor) şi echivalente după celelalte criterii importante.şi de aceea se impune verificarea echivalenţei . mai ales prin controlul interacţiunii selecţiei cu al tratamentului X. cum ar fi motivaţia mai mare a voluntarilor. Aceasta înseamnă că cele două grupuri au medii şi abateri standard foarte asemănătoare şi că testul de semnificaţie t nu respinge ipoteza de nul. Procedură Deşi mai puţin valoros ca design-ul 2. prin clase intacte. unde adesea grupurile experimental şi cel de control se iau în calitatea lor de grupuri natural constituite (clasele de elevi). Dintre acestea. Pentru a sesiza în principal efectul tratamentului X. astfel selecţionate încât să fie cât mai mai similare atunci când li se administrează pretestul. B. influenţate de scorurile la pretest. istoria şi instrumentarea pot fi surse importante de distorsiune sau contaminare. În absenţa randomizării. Mortalitatea experimentală este una foarte uşor de dedus prin comparaţia înregistrărilor din faza pretest-posttest. atunci cele două grupuri trebuie construite prin apariere (matched = potrivire). În plus. Validitate Validitate internă Satisfăcătoare. Design-ul 6. Cu grup de control nerandomizat. care pot afecta datele la faza de posttest. natural constituite. cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental O1 X O2 Grupul de control O1 O2 A. dar numai prin control. astfel încât şcoala mai slabă să nu fie penalizată. este mult mai uşor să conduci un experiment autorizat. Regresia statistică poate fi evitată. fundalul cultural diferit etc. istoriei.design-ul 2 este de preferat design-ului 4.

controlând în acelaşi timp şi efectul de ordine. în diferitele etape ale experimentului. B. ci doar pe cea de posttest. O3. Replicări 1 2 3 4 Media scoruri coloane Xa A B C D Xb B D A C Xc C A D B Xd D C B A A. introducând diferenţe care sunt tot atâtea surse de distorsiune pentru X.trebuie lăsat să treacă destul de mult timp pentru a administra starea următoare a lui X. Dacă un grup este mai inteligent. Design-ul contrabalansat roteşte aceste diferenţe dintre subiecţi.ca în cazul medicamentelor sau al substanţelor chimice de tipul cofeinei . tratamentul X este prezentat fiecărui grup în fiecare etapă. Când se aplică la 4 grupe. Procedură Unica diferenţă dintre design-ul 1 şi acesta este aceea că acum sunt efectuate mai multe măsurători. O7. Slăbiciunea de bază a design-ului 6 este aceea că dacă aplicarea unei forme a lui X are efecte remanente . c şi d.Atunci când design-ul precedent nu poate fi aplicat din cauza numărului prea mic de subiecţi dintr-o clasă şi atunci când distribuirea subiecţilor nu se poate face aleator se utilizează design-ul de mai jos. La sfârşitul experimentului este calculată media fiecărei coloane. care nu presupune faza de pretest. 2. înainte şi după introducerea tratamentului X. după expunerea la tratamentul experimental X. Fiecare subiect din grupele A. De remarcat faptul că X poate avea în acest caz mai multe intensităţi. 85 . O4 X O5. dacă se folosesc grupurile de control). Efectul de contaminare a interacţiunii (selecţie-maturaţie de exemplu) poate să se repercuteze asupra datelor dacă o stare a lui X oboseşte mult grupul. astfel încât fiecare dintre modalităţile lui X este precedată şi urmează de un număr egal de ori. Comparaţia dintre coloane ajută la evidenţierea efectului pe care aceste stări sau intensităţi ale lui X le au asupra performanţei grupului. Procedură 1. b. care este de fapt scorul mediu pentru toate grupele expuse la una din stările lui X. C. D este expus la fiecare variaţie a lui X (ca şi la absenţa lui X. O8 A. Design 7. Design cu grup experimental seriat în timp Pretest TratamentPosttest O1. O2. B. O6. Validitate Design-ul 6 îl compensează pe precedentul pe linia posibilităţii ca nerandomizarea grupurilor să le facă neechivalente din mai multe perspective. expunând toate grupurile la toate variaţiile lui X. notate cu indicii a. fiecare stare a lui X profită în mod egal de acest fapt.

Posttestul multiplu. O7. ce tinde să dispară cu vremea. Atunci când mai multe grupuri sunt pretestate simultan. examinările sumative ş. dar la care posttestul are loc la diferite intervale de timp (T1.. pe când cel de control nu. 2. ca în cazul subiecţilor voluntari. O2. Design cu grup de control seriat în timp Pretest Tratament Posttest Grup experimental O1. astfel încât ei pot să nu mai fie reprezentativi pentru întreaga populaţie. O6. Singura sursă de afectare a validităţii interne este doar istoria contemporană. Ori. utilizat în design-urile 7 şi 8. scandal public etc. O6. T2. diferenţa dintre O5 şi O6 nu va putea fi pusă pe seama efectelor de maturaţie. atunci când aceasta nu este evitată cu grijă. O2.a. aceste tipuri de design vor putea surprinde acest trend. testare sau regresie statistică. prin introducerea grupului de control. O7. O3. la acelaşi grup. dacă X are o influenţă de scurtă durată. Validitate externă 1. O4 O5. O3. nu există diferenţe însemnate între cele 4 scoruri O iniţiale. De exemplu. Dacă. . Generalizarea datelor acestui demers depinde de condiţiile experimentale. Design-ul 8 este superior şi lui 5 în privinţa controlului efectului de selecţie-maturare: dacă un grup are o rată de creştere mai mare decât a celuilalt. ca schimbările de mediu (vreme. Grup Grup Grup Grup A B C D Pretest tratament O1 X O2 O1 X O1 X O1 X 86 postteste O2 O2 O2 . Validitate internă Prelevarea mai multor măsurători procură mai mult control asupra unor surse de distorsiune a validităţii interne decât o poate face design-ul 1. în măsura în care pretestarea modifică subiecţii. De aceea schimbările de instrumentaţie sau efectele de selecţie şi de mortalitate experimentală pot fi mai bine controlate. sau moderată ca intensitate. care nu mai reprezintă întreaga populaţie. dar de lungă durată. cataclism. O4 X O5. O8 Grup de control O1. Design 8. dar şi de scurtă durată. O8 Acesta este un design foarte similar cu cel precedent dar. de exemplu.. dar pretestul se face la intervale diferenţiate de timp. variaţia lui X poate fi puternică. relevă informaţii pe care cele cu un singur posttest nu o pot face.).B. apare ca posibil design-ul de mai jos. se poate controla şi efectul istoriei contemporane: dacă ambele grupuri au făcut experienţa unui eveniment particular şi grupul experimental înregistrează o creştere de la O4 la O5. Poate apărea interacţiunea dintre selecţia diferenţiată şi X (tratament). care începe cu mai multe grupuri testate în acelaşi timp. câştigul poate fi pus mai ferm pe seama procedeului experimental X aplicat şi mai puţin pe eveniment. Tn).) sau variaţiile ciclice (weekend-ul. acest câştig accelerat va apărea şi în faza de pretest.

Design-urile cvasiexperimentale Design-urile cvasiexperimentale sunt cele care sunt „aproape experimentale”. „-” absenţa controlului. nestând în puterea sa distribuirea participanţilor în grupul experimental şi în cel de control. Mertens. poate fi evaluat şi efectul acestuia. exceptând faptul că participanţii nu sunt distribuiţi randomizat în grupuri. p. Understanding Educational Research. Surse de distorsiune Design-uri experimentale Cont Control Control rol riguros parţial redu s 1 2 3 4 5 6 7 8 Grup D O1 X Validitate internă Istoria contemporană + + + + + + Proces maturaţional + + + + + + + Proceduri de pretestare + + + + + + + Instrumente de măsură + + + + + ? + Regresie statistică ? + + + ? + + + Selecţia diferenţiată a + + + + + + + + subiecţilor Moartea experimentală + + + + + + + + Interacţiunea selecţie+ + + ? + + maturaţie Validitate externă Interacţiunea selecţiei cu X ? ? ? ? ? ? Interacţiunea pretestării cu X + + ? Proceduri experimentale ? ? ? ? ? ? ? ? reactive Interferenţele multiple ale tratamentului Notă: Semnul „+” înseamnă controlul unui factor. Stevens şi Salvin 18 17 Prelucrare după Van Dalen & Meyer (1996). p. 1998. dar fără tratamentul X. 291. Mai mult. Figura 6. În studiile cvasi-experimentale cercetătorul studiază efectele tratamentului pe grupuri intacte. cu acelaşi pattern de pretest-posttest.17 10. prin adăugarea unui grup de control. 77.3. 87 . Sumarizăm în tabelul de mai jos sursele de distorsiune (invaliditate) al celor opt tipuri de design experimental prezentate anterior ca fiind definitorii pentru planurile de bază. New York: McGraw Hill. 18 Apud D. Factori care prejudiciază validitatea design-urilor experimentale.O2 T1 T2 T3 T4 T5 Această strategie este deosebit de utilă atunci când apar factori maturaţionali şi când efectul testării seriale în interiorul unui grup trebuie minimizat. „?” sugerează că poate exista o oarecare sursă de îngrijorare iar blancul („ ”) indică faptul că factorul este nerelevant.

abordarea observaţională. asupra primelor trei existând un mai mare acord al cercetătorilor. O anchetă dintr-un design descriptiv implică utilizarea unei forme de autoraportare (ancheta pe bază de interviu sau pe bază de chestionar) pentru a putea clarifica percepţiile. Deoarece pentru implementarea tratamentului a fost necesară cooperarea şcolii. Design-urile descriptive implică nedistribuirea aleatorie în grupuri şi nici manipularea vreunei variabile independente. corelaţională şi cauzal-comparativă. b. Scopul anchetei nu este deci acela de a măsura efectele unei intervenţii sau ale unui tratament. Deoarece comportamentul uman are o mare variabilitate situaţională şi contextuală. se pune problema separării variabilelor care influenţează la exterior 88 . Un alt tip de design descriptiv este cel corelaţional. adăugându-se în plus doar faza de pretest. deoarece grupurile trebuie să difere de la început printr-o caracteristică. Design-ul cu grup de control neechivalent Este similar cu design-ul precedent. Studiul este deci cvasi-experimental pentru că s-a lucrat cu grupuri intacte. Design-uri descriptive Cercetările descriptive includ 4 tipuri de abordări: ancheta (studiul). atitudinilor sau relaţiilor sociale. atunci când participanţii ies din studiu. selecţia diferenţiată. moartea experimentală. Cercetătorii care apelează la acest tip de metode sunt interesaţi de identificarea sistematică a variabilelor de interes. putându-se determina numeroase măsurători ale achiziţiilor. Scopul acestor cercetări este acela de a descrie evenimentele ori caracteristicile unei populaţii identificate. cercetătorul nu a avut posibilitatea de a asigura participarea randomizată. b. Cercetarea descriptivă observaţională evită autoraportările şi clarifică caracteristicile personale prin observaţia altora sau prin ratinguri. 4. Design-ul cu grup de comparaţie static Acesta presupune administrarea tratamentului la grupul experimental şi compararea performanţelor sale la posttest cu grupul de control după schema: Grup experimental X O2 Grup de control O2 Trăsăturile principale ale acestui demers sunt două: a.au condus un studiu privind efectul învăţării prin cooperare în şcoli. schema devenind următoarea: O1 X O2 O1 O2 Utilizarea pretestului se face pentru a controla selecţia diferenţiată şi moartea experimentală. a. Singurul domeniu de interes vizează comportamentul grupului ţintă. dezvoltat pe două niveluri: X = şcoli elementare cu învăţare prin cooperare Control = şcoli tradiţionale elementare. atitudinile sau comportamentul grupului ţintă studiat. metoda bazându-se doar pe observaţii efectuate de observatori antrenaţi.

observaţia. Tipul de tratament al variabilelor: inima design-ului experimental sunt variabilele pe care cercetătorul le poate manipula. De aceea s-au dezvoltat unele tipuri de abordări. care se şi află de fapt sub controlul său. în scopul analizei statistice. ci a identificării sale după ce faptele deja s-au produs. externe (controlate şi necontrolate) şi interne (sau explanatorii). 89 . design-urile pre-experimental şi cel descriptiv. adică variabilele independente (VI). Aceste demersuri nu implică nici repartizarea aleatorie şi nici manipularea variabilei independente. cu manipulare. cum ar fi cele comparative sau cercetările corelaţionale. dependente. Aprofundare Trei probleme de interes în legătură cu design-ul de cercetare a. pe care le ia deja constituite. cvasi-experimentul. de condiţii socioeconomice. Cu alte cuvinte. design-urile corelaţionale le amorsează şi le pregătesc pe cele veritabil-experimentale. cercetătorul are cel mai adesea controlul asupra variabilelor de care el se interesează. grupurile sunt comparate între ele în virtutea experienţelor sau a structurii diferite pe care ele le-au avut. de nivel cultural etc. ceea ce ar putea conduce la inferenţe valide cu privire la variabila independentă. Design-ul cvasi-experimental manipulează variabila independentă. Design-urile de cercetare cele mai strâns asociate cu demersurile cantitative sunt: design-urile real-experimental. studiul corelaţional şi cel cauzal-comparativ. Îm acest tip de design de cercetare variabila independentă este prezentă. dar controlul cercetătorului asupra variabilelor externe este cel mai mic din toate cele patru tipuri de design. atitudinile sau comportamentele noastre. cercetătorii utilizează metodele corelaţionale pentru a identifica şi înţelege relaţiile dintre o multitudine de variabile sau modul cum covariază ele. singurele care surprind relaţiile de cauzalitate. dar nu se pune problema manipulării sale. Există însă o multitudine de alte variabile de interes şi care nu sunt manipulabile: apartenenţa de gen. dar nu asignează distribuirea randomizată a subiecţilor în grupuri. Ele constituie doar încercări ale cercetătorului de a caracteriza evenimente ori condiţii ale populaţiei identificate. În astfel de cercetări există patru tipuri de variabile: independente. Adiţional. După ce ea a fost identificată. • • • • • • • • Sumar Metodele de cercetare cantitative se numesc astfel pentru că ele convertesc rezultatele în unităţi de măsură cuantificabile. Design-ul experimental real implică asigurarea distribuţiei aleatoare (randomizate) a subiecţilor în grupuri şi manipularea variabilei independente. Design-ul pre-experimental implică asignarea nerandomizată. de rasă. În consecinţă. Design-urile descriptive includ ancheta.percepţiile.

90 . (1998). Chelcea.T. Introducere în psihologia experimentală. (2000). 2. M. Cook. M.C. 6. (2000). Experimentul în psihosociologie. Timişoara: Tipografia Universităţii de Vest. D.Cu siguranţă că aceste variabile non-manipulabile („etichetă”) pot fi combinate cu cele manipulabile în aşa-numitele studii experimentale cu design factorial. nivel de inteligenţă sau de studii. Potrivindu-i în perechi (de unde şi cuvântul apariere) între grupul de control şi cel experimental cercetătorul poate controla câteva variabile externe. c. Hohn. (1982). Pentru a contrabalansa efectul de ordine se utilizează împărţirea grupurilor în care tratamentul se aplică într-o anumită ordine (AB) şi după măsurarea efectelor . Aparierea (matching-ul): acolo unde randomizarea nu este posibilă (de exemplu în cvasi-experiment).se inversează ordinea (BA). D. Evaluation and Application... Campbell.). Chicago: Rand McNally. New York: McGraw Hill. J. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bibliografie Aniţei. S. Campbell. 1.D. D. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”. vârstă. 5. cercetătorul poate alege să „potrivească” participanţii după un număr de variabile care prezintă importanţă (gen. dizabilităţi etc. Chicago: Rand MacNally. 3.. Ghid practic de psihologie experimentală. Understanding Educational Research. Quasi-experimentation. Counseling and Educational Research. (1963). Vârgă. London. Design and analys issues for field settings. Participanţii pentru care nu s-a găsit o pereche potrivită şi aproximativ echivalentă vor trebui eliminaţi din cercetare. R. New Delhi: Sage Publications. dar problema care apare este chiar potrivirea în sine. Experimental and cvasiexperimental designs for research and teaching. Aparierea de mai mult de una-două variabile este deja generatoare de foarte mari probleme tehnice. 7. 4. Efectele de ordine: în asemenea studii cercetătorii sunt preocupaţi de faptul că expunerea la un tratament înaintea altuia are anumite efecte. T. (1979). Stanley. Van Dalen & Meyer (1996). diferite atunci când tratamentul se administrează în ordine inversă. Thousand Oaks. care niciodată nu poate realiza o echivalenţă perfectă. b.T. Houser.

. construcţia realului la copil nefiind posibilă în afara unei continue experimentări asupra lumii externe şi a sa proprie. 91 . Aflată în mod natural în prelungirea metodei observaţiei (de altminteri şi Festinger defineşte experimentul ca pe o observaţie provocată). este cel care a susţinut caracterul natural al experimentului. unul din promotorii şcolii active. Dacă experimentarea naturală este cvasiuniversală (aparţine oricărei fiinţe vii. De altminteri psihologul elveţian. dar aparţine şi umanităţii în ansamblul său. op.CAPITOLUL 11 METODA EXPERIMENTULUI 11. experimentarea ştiinţifică s-a constituit mai greu. ca o sursă majoră a marilor descoperiri practice). 175. pe de o parte datorită încrederii nelimitate în discursul logic al filozofiei. nenumăratele observaţii sistematice colectate pe propriii săi copii conducându-l la elaborări teoretice care s-au verificat prin montaje experimentale ingenioase. această metodă a fost utilizată sistematic relativ târziu în istoria gândirii umane. achiziţii fundamentale ale umanităţii. în progresul tehnologiei empirice. tipice cunoaşterii ştiinţifice. greutăţii şi volumului. au avut o solidă susţinere experimentală.1.. prima dată adjudecânduşi-o fizica (secolul al XVII-lea) şi mult mai târziu ştiinţele socioumane (psihologia în secolul al XIX-lea). Strategiile experimentale sunt un mijloc de a ieşi din planul limbajului în cel al faptelor. Richelle. Introducere Importanţa experimentului derivă din aceea că. Construirea noţiunilor în general şi a celei de număr în particular. 199519). cum ar fi tehnicile artizanale (meşteşugurile) se bazează pe aceeaşi explorare experimentală asupra realului: „în artizanat. cit. el ajunge la nivelul cauzal. depăşind planul descriptiv sau relaţional. 175. tipice stabilirii operaţiilor concrete. cit. din care derivă mai târziu constructele complexe ale spaţiului. reperează astăzi istoricii ştiinţei originile metodei experimentale ca instrument de alegere a verificării ştiinţifice” (Richelle. ele fiind „mijloace de a prinde discursul pe picior greşit” (Richelle20). p. timpului şi determinismului (cauzalitatea fizică). p. făcând posibilă disocierea dintre sine şi mediu. op. conservările substanţei. Progresele tehnice sunt a treia cauză majoră pentru care 19 20 Richelle. În secolul al XX-lea Jean Piaget a făcut dovada complementarităţii celor două metode. La scară socială. prin care copilul descoperă plăcerea de a fi cauză. pe de altă parte dintr-un respect exagerat faţă de autoritate. al stabilirii legăturilor de factură deterministră.

elementul care leagă planul mintal de cel real este variabila. adevărată ancoră „ce leagă o teorie de lumea reală” (Aniţei22). pp. durata. Pentru Greenwood (1945) esenţa metodei experimentale poate fi rezumată astfel: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante”. Definirea metodei experimentale Metoda experimentală este în esenţă o modalitate de investigare în care cercetătorul controlează deliberat variabilele pentru a depista relaţiile dintre ele. omisiunile. Pentru a evidenţia importanţa controlului ca trăsătură esenţială a metodei experimentale trebuie să aducem în discuţie noţiunea de variabilă. Cea mai importantă caracteristică a variabilei este acea de a fi perceptibilă. care poate fi o acţiune fizică. frecvenţa. altele interne (ţin de subiect). cit. el se poate referi fie la unităţile de măsură.). op. 83. fiind o expresie concentrată a acesteia. ipotezele cristalizate din această cunoaştere iniţială făcând posibilă testarea acesteia printr-o manipulare deliberată şi sistematică a unor variabile. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. (1982). 11. magnetofonul sau videocamera) fiind câştiguri relativ recente ale tehnologiei. şi vom distinge variabile continue şi variabile discrete. experimentarea presupune intervenţia activă asupra realităţii cercetate. ci doar le înregistrează cu instrumente specifice. fie la condiţiile reale. Dacă în observaţie cercetătorul nu modifică fenomenele. Leslie Kish (apud Chelcea23) distingea patru 21 22 Aniţei. unele controlate. altele necontrolate. Intensitatea. Cum teoriile şi ipotezele ştiinţifice sunt produse ale minţii umane. mijloacele moderne de prezentare şi de înregistrare (tahistoscopul. Conceptul de variabilă nu este atât de simplu cum apare la prima vedere. a situaţiei sau a stimulilor la care subiecţii trebuie să răspundă” (Aniţei21). o reacţie fiziologică sau orice alt aspect măsurabil al unui comportament. p. Există numeroase clasificări ce includ tipuri de variabile: unele externe (ţin de situaţia experimentală). S. ceea ce face posibilă determinarea sau măsurarea stării ei. În acest al doilea sens. fenomenale. respingerile sunt exemple de variabile.experimentarea ştiinţifică a apărut tardiv. „O variabilă care este o influenţă măsurabilă asupra comportamentului poate fi o caracteristică a subiecţilor. înseamnă că esenţial pentru metoda experimentală rămâne controlul asupra variabilelor care influenţează rezultatele. Cum în ştiinţele socioumane ideea de cauză are particularizări importante (multicauzalitatea. ce sporesc capacităţile sale perceptive naturale. 70-71. care poate fi măsurată sau determinată. bucla retroactivă. 61. preferinţele. 23 Chelcea. care tocmai de aceea trebuie examinată atent în prealabil (observaţia jucând aici un rol însemnat). legile probabiliste etc. Din prima perspectivă (testarea ipotezelor cauzale) experimentul poate fi privit ca un procedeu dirijat de investigare a relaţiilor dintre o cauză (variabilă independentă) şi un efect (variabilă dependentă). cauzalitatea inferioară şi superioară. dependente şi independente. Experimentul în psihosociologie. variabilele aparţin lumii reale. 92 . explanatorii (explicative) şi neexplanatorii. numărul de alegeri. fenomenale..2. Idem. p.

fiind supuse legii conexiunii universale a fenomenelor. interne) se numesc astfel deoarece. care determină reacţia subiectului cercetat.L. A. Uneori acelaşi stimul are o dublă determinare: tonurile muzicale diferă între ele prin intensitate (aspect cantitativ) şi frecvenţă (aspect calitativ). Deci variabila independentă poate fi imaginată ca fiind intervenţia experimentatorului iar cea dependentă ca răspunsul subiectului la aceasta. Dacă primele pot fi ordonate pe o singură dimensiune. verde. în care variabilele independente sunt manipulate de cercetător pentru a observa schimbările măsurabile ce intervin în cele dependente. (b)experimentatorul acţionează asupra celor independente.lungimea de undă. Distincţia este importantă pentru că de ea depind tipul şi precizia măsurătorii. Distincţia este fundamentală pentru metoda experimentală. introversie-extraversie. clasificări mai exacte. De aceea vom distinge aici două tipuri de variabile: cele dependente. Uneori aceeaşi variabilă se prezintă în ambele registre: din punct de vedere psihologic lumina se prezintă sub forma culorilor (roşu. galben etc. care se numesc aşa pentru că depind de valoarea altor variabile. dreapta-stânga. Variabilele explanatorii (sau experimentale. rural-urban. iar când ea se distribuie în categorii distincte (femei-bărbaţi. intelectuali-muncitori-ţărani etc. adică de cele independente. masculin-feminin. ceea ce permite să facă inferenţe ştiinţific valide. În fizică distincţia dintre cele două tipuri de variabile este mai facilă: masa corpurilor (variabilă independentă) este cea care determină viteza de cădere (variabila dependentă). 93 . Variabilele explanatorii pot fi continue sau discontinue (discrete).categorii de variabile. care vor determina tipul de tratament statistic al datelor. creşterea temperaturii (variabilă independentă) generează dilatări diferite ale corpurilor (variabila dependentă). explică legătura dintre o serie de cauze şi o serie de efecte. De asemenea multe variabile care au intrat în conştiinţa comună ca fiind discontinue şi calitative sunt în realitate continue şi cantitative: stabilitateinstabilitate emoţională.cele din a adouă categorie sunt adesea multidimensionale (profesia. în afara acesteia raportul nemaipăstrânduse. sus-jos. apartenenţa politică). care permite determinări de o mai mare fineţe. în timp ce din punct de vedere fizic ea este definită ca o variabilă continuă . sunt polii între care există o gradaţie continuă. În termeni behaviorişti. (c) distincţia independent-dependent este operaţională în contextul sau în situaţia experimentală dată. pentru a determina schimbările celor dependente. intensitatea). variabila independentă este stimulul administrat de experimentator.) ea este discretă (discontinuă). celelalte în modul de a fi (activ-pasiv. etc.). normalitate-anormalitate.). Vom reţine deci următoarele aspecte: (a) variabilele dependente (VD) se mai numesc astfel pentru că sunt sub controlul variabilelor independente (VI). adică creşterile şi scăderile celor dependente pot fi puse în legătură directă cu cele independente. Când o variabilă poate lua orice valoare dintr-un şir (intensitatea. Edwards a introdus distincţia cantitativ-calitativ a variabilelor explanatorii: primele variază în cantitate (viteza de răspuns. forţa. latenţa) ea este continuă. durata.

Experienţa de zbor poate fi pusă în legătură cu nivelul de anxietate. în virtutea marii lor stabilităţi în timp. 94 . reprezentând atribute temporare. furie) ca element de legătură între cele două. Nu orice variabilă intermediară poate fi utilizată experimental. deci nu intervin ca elemente explicative valide în lanţul experimental. Ibidem. care aduc în discuţie un alt aspect. adică între variabila independentă.. care este o stare psihologică internă. există o serie de alţi factori. pe lângă variabilele explanatorii reţinute. În afara acestor tipuri de variabile. În experiment. fie sporirea gradului de control. dar acest lucru este imposibil. ceea ce impune fie repetarea experimentului în condiţii identice. 1965). uşor de produs prin blocarea sau amânarea unei recompense. p. ce se interpune între stimul şi reacţie.”25 Stabilind o legătură între nivelul agresivităţii (variabila dependentă) şi frustrare (variabila independentă). căci ele nu se schimbă ca reacţie la manifestările variabilei independente. sociologie face imposibil controlul strict al tuturor surselor de variaţie. 24 25 B. de aceea va exista o marjă de eroare în relaţiile descoperite. considerente etice sau materiale) cercetătorul lasă necontrolate unele variabile. manipulată de cercetător. ce se va repercuta diferit la paraşutiştii cu experienţă şi la cei începători. Smith. sau ele ar trebui să producă erori randomizate. 40. Experimentul ideal ar trebui să aibă toate variabilele externe controlate. pentru a lărgi cadrul de explicare şi de interpretare. ca anxietatea.D. Smith24 le numeşte. de aceea probabilitatea lor de apariţie este egală în condiţiile experimentale date. impus de metoda experimentală. pedagogie. cit. pe întreaga secvenţă a săriturii (Epstein şi Fenz. cu atât mai mare cu cât mai multe şi importante astfel de surse au rămas neluate în calcul şi necontrolate. perioada din lună sau din an în care se face experimentul sunt câteva exemple. op.D. intervening variable. ce se numesc variabile exterioare necontrolate. o variabilă de intervenţie este un proces intern ipotetic. ce vor pune în evidenţă o relaţie (cel mai adesea cauzală) sugerată de ipoteză. Variabilele exterioare necontrolate care dau erori randomizate sunt cele a căror influenţă se anulează reciproc. B. şi cea dependentă (răspunsul subiectului). depresia sau gândirea. ci numai acelea care sunt dependente de situaţie. Din diverse considerente (complexitate ridicată. sunt constante. ce pot interveni în rezultatele măsurate (variabila dependentă) şi care de aceea trebuie să fie ţinuţi sub control sau păstraţi constanţi: programul zilnic. în tradiţia psihologiei neobehavioriste americane. destul de numeroşi. regimul de muncă şi de odihnă. Trăsăturile de personalitate. In realitate rămâne întotdeauna un număr de variabile externe necontrolate. schimbătoare. cel al controlului. în ştiinţele sociale şi-a impus prezenţa şi aşa numita variabilă intermediară. ele reprezentând ipoteza sau presupunerea cercetătorului asupra a ceea ce leagă în plan intern variabilele dependente de cele independente: „tipic.În clasificarea menţionată (Leslie Kish) o a doua categorie de variabile sunt cele exterior controlate. putem postula o stare intermediară (uitare. Multicauzalitatea din psihologie. mijloace tehnice. momentane.

pentru a vedea dacă datele ştiinţei depăşesc pereţii laboratorului şi se verifică în situaţii. îngreunând acţiunea variabilei independente. arătând universalitatea. care include într-un tot ansamblul persoanelor participante (cercetători. care le-a introdus deliberat în experiment. experimentatorul va încerca fie neutralizarea. Psihologia transculturală a făcut posibilă relansarea teoriei despre geneza inteligenţei a lui Jean Piaget. Repetabilitatea este o altă însuşire care face din experiment "calea regală a ştiinţei". în timp ce experimentul crucial confirmă sau infirmă în mod fundamental o teorie constituită (a fost nevoie de o eclipsă de soare pentru a determina valabilitatea teoriei relativităţii). ele nu depind de nici o altă variabilă. obiectelor (aparatura de producere a stimulilor şi de înregistrare a reacţiilor) şi a condiţiilor concrete de desfăşurare a experimentului. subiecţii.3. (dinaintea introducerii variabilei independente). dar în ambele cazuri elementele lor constituente „interacţionează.. 105). cea intermediară şi ce finală. dimpotrivă. face posibilă determinarea puterii de cuprindere a unei teorii. Descoperind legi cu caracter universal şi general. 1973. Abordarea şi controlul variabilelor 11. atunci când sunt totuşi descoperite. putem distinge faza iniţială. dar şi limitele ei de valabilitate. dar şi ale mediului) sau de tipul O 26 Chelcea.”26 Cum pe parcursul unui experiment situaţia experimentală se schimbă. p.3. Aceasta aduce în discuţie o altă problemă. fie controlul lor. acestea pot şi trebuie să se verifice în condiţii foarte diferite. acestea mai numindu-se şi parazite. facilitând sau. contexte reale. Experimentul critic este cel care alege între două teorii ce fac predicţii divergente. Variabila independentă Variabilele independente sunt sursa de variaţie a celor dependente. op. o altă caracteristică a acestei metode este caracterul său provocat. reţinând datele de bază ce explică comportamentul. Menţinerea unui rezultat în alte circumstanţe. 72-73. 95 . fiind legate de decizia experimentatorului. personalul tehnic ajutător. în funcţie de care se face determinarea valorii iniţiale şi finale a variabilei dependente. cea a situaţiei experimentale. unde experimentul este instrumentul esenţial care testează şi validează o teorie. Situaţiile experimentale vor fi ţinute mai bine sub control în cazul unui experiment de laborator. cit. altele decât cele iniţiale. pp. lucru foarte important pentru cercetarea fundamentală. comparativ cu experimentul natural sau de teren.Variabilelor independente manipulate de cercetător şi numite controlate. Ele pot fi de tipul S (variaţii ale stimulului. 11. sau cu variabile independente diferite. complicii). când ele sunt atent generate de cercetător. În afara controlului. De obicei ignorate.1. Momentul experimental este „perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila independentă X” (Mihu. li se opun cele ce intervin fără voinţa lui în experiment. pentru că ea a indicat particularizări care ţin de cultura şi societatea în care este studiată. În ştiinţele socioumane replicabilitatea unui experiment face posibilă validarea ecologică. care trebuie urmărite şi înregistrate cu aceeaşi atenţie.

Studierea frustrării. introducerea unui procedeu nou de predare sau de evaluare în şcoală. schimbarea unor regulamente.) pentru a determina impactul lor asupra variabilei dependentă. care au stârnit ulterior multe discuţii etice printre psihologi. pentru a genera situaţii sociale la care se aşteaptă răspunsul subiecţilor experimentului. modificând răspunsul sau performanţa acestora. variabila dependentă fiind măsura gradului de recunoaştere. privarea de somn sau de contacte sociale în laboratoare special construite. pentru a măsura agresivitatea consecutivă. emotivitate. dar le face să acţioneze ca şi cum ar interveni accidental. • folosirea „complicilor”. Conformarea socială şi presiunea socială. O variabilă independentă trebuie să aibe validitate. 89-90. informaţiile despre experiment pot fi foarte diferite sau chiar nereale. cooperării şi competiţiei pot beneficia de această metodă. Milgram (1956) în experimentele lui despre conformismul verbal. modalitate importantă de înţelegere a trăirii culpei. 96 . • manipularea unor indicatori fiziologici: privarea senzorială. prin care subiecţilor li se comunica faptul de a fi fost superiori sau inferiori altora în rezolvarea unor sarcini. • manipularea nivelului de stres este cea care produce supraîncărcarea situaţiei experimentale. pentru a deduce din reacţiile subiecţilor informaţii relevante. ablaţia sau extirparea unor părţi din creierul animalelor de experiment. preluate din exemplele lui Mihai Aniţei27: • prin manipularea stimulului cercetătorul prezintă subiecţilor stimuli diferiţi ca intensitate. prezentarea stimului astfel încât el să fie prelucrat doar de o hemisferă cerebrală. dar pe fundalul unor contexte variabile: un alt anotimp. Studiind nivelul de aspiraţie.(organismul sau indivizii supuşi experimentului). Folosirea raportului fals este o modalitate eficientă de a manipula subiecţii unor experimente de teren sau de laborator. a stilului de conducere sau de apreciere. perioadă din an. fie că aceasta este de construct (permite deducţii valide din felul cum a fost 27 Aniţei. adică a acelor persoane tehnice auxiliare pe care cercetătorul le introduce deliberat. furie etc. Iată câteva modalităţi de manipulare a acestora. toate intră în această categorie. care presupune ca subiecţii să aibă totală încredere în plauzibilitatea celor raportate de cercetător. M. vârstă. agresiunii. zgomote de fond de tonalitate sau intensitate diferite. utilizată şi de S.. statut social etc. Eşecul în îndeplinirea sarcinilor sociale generează tendinţa de atribuire a acestora. pp. Uneori stimulii sunt foarte complecşi: vizionarea unor filme violente. Leon Festinger a folosit şi impus această manieră de manipulare a variabilei independente. pot fi studiate prin metoda complicelui. op. detecţie a acestora. atribuirea. cit. docilitatea etc. • modificarea variabilei intermediare (anxietate. • manipularea contextului presupune menţinerea aceluiaşi stimul. discriminare. teamă. complexitate sau cu caracteristici modificate. • manipularea consemnului: instructajul dat subiecţilor.

materialele de lucru. secvenţele experimentului. Uneori cercetătorul trebuie să ascundă scopul sarcinii. amabilă. Tendinţa la conformism social produce răspunsul dezirabil. neartificiale) sau validitate temporală (măsură în care relaţia observată poate fi generalizată pe alte secvenţe temporale). ceea ce duce la scăderea efectului de noutate în răspunsurile date). sexul. validitate externă şi ecologică (măsura în care situaţia de laborator poate fi generalizată la situaţii naturale. caracteristicile fizice (carismă. prestanţă etc. sau minată de suspiciune. pe care trebuie să încercăm să le eliminăm sau să le păstrăm constante. construirea de experimente realmente interesante. sau ce se aşteaptă de la ei. conduse de studenţi. clasa socială. chiar în cazul studiilor pe animale.) pot da distorsiuni importante. care să absoarbă întreaga atenţie a participanţilor. Experimentatorul însuşi poate fi sursa unor erori experimentale. după exemplul altor studii din literatura de specialitate). sau aşteaptă ca rezultatele experimentului să se repercuteze asupra lor). care sunt aspectele esenţiale ale experimentului. prezentare cât mai neutră. maniera de răspuns aşteptată. în detaliu. reluarea experimentului ca desfăşurare în altă perioadă de timp sau cu schimbarea locului de desfăşurare. pentru a deghiza scopul real al 97 . Controlul variabilei experimentator este posibil prin oferirea de cât mai puţine indicii subiecţilor. Intr-un experiment de iluminat industrial (Hawthorne. De aceea instructajul va insista pe păstrarea secretului (a nu se oferi informaţii potenţialilor subiecţi. trebuie să ne asigurăm că subiecţii nu vor fi influenţaţi semnificativ de variabilele parazite. scestea modificând inconştient relaţia experimentatorilor cu animalele. care poate fi transformat în ceva real şi acceptabil. Odată ce variabila independentă a fost creată (sau preluată. dar inautentic (mai ales când subiecţii sunt plătiţi. pregătirea. teamă. voce. ce au voie să facă şi ce comportamente sunt indezirabile. sarcinile de îndeplinit. de conţinut (evidenţiază realmente o legătură cu variabila dependentă măsurată). Atitudinea subiecţilor faţă de experiment poate fi una de cooperare totală. care trebuie să anticipeze sursele de neînţelegere sau de eroare. reale. astfel încât singura sursă de variaţie a variabilei dependente să fie cea independentă. Rezultatele obţinute au fost distorsionate inconştient în sensul aşteptărilor sugerate de profesor. cărora li s-a spus că lucrează cu animale inteligente sau neinteligente în parcurgerea unor labirinturi. prin care probabilitatea de întâlnire a participanţilor descreşte foarte mult). Un mare rol îl are instructajul. Efectul Rosenthal a fost pus în evidenţă în 1960. stimulii administraţi. 1924-1927) randamentul grupului experimental (mai bine iluminat) şi de control a crescut în aceleaşi proporţii. Această etapă pregătitoare este crucială şi presupune efort considerabil din partea examinatorului. în experienţe pe şobolani. dar distantă a informaţiilor.conceptualizată). Una dintre acestea este difuziunea tratamentului (subiecţii care au participat la un experiment similar divulgă celorlalţi amănunte semnificative. rezistenţă pentru că ei nu ştiu scopul real al acestuia şi nici ce se aşteaptă de la ei. care va trebui să explice pentru fiecare subiect. pentru că el a fost determinant de factori involuntar introduşi în grup. fără aprecieri valorice.

3. stabilitatea. dar în timp ce variabila independentă este o caracteristică a stimulului sau a mediului. I. răspunsul nul la nivelul variabilei dependente poate însemna blocarea ei la polul de sus sau de jos (efectul limitei superioare sau inferioare) „care afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă. Grupul de control nu face efectiv experienţa tratamentului experimental (deşi se construieşte aparenţa că da). după Aniţei. cafea. pentru a ne convinge că diferenţele ce apar sunt atribuibile tratamentului la care a fost supus (variabila independentă). Cluj-Napoca: Editura Sincron. aspect. Astfel. 154-166). Variabila dependentă Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să satisfacă anumite condiţii: să fie sensibilă la variaţiile variabilei independente. Medicamentul este considerat activ dacă efectele analizate de o a treia persoană sunt superioare celor date de placebo. substanţe chimice). conformism. Dacă în experimentul simplu acelaşi grup este măsurat înainte şi după introducerea factorului experimental. (coord. grupul martor. pp. caracteristici sau atribute unde operează frecvent scale nonmetrice (de clasificare. Efectul placebo. să fie uşor de măsurat sau de determinat (pentru că ea poate fi cantitativă sau calitativă). ca şi cele măsurate anterior. dar foarte rar de raport (vezi Ceauşu. 103. medicamente. cit. şi nu datorită altor cauze (atitudine faţă de experiment. dezirabilitate socială). să fie fiabilă. Intervenind probleme de măsurare. p. automat apar şi probleme privind validitatea şi fidelitatea datelor măsurate. culoare. uneori de intervale. Cea mai importantă caracteristică a ei este. Aniţei.. care arată că în condiţii identice.2. mod de prezentare. el eliminând din start ipoteze alternative asupra cauzelor ce produc schimbări ale variabilei dependente.experimentului (tăinuire). să fie bine definită. unul din grupuri fiind tratat cu substanţa activă. ceea ce dă naştere aceloraşi expectanţe. sau nominale şi ordinale). determinându-se semnificaţia diferenţei. unde operează cu succes măsurile fizice obişnuite (scări de interval şi de raport).”29 28 29 Radu. fluctuante (vezi Radu et al28). Tehnica ce s-a impus tot mai mult este însă cea a grupului de control (lotul martor) şi utilizarea efectului placebo. 1982. 98 . În psihofarmacologie se folosesc două tipuri de experimente placebo: simplu orb (repartizarea substanţei active şi a placebolului se face fără ştirea subiecţilor) şi dublu orb (se face şi fără ştirea medicului sau a farmacistului).)(1993). variabila dependentă este cel mai adesea modificarea unui comportament prin calitate. la start cu aceleaşi caracteristici ca şi cel experimental. 11. Ambele variabile explanatorii pun problema măsurării lor pentru a putea stabili o relaţie între ele. pp. Metodologie psihologică şi analiza datelor. folosit larg în studiul dependenţei de droguri (alcool. respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă. repetarea experimentului dă aceleaşi scoruri ale variabilelor dependente. 29-30. dar fără substanţă activă. adică efectele ei să fie statornice în timp şi nu episodice. celălalt cu ceva identic ca formă. experimentarea modernă a introdus un termen nou de comparaţie. op. presupune ca toţi subiecţii să experimenteze aceeaşi manevră.

concentrarea. fie în sensul de a fi nenatural. Şi aici intervine dezirabilitatea socială. ca în protocolul gândirii cu voce tare. Determinări mai puţin exacte ale variabilei independente sunt opiniile subiectului (atunci când este apt să le exprime corect) sau raportul verbal. nu pot fi deduse direct (anxietatea. dar şi reactivitatea (ştiindu-se observaţi. minat de nervozitate şi de încordare). frecvenţa ritmului cardiac etc. fie devenind neobişnuit. timpul de reacţie. înainte de a culege datele. uneori până la patru. Cea mai bună modalitate de control rămâne repetarea probelor. Trebuie să ştim însă că supraîncărcarea subiectului cu prea multe sarcini simultane face ca fidelitatea şi validitatea datelor colectate să descrească. presiunea sanguină. măsurările diferite ale comportamentelor. cinci). metodă intens utilizată în psihologia cognitivă. Deoarece procesele interne. pentru a diminua mai ales tendinţa la reactivitate. atunci când este posibil. experimentele de laborator ies dintre pereţii clădirii în mediul natural. când situaţia o impune. Uneori. In acest al doilea caz procedeul de măsurare trebuie să permită subiecţilor să obţină rezultate pe un spectru larg de posibilităţi. ce definesc variabila independentă. familiar subiecţilor. concomitent cu interesul acestuia pentru experiment.Variabila dependentă este abordabilă cel mai adesea prin observarea şi măsurarea directă a comportamentului studiat. crispat. siguranţa şi valoarea experimentului cresc când se înregistrează mai multe variabile dependente simultan (cel puţin două. sau chiar disimularea aparatelor de înregistrare. nivelul de stres). în caz contrar fiind dificil să punem în relaţie variaţiile variabilei independente cu cea dependentă. dând posibilitatea alegerii şi exersării celei mai bune forme de înregistrare şi măsurare a unui comportament. influenţele mediului sau ale experimentatorului. teama. sau chiar a experimentului în ansamblu. disimularea variabilei dependente sunt câteva din tehnicile eficiente de control ale variabilei dependente. de aceea este de preferat să introducem scale cu mai multe trepte. conductibilitatea electrică a pielii. când subiectul autoevaluează un comportament al său (rating). Controlul variabilei dependente trebuie să ne asigure că răspunsurile subiectului reflectă variabila independentă şi nu experienţa subiectului. când măsurăm chiar noi anumiţi parametri. Obişnuirea lor cu sarcina. experienţa. reflexul fotopupilar şi dilatarea pupilei. prin care putem solicita subiecţilor să facă descrieri sau comentarii verbale asupra etapelor pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme. Aceasta deoarece mai multe variabile dependente creează posibilitatea controlului lor reciproc: raportarea de către subiect a stării de anxietate arată care dintre indicatorii fiziologici culeşi o exprimă cel mai bine. modalitatea uzuală este măsurarea unor parametri externi presupuşi a avea legătură cu aceştia: rata respiraţiei. Alteori un studiu pilot ne pune în gardă asupra dificultăţilor ce pot reieşi din experiment. cu aparatele şi tehnica folosită. ori instrumente precise. Sensibilitatea măsurătorilor este foarte importantă. Deşi nu este economicos. În cazul experimentului cu mai multe probe trebuie avute în vedere efectele de ordine (poziţia în secvenţă a probei este influenţată sau influenţează pe cele dinainte sau de după) şi cele de prelungire 99 . comportamentul subiecţilor se modifică.

cantitativecalitative. Aceste efecte pot fi parţial compensate prin contrabalansare (sunt prezentate numai anumite ordini posibile ale probelor) sau prin randomizare (creăm ordini diferite de prezentare pentru subiecţi diferiţi)30. evazive. trei pagini) despre aportul principalelor şcoli şi curente în conturarea metodei experimentale în psihologie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. incluse etc. Definiţi importanţa grupului de control. Arătaţi ce înseamnă efectul placebo şi legătura lui cu experimentele simplu orb şi dublu orb. Scrieţi un mic eseu (două. interne-externe. 2. variabilele intermediare sau explanatorii. parazite. Arătaţi care sunt calităţile unei variabile dependente şi modul în care ea poate fi controlată. 4. manipularea experimentală. repetabilitatea (replicabilitatea) şi caracterul controlat.(experienţa subiectului cu o anumită probă modifică performanţa la cele următoare). 5.). Evaluaţi detaliat dimensiunea şi importanţa controlului în abordarea experimentală. Autoevaluare 1. 100 . 30 A se vedea capitolul 10 al acestei lucrări. 8. continue-discontinue. Definiţi trăsăturile esenţiale ale metodei experimentale: caracterul provocat. 6. Exemplificaţi în legătură cu maniera de abordare şi controlul variabilei independente. 7. Analizaţi şi definiţi tipurile de variabile ce intervin în experiment: variabile independente (VI) şi variabilele dependente (VD). 3.

Alegerea problemei „Formularea unei probleme este adesea mai importantă decât soluţionarea ei” spunea Einstein (The Evolution of Physics. Etapele cercetării experimentale Inventarierea tipurilor de probleme care pot apărea într-o investigare poate crea „impresia că experimentul este pândit de atâtea erori încât cel mai înţelept lucru este să privim cu scepticism rolul experimentului în cercetarea psihologică”. profesorii. 41. de la observaţiile zilnice. 101 . Apariţia tardivă a metodei experimentale în ştiinţă (numai după ce teoria ei a atins un anumit grad de dezvoltare) arată că vocaţia sa de a testa ipotezele cauzale se sprijină în principal pe acumularea unui mare număr de fapte de observaţie. Arătând că „mulţi studenţi devin perplecşi când li se cere să aleagă un subiect pentru cercetarea psihologică experimentală”. dificultatea proiectului. Robinson (1981) găseşte explicaţia acestui fapt în aceea că şi psihologilor le-au trebuit mai mult de 50 de ani pentru a identifica cele mai potrivite probleme de studiu. ipoteza. analiza şi interpretarea datelor. deşi 31 I. dacă avem echipamentul necesar şi. dar şi maniera cea mai elegantă de a pune întrebări realităţii şi de a o forţa să răspundă) sunt principalele surse de întrebări ce pot declanşa o cercetare experimentală. Colegii. cit. care au dus la apariţia de ipoteze verificate empiric. Când alegem o problemă este bine să luăm în calcul câteva aspecte: limita de timp.. cel mai adesea.1. în plus. Radu. Radu31 . finalmente. pentru a demonstra fenomenele comportamentului sau condiţiile care le influenţează. dar mai ales literatura de specialitate (care oferă nu numai problemele. pentru a demonstra o nouă metodă sau tehnică.CAPITOLUL 12 ETAPELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE TIPURI DE EXPERIMENTE A. 1942). variabilele explanatorii planul experimental. 12. Etapele cercetării experimentale vizează problema. riscurile metodei nu intervin concomitent. op. pentru a satisface curiozitatea inerentă fiinţei raţionale care este omul. Tot el argumentează însă că o cantitate imensă de date certe s-au obţinut pe această cale şi. ale noastre sau ale celor apropiaţi. p. Identificarea problemelor pleacă din inteligenţa practică. În opinia acestui autor alegerea problemei depinde în mare măsură de raţiunea pentru care experimentăm: pentru a evalua o teorie. spune I. faptul de a avea sau nu subiecţi pentru experiment. relevanţa datelor obţinute.

predictivă asupra probabilităţii existenţei unei relaţii” între fapte anterioare observate. principii şi teorii deja cunoscute) putând fi descriptivă (nu stabileşte relaţii cauzale între fapte.. dar şi teoriile sau modelele teoretice. plauzibilă şi raţională (în acord cu ceea ce este ştiinţific valid. 12. Stabilirea situaţiei experimentale 32 Aniţei. urmând ca printr-o inferenţă de tip deductiv să parcurgem calea inversă. pe care o rezumă în explicaţii simple) şi falsificabilă (teoretic există şansa ca falsitatea ei să fie dovedită experimental). op. Dintre toate variabilele ce pot afecta variabila dependentă le alegem pe cele care au un grad de specificitate ridicat. cu metodele cele mai adecvate de abordare ale problemei respective.pentru tânărul cercetător mai important este câştigul lui din experienţa desfăşurată. chestiunile rămase în suspensie. se produc sau se corelează într-un anume fel) sau cauzală. cit. 12. ci doar că anumite comportamente există. nerezolvate. Depistarea unei probleme (care poate fi foarte largă. legic). o vom alege mai întâi pe aceasta.grup de control). grup experimental .32 Ea poate fi generată inductiv (de la observarea cazurilor particulare) sau deductiv (plecând de la legi. după Fraisse. Sursa multor ipoteze valoroase o constituie experimentele anterioare (rezolvând probleme.posttest.3. economicoasă (confirmarea ei condensează şi simplifică cunoaşterea. Rezumăm aici doar câteva dintre elementele cele mai importante în legătură cu acest subiect. s-au generat altele). Stabilirea şi formularea ipotezei Adevăratul moment creativ al experimentului (şi de fapt al cercetării ştiinţifice) este. Prezenţa ipotezei face posibilă modelarea variabilelor explanatorii. 12. precisă (exprimarea ei vagă conduce la experimentări greoaie şi neconcludente). anticipativă. p. care ne vor permite explicaţii ale efectelor în funcţie de cauzele prezumate prin constructele ipotetice utilizate. Oricum.2. 62. cărei noi i-am dedicat o jumătate de capitol la începutul părţii dedicate metodei experimentale. spre variabila independentă. Ipoteza este „o proiecţie raţională. dar şi pentru a avea în vedere experimentele cheie. ce urmează a fi testat şi care formează obiectivul cercetării noastre. O ipoteză valoroasă (vezi capitolul 9) trebuie să fie testabilă (adică verificată în condiţii specifice). afirmă Aniţei. legat de problemă est apelul (obligatoriu!) la literatura de specialitate pentru a defini stadiul acesteia. sau complexă) trebuie continuată cu îngustarea domeniului ei până la un aspect foarte specific. Stabilirea variabilelor Pentru că toate măsurătorile şi testele de semnificaţie ulterioare pleacă de la diferenţele obţinute la nivelul variabilei independente (pretest . teoriile majore pe care se sprijină. dat de apariţia ipotezei. 102 . decât ce câştigă ceilalţi din munca sa.4.

laboratorul dă ocazia cercetătorului de a produce el însuşi situaţia experimentală. op. Problema subiecţilor este una de mare importanţă. bi-. b) instrumentarea experimentală şi c) procedura utilizată. de a izola fenomenele şi de a măsura riguros variabilele. aduse sub formă concentrată în condiţii de laborator. Din păcate cercetătorul nu are la dispoziţie subiecţii cei mai potriviţi.5. Subiecţii Subiecţii (copii. (1981).. pentru că situaţia experimentală se desfăşoară în cadru natural. dar mai ales datorită nivelului de generalizare pe care vrem să-l dăm concluziilor studiului nostru. P. sau multifactorial. în alegerea metodei. Uneori se foloseşte un singur grup. Robinson. ci cei care se oferă pe bază de voluntariat. Radu. a planul experimental. bărbaţi. intruziunea experimentului ridicând şi importante probleme de ordin deontologic. în ţările dezvoltate). grupul martor fiind un standard aproape unanim acceptat astăzi. 12.W.5. cit. Alegerea metodei Aceasta are în vedere: a) subiecţii ce vor participa la experiment. p. 26..1. La acest nivel se stabileşte deci tipul general de investigaţie (de laborator sau de teren) şi design-ul experimental (prezenţa sau nu a grupului de control. doi subiecţi. decât una. uni-. care poate fi de bază. în engleză) este aceea de a lua un număr foarte mare de măsurători ale răspunsului de la unu. New-Jersey: Prentice Hall. animale. pentru a se putea face generalizări. punând sub control factorii implicaţi" (Radu33). În ciuda artificialităţii lui. Provocarea şi înregistrarea comportamentelor este de aceea mai dificilă. 50. două măsuri ale răspunsului de la un număr mare de subiecţi” (Robinson34). Uneori utilizăm grupuri naturale intacte (clasa de elevi. pe de o parte datorită aspectelor etice implicate (foarte concret stipulate de lege. 34 103 . în engleză). în raport cu care abaterile trebuie să fie cât mai mici şi justificate. de exemplu) în ideea că are o compoziţie pe are a determinat-o hazardul.) sunt aleşi în funcţie de ipoteza de lucru reieşită şi din cercetările precedente. etic. Englewood Cliffs. sau mixt).Aceasta diferă foarte mult de la experimentul de laborator faţă de experimentul natural. care cresc obiectivitatea şi exactitatea determinărilor. Cu ajutorul experimentului "situaţii de viaţă sunt miniaturizate. tineri. 12. Important este ca. p. să o avem în vedere pe aceea care produce date ce pot fi analizate statistic cu procedurile cele mai puternice. Literatura de specialitate a creat standarde în ceea ce priveşte cea mai bună procedură de urmat. păsări etc. pentru că permite calculul semnificaţiei statistice a diferenţei mediilor (testul 33 I. Inc. dar şi din experienţa sau observaţiile proprii. Deşi Fisher a impus cercetarea prin comparaţia grupurilor mari (large-N experimentation. În experimentul natural controlul variabilelor este mai dificil. factorial. femei. cu un număr mic de subiecţi. Fundamentals of Experimental Psyhology. aparate şi tehnici. folosind dispozitive. testaţi înainte şi după introducerea factorului experimental: „ideea de bază din spatele paradigmei numărului mic (small-N approach. deşi în mod ideal ei ar trebui aleşi la întâmplare din populaţia mai largă.

care măsoară probabilitatea de eroare a mediei). aşa că împărţirea randomizată a acestuia în grup de control (sau martor) şi experimental face ca acestea să fie întru totul comparabile. Investigaţiile pe eşantioane sociologice sunt foarte mari. stratificată (construirea de „straturi” după mai multe criterii. Potrivirea de perechi (matching. ceea ce . se foloseşte procedeul randomizării (random = selecţie aleatoare în engleză). cercetarea pe număr mic a fost relansată de Skinner în 1938. grupul experimental fiind mai ales unul situaţional. dată de eroarea standard a mediei (SEM). Ea este foarte larg utilizată şi astăzi. sex. probe psihologice. Randomizarea are o triplă importanţă: (a) Anumite caracteristici sau variabile necontrolate de cercetător se anulează reciproc. mai intensive. Pentru psihologie şi pedagogie eşantioanele sunt mai mici şi.sau non-experimentale.). (c) Grupul experimental devine reprezentativ pentru populaţia mai largă. 12. înaintea introducerii manipulării experimentale. aparate de măsură etc. Toate formează "arsenalul" experimental. acolo unde variabila independentă nu este nici introdusă. Tot în legătură cu subiecţii. Astfel. asignarea randomizată a subiecţilor în lotul experimental şi în lotul de control este elementul fundamental care face diferenţa dintre procedurile realexperimentale şi cele cvasi. multistadială (selecţia indirectă a indivizilor eşantionului prin selecţia grupurilor de care ei aparţin) sau multifazică (din eşantionul mare al cercetării extensive se selectează subeşantioane pentru faze succesive. etnie.Student. În fapt. căci ele tind să fie reprezentative naţional. creează perechi alegând subiecţi similari după criteriile amintite. înăuntrul fiecăruia operând eşantionarea aleatoare). pregătire profesională etc. liste de cuvinte. în funcţie de anumiţi parametri (vârstă. pentru a reduce la jumătate această eroare. prin aceea că acestea se distribuie aleator în eşantionul ales. (b) Stabilirea subiecţilor în grupele experimentale şi de control: în cadrul experimentelor de laborator se foloseşte adesea procedeul potrivirii pe perechi (aparierii). în engleză) este recomandabilă şi în cazul experimentului de teren. Este inutil de subliniat că 104 . aşa cum rezultă şi din capitolul 3 al lucrării de faţă. alături de problema preciziei rezultatelor se pune cea a reprezentativităţii grupurilor pentru populaţia respectivă. In acest caz cercetătorul pleacă de la un grup deja constituit şi. eşantionul trebuie quadrublat. religie. ale experimentului). pentru a fi reprezentative. Instrumentare şi aparatură Acestea includ toate mijloacele tehnice de realizare a experimentului: aparate de înregistrare audio-video.2. din care a fost extras prin diverse procedee: randomizarea simplă (metoda loteriei). computere. Ca o măsură de siguranţă este recomandabil să se utilizeze între 15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie experimentală.pentru planurile multifactoriale dă eşantioane destul de mari şi greu de obţinut. mai ales pentru psihologii clinicieni sau psihoterapeuţi. De mărimea grupurilor investigate depinde precizia rezultatelor obţinute. care asigură cel mai fidel control intern. cronometre.5. sau t. problemă discutată şi în cazul chestionarului. nici manipulată efectiv de cercetător. dispozitive de administrat stimuli.

Tipuri de experimente 12. altele fiind controlate. 12. prin istorie sau prin schimbările importante de ambianţă. a teoriilor. care permite interogarea realităţii. pp. iar unele ignorate. să cunoască toate manevrele şi posibilităţile fiecăruia. Cu siguranţă că acest tip de experiment operează un anumit decupaj al realităţii. de la testul chi pătrat. arătând confirmarea sau infirmarea ipotezelor principale şi secundare. 105 . cu interpretarea rezultatelor şi discuţii despre deschiderile posibile spre alte cercetări. anume creată (camere. Experimentatorul se mişcă în limita instrumentelor sale.cercetătorul trebuie să le utilizeze corect. Experimentul de laborator are o serie de avantaje. testul t (student) şi z. condiţii şi programe special create). ele se regăsesc în întregime în experimentul de laborator. date cuantificabile (cantitative). din provocarea şi manipularea variabilei independente. op. Planurile experimentale (design-ul experimental) Experimentele cu număr mic nu presupun prezenţa grupului de control. Aceste rezultate se pot însă modifica de la sine prin aşa-numitul efect de maturare a grupului experimental.5.. Constituirea psihologiei ca ştiinţă autonomă. 12. Cum problema design-ului experimental a fost tratată extensiv în capitolul 10 al acestei lucrări. căci frumuseţea experimentului vine din planul lui. Concluzii Încheie întreg demersul experimental. acesta fiind cadrul care permite în sens strict manipularea variabilelor. în funcţie de care există mai multe niveluri de măsurătoare şi procedee statistice permise. Experimentul de laborator Dacă vom considera caracterul provocat şi prezenţa unui control al variabilelor ca fiind trăsăturile definitorii pentru experiment. ceea ce permite stabilirea de relaţii cauzale între fenomene. care ţin în primul rând de precizie şi rigurozitate. invităm lectorul să revină asupra acestuia pentru a putea diferenţia între cele opt tipuri de design care compun planurile experimentale de bază sau planurile cvasi-experimentale.1. cu uşurinţă. ele folosind determinarea iniţială şi finală (pretest şi posttest). cit. remedierea blocajelor sau a defecţiunilor ce pot apărea.6.7. pentru a concluziona asupra unei relaţii dintre variabile. El presupune scoaterea subiectului (subiecţilor) din situaţia obişnuită de viaţă şi introducerea într-o ambianţă artificială. Tipuri de analiză Tipul de analiză depinde în mod hotărâtor de designul experimental folosit. testul F al lui Fisher şi altele care sunt tratate la cursul de statistică (vezi Chelcea. la testele MannWhitney şi Wilcoxon. aparatură.3. analiza de varianţă. B. pe lângă datele calitative. Grupul de control a devenit astfel principala garanţie a validităţii externe a datelor obţinute. 164-165). care nu trebuie totuşi supraevaluate. de faptul că oferă. din multitudinea de variabile care determină comportamentul fiind selectate doar câteva pentru a fi verificate. 12.

numai anumite variabile pot fi selectate din situaţia reală. prin tendinţele lor de faţadă sau prin conformismul social.). experimentatorul nu influenţează prin prezenţa sa (care poate fi chiar disimulată. Acest tip de experiment.. Unele erori pot fi distorsiuni sistematice. 37 Ibidem. nemodificate. are în linii mari aceleaşi caracteristici: producerea fenomenului prin varierea condiţiilor. Pentru a-l cita din nou pe Roşca. pe de altă parte abstragerea variabilelor din contextul lor natural de acţionare. să invalideze experimentul. dar şi cel vulnerabil al metodei: pe de o parte printr-un mai bun control al variabilelor externe şi prin posibilitatea explorării variabilelor complexe. cit. involuntare (bias. validitatea externă rămâne problema lui ce mai mare. Mai mult. mai ales prin omiterea acelora ce contravin ipotezelor formulate. el poate introduce (intenţionat sau nu) distorsiuni în înregistrarea datelor. Perfecţionarea experimentului de laborator se face pe direcţia creării unor situaţii experimentale cât mai apropiate de viaţa reală. alţii (Chapanis36) „observă că experimentele de laborator sunt numai modele aproximative ale situaţiilor vieţii reale. repetarea lui etc. Experimentul natural sau de teren Metoda prin care experimentul îşi câştigă în bună măsură validitatea sa externă şi ecologică este realizată prin mutarea locului său de acţiune din laborator. op. constituie o denaturare a acţiunii lor. Apud Al.. pe teren. sau „ştiinţific”. dar. p.12. altele nesistematice (transcrierea greşită a unor rezultate.”37 12. mai precisă şi mai fecundă” (Al. unele elemente originale ale situaţiei reale se pierd. pentru a apărea altele generate de noua situaţie. el pune fără ambiguitate în evidenţă cauzalitatea. Roşca. „fără îndoială că aducerea subiectului în condiţii de laborator ridică numeroase obiecţii şi dificultăţi. Avantajele experimentului natural sunt numeroase: subiecţii sunt observaţi în condiţiile lor naturale de existenţă. 106 . complementar celui de laborator. subiecţii prezintă reacţiile care promit recompensa aşteptată. în engleză). Limitările metodei ţin de gradul ei mare de artificialitate: o parte dintre variabile îşi pierd realismul când sunt introduse în laborator. combinarea lor după „reţeta” experimentală. cit. în timp ce unii văd în această metodă experimentul „pur”. Roşca. înregistrări neatente etc. care îşi modifică reacţiile în sensul aşteptat. necunoscută) situaţia 35 36 Al. p. în viaţa reală. „metoda cea mai importantă.2. op. „în natură" (de unde şi numele său). se datorează experimentului. De aceea. 11. variabila independentă are caracteristici reale. „adevărat”. Roşca35). nici pe departe. dar ele nu sunt de natură. experimentatorul poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi.prin desprinderea ei de filozofie.” Prezenţa experimentatorului poate induce aşa numitul efect Rosenthal în rândul subiecţilor. oricum. În fond artificialitatea situaţiei de laborator este punctul forte.

se desfăşoară conform cu rezultatele cunoaşterii. schimbarea presupunând modificarea acţiunii educaţionale prin perfecţionarea practicii educative nemijlocite). aceasta fiind o cale de ameliorare a tehnologiei didactice. tragem concluzii valide asupra procedeului. ci este generată de situaţia reală.experimentală. Maurice Duverger38 distinge experimentul de teren pasiv şi activ (în primul cercetătorul nu manipulează variabilele. 12. validitate externă) se fac cu preţul unor dezavantaje: intervin o serie întreagă de factori (externi sau interni) care pot modifica conduita. Foarte frecvent verificarea superiorităţii unui procedeu didactic beneficiază de această metodă: comparând performanţele elevilor înainte şi după introducerea unui nou procedeu didactic. În cadrul oricărui experiment de acest tip avem de-a face cu o multitudine de variabile. de teren. cu largi aplicaţii în instrucţie şi educaţie o constituie experimentul psihopedagogic. pentru că produsul cunoaşterii este rezultatul unei acţiuni care. Experimentul psihopedagogic O formă particulară a experimentului natural. multe din situaţiile naturale sunt ireversibile. motivarea subiecţilor nu este una extrinsecă (recompensa aşteptată). la rândul ei. Cele două funcţiuni (gnoseologică şi praxiologică) se presupun reciproc. îşi găseşte o largă zonă de aplicare în şcoală. ceea ce poate oferi temeiul unor generalizări mai valide. Experimentul psihopedagogic are două funcţii majore: cea constatativă (cunoaşterea. experimentarea în şcoală vizează câteva domenii cheie: 38 Apud S. aşa că posibilitatea provocării şi repetării sunt foarte mici. în timp ce în al doilea caz el intervine direct sau indirect în introducerea factorilor experimentali). dar şi de ameliorare a procesului instructuv-educativ. consemnarea. Deşi nici o reformă din educaţie nu poate face abstracţie de investigaţii experimentale prealabile. el anunţă o schimbare şi caută înlănţuirea de fapte care a produs-o. de multe ori situaţia naturală ia pe nepregătite experimentatorul. op. Din această cauză. Chelcea. 112.. cit. în educaţie: introducerea unui procedeu nou de predare. Şi totuşi câştigurile într-o direcţie (cadrul natural de desfăşurare. echipă de muncă) sau foarte extins (o zonă întreagă sau o mare colectivitate). iar după gradul de cuprindere poate fi restrâns (clasă. urmărirea efectelor evaluării şi examinării elevilor. p. schimbarea regulamentului de ordine interioară fac din această metodă o cale de studiere. modificarea programului de lucru.3. 107 . experimentul natural. controlul riguros al variabilelor este mult mai dificil. După durata lor în timp. după o schemă cauzală riguroasă. realism. declanşate în principal de factorul uman (personalităţi umane în interacţiune). experimentul de teren poate fi instantaneu sau de durată (extins pe luni sau ani de zile). comparaţia clasei la care s-a predat tradiţional cu cea pe care s-a experimentat. complexitatea situaţiei reale face dificilă selectarea şi punerea în legătură a variabilelor explanatorii. radiografierea situaţiei existente la un moment dat) şi cea formativ-ameliorativă (introducerea în grupul studiat a unor factori de progres în vederea ameliorării situaţiei constatate.

(1993). numărului de exerciţii necesare. gradului de dificultate. studiind persoanele care nu au avut cancer. Există raţiuni importante pentru această investigaţie: este imposibil să te reîntorci în trecut pentru a-l controla experimental. activitatea cercetătorului seamănă cu cea a detectivului care rezolvă o crimă. în a doilea rând. afirmă Robinson. ci şi analizând evenimentele trecutului. neputând manipula variabila independentă. ritmului. iar Claude Bernard vorbea despre experimentele active (sau provocate) şi cele pasive (sau invocate). investigarea randamentului şcolar prin ameliorarea tehnicilor de evaluare a muncii şcolare. fără a putea însă vorbi de cauzalitate în sens strict: experimentul ex post facto este o cale indirectă de a testa ipotezele. ameliorarea tehnologiei didactice prin cercetări privitoare la metodele şi procedeele didactice utilizate în predare. Abilitatea de a determina relaţii cauzale este limitată în acest tip de cercetare. încercând să tragă o concluzie asupra relaţiei dintre ele.40 În acest tip de experiment. deoarece un eveniment a apărut simultan cu altele şi. pentru că ea deja s-a produs sau pentru că ea este prin natura ei nemanipulabilă”.. Târgu-Mureş: Editura Tipomur. cercetări privitoare la personalitatea profesorului. p. eficienţa predării. I. variabile de personalitate implicate). Astfel. Experimentul ex post facto Încă John Stuart Mill împărţea experimentele în artificiale (în care situarea experimentală este creată de cercetător) şi naturale (situaţia fiind oferită de natură). calamităţi naturale. bune sau rele. studiul personalităţii elevului în raport cu activitatea de învăţare (variabilele psihologice şi psihosociale cu relevanţă în randamentul şcolar). op. „Putem defini cercetarea ex post facto ca o investigaţie empirică sistematică în care variabila independentă nu a fost direct controlată. căci toate faptele ce au legătură cu un eveniment sunt puse împreună pentru ca. în încercarea de a detecta cauzele schimbărilor actuale. revoluţii. 44. 1947). defineşte o posibilă variabilă independentă şi identifică variabilă dependentă actuală . I. 80. cauzele nerelevante să fie înlăturate până ce rămân cele care pot fundamenta o explicaţie validă. Investigatorul construieşte totuşi o ipoteză. societatea nu ne-ar putea permite să provocăm şi să manipulăm variabile de genul război. p. succesiunii.• • • • • studiul programelor de învăţământ sub raportul organizării volumului. Nicola. care are astăzi o largă acceptare.4. printr-un proces de eliminare. Psihologii consideră că ne putem înţelege mai bine investigând nu numai prezentul şi viitorul. 108 . Robinson. cu repercusiuni asupra activităţii de predare-învăţare (stiluri de predare.39 12. 39 40 Drăgan. şi. Cercetarea psihopedagogică. cit. epidemii.. Aceste distincţii s-au fixat în cuplul terminologic experiment proiectat şi experiment ex post facto (Chapin. numită studiu de teren ex post facto. nu putem face inferenţa cauzală. cele care trăiesc şi au cancer şi cele care au murit de cancer se poate face o legătură strânsă între numărul de ţigări fumate şi maladia canceroasă.

pentru a verifica ipoteza de cercetare. Alte tipuri de experiment Sydenstriker (1928) făcea diferenţa între experimentul simultan şi succesiv. superpozabilă experimentului transversal (controlul grupului experimental cu grupul de control) şi longitudinal (comparaţia grupului experimental cu sine însuşi. cercetătorul intuieşte că există o relaţie între unele variabile necontrolate şi fluctuaţiile variabilei dependente. 147. informaţia dată de ele este strâns legată de experimentul propriu-zis şi de aceea sunt considerate a nu fi o adevărată investigaţie. Catleen Cox (1926) a dat o replică ex post facto studiului experimental al lui Terman despre copiii supradotaţi. de confirmare (sau provocat). După desfăşurarea unui anumit studiu experimental. fundamentală. pentru că nu se autosusţin. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.41 Studiile de laborator ex post facto sunt o altă modalitate a acestei metode putând fi definite ca investigaţii ştiinţifice de laborator în care variabila independentă nu este strict controlată. 1981. acest tip de experiment analizează variabile evazive. asupra variabilei dependente. să analizeze toate datele legate de eveniment pentru a putea trage concluzii. 5. studiile de laborator ex post facto au multe limitări.Şi totuşi acest tip de experiment are o mare răspândire pentru că nu costă prea mult. În unele cazuri. Există de asemenea experimentul pilot (un fel de repetiţie. considerate a fi fost eminente sau genii. p. calculând retroactiv QI-ul pentru 510 persoane din istorie. a unei teorii. Toate aceste experimente pot fi înţelese prin opoziţie la experimentul „adevărat”. a unui experiment. De aceea ele vor fi selectate şi vor deveni variabile independente într-un experiment controlat. sau forţează alegerea între două ipoteze reciproc exclusive). poate apela la metode gen creion-hârtie. explicit formulată). deoarece ea a apărut deja. Fiind mai degrabă legate de disfuncţiile altor experimente. Deci ele sunt o cale de a scuti timp şi bani. la momente diferite de timp). odată cu studiul principal în care au apărut. deci o economie de timp însemnată. Limitările metodei pleacă de la lipsa de control a variabilelor (deoarece variabila independentă nu poate fi manipulată) ceea ce poate genera o probabilitate crescută de interpretare incorectă a datelor şi posibilitatea foarte redusă de a folosi procedee statistice avansate pentru analiza acestora. pentru că ele nu manipulează variabila independentă. într-un experiment iniţial. Putem apoi distinge între experimentul explanator (care nu are o ipoteză prealabilă şi se montează pentru a vedea ce se întâmplă) cu cel de confirmare (de verificare a unei ipoteze principale. Rezultatele lor se vor publica. în care fenomenele sunt provocate în condiţii controlate. care s-au dovedit a avea influenţă perturbatoare. Investigatorul trebuie să explice o ipoteză. era prezentă. în consecinţă. pentru a verifica corectitudinea designului experimental). permite includerea unui număr mare de subiecţi. În psihologie. şi experimentul crucial (verifică ipoteza de bază. 41 Vezi Copiii capabili de performanţe superioare. prin identificarea surselor ce dau peste cap experimente controlate. pe lot mic de subiecţi. variabila secundară nu este controlată. 109 .

4. după modelul propus în curs. experimentul cu un singur subiect şi experimentul mintal ce şi-au găsit utilitatea în diverse domenii ale psihologiei. (2000). 110 . Construiţi o fişă de programare a unei cercetări experimentale imaginare. Definiţi trei planurile experimentale de bază cu cea mai mare utilitate în sbordarea psihopedagogică. Iaşi: Ed. 6. indicând pe scurt valoarea şi deficienţele fiecărui tip. Evaluaţi valoarea şi limitele cvasi-experimentului în materie de cercetare educaţională. desfăşurate în şcoală. 8. Arătaţi care sunt tipurile de experimente ex post facto. Evaluaţi locul şi rolul experimentului psihopedagogic în şcoală. 5. 9. Luaţi din literatura de specialitate un experiment şi analizaţi calităţile şi valoarea ipotezelor specifice. Analizaţi într-un mic eseu (una. Comparaţi experimentul de laborator cu cel natural (sau de teren) în privinţa avantajelor şi a dezavantajelor fiecăruia. Autoevaluare 1.prin manipularea variabilei independente.cum ar fi Zlate42vorbesc şi despre autoexperiment. Introducere în psihologie. Detaliaţi problemele care se pun în legătură cu alegerea subiecţilor unui experiment. Analizaţi specificul şi valoarea metodei experimentale în evoluţia psihologiei ca ştiinţă. CAPITOLUL 13 42 Zlate. sub raportul preciziei şi al reprezentativităţii. M. 128-129. 10. Polirom. 3. 7. pp. două pagini) sursele de probleme pe care le are la dispoziţie psihologul consilier şcolar pentru a conduce investigaţii de tip experimental. 2. Alţi autori .

1. 13.1. mai ales când lucrează în domeniul clinic. o reformulare mai strictă a celor nouă principii etice care constituiau Standardele Etice al Psihologilor. cit. acest principiu sugerează că cercetarea va aborda doar acele teme ce sunt în acord cu formaţia.2. 13. Legea 213 din 2004.. ei îşi iau toate precauţiile necesare pentru a proteja bunăstarea clienţilor.1. votat în 1979.1. Dând credit propriei munci desfăşurate. utilizând opiniile lui Solso şi Johnson43 cu menţiunea că Asociaţia Psihologilor din România a elaborat ea însăşi regulamentul care să legifereze aceste probleme44. In acele zone în care nu există standarde recunoscute.U.) dar şi la posibilul impact pe care comportamentul lor public l-ar putea avea asupra capacităţii colegilor de 43 Solso & Johnson.A. comentându-le pe scurt.. 44 111 . Ei oferă doar acele servicii şi utilizează doar acele tehnici pentru care sunt calificaţi prin formare şi experienţă.3. referitor la grija şi uzul animalelor în experimente. ultimele decade au evidenţiat un al doilea val de revoltă îndreptat de această dată asupra dreptului psihologilor de a face experienţe pe animale. Probleme etice ale cercetării experimentale După o perioadă de contestare vehementă a abuzului de teste.PROBLEME ŞI LIMITE ALE METODEI EXPERIMENTALE RAPORTUL DE CERCETARE 13. Ei menţin cunoaşterea informaţiei ştiinţifice curente şi profesionale corelat cu serviciile oferite”. op. 105-120. Principiul responsabilităţii „Asigurând servicii. care a dus în S. psihologii au responsabilitatea pentru selecţia subiecţilor de cercetare. În legătură cu experimentarea. psihologii sunt sensibili la apărarea standardelor comunităţii în care trăiesc şi la impactul posibil pe care formarea sau abaterea de la aceste standarde o poate avea asupra calităţii standardelor lor ca psihologi (. Le enumerăm. la abordarea şi statuarea legală a profesiei de psiholog de către Senat. la care se adaugă un al zecelea. antrenamentul şi experienţa sa. competenţa. Ei acceptă responsabilitatea privind consecinţele actelor lor şi depun toate eforturile pentru a se asigura că aceste servicii sunt folosite corespunzător”. Psihologii recunosc graniţele competenţei lor şi limitele tehnicilor utilizate.. În consecinţă Consiliul Reprezentanţilor al Asociaţiei Psihologilor Americani (APA) a votat în 24 ianuarie 1981 Principiile Etice ale Psihologilor. la mijlocul secolului al XX-lea. Principiul competenţei „Menţinerea unor înalte standarde de competenţă este responsabilitatea împărtăşită de toţi psihologii în interesul publicului şi al profesiei lor ca un tot. a metodelor utilizate în investigaţie. Principiul standardelor morale şi legale „Privitor la propriul lor comportament. 13. psihologii menţin cele mai mari standarde ale profesiei lor. analiza şi raportarea datelor. pp.1. şi cu atât mai mult pe alţi oameni.

Cercetătorul va trebuie să observe şi să cunoască cele mai importante standarde. Principiul confidenţialităţii „Psihologul are din capul locului obligaţia de a respecta confidenţialitatea informaţiilor obţinute de la persoane în cursul muncii lui ca psiholog. pentru a nu veni în conflict cu ele şi a rezolva potenţialele conflicte servind interesul public. cu deplina recunoaştere a limitelor şi nesiguranţei acestora”. de tratament. exagerarea sau superficialitatea vor fi dezavuate. 13.8. ori informaţii despre produse psihologice. în care subiectul cercetării este în acelaşi timp prieten apropriat sau rudă. în munca experimentală va evita relaţia „duală”. Principiul relaţiilor profesionale „Psihologii acţionează cu atenţie în legătură cu nevoile. Pentru că cercetarea presupune intruziunea experimentală este esenţial să se respecte integritatea oamenilor.1. pe care o va face cunoscută doar cu acordul celui în cauză. chiar şi pentru contribuţiile minore.1. 13. competenţele specifice şi obligaţiile colegilor psihologi sau din alte profesii. El dezvăluie asemenea informaţii altora numai cu consimţământul reprezentantului legal al persoanei. Bunăstarea consumatorului „Psihologul respectă integritatea şi bunăstarea oamenilor şi a grupurilor cu care lucrează (. Conducând cercetări în alte instituţii sau organizaţii.6. Senzaţionalismul.4. În munca experimentală. inclusiv pentru psihologii din cercetare. Ei respectă prerogativele şi obligaţiile instituţiilor şi organismelor cu care aceşti colegi sunt asociaţi”. Psihologul nu-şi va exploata studenţii.). decât cea proprie. protecţia interesului persoanei va fi cea care primează. clienţii sau subordonaţii. psihologii îşi bazează afirmaţiile pe descoperirile ştiinţifice acceptabile psihologic. Psihologul informează detaliat consumatorii asupra scopului şi naturii procedurii evaluative. „Intimitatea sexuală cu clienţii este neetică”. Când consimţământul nu este posibil (copil. sau deghizând-o. Când cercetarea presupune colaborarea.5.1. bolnav psihic).. reguli şi legi ale comunităţii. educaţională sau de antrenament.. excepţie făcând circumstanţele neobişnuite în care procedând astfel ar rezulta un pericol clar pentru persoana respectivă sau pentru alţii”. în declaraţiile ce conţin informaţii psihologice sau opinii profesionale. publicaţii şi servicii. şi în mod liber înştiinţează clienţii săi. Principiul declaraţiilor publice „În public. 13. produse sau publicaţii. 13. după standardele APA.1. 13.breaslă de a-şi îndeplini datoriile profesionale”. studenţii sau participanţii la cercetare că au libertatea alegerii în legătură cu participarea”. Principiul tehnicilor de evaluare 112 . aceasta va fi recunoscută. psihologul culege o informaţie personală. ce oferă servicii.7. cercetătorul trebuie să aibă autorizaţia corespunzătoare.1.

pentru a minimiza disconfortul. Cercetările cu copii reclamă proceduri de protecţie speciale. dacă în munca de cercetare sunt folosite teste. Acestea presupun că.„În dezvoltarea. 13.1. informând participanţii despre acest risc şi mărimea lui. având cunoştinţă de reglementările de stat şi de standardele profesionale ce guvernează conducerea cercetărilor cu fiinţe umane”.9. se păstrează confidenţialitatea subiecţilor. aprobate de comisii speciale de etică. După ce a luat decizia să conducă o cercetare. psihologii vor face toate eforturile pentru a promova bunăstarea şi interesele clientului. Un 113 . Pe bazele acestor consideraţii.1. în ce priveşte confortul şi sănătatea. Când utilizează animale. el este obligat să dea în mod explicit instrucţiuni cu privire la tratamentul animalelor. În final. Utilizarea tehnicilor psihologice de evaluare de către persoane necalificate este interzisă. publicarea şi utilizarea tehnicilor de evaluare. Atunci când produc decepţie sau dezamăgire. În atingerea acestor obiective. Vor respecta dreptul clientului de a cunoaşte rezultatele. 13. Vor veghea asupra relei utilizări a rezultatelor. mai ales acolo unde există un risc pentru subiectul cercetării. aceasta se va face rapid şi fără a provoca suferinţă. Când nu există reglementări legale. Procedurile care produc suferinţă sau pagube nu vor fi utilizate decât în circumstanţe excepţionale. psihologul derulează investigaţia cu respect şi consideraţie pentru demnitatea şi bunăstarea persoanelor care participă. Grija şi utilizarea animalelor „Un investigator al comportamentului animalelor se străduieşte să înţeleagă în avans principiile de bază ale comportamentului şi/sau să contribuie la îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării umane. despre cât de mult contribuie ea la ştiinţa psihologică şi la bunăstarea fiinţei umane. protecţia imediată a animalului rămâne o problemă de conştiinţă a omului de ştiinţă”.10. Când trebuie ucise. În acest caz experimentatorul va clarifica rolul şi responsabilităţile fiecărui subiect. Orice subiect are dreptul să se retragă în orice moment din experiment. Psihologii vor face toate eforturile pentru a menţine securitatea testelor şi a altor tehnici de evaluare în cadrul limitărilor şi normelor legale. interpretarea dată şi bazele pentru concluzii şi recomandări. Când responsabilitatea sa şi-o deleagă altcuiva. psihologul va lua în considerare direcţiile alternative în care energiile şi resursele de cercetare ar putea fi investite. suferinţa sau boala. Cercetătorul va trebui să fie garantul drepturilor participanţilor umani. el va da explicaţii detaliate asupra naturii testului şi a rezultatelor obţinute. Ei se străduiesc să se asigure de utilizarea corectă a tehnicilor de evaluare de către alţii”. Supunerea lor la proceduri ce produc suferinţă se va face numai dacă scopurile o justifică şi nu există proceduri alternative. investigatorul se asigură de bunăstarea animalelor şi le tratează uman. Cercetarea cu participanţi umani „Decizia de a dezvolta o cercetare rămâne la latitudinea judecăţii psihologului individual. mai severe. când se prezintă rezultatele. participanţii vor fi informaţi cât mai curând. experimentatorul va avea grijă să supravegheze îngrijirea lor.

op. Pentru a-l cita din nou pe Richelle. În privinţa clinicianului sau a specialistului în psihologia copilului vom vedea că opoziţia mediu natural-mediu artificial este extrem de greu de tranşat. mai degrabă decât un subiect. situaţie în care comisia de etică profesională trebuie să îşi dea acordul. 114 . 180. o replică a nişei de mediu sau a biotopului pentru a ajunge la relaţii cu adevărat ştiinţifice (adică la relaţii cauzale). suferinţă sau alt neajuns pe termen lung. intruziunea experimentală este mult mai evidentă. un subiect ideal de cercetare. din cauza diversităţii indefinite a mediului natural. sesizată doar prin observaţie. 13. Depăşind nivelul observaţiei.aspect special al consideraţiilor etice etice este posibilitatea ca subiecţii să fie înşelaţi în mod deliberat. cercetătorul îşi ia toate măsurile de precauţie pentru a nu provoca durere. Chiar dacă anumite condiţii apar doar în acest mediu (angoasa de separaţie de la 8 luni). în condiţii de laborator. Experimentul natural dă şansa manipulării experimentale în condiţiile unor distorsiuni minime. aceste discipline vor dori la un moment dat să experimenteze. Aceasta nu înseamnă să abandonăm metodele. este cu atât mai importantă în etologie. care au încercat să surprindă consecinţele în plan comportamental al privării puilor de macaci de grija maternă. Einstein sublinia dependenţa rezultatelor obţinute de metoda sau instrumentul de investigaţie utilizate. „subiectul uman. o constrânge şi creează la limită un obiect diferit de cel pe care ne-am propus să-l studiem” (Richelle45). sau de prezenţa altor maimuţe.”46 45 46 Richelle. în raport cu care s-a format şi are o valoare adaptativă. Limitări epistemologice ale metodei experimentale Cu multe decenii în urmă. pentru a surprinde clar şi fără echivoc o relaţie cauzală. iar în cazul în care există un risc pentru subiecţii săi. în condiţii de laborator. 177. Problema distorsiunii se pune pretutindeni în psihologie. cit. p. prin bunăvoinţa sa şi aptitudinile de a înţelege instructajele verbale.. pericol. deoarece cercetarea „năvăleşte în această desfăşurare. reprezintă. Ca o concluzie generală.2. altele se pretează la experimentul de teren (lăsând conduita respectivă în context natural şi introducând variabila independentă în acest cadru). un veritabil colaborator uneori al psihologului. deci nu pot fi introduse în laborator. şi aceasta chiar în lumea fenomenelor fizice. deoarece comportamentul este generat prin chiar interacţiunea organismului cu mediul său. el trebuie să aibă o aprobare specială eliberată de comisia de etică a organizaţiei sale profesionale. Păstrarea inserţiei comportamentului în mediul său natural. Acesta însă ar însemna cantonarea exclusivă a acestor ramuri ale psihologiei în metode descriptive. sau cel mult corelaţionale. Idem. Când situaţia o cere etologul reconstituie în mic. în psihologia clinică sau a copilului. au furnizat date extrem de relevante. În psihologie. ci pur şi simplu ele trebuie să devină obiectul reflexiei epistemologice. în unele privinţe. Experimentele lui Harlow (1959). dar şi mai multe pot fi transferate în condiţiile strict controlate ale laboratorului. p. sau să le schimbăm.

48 115 . cit. Cum referiri la aceste probleme au fost făcute în paginile anterioare. În această ordine de idei precizările făcute de Kurt Danziger47sunt importante: experimentul a devenit în psihologie o formă a practicii sociale. şi cu atât mai mult anumite fenomene ce ţin de evoluţia şi dinamica grupurilor mari. • Discuţiile vor interpreta rezultatele în termenii variabilelor.. p. stadiul ei prin constructele ipotetice.”48 b.3. Limitări spaţio-temporale ale metodei experimentale Dimensiunea în timp şi spaţiu a fenomenelor creează probleme nu numai pentru psihologie. În principiu. A. ci pentru multe alte ştiinţe. fiind apropiată (sau mai mare) de a cercetătorului. Majoritatea jurnalelor psihologice subscriu la Ghidul Stilistic al APA Publication Manual (1983). Rezultate şi Discuţii. instituţionalizat de Wundt. deci nu vor putea fi nicicând introduse în laborator şi studiate experimental. fără ambiguităţi.13. Raportul de cercetare Un raport de cercetare include toţi paşii indicaţi în capitolul precedent. Acestea au dus la modificarea experimentului clasic. deoarece extinderea temporală este prea mare. Ibidem. • Metoda descrie designul experimental şi datele culese. Numeroase probleme de psihologia dezvoltării nu sunt accesibile experimentării. op. încercând extinderea gradului de generalitate prin lărgirea relaţiilor dintre constructele ipotetice iniţiale. • Introducerea prezintă problema. din care fiecare cercetător serios ar trebui să aibă o copie. Câteva reguli de stil Claritatea este o cerinţă de bază a stilului ştiinţific. care pot fi rezumaţi la patru părţi: Introducere. ordonată în 47 Apud Zlate. scrierea ştiinţifică este un instrument ce se formează şi se perfecţionează prin practică. interpretarea experimentului se face tot mai mult în corelaţie cu alte metode de cercetare. Metode. Succesul unei cercetări depinde şi de buna comunicare a descoperirilor celorlalţi membri ai comunităţii ştiinţifice. de aceea scrierea trebuie să fie precisă în ce priveşte cuvintele. aici se pune în ecuaţie raportul dintre variabile pentru populaţia în studiu şi se defineşte ipoteza. o formă de interacţiune umană. • Rezultatele vor cuprinde prelucrările statistice efectuate. formarea claselor sociale. creşterea sau declinul unor civilizaţii depăşesc cu mult viaţa unui om. motiv pentru care ele nu trec de nivelul descriptiv: diviziunea muncii. 132. într-o manieră compatibilă cu politicile editoriale moderne. rezumăm fiecare secvenţă în parte. Aceasta înseamnă că începătorul va fi încurajat să-şi revizuiască sau să rescrie de multe ori un material până va fi acceptat spre publicare. printr-o „permanentă translaţie el tinzând să devină o întreprindere colectivă. aşa cum sunt ele definite de literatura de specialitate.

el va fi definit clar şi va fi folosit ca atare ulterior.prezentarea ideilor. iar când un termen nu are o semnificaţie ştiinţifică larg acceptată. • Autorul va oferi informaţii pe care cititorul nu le poate găsi în altă parte. iar abrevierilor vor fi folosite doar dacă un termen ce apare frecvent în articol este alcătuit dintr-o secvenţă mai lungă de cuvinte. (Ionescu. deschiderile pe care acestea le ocazionează. în rezumat.”). prezentate într-o ordine care să permită cititorului înţelegerea dezvoltării progresive a experimentelor sau teoriilor anterioare. • Prescurtările vor fi evitate. propoziţiile vor fi corecte tehnic. conducându-i din idee în idee într-o manieră ce rezultă din gândirea clară şi dezvoltarea logică a discursului. B. vor fi citaţi cu toţii prima dată. Va fi transmisă doar informaţia necesară. câteva reguli de stil: • Autorul doar indică procedeul statistic utilizat. principiu foarte important mai ales în introducere şi în partea de discuţii. spre deosebire de exprimarea curentă. „au fost folosite teste de inteligenţă”. Ideile trebuie să fie dezvoltate logic. semnificaţia rezultatelor. Se vor evita cuvintele confuze. fie ca subiect al unei propoziţii: „Ionescu (1992) a definit conduita participativă” sau „Conduita participativă a fost definită . Un scriitor de succes îşi încurajează cititorii să citească făcându-le sarcina agreabilă. pentru că se presupune că cititorul . Acesta trebuie să aibă o idee directoare. Corectitudinea gramaticală şi dezvoltarea paragrafelor sunt foarte importante. nu sunt recomandabile. raportul de cercetare (articolul ştiinţific) va fi scris la timpul trecut. În această situaţie se defineşte termenul complet când este utilizat prima dată şi se dă acronimul în paranteză. expusă clar şi ilustrată doar o singură dată. organizarea acestora făcându-se în jurul unui principiu major. cunoaşte aceste procedee. • Sursele de informare vor fi citate folosind doar numele autorului şi anul. cu consideraţie pentru cititori. Componentele unui raport de cercetare (formatul APA) În acelaşi timp este foarte important să ţinem cont de limitările spaţiului pus la dispoziţie şi să evităm redundanţa. Scrierea ştiinţifică.. ulterior doar primul dintre ei. gândurile şi acţiunile sale de cercetare. • Referindu-se la un studiu complet. se va folosi terminologia psihologică. urmat de prescurtarea „şi alţii” („ş. O greşeală răspândită este de a încorpora prea multe idei într-un paragraf. utilizează termeni neambigui. susţinută de celelalte propoziţii din paragraf. legate de modul cum şi-a conturat ipoteza. după care va fi folosit doar acesta (cu excepţia situaţiei când este primul cuvânt 116 .. pentru că ele nu specifică cu precizie înţelesul şi nici nu spun ce teste au fost folosite. 1992)”. • Pentru a nu consuma din spaţiul destinat articolului (raportului) se vor evita citatele. unde trebuie selectate cele mai pertinente studii. Iată. el însuşi psiholog competent. economică în expresie. • Pentru a preveni confuziile. Când un articol are trei până la şase autori. definiţi operaţional: expresii ca „în mică măsură”. reproducând în rezumat ideea. „în cea mai mare parte”.a. statuând clar înţelesul intenţionat a fi transmis.

un desen. • Numerele de la zero la nouă vor fi redate în cuvinte. atunci . autorul articolului are foarte puţină libertate în ce priveşte structura de ansamblu a raportului său.. aparatele şi materialele. autorul şi afilierea Titlul va fi o scurtă propoziţie.. Titlul. autorul.din propoziţie). Acestea trebuie prezentate în secvenţă logică. să informeze cititorul şi să prezinte de asemenea o structură ce contribuie la înţelegerea ulterioară a articolului. Articolele încep în mod tipic cu o trecere în revistă a problemelor şi a rezultatelor din domeniu. care dă deja independentă şi dependentă. Aici sunt de regulă trei părţi: subiecţii. Metoda (subiecţi. pentru care APA dă următorul model: 1. Discuţii (şi uneori rezumatul) 7. „am auzit”.. cele mai mari ca 10 vor fi redate în cifre. În mod frecvent aici pot fi identificate variabila dependentă şi independentă. Rezultate 6. „am uitat” etc. Toate variabilele independente sau altele care ar putea afecta rezultatele vor fi identificate şi.”. procedura. problema şi ipoteza ce va fi testată 4. Deşi uzual el nu depăşeşte 150 de cuvinte. despre frecvent propoziţii de tipul „efectul cititorului indicii despre variabila este urmat de numele autorului şi Abstractul (rezumatul) În acesta autorul va rezuma esenţa articolului.. ipotezele (toate pot fi considerate a fi introducerea). Abstractul este desemnat să intereseze. dacă este 117 . Referinţe bibliografice.. Definirea problemei şi a ipotezei sunt conţinute frecvent într-un singur paragraf sau chiar o propoziţie. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate. metodele. rezultatele şi o interpretare abreviată a datelor. afilierea 2. folosind în schimb expresiile „participanţilor li s-a prezentat o imagine. Autorii folosesc lui .. problema. „am văzut”.. Titlul afilierea lui. evitând cuvintele cu două înţelesuri. subiectul investigat. cercetătorul va încerca să identifice problema. nu mai mare de 12 cuvinte. Metoda Metoda descrie designul experimental suficient de detaliat pentru a permite replicarea experimentului. un sunet” etc. • Se vor prefera expresiile precise. Deşi are multă libertate în privinţa stilului în care scrie. vor fi evitate (nu putem fi siguri că aceste evenimente au avut loc). procedura) 5. Titlul. Abstractul 3. Ipoteza poate fi expusă într-o propoziţie de tip „dacă ..”. asupra . aparate şi materiale.

aşa cum sunt ele definite de Principiile Etice ale Psihologilor Americani. Toate graficele şi tabelele trebuie să aibă o explicaţie. M. Analizaţi câteva tipuri de probleme şi maniera în care pot fi ele abordate experimental în grădiniţă. Exemplificaţi limitările de ordin epistemologic ale metodei experimentale în şcoală. comentariu în text. 6. Sursă suplimentară: McDaniel et al (1996). mai ales. Formatul general este: numele autorului (autorilor). anul de publicare. În plus faţă de datele din text. controlate. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Viaţa Românească”. Introducere în psihologia experimentală. editura.posibil. pp. Fiecare referinţă va fi tipărită sub forma unui paragraf. 285-293. grija şi utilizarea animalelor) asupra cercetării experimentale. de a evidenţia orice rezervă în legătură cu rezultatele. de a nota similitudinile şi diferenţele dintre aceste rezultate şi cele descoperite de alţi cercetători. şcoala generală. să se prezinte cât mai mult material.. experimentatorul va folosi acele tehnici statistice care se potrivesc cel mai bine celor descoperite. Introducere în psihologie. Se va încerca. clinică sau etologie. Rezultatele Aici vor fi raportate toate datele relevante generate de experiment şi analiza acestora. 5. 3. Sursă: Aniţei. Iaşi: Editura Polirom. oraşulk. Istoric şi metode. Scrieţi un mic eseu (trei pagini) despre etică şi cercetarea ştiinţifică. pp. ele pot fi prezentate sub formă de tabele şi de grafice. abordând doar unul dintre cele trei domenii. liceu şi învăţământul superior. 179-180. este posibilă simplificarea prin citarea sursei originale. pp. Scrieţi câte un mic eseu (două pagini) despre relevanţa principilor 9 şi 10 (cercetarea cu subiecţi umani. 118 . Completaţi problemele de stil în redactarea raportului de cercetate. 1. 4. Discuţii Scopul acestei secţiuni este acela de a interpreta rezultatele experimentului. Psihoterapia ca sistem. 188-197. (2000). Sintetizând rezultatele. titlul articolului / capitolului. Plecând de la Parot şi Richelle (1995). de a semnala implicaţiile rezultatelor pentru teoria şi practica ariei specifice de cercetare. volumul şi paginile. Autoevaluare Analizaţi maniera în care fundamentează cercetarea ştiinţifică principiile responsabilităţii şi al competenţei. titlul cărţii / revistei. de a sugera viitoare investigaţii şi. Bucureşti: Editura Humanitas. Dacă procedeul experimental a fost descris într-o cercetare anterioară. Referinţe bibliografice În această secţiune vor apărea toate materialele şi sursele citate în articol. din cauza limitării de spaţiu. în cea mai succintă formă. 2.

Bernstein.: Houghton Mifflin Company.. Şt.). P. 7. R. I.. New York. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. J. (1996). Aniţei. R. S. Solso. Al. Radu.. Doherty. 2.J.12. Iaşi: Editura Polirom. (2000). N. E. (1995). Bucureşti: Casa de editură şi presă „Viaţa Românească”. 4. Albu. Târgu-Mureş: Editura Tipomur. Srull. Inc. Dicţionar de psihologie. (1981). Robinson. D. Wickens.. An Introduction to Experimental Design. H. 15. S..A. Miclea.Jersey: Prentice-Hall.: McGraw Hill.: Harper and Row Publishers. B. (2000). (1993). M. Moldovan. (1982). (1985). 13. (1999). (1998). Introducere 119 . Science and Understanding. Parot. Boston..13) 1. Introducere în psihologie. Dallas etc.L. (coord.. Hepworth. Introducere în psihologie.. 11. (1993). F. M. Muster. V.. Mihăilescu. New.Bibliografie pentru metoda experimentală (capitolele 11. 5. Richelle. Cluj-Napoca: Editura Sincron. I. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. 8. Boston. T. 6.W. Johnson.. Nicola. Roy. O...D. C. M. A Case Approach.K. Cercetarea psihopedagogică. 9. Doron. 10. Introducere în psihologia experimentală. Iaşi: Editura Polirom. Orrell. Bucureşti: Editura Humanitas. Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. in Psychology. Massachusetts etc. M. S. Bucureşti: Editura Humanitas. (1997). Drăgan. Experimentul în psihosociologie.. Szamosközi. Fundamentals of Experimental Psyhology. Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ. Grand Rapids etc. W.D. Chelcea.. Parot. McDaniel. Nemeş.H.J. Roşca. (1989). Hayes. (1971). Smith. Bucureşti: Editura All. 14. F. Zlate. D. Metodologie psihopedagogică şi analiza datelor. Bucureşti: Editura Litera. (1998). Introducere în psihologie. Istoric şi metode. Psihoterapia ca sistem. 12. 3. Psychology. S. I.1. Englewood Cliffs. CAPITOLUL 14 ABORDAREA SOCIOMETRICĂ A GRUPULUI DE ELEVI 14.. Psychology. M..

Dezvoltarea umană este rodul unei medieri între premisa înnăscută. şi cea externă . care este a unei culturi sau grup cultural. există învăţarea implicită. uneori). internă . Abordarea psihosocială a grupului care este clasa de elevi are mai multe întemeieri: • clasa este un grup omogen prin vârstă. contrabalansând prin informal conţinuturile formale ale învăţării. pe lângă învăţarea explicită. arte. adaptate. informală. marele depozitar al unui uriaş patrimoniu de cunoştinţe. • oferă repertorii de modele. pentru că. statusuri şi roluri care contribuie în mod decisiv la constituirea unor importante aspecte ale personalităţii. deprinderi. formală. preocupări. 14. Educaţia are rol conducător în această operaţie de translaţie dinspre social spre individual a tot ceea ce este informaţie. definitorii pentru aşa-numitul curriculum diferenţiat. Grupurile şcolare din perspectivă psihosocială Unul din dezideratele mereu actuale ale educaţiei este personalizarea acţiunii educative. inclusiv o parte din cele cognitive. valori. decentrarea de pe elevul mediu. marginalilor sau fragililor. motivaţii.ereditatea. pentru care şcoala trebuie să suplinească deficitele sau carenţele unor medii ostile sau paupere. unde trebuie să “învăţăm democraţia”). fiind pusă în evidenţă şi de cele mai noi abordări în problema inteligenţei. în a sa Teorie triarhică a inteligenţei. obiective pe care şcoala le operaţionalizează şi le controlează mai greu). prin care se modelează multe din componentele personalităţii. structurare şi stratificare multiplă. Optimizarea funcţiei educative a şcolii nu poate fi concepută fără a lua în considerare şi rolul extrem de important al grupului de elevi. care este o “ficţiune 120 . valoare. în timp ce Sternberg (1985) vorbeşte de inteligenţa contextuală. Astfel Gardner (1983. integrate.mediul social. cercuri artistice) se creează posibilitatea utilizării acestora ca factori de potenţare a elementelor de excelenţă. minorităţilor. intereselor şi a valorilor. • are o anumită dinamică în timp. interese. din sfera caracterului. cât şi în situaţiile speciale ale categoriilor defavorizate. la greci) nu mai trebuie subliniată. a comportamentului prosocial şi paticipativ (atât de necesar în contextul românesc actual. informatică. în efortul ei de a construi fiinţe umane puternice. 8 ani sau mai mult. atitudine. El defineşte inteligentul străzii prin opoziţie la inteligentul clasei şi al şcolii. mentalităţi şi tradiţii. cognitive (inteligenţa socială) şi noncognitive (mai ales din zona atitudinilor. care alcătuiesc aşa-numita ereditate socială.2. 1991) în Teoria inteligenţelor multiple distinge pe lângă cele şapte inteligenţe bazale şi o inteligenţă interpersonală. • prin grupurile vocaţionale (sport. Dimensionarea socială a omului (zoon politikon. evoluând de la heterogenitate spre omogenitate. • valenţele terapeutice şi formative ale grupului de elevi se impun atât în formarea conştiinţei morale. deprindere. cu o existenţă relativ stabilă pentru o perioadă mare de timp (4. care fac ca funcţiile lui în timp să fie tot mai complexe.

Pe de altă parte.convenabilă”. organizaţii etc. Prin grup. Procesul fundamental în grup îl constituie interacţiunea membrilor săi. Scopul comun este cel ce coagulează grupurile care. cognitivă şi afectivă. rasele. ca elemente de legătură şi conjugare a cazurilor individuale cu lumea şi societatea. nu sunt de aceeaşi vârstă sau sex. In fiecare perioadă a vieţii aparţinem simultan de mai multe grupuri. 121 . se organizează în timp. unele foarte largi (clasele sociale. Cunoaşterea modului lor de constituire şi a mecanismului de funcţionare fac posibilă optimizarea sau controlul acestora. altele de mărime mijlocie sau mică. diferenţiate ca mărime. In acest sens afirmaţia lui Allport că există în fiecare om ceva prin care el seamănă cu toţi oamenii. desfăşurându-se în context social. cu precădere. după legi specifice. interese comune. dar au preocupări. din care se vor naşte reguli. indicată de interesul pentru copii care nu se află în imediata apropiere. Studiind evoluţia în timp a grupurilor. în sens contrar. Societatea în ansamblul său se subdivide în multiple forme de agregare relativ stabile. în proporţii variabile. aderenţii la diferite religii. ea îşi propune printre finalităţi integrarea şi adaptarea socială. partide. • în fine. Grupul uman este o formă de coexitenţă a mai multor indivizi în vederea exercitării unei acţiuni comune. pentru că. şi adecvarea. ştiinţele politice sau economice). în sensul că universal şi general umanul se introiectează prin apartenenţa noastră la grupurile sociale. El nu este un dat. Rolul fundamental în acest proces îl au grupurile de elevi. stabilitate. activităţi comune. ajustarea la particularităţile individuale ale educaţilor. Moreno a distins trei stări ale sociabilităţii. Deoarece fiecare fiinţă umană traversează în istoria sa o multitudine de grupuri. ce produce masificare şi egalizare educaţională. existenţa devine coexistenţă. • o perioadă de până la 9-10 luni. coeziune. de aceeaşi vârstă. numită etapa diferenţierii orizontale. regăsibile şi la alte vârste în etapele constituirii oricărui colectiv: • o fază iniţială de aproximativ şase luni în care copiii se raportează unii la alţii fără nici un interes. întemeietorul sociometriei. care poate fi comunicaţională. mai ales dacă luăm în considerare şi variabila contextuală. norme şi valori respectate de fiecare membru. omogenitate. indicată de interes pentru persoanele din imediata apropiere.. înseamnă că acestea au un important rol de intermediere între el şi valorile sociale. mobilizează energii. motivaţii. sindicate. studiate de psihologia socială. când începe organizarea primitivă a grupului. sau a mai multor scopuri comune. se produce un fenomen de psihosocializare a acţiunii educative. grad de structurare. etniile. proiecte. ca nişte “atomi” sociali. impactul lor asupra fiecărui membru fiind foarte diferit. generată de faptul existenţei unui scop. de care se ocupă sociologia. ceva prin care seamănă doar cu anumiţi oameni şi altceva prin care nu seamănă cu nimeni îsi găseşte o explicaţie. ci se structureză. în încercarea lor de a-şi atinge ţinta. ceea ce nu anulează unicitatea noastră ireductibilă. o fază a diferenţierii verticale. mai ales în perioadele de formare.

controlul. creştere şi descreştere în timp care le dau o fizionomie. Hemphill şi Westie (apud Şchiopu. care nu este un dat. an de studiu. Prezentăm mai jos câteva elemente ce definesc grupurile. aratând că grupul îndeplineşte şi alte funcţii decât cele acţional-practice. fiind cu atât mai coezivă cu cât sunt mai active legăturile şi diferenţierile pe verticală. În acest sens fiecare clasă. simpatii-antipatii. fie ele orizontale sau verticale. aspiraţii şi valori. de recunoaştere. flexibilitatea. înscrierea copilului la şcoală. intimitatea. un grup are nevoie de autonomie. secvenţialitate şi temporalitate sunt cele comunicaţionale. tonalitatea hedonică. Dintre acestea. permeabilitatea (deschiderea faţă de noi membri). Mulţimea reprezintă un grup mare. dată de acele elemente care îi conferă unicitate. reunit conjunctural pentru satisfacerea unui deziderat (o demonstraţie. Prin fenomenele de identificare. vecinii de pe scară. stabilitate şi eficienţă în îndeplinirea funcţiilor explicite sau implicite. Aceasta sugerează că grupurile. Ceata sau hoarda reprezintă grupul în care reuniunea membrilor este mai puţin conjuncturală (asociaţia de locatari. cea mai importantă substructură o constituie reţelele de comunicare. omogenitatea. Structura grupului: pentru a exista. la un pol apărând liderul tehnic. cerc de creaţie sau vocaţional au sintalitatea lor. familial) are o constelaţie de scopuri. dinamică. Nevoia de securitate. cognitive şi afective. un spectacol etc. sau al sarcinii. afiliere. programe şi mecanisme de control. stabilitate şi organizare.). 1977. În funcţie de aceasta membrii săi se vor diferenţia puternic. preferinţe. au o evoluţie. respingere. prin bogăţia cărora se poate determina chiar gradul de evoluţie a grupului. elementele de structură care îi asigură perenitatea manifestărilor şi pe care se bazează elementele de dinamică. p. Substructurile afective (teleelementele. 536) disting 15 funcţii: anatomia grupului. iar grupul secundar are o diferenţiere accentuată. admiraţie. dezaprobare. In interiorul lui. participarea. în sensul că are o ierarhie formală. Grupul primar (ca cel şcolar. stratificarea ierarhică şi unitatea. puterea. De fapt un grup poate fi caracterizat de multe alte atribute. aprobare. atracţie se îndeplinesc importante funcţii de valorizare afectivă. miting. care va avea tendinţa să-i organizeze pe ceilalţi în vederea realizării scopurilor propuse. la celălalt liderul afectiv. polarizarea spre obiective. Din punct de vedere al coezivităţii se pot decela tipuri de grupuri a căror existenţă poate sugera chiar dinamica segregării din grupurile foarte largi (mai puţin definite şi instabile) a celor mai mici (mai bine definite şi mai stabile). conferinţă. mărimea. de realizare de sine şi altele arată importantele valenţe afective ale constituirii 122 . în termenii lui Moreno). proiecţie. nevoile de statut.Şi după acest stadiu structura grupului evoluează. reuniţi mai ales de scopul comun. ci se dezvoltă în timp prin chiar funcţionarea grupului. Sintalitatea grupului: constituie deferenţa lui specifică. apartenenţă. lideri. în calitatea lor de celule sociale de bază. “gang”-ul sau gaşca copiilor de pe aceeaşi stradă. sunt date de afinităţi. Substructurile cognitive ale grupului rezultă din capacităţile rezolutive pe care acesta le pune în funcţie pentru realizarea scopurilor comune. joaca). eterogen.

identităţii de sine şi a dimensiunii sociale a sinelui prin intermediul grupului. Raporturile individ-grup sunt date de expansivitatea socială (se referă la individ, care devine iniţiator şi actor, el emiţând simpatii, antipatii, alegeri sau respingeri) şi de incluziunea socială (atitudinea grupului faţă de individ, care dă acestuia „mai multă realitate”, consideraţie sau care neglijează, ignoră ori exclude pe unii dintre membrii săi). 14.3. Metoda sociometrică Alături de psihodramă şi de sociogramă, testul sociometric serveşte la investigarea grupurilor sociale în scopul intervenţiei, reorganizării şi ameliorării funcţiilor sale. El nu epuizează totalitatea relaţiilor interpersonale, având în vedere cu precădere preferinţele (atracţie, respingere sau indiferenţă) care leagă membrii grupului. Aceste preferinţe pot avea o fundamentare preponderent afectivă, exprimându-se sub formă simpatetică, dar şi una raţional-cognitivă, generată de evaluarea axiologică a relaţiilor interpersonale (şi în teoria lui Jung asupra tipurilor psihologice cele două funcţii de valorizare sunt cea raţională şi cea afectivă). 14.3.1. Construirea chestionarului Alegerea şi formarea întrebărilor depinde în mod fundamental de scopul investigaţiei: diagnostic-constatativ, formativ-ameliorativ sau ambele. În funcţie de obiectivele investigaţiei (determinarea relaţiilor simpatetice, axiologice, evaluarea percepţiei interpersonale sau a expansiunii afective, a coeziunii grupului etc.) se aleg criteriile ce vor sta la baza întrebărilor. Numărul, dar mai ales tipul lor depinde de amploarea grupului, de destinaţia cercetării, de puterea de lucru a cercetătorului, metoda angajând o mare cantitate de muncă, mai ales în faza de prelucrare. Criteriile alese trebuie să fie „puternice, durabile, precise” (Moreno, 1970, p. 60), să aibă un grad mare de esenţialitate. Pentru aceasta, întrebările, care sunt o expresie a criteriilor, trebuie să reflecte aspiraţii, interese, motivaţii sau trebuinţe reale şi vitale ale subiecţilor. Ele trebuie să fie în imediata proximitate a experienţei trăite în comun, prezentă sau trecută, pentru a putea declanşa răspunsuri spontane, veridice, indicând implicarea subiecţilor. Unele criterii pot viza mai mult starea de fapt, evenimentul petrecut deja sau actual, când intenţia cercetării este cea diagnostică (radiografia a ceea ce este), altele pot viza viitorul, posibilul, imaginarul, deschizând subiecţilor perspectiva unor acţiuni prin care să proiecteze spontaneitatea şi preferinţele de tip simpatetic. Criterii mai frecvent utilizate sunt: a) munca în comun sau rezolvarea unor sarcini, obţinerea unor performanţe prin care este vizată mai ales competenţa (criterii de tip axiologic): „cu cine îţi place cel mai mult să lucrezi la matematică, română, limbă străină, instrument etc.?”; b) petrecerea timpului liber (joacă, excursie, dans, activităţi comune, loisir, pentru a utiliza un termen consacrat); c) vizitele reciproce;

123

d) coabitarea („cu cine v-ar plăcea să locuiţi în comun?”, „cu cine v-ar plăcea să staţi în cameră într-o excursie?” etc.); e) atracţia pentru sexul opus (pentru liceeni, studenţi). Pentru grupurile speciale (sportivi, muzicieni, corişti, echipe de dans, cercuri de informatică, membri ai unei redacţii etc.) întrebările pot viza criterii mult mai specifice, care pot investiga reputaţia, vocaţia, renumele, elemente de bază ce alimentează nevoia de autorealizare. Pentru un muzician de la şcoala de artă selecţia într-un grup de elită, care va participa la o fază superioară a unei competiţii, poate fi un indicator mult mai relevant al percepţiei sociale, pentru că vizează în mod specific valoarea sa. Dacă cercetarea ţinteşte percepţia interpersonală, întrebările îi vor cere subiectului să anticipeze (să „ghicească”) cine a exprimat pentru el alegeri, respingeri, reacţii indiferente. Chestionarul trebuie să precizeze dacă numărul persoanelor alese este limitat (3-5, de regulă), sau nelimitat (ca în cazul întrebărilor ce vor determina expansivitatea socială) şi dacă ordinea alegerilor are importanţă, urmând a fi scalată intensitatea preferinţei în funcţie de această ordine. 14.3.2. Aplicarea testului socimetric Este mai pretenţioasă decât a altor tipuri de chestionare, întreg succesul cercetării depinzând de competenţa, tactul, delicateţea examinatorului, care trebuie să pregătească atent activitatea sa. Pentru a învinge atitudinile de teamă, rezistenţă sau mecanismele defensive, inerente oricărei investigaţii ce vizează afectivitatea, poziţia, valoarea socială a indivizilor, cercetătorul trebuie să fie un apropiat al grupului (fără a fi membru a lui), o persoană bine intenţionată, chiar un prieten care se identifică cu situaţia membrilor, în raport cu care el este doar un mediator. Deoarece pentru aceasta nu există reguli prestabilite, rigide, se recomandă câştigarea încrederii membrilor grupului, catalizarea eforturilor de cooperare prin implicarea lor în cercetare ca şi co-experimentatori, ca oameni interesaţi de problemele altora ca de propriile lor probleme. Teama subiecţilor de a-şi exprima preferinţele şi repulsiile, poziţia la care aspiră în grup, reţinerea de a conştientiza realităţi abia presimţite sau intuite (sentimentele altora faţă de sine), care îi pot modifica imaginea de sine, pot fi contrabalansate asigurându-l de bunele intenţii (formatoare) ale demersului, de sinceritatea intenţiilor, de păstrarea secretului şi a confidenţialităţii datelor obţinute. Deoarece vizează date nominale, ce pot aduce prejudicii şi atingere, sau chiar suferinţa psihică persoanelor implicate, cercetarea sociometrică nu se poate sustrage normelor de etică profesională. Pentru a preveni difuzarea tratamentului şi contagiunea informaţională se recomandă aplicarea simultană a chestionarului la toţi membrii grupului, în scris şi colectiv -pentru vârstele ciclului al doilea şcolar sau la liceu, individual -pentru vârstele mai mici, care nu au bine consolidate lectura şi scrisul. Instructajul chestionarului se va adecva particularităţilor grupului, insistând pe sinceritatea răspunsurilor, deplina implicare a subiecţilor, 124

motivaţi de scopurile formative ale investigaţiei în care aceştia „cu cât îşi vor exprima mai clar şi mai exact preferinţele (pe linie de joc, învăţătură, muncă, distracţie), cu atât vor avea ei mai mult şansa de a obţine, în cadrul grupului, o poziţie apropiată sau identică cu cea spre care aspiră” (Golu, P., 1974, p.346). „În concluzie - afirmă Golu - se poate spune că orice test sociometric comportă trei dimensiuni: a) motivarea aplicării testului; b) obţinerea încrederii subiectului în caracterul confidenţial al răspunsurilor la întrebări (pentru risipirea rezistenţei faţă de test şi participarea activă a subiecţilor la experiment); c) precizarea caracteristicilor situaţiei experimentale, preferenţiale (grupurile în care se fac alegerile, sensul fiecărei întrebări, criteriile preferenţiale, regimul în care se lucrează, constând în limitarea sau nelimitarea alegerilor” (op. cit., p. 352). 14.3.3. Analiza rezultatelor şi alcătuirea matricii sociometrice Matricea sociometrică este un tabel cu dublă intrare, în care pe prima linie şi coloană se trec iniţialele numelor subiecţilor (sau numele întreg, sau numărul de cod), în aceeaşi ordine. Foile de răspuns se vor descărca una câte una în matrice, folosind o singură matrice când numărul criteriilor este mic. Pentru a nu o supraîncărca şi a evita erorile, este de preferat ca pentru fiecare criteriu utilizat să se construiască câte o matrice, înserierea datelor făcându-se după un sistem de coduri: se pot nota cu „+” alegerile şi cu „-” respingerile, se pot asocia cifre de la 5 la 1 pentru a marca intensitatea preferinţei (atunci când am stabilit nu număr limitat al opţiunilor la 5, sau când din instructaj rezultă că ordinea se asociază cu intensitatea). Când utilizăm mai multe criterii, codurile cu care vor fi completate rubricile vor fi alcătuite dintr-un număr corespunzător de cifre (una pentru fiecare criteriu), dar întotdeauna în aceeaşi ordine, fiecare cifră indicând intensitatea alegerii pentru fiecare criteriu. Pe orizontală se vor trece alegerile şi respingerile emise, iar pe verticală, pe coloane, alegerile şi respingerile primite. Ultimele poziţii ale liniilor şi coloanelor vor include suma alegerilor sau a respingerilor emise (pe orizontală) sau primite (pe verticală), prin numărarea fiecărei alegerirespingeri, sau prin însumarea intensităţii acestora, când ea a fost codificată cifric. Prelucrarea datelor continuă cu calcularea indicilor sociometrici care pot fi foarte numeroşi (peste 20), dar mai importanţi sunt, după Bastin (apud Golu, op. cit., p. 354) următorii: 1. p = numărul alegerilor emise; 2. n = numărul respingerilor emise; 3. p = numărul alegerilor primite; 4. n = numărul respingerilor primite; 5. p = numărul alegerilor reciproce; 6. n = numărul respingerilor reciproce; 7. p = numărul persoanelor de care subiectul se crede ales; 8. n = numărul persoanelor de care subiectul se crede respins; 9. p = numărul persoanelor care se cred alese de subiect; 10. n = numărul persoanelor care se cred respinse de subiect.

125

357358.D. propunem o formulă de calcul.. I ss ( A) = I + σ N − 1 I eaf ( A) = p +n N −1 Suma indicilor 1 şi 2. sau în comun (vezi raportul primilor 8 indici simpli ai lui Bastin din Golu.Suma indicilor 3 şi 4. prin care se poate vizualiza tăria statusului sau expansivitatea subiecţilor). op. cit. şi ia în calcul perechile de alegeri reciproce: C =c Fiecare din aceşti indici poate fi luat în calcul separat. permite depistarea liderului. împărţită la N-1. a persoanelor izolate. unde N este numărul subiecţilor. legate de evoluţia grupului. foarte utilă când intensitatea atitudinii a fost codificată cifric: în care I este media intensităţii întregului grup pentru subiectul A. indicând ierarhia grupului în materie de status. Astfel. Deoarece procedeul de calcul este laborios. permiţând ierarhizarea subiecţilor în funcţie de un criteriu sau altul. mai simplă şi mai întemeiată statistic. în care la media intensităţii se adaugă abaterea standard a acestor intensităţi. valori uşor de obţinut de orice minicalculator cu panou statistic. împărţită la (N-1) ne dă indicele expansiunii afective: După aceleaşi formule se calculează statusul sociometric perceput: I ssp ( A) = p ′ + n′ N +1 dar şi expansiunea afectivă percepută: I eafp ( A) = ˆ ˆ p +n N +1 Coeficientul de coeziune (CC) este un indicator sintetic important n u ămu _md ă_ p r e _ dh e_i a l e g e r i e c N ( N − 1) 2 în evaluarea gradului de structurare şi organizare. indicele statusului sociometric. iar D este abaterea medie simplă a atitudinilor individuale de la intensitatea medie a atitudinilor. Zelleny propune o modalitate de calcul a acestui indicator. dă statusul sociometric al unei persoane. I s s( A) = n u m a_rpu el r s o arn_ c e_ol − a u_ a l e_sp e_ A p + n el = N−1 N−1 I ss ( A) = I + D I. 126 . pp.

valorilor. Indicele de coezivitate marchează. Iată un exemplu: ∆ = băiat =   = fată =  → alegere emisă ← alegere primită ↔ alegere reciprocă → respingere emisă ← respingere primită ↔ respingere reciprocă 127 .4. alegerile şi respingerile reciproce prin linii duble sau săgeţi dublu orientate. deşi este plauzibilă o relaţie similară pentru alte grupuri vocaţionale (1997. alegerea emisă. dar şi de specificul. esenţa grupului poate fi palpată cu privirea.B. Pentru construirea unei sociograme pot fi utilizate alte sisteme de codificare. 217). descifrându-şi sensurile de profunzime. Cattell). oferind acţiunii concrete suporturi foarte puternice. cel feminin printr-un cerc (sau pictorgrafic. acesta şi-a dezvoltat o identitate puternică. ajunge să dea o imagine vizualizată. cu trăsături accentuate psihopatoid. poate fi corectă. Cercetările Valentinei Horghidan au evidenţiat o mare dispersie a preferinţelor pentru criteriul afectiv şi o mare concentrare pentru criteriul valoric pentru studenţii la sport. fie ea afectivă sau valorică. distanţa dintre liderul afectiv şi cel valoric poate fi mare. de altă culoare sau cu linia tăiată de un semn. adecvată sau distorsionată. incluzând ca factor de gradul doi şi factorul de gradul întâi expansivitatea. Indicele de expansivitate afectivă este puternic influenţat de caracteristici individuale (introversia-extraversia. chip cu codiţe sau fără). printr-o săgeată ce ţinteşte spre subiect. generând conflicte de rol la persoanele imature. de expansivitatea socială crescută. Percepţia socială a propriului status sau poziţii. respingerile prin săgeţi din linii punctate. faza de maturizare a grupului. 3. Deoarece statusul sociometric poate rezulta din relaţia afectivă sau cognitiv-acţională (valorică). la isteroizi sau la persoanele paranoide. cum am mai arătat. natura. deoarece. când grupul se scindează în bisericuţe.marginalizate sau respinse. de diminuarea expansivităţii şi reorientarea ei spre cercuri mai restrânse. când s-au construit reţele de comunicare bogate şi diferenţiate. la R. Astfel. aspiraţiilor comune. o adevărată radiografie a relaţiilor din cadrul grupului. printr-o săgeată ce pleacă de la subiect. prudenţă şi inhibiţie. Este locul în care metoda autoaprecierii obiective a lui Gheorghe Zapan poate interveni cu întreg potenţialul ei formativ (obiectivarea imaginii de sine) sau terapeutic (stingerea conflictului dintre planul dorinţei şi al realităţii). constituie faza cea mai avansată a metodei sociometrice. ceea ce anticipează deja spargerea grupului. alegerea primită. Devenită perceptivă. Faza de constituire a grupului poate fi marcată de reţinere. iar faza de destrămare. Alcătuirea sociogramei Sociogramele individuale sau de grup. când pe baza normelor. utilizând datele provenite din etapele precedente. mărimea şi evoluţia în timp a grupului. sexul masculin poate fi indicat printr-un triunghi. p. faza sa de maturizare.

Valoarea cea mai mare obţinută se împarte la numărul de cercuri concentrice (3. existenţa unui nucleu de bază şi legăturile lui cu alte subgrupuri. locul central deţinîndu-l acum cei mai puţin agreaţi indivizi din grup. cu condiţia ca acestea să fie ordonate şi grupate logic. au respins-o sau au fost alese-respinse de ea. subgrupuri aflate în conflict etc. respinşii) sunt mai potriviţi pentru acest procedeu. într-o anumită ordine. 14. la periferie fiind cei izolaţi.Sociograma individuală poate fi construită în două moduri. cit. op. le subdivizăm pe fiecare într-un număr de unităţi. sau chiar toate criteriile în calcul. acest procedeu reperează mai uşor canalele prin care relaţiile subiectului cu grupul sau pot fi ameliorate. deci de preferinţă un număr impar). obţinânduse reperele după care fiecare subiect în parte va fi plasat în sociogramă. care pleacă de la suma algebrică a patru indici sociometrici fundamentali (procedeul de lucru fiind indicat în Golu. Codurile vor fi aceleaşi ca şi la sociogramele individuale. aceleaşi pentru toate. Northway. ignoraţi sau respinşi. respinşi.) este indicat ca subiecţii care se atrag să fie amplasaţi proximal. Pentru a evidenţia mai clar structurile grupului (cuplurile. Deoarece permite reperarea mai rapidă a statusului sociometric al individului. Când luăm mai multe criterii. prezenţa liderului sau a liderilor (tehnic şi afectiv). în care poziţia centrală este ocupată de cei cu status social puternic. Pot fi separaţi băieţii de fete (ceea ce nu este relevant). extrem de sugestivă pentru poziţia subiectului faţă de criterii. 518519) persoana avută în vedere este în centru. Bastin a propus o sociogramă numită de el scala distanţei sociometrice. alegerile de respingeri şi relaţiile reciproce de cele unilaterale. lanţuri de prieteni. pp. cei aflaţi la extreme (liderii şi izolaţii. tip „ţintă”. Un procedeu simplu de construcţie este acela de a stabili ierarhia subiectului plecând de la indicele de acceptare socială (însumarea pentru toate criteriile a totalului alegerilor primite de fiecare individ). Se poate deci vizualiza dacă persoana este centripetă sau centrifugă în alegerile-respingerile ei (emise sau primite). la depărtare. Deoarece este greu şi nu foarte util să fie astfel reprezentaţi toţi membrii grupului. Sociograma de grup construită pe criteriul alegerilor evidenţiază în principal popularitatea. omogenitatea şi coezivitatea lui sau divizarea lui în subgrupuri. Sociograma de grup pune în evidenţă structura de ansamblu a grupului.. Pe fiecare axă ce reprezentă criteriul se marchează cu un punct intensitatea lui. Utilitatea metodei sociometrice în şcoală şi în educaţie 128 . Sociograma colectivă (de grup) care s-a impus mai mult este cea a cercurilor concentrice. In primul caz (vezi Şchiopu. 360361). iar cei ce se resping. unicriterial sau multicriterial. 7. împărţim circumferinţa unui cerc în tot atâtea sectoare câte criterii sunt. a elementelor de legătură. propusă de M. prin unirea punctelor obţinându-se o imagine stelată. a celor izolaţi.. pp. ignoraţi. dar pot fi construite şi sociograme pentru respinşi. U. 5.L. prietenii. 1996.2. în jurul ei fiind reprezentaţi pe circumferinţa unui cerc toate persoanele care au ales-o.

gimnazial şi liceal. opinii) sporesc mult aria de aplicaţii a metodei. Analizaţi din perspectiva teoriei psihologiei sociale a grupurilor medii şi mici evoluţia grupei de grădiniţă şi a clasei de elevi în ciclurile primar. prelucrarea. 129 . copiii defavorizaţi socio-economic sau cultural beneficiază în mod special de această metodă. 4. afiliere. • Casele de copii. Evaluaţia rolul operatorului de anchetă sociometrică în pregătirea şi motivarea grupului. stabile în timp. 5. dirigintele. 3. punerea în valoare. mentorul din domeniile vocaţionale au o poziţia privilegiată în raport cu grupurile de elevi. construit prin jocul identificărilor şi al proiecţiilor. testele de personalitate şi de aptitudini. argumentând-o pe fiecare. Chiar idealul. respectul de sine. chestionarele de interese. individual sau de echipă). de inferioritate sau de superioritate arogantă. arte plastice. dirijorul. atribuirea eşecului sau a reuşitelor. centrele de plasament. dominanţa. • Grupurile de elevi. alegerilor) şi cum pot fi ele depăşite. grup vocaţional (cor. sau cele vocaţionale au un mai mare potenţial de conflictualitate deoarece aici este implicată performanţa şi atunci satisfacerea unor motivaţii (nevoia de prestigiu. orchestră. • Profesorul. obţinerea încrederii şi a sincerităţii răspunsurilor. căci. securizare. valori şi atitudini. subtilele mecanisme de apărare pot fi influenţate astfel. ele pot fi considerate grupuri evolutive şi de aceea aplicarea repetată a metodei indică valoarea ei formativă şi terapeutică. Construiţi un chestionar sociometric pentru un grup de sportivi (corelat cu tipul de sport practicat. se poate contura mai uşor. statut. antrenorul. prin reorientarea simpatiei. interpretarea datelor se completează în mod natural cu funcţiile de intervenţie şi formare prin luarea în calcul a parametrilor psihosociali evidenţiaţi de metoda sociometrică. liceeni de la seminarul teologic) sau o clasă obişnuită de elevi. opţiunilor. realizarea de sine) deblochează importante energii. admiraţiei se pot debloca însemnate forţe de compensare a vulnerabilităţii lor sociale. supracompensare. pentru că ei au obţinut deja un prestigiu şi o investiţie afectivă din partea lor. Faceţi o analiză detaliată a situaţiilor particulare în care este indicată metoda sociometrică în şcoală. orfelinatele. • Utilizarea ei coroborată cu alte metode (autoaprecierea obiectivă. modelul de viaţă. • Aplicarea. Arătaţi care sunt problemele etice angajate de metoda sociometrică (sondarea preferinţelor. preţuirii.Pe lângă elementele invocate la începutul acestui capitol. 2. aducem câteva argumente în plus pentru a indica importanţa şi zonele de elecţie ale utilizării acestei metode în educaţie. • Fiind grupuri relativ constante. Autoevaluare 1. Sentimentele de compensare.

insistând pe funcţia ei terapeutică şi de potenţare a unor valori dezirabile (încredere de sine. Faceţi o analiză ipotetică a rezultatelor obţinute. (1928). (1967). Psihologia socială. REZUMAT PENTRU DESIGN-URI EXPERIMENTALE ŞI NONEXPERIMENTALE Planuri experimentale de bază R O1 X O2 R O1 O2 130 .P. Paris: P. Moreno. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. (1984).6. 5.F.D. (1979).P. Bucureşti: Editura Academiei. Zapan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Bucureşti: E. Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale. Holban. cooperare. parcurgând toate fazele metodei sociometrice (indici sociometrici.U. aplicaţil unei clase de elevi sau grup natural constituit. seconde edition. 8. Creativitatea individuală şi de grup . Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii. sociomatrice. Les tehniques sociométriques.studii experimentale. 8. Metode de psihodiagnostic. Şchiopu. Imaginaţi un model de abordare a percepţiei de sine şi a percepţiei sociale la o clasă de copii din şcoala ajutătoare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bibliografie 1. Roco.F. (1973). 6. sociograme individuale şi de grup). J. Introducere în psihodiagnostic.A. 3. Fondements de la Sociométrie. Paris: P. Anexe A. (1997). 9. G. Construiţi un chestionar sociometric cu doar trei întrebări. Bastin. Golu.L. C. U. M. (1970).D. Evaluaţi posibilităţile şi limitele metodei sociometrice în şcoală şi în educaţie. Laboratorul şcolar de orientare. Moser. V. 2.U. Bucureşti: Tipografia Universităţii. (1974). (1976). 4. P. comportament prosocial). Horghidan. 7. 7. I. G. Bucureşti: E.

I 4. Un singur grup cu pretest şi posttest O1 X O2 Design 2. doar cu fază de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental R X O2 Grupul de control R O2 Design-ul 5. cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental O1 X O2 Grupul de control O1 O2 Design-ul 6. Design cu grup de control randomizat. I 3. M. Design cu două grupuri .Design 1. M.de ambele randomizate cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Posttest Grupul experimental R O2 Grupul de control R O1 Pretest Posttest Grupul experimental 1 R O2 Grupul experimental 2 R O2 Grupul de control R O2 control şi experimental. I 2. Pretestat R O1 X O2 1D O1. Nepretestat R X O2 3D X. Nepretestat R O2 4D M. X. M. Design-ul cu patru grupe randomizate al lui Solomon Grup Pretest Tratament Posttest Diferenţă 1. I Design 4. Design cu grup de control nerandomizat. Pretestat R O1 O2 2D O1. Design contrabalansat Replicări Xa 1 A 2 B 3 C 4 D 131 Xb B D A C Xc C A D B Xd D C B A . Tratament O1 Tratament O1 O1 O1 X X (Metoda (Metoda a) b) X O2 Design 3.

O4 X O5. ci şi de natura problemei sau de cele mai potrivite alternative de investigare. Mai jos vom descrie pe scurt şi apoi mai detaliat nouă categorii funcţionale de metode. O8 Design 8. GHID PENTRU DESIGN-UL CERCETĂRII. O8 Grup de control O1. O4 O5.Media scoruri coloane Design 7. Design cu grup experimental seriat în timp Pretest TratamentPosttest O1. O7. Design cu grup de control seriat în timp Pretest Tratament Posttest Grup experimental O1. O3. O4 X O5. de aceea ele nu pot fi considerate mutual exclusive. următorul pas este acela de a construi design-ul acesteia. O6. O7. O6. Design-ul cu grup de comparaţie static Grup experimental X Grup de control b. METODE ŞI STRATEGII După ce scopurile cercetării au fost formulate. O3. Design-ul cu grup de control neechivalent O1 X O2 O1 O2 O2 O2 B. O2. O3. Există destul de multe similitudini între acestea. O7. O2. O8 Grup Grup Grup Grup Grup A B C D D Pretest tratament O1 X O2 O1 X O1 X O1 X O1 X T1 T2 postteste O2 O2 O2 T3 T4 O2 T5 Design-urile cvasi-experimentale a. mai multe decât diferenţele. Totuşi natura problemei este aceea care are rolul covârşitor în determinarea celui mai potrivit mod sau cale de urmat. Decizia depinde nu numai de scopurile cercetării. O2. O6. 132 .

sistematic o situaţie studii de opinie publică. analiza scorurilor la teste şi date normative. adesea în relaţie cu ipoteza susţinută. un studiu care să determine viitoarea creştere şi nevoile de educaţie ale unei populaţii. studii ori arie de interese. subteranelor (“aurolaci”). Aceala de a Studiile longitudinale pe un investiga patternnumăr semnificativ de mare de urile şi secvenţele cazuri privind creşterea de la o creşterii sau lună la 6 ani. DE DEZVOLTARE 4. urmărirea raporturilor dintre sovietizarea României. serviciilor. pierdearea elitelor şi modificarea mentalităţilor colective. ANALIZA DE CAZ ŞI DE TEREN O reconstrucţia a modurilor de predare şi învăţare a scrierii în secolul XX în România. studii observaţionale. vedea evoluţia inteligenţei şi a creea etaloane (norme) specifice. un studiu schimbările ca transversal pe 15 eşantioane de expresie a trecerii vârstă de la 3 la 18 ani pentru a timpului. analizând trendul trecut-prezent-viitor. interpretate cu studii de analiza sarcinii. cu bazale. privind statutele sau rolurile. grup. în termenii 133 . un studiu interacţiunile de intensiv pe adolescenţi care se mediu pentru un drogează sau devin copiii individ. rapoarte de incidente critice. DESCRIPTIVĂ 3. studii privind fenomenele involutive şi afectarea specifică a unor funcţii cognitive Acela de studia Istoria cazului unui copil cu un intensiv condiţiile coeficient de inteligenţă mic. un comunitate sau studiu intensiv al unei instituţie. comunităţi profund defavorizate cultural (rromi).METODA 1. urmărirea sincronismului sau a autonomiei în evoluţia psihologiei româneşti ca ştiinţă. analize ale documentelor. EXEMPLE 2. starea serioase (sau chiar severe) actuală şi probleme de învăţare. ISTORICĂ SCOPUL Acela de a reconstrui trecutul cu obiectivitate. Acela de a descrie Studii de recenzare a populaţiei. a acurateţe. bazându-ne pe studii bazate pe chestionare şi fapte recoltate şi interviuri.

poliţiei. la diverse grupe de vârste sau cicluri şcolare. studiu care să prezică succesul şcolar în clasele de supradotaţi sau care să selecteze cele mai potrivite variabile de detectare a acestora. dispensarelor şcolare etc. Investigarea relaţiei dintre dotarea intelectuală şi reuşita şcolară. CAUZALCOMPARATIVE sau „EX POST FACTO” Acela de a investiga o posibilă relaţie cauză-efect prin observarea unor consecinţe deja existente. dintre diabetici cu evoluţia bolii bună şi cei cu evoluţie rea. cercetări unui veritabil operaţionale. dintre cei cu abandon şcolar şi cei fără abandon. care nu a primit acest tratament. dintre structura intereselor şi vârstă. Investigarea a trei moduri de predare-învăţare a citit-scisului utilizând alegerea aleatoare (randomizată) a profesorilor şi a grupelor de experimentare. CVASIEXPERIMENTUL Acela de a investiga o posibilă relaţie cauză-efect prin expunerea unuia sau mai multor grupuri experimentale la anumite condiţii de tratament pentru a compara diferenţele cu grupul de control ales aleator. . intereselor sau a personalităţii. 7. Acela de a Aşa-numitele experimente de aproxima condiţiile teren. Identificarea factorilor de abandon şcolar dintr-un anume liceu. utilizând evidenţele şcolii. urmărirea efectului unui medicament de stimulare a funcţiilor cognitive utilizând două grupuri ce primesc medicamentul la trei niveluri de intensitate şi două grupuri de control cărora li se administrează sau nu placebo. ce vor fi puse în legătură cu date înregistrate în ideea detectării unor factori cauzali posibili. VERITABIL EXPERIMENTAL E 8. utilizând datele colectate în ultimii zece ani.5. detectarea similitudinilor sau a diferenţelor dintre elevii buni şi cei slabi (în condiţii de dotare intelectuală egală). sex. dintre fumători şi nefumători. teste situaţionale 134 legăturilor dintre mentalităţile de grup şi implicaţiile lor asupra educaţiei copiilor. inteligenţă sau tip de şcolaritate. STUDII CORELAŢIONAL E Acela de a analiza măsura în care variaţia unui factor corespunde cu variaţia unuia sau mai multor alţi factori. memoriei. 6. naturale. studiu de analiză factorială asupra componentelor inteligenţei.

6. a. stabilirea criteriilor de evaluarea a datelor rezultate. Paşii de bază în planificarea şi conducerea unei cercetări 1. CERCETAREAACŢIUNE experiment în condiţii “naturale”. Formularea unei ipoteze testabile. definirea conceptelor de bază şi a variabilelor. Executarea (rularea) planului de cercetare. Definirea problemei actuale în termeni clari şi foarte specifici. disgrafici sau cu alte tulburări instrumentale. 5. 10. 7. controlul şi/ sau manipularea variabilelor. d. Construirea unui design de cercetare care să maximizeze validitatea externă şi internă. 8. Selectarea metodologiei de analiză a datelor. 3. Acela de a dezvolta noi deprinderi sau de a descoperi noi căi de a rezolva anumite probleme cu directă aplicare la clasă ori în alte programe. Specificarea procedurilor de colectare a datelor. 9. dezvoltarea unor tehnici de consiliere pentru copiii cu subrealizare sau abandon şcolar. ce nu permit controlul sau manipularea variabilelor. creşterea capacităţilor de gestiune a situaţiilor de criză.9. 4. dezvoltarea unor noi procedee de lucru cu copiii dislexici. 2. Experimentatorul va acţiona în cadrul limitărilor impuse de compromisul dintre validitatea internă şi externă. etc. b. Identificarea unei probleme. de exemplu acela de a controla eficacitatea unei metode de predare în condiţiile în care nu se poate asigura o alegere aleatoare (randomizată) a subiecţilor sau a metodelor. Evaluarea rezultatelor şi extragerea concluziilor care se impun. selecţia subiecţilor. care numai parţial sau deloc pot fi controlaţi. c. selecţia instrumentelor sau dezvoltarea unor criterii exacte de măsurare. 135 . Un program de training destinat să ajute profesorii de a-şi dezvolta aptitudinile de comunicarea cu clasa. Decizia în legătură cu elementele de bază de care depind rezultatele. ori chiar copii bilingvi.. conflict din şcoală. constând din încercarea de a detecata factori cauzali în viaţa reală. Parcurgerea literaturii legată de aceasta.

136 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->