Casa V.

Pogor , Salon Junimea Iasi

Raportarea la predecesori
Curentul literar promovat de societatea ieseana Junimea, incepand cu anul 1863, timp de un sfert de secol, se manifesta ca o miscare de modernizare profunda si de aplicare ferventa a spiritului critic. Junimistii au recunoscut contributia predfecesorilor, dar s-au raportat critic la epoca pasoptista (1830-1860), de intemeiere a literaturii noastre moderne. Astef ca junimismul inculde atat elemente de ruptura fata de trecut, cat si de tendinte de continuitate cu directia initiata de Mihail Kogalniceanu, la Dacia Literara . Idei si teme comune sunt: promovarea unei literaturi originale, cu specific romanesc, combaterea imitatiilor sterile si aplicarea principiilor valorice in actul critic. Mai departe, Junimea inseamna o ideologie noua, un discurs intercultural, o raportare a modelului literar romanesc a cel european, prin largirea criteriilor estetice la nivel universal. Junimea reprezinta fondarea spiritului critic modern in literatura si cultura romana, dar si o critica adusa lipsei de echilibru intre formele institutionale ale reformei si mentalitatea poporului, intre paradigma culturala impusa de arderea etapelor in epoca pasoptista si capacitatea de receptare critica a acesteia.

Intemeietorii miscarii
Societatea Junimea este cea mai importanta grupare ideologica si culturala din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, avand in epoca rolul de a orienta evolutia culturii romane. O noua generatie de intelectuali se impune acum. Cativa tineri reveniti de la studii din strainatate ( P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu spiritus rector al gruparii), constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat infiintarea Junimii, o asociatie menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Circulatia ideilor junimiste in epoca este asigurata de faptul ca societatea avea o tipografie proprie, o librarie si ca editeaza revista Convorbiri Literare, incepand din 1867. In paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu si operelor marilor clasici: poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creanca si Ioan Slavici, comediile lui I. L. Caragiale.

Etapele societatii Junimea

Etapa ieseana (1863-1874) are un pronuntat caracter polemic si se manifecta in trei directii: limba, literatura si cultura. In aceasta perioada se elaboreaza principiile estetice si sociale ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educarii publicului prin asa numitele prelectiuni populare. Organizate pe teme variate, in diverse cicluri sistematice si tinute intr-o forma academica, ele au avut drept scop educarea publicului larg, care sa inteleaga cultura ca factor de progres si moralitate. Aceasta etapa marcheaza cautarile febrile de modele apte sa asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu. Interesul pentru literatura se manifesta din 1865, cand se avanseaza ideea alcatuirii unai antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Aceasta i-a determinat pe junimisti sa citeasca in sedintele societatii autorii mai vechi, pe ale caror texte si-au exersat spiritul critic si gustul literar.

Cea de-a doua etapa, din 1874 pana in 1885 (cu desfasurarea sedintelor Junimii la Bucuresti, dar a activitatii revistei la Iasi) , este o etapa de consolidare, in sensul ca in acesta perioada se afirma reprezentantii de seama ai directiei noi in poezia si proza romana: Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale etc. Este o perioada in care se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea judecatilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic intemeietor a literaturii moderne insa fara a neglija preocuparile din domeniul civilizatiei, dar mai ales in domeniul limbii literare, necesare si pentru ca in 1860 se facuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu sustine utilitatea imbogatirii vocabularului limbii romane prin neologisme de origine romanica, intr-un studiu din 1881 ( Neologismele ). Etapa a treia (bucuresteana) incepe din 1885, cand revista Convorbiri Literare este mutata la Bucuresti, ca si intreaga sotietate Junimea.Aceatsa etapa are un caracter preponderent universitar, prin studiile de specialitate din domeniile: istorie, filozofie, filologie, geografie. Aparitia revistei se prelungeste pana in 1944, dar ea nu va mai atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani.

Trasaturile Junimismului
In lucrarea Istoria literaturii romane moderne , criticul Tudor Vianu identifica trasaturile definitorii ale junimismului: spiritul critic, spiritul filozofic, gustul pentru clasic si academic, spiritul oratoric, ironie.

Spiritul Critic
Spiritul Critic este cea mai importanta trasatura a junimismului. Se manifesta prin respectul fata de adevarul istoric prin studierea trecutului si prin cultivarea simplitatii. Este combatuta falsa eruditie, manifestata de catre multi carturai ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care sa-I diferentieze de oamenii de rand. Este respinsa nonvaloarea, identificata la nivelul limbii (betia de cuvinte, abuzul de neologisme) si la nivel sociopolitic si cultural , al institutiilor statului (formele fara fond) .

Directiile de manifestare
Atitudinea criticista fata de directia veche se manifesta mai ales in prima etapa din evolutia Junimii (7-8 ani), cand se abordeaza polemic aspecte ale limbii romane, ale literaturii si ale culturii: discutia in problema ortografiei, discutiile pentru alcatuirea unei antologii a poeziei de pana la 1865 (finalizate in articolul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867) si critica formelor fara fond , ca expresie sintetica a ideologiei junimiste (In contra directiei de azi in cultura romana). Ulterior, junimismul isi afirma propria directie (directia noua) , incepand cu studiul maiorescian din 1872, Directia noua in poezia si proza romana. Astfel, de la critica normativa (definire de principii) s etrece la critica aplicata domeniului literaturii, Titu Maiorescu punand bazele teoretice ale criticii estetice (Comediile D-lui Caragiale, 1885; Eminescu si poeziile lui, 1889).

Rolul lui Titu Maiorescu in cristalizarea criticismului junimist

Criticismul junimist este legat in primul rand de activitatea lui Titu Maiorescu, mentorul societatii Junimea, dar si indrumatorul cultural si literar al epocii. Reunite in volum sub titlul Critice , descrierile ilustreaza domeniile d emanifestare a spiritului critic maiorescian: limba romana, literatura, cutura, estetica, filozofia. De asemene reflecta preocuparile Junimii in diferite etape, de la un pronuntat caracter polemic (1863-1874), laperioada de afirmare a directiei noi in poezia si porza romana (1874-1885). Prima editie a Criticelor, din 1974, cuprinde in Prefata autorului o motivare a necesitatii criticii (critica dfestructiva unde trebuie si constructiva unde poate) in contextul ultimilor 7-8 ani, ca rezistenta in fata mediocritatilor ce navaleau in viata publica. Autorul respinge compromisul cu formele goale si isi afirma cu luciditate responsabilitatea culturii romane contemporane: Directia cea noua- ni se zice- nu putea sa sde introduca intr-o conlucrare pasnica pe langa cea veche? La aceasta raspundem: nu te poti juca nepedepsitcu capitalul intreprinderii de cultura intr-un popor. Ai un singur bloc de marmura: daca il intrebuintezi pentru o figura caricata, de unde mai poti sculpta o Minerva?

Studiile incluse aici acopera cele trei directii de actiuni ale criticismului junimist: limba romana (Betia de cuvinte, 1873), literatura (O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867; Asupra poeziei noastre populare, 1868; Directia nou ain poezia si proza romana, 1872), cultura (In contra directiei de azi in cultura romana, 1868). Ultima lucrare mentionata lanseaza teoria formelor fara fond, de mare importanta in epoca, dar ulterior reluata periodic in dezbaterile noastre culturale.

Problemele limbii
Criticismul junimist se manifesta mai intai in domeniul limbii, prin articolul publicat de Titu Maiorescu in 1866 , Despre scrierea limbei romane. Importanta articolului in contextul epocii este majora pentru ca declanseaza lupta impotriva curentului latinist si precede intemeierea justitiei academice care ar fi avut drept scop: impunerea alfabetului latin, unificarea ortografiei, elaborarea unor lucrari normatice (gramatici etc.). In acest articol, in care saluta inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, Titu Maiorescu formeaza prima teza a concordantei intre forma si fond, referindu-se la raportul dintre alfabetul latin si limba romana: In momentul in care romnii s-au patruns de adevarul ca limba lor este romana, in acel moment si forma extraordinara sub care avea sa se prezinte aceasta, adeca scrierea s-au literile trebuiau sa fie luate de la romani. Si, astfel, alfabetul slavon fu alungat din scrierea noastra cea noua si fu inlocuit prin alfabetul latin. Tot aici, teoreticianul incepe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist. De asemenea, teoria formelor fara fond are proiectii in lucrari ulterioare vizand limba romana, precum: Limba romana in jurnalele din Austria, Betia de cuvinte, Neologismele. Maiorescu sustine in aceste studii alfabetul latin si principiul ortigrafiei fonetice, imbogatirea vocabularului cu neologisme , dar fara exagerari, si combate bombasticismele, etimologismele, se manifesta impotriva stricatorilor de limba, ridiculizeaza betia de cuvinte.

Teoria formelor fara fond

In 1868, apare studiul In contra directiei de astazi in cultura romana, in care este formulata teoria formelor fara fond. Teoria exprima viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, fiind construita cu un fundament filozofic, pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea dintre cultura si societate, unitatea dintre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala. Prin fond, Maiorescu intelege activitatile materiale, sociale si culturale, dar si traditiile sau mentalitatile. Prin forma, sunte desemnate structurile institutionale (juridice si politice) ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale (presa, teatrul, conservatorul, Academia etc.), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul societatii. Criticul considera formele fara fond pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar si le denunta ca fiind stricacioase, fiindca nimicesc un mijloc puternic de cultura. Maiorescu critica vitiul radical identificat in epoca, lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafara ce le tot primim, adica de a imprumuta forme ale culturii apusene fara a le corela adecvat cu realitatea existenta: Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei noastre este neadavarul, neadevar in aspirari, neadavar in politica, neadavar in poezie, neadevar in gramatica, neadevar in toate formele d emanifestare a spiritului public..

Critica se indreapta impotriva generatiei pasoptiste, care ar fi creat o directie falsa in cultura noastra, prin imitarea doar a aparentelor culturii apusene: Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura numa formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate aceste forme. Criticul considera cu adevarat primejdioasa nu atat lipsa fundamentului, cat suficienta, lipsa necesitatii acestui fundament.

Principiul unitatii dintre cultura si societate

Lipsa fundamentului dinlauntru in domeniul cultural, politic si artistic pe care sa se aseze aceste forme universale rupe unitatea dintre cultura si societate, potrivit criticului : In aparenta,dupa statistica formelor dinafara.romanii posed astazi aproape intreaga civilizare occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii , avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar si o constitutie.dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, iluzii fara adevar. Confruntarea cu realitatea va veni chiar din confruntarea cu cultura europeana moderna, care vine la noi fiindca noi nu am stiut sa mergem inaintea ei.

Autorul considera ca tinerimea romana trebuie ferita de doua greseli: incurajarea blanda a mediocritatiilor si formelor fara fond. Prin urmare, doua sunt adevarurile pe care le opune vitiul radical neadevarul. Primul este acela ca: mediocritatiile trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor pentru ca sunt primejdioas, in timp ce valorile nu au nevoie de indulgenta si sunt universale ( nu este bun numai pentru noi si deocamdata, ci pentru toti si pentru totdeauna ). Al doilea adevar este ca : forma fara fond nu numai ca nu adduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura . Institutiile fiind cele care corecteaza mentalitatile, este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea ; mai bine bine nu facem deloc academii, cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, cu analele pentru elaborate decat sa le facem toate acestea fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi .

Principiul unitatii dintre fond si forma in cultura

Maiorescu nu este impotriva preluarii formelor culturale din exterior, insa acestea trebuie adaptate la specificul national si anticipate de crearea fondului. Pericolul existentei formelor fara fond este discreditarea formelor si intarzierea producerii fondului: in timpul in care o academie e osandita sa existe fara stiinta, o asociatie fara spirit de societate, o pinacoteca fara arta si o scoala fara intructiune buna, in acest timp formele se discrediteaza cu totull in opinia publica si intarzie chiar fondul ce s-ar putea produce in viitor .

Critica estetica
Interesul pentru literatura se manifesta din 1865, cand la Junimea se avanseaza ideea alcatuirii unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Cum nu s-a putut allege un numar suficient de poezii frumoase, maiorescu publica in Convorbiri Literare studiul O cercetare critica asupra poeziei de la 1867, care concentreaza conceptia lui despre arta. Scopul acestei lucrari de doctrina estetica este de aprezenta elemente ale artei poetice care separa poezia de alte genuri literare, ca si de alte domenii ale cunoasterii, oferind publicului o masura mai sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat .

De la inceput, autorul face distinctia transanta intre arta(poezie) si alte domenii (stiinta,politica,morala,etc.), pornind de la ideea sau obiectul exprimat. Spre deosebire de stiinta, care este chemata sa exprime adevarul, poezia este arta de a pune fantezia in miscare prin cuvinte , iar frumosul este ideea manifestata in materie sensibila . Esteticianul sustine ideea gratuitatii artei. Din ratiuni metodologice, critical isi imparte studiul in doua capitole: Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei. Conditiunea materiala cere sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia autorului si se realizeaza prin cuvant ca organ de comunicare . Poetul trebuie sa aleaga pentru indeplinirea acestei conditiuni cuvantul cel mai putin abstract, dar si sa foloseasca epitete ornate, personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte , precum si a calitatilor si actiunilor, comparatiile originale si juste , metaforele, adica tropii, in general. Conditiunea ideala cuprinde sentimentele si pasiunile exprimate, caci ideea sau obiectul exprimat prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific. Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea,mania etc. sunt obiecte poetice: invatatura,perceptele morale,politica etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor . Aceasta lucrare de critica normative impune contemporanilor distinctia dintre domeniul estetic (arta, poezie) si alte domenii (politic,istoric etc.), inlaturand din sfera artei obiectele stiintei sau poezia ocazionala,bombastica, si respinge falsele valori.Critica estetica maioresciana are ca punct de plecare afirmatia din finalul acestui studiu: O critica serioasa trebuie sa arate metodele bune si sa le distinga de cele rele... .

In cea de-a dopua etapa a Junimii (1874-1885), de afirmare a directiei noi in poezia si proza romana se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea judecatilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca intemeietor al criticii noastre literare moderne. Daca in studiul sau de la 1868, T. Maiorescu se arata In contra directiei de astazi in cultura romana si abordeaza fenomenul cultural in general( literauta este o forma a culturii), in articolul publicat ulterior, in 1872, critical se concentreaza asupra caracteristiciilor noii directii manifestate in literatura, in cei patru ani care au trecut: Directia noua in poezia si proza romaneasca. Noua directie in deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin simtamant natural, prin adevar, prin intelegerea ideiilor, ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin prestarea si chiar accentuarea elementului national. Prin acest studiu ,autorul trece de la critica normative la critica aplicata, prin analiza la care sunt supuse cateva productii literale ale vremii. In fruntea directiei noi in poezie este Vasile Alecsandri Cu Pastelurile , urmat de tanarul M. Eminescu, poet in toata puterea cuvantului, caruia Maiorescu ii recunoaste calitatile farmecul limbajului, o conceptie

inalta, iubirea su intelegerea artei antice , referindu-se la cateva creatii publicate in C. Literare. T. Maiorescu reia teoria formelor fara fond in cultura si literatura romana: Directia veche a barbatiilor nostri publici este mult mai indreptata spre formele de dinafara; directia noua si juna cauta mai intai de toate fundamentul dinlauntru . De asemenea afirma necesitatea criticii pentru emanciparea culturala: Critica, fie si amara, numai sa fie dreapta, este un element neaparat al sustinerii si prosperitatii noastre Studiile ulterioare fundamenteaza critica estetica la noi. Comediile d-lui Caragiale, din 1885 trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale (khatarsis) ,idei estetice ce se regasesc la Hegel, Aristotel. Punctul de plecare al lucrarii este discutia din presa despre opera comica a lui Caragiale. Maiorescu ii combate prin acest studiu pe aceia care sustinusera ideea imoralitatii in comediile lui Caragiale. Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate-este ideea esentiala din studiul lui Maiorescu. Studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui releva trasaturile personalitatii poetului si principalele coordonate ale operei eminesciene. Criticul apreciaza just importanta si efectele operei eminesciene asupra limbii si a literaturii romanesti ulterioare: Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana ca incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui .

Concluzie
Criticismul junimist este o trasatura definitorie a miscarii, care a influentat destinul literaturii si a culturii romane. Puterea extraordinara a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii, demonstrand autonomia artei si aplicand principiile valorice, au facut posibila aparitia marilor clasici ai literaturii romane: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici.

Bibliogrfie: Titu Maiorescu, Crtitice Zigu Urnea, Junimea si Junimismul George Panu, Amintiri de la Junimea din Iasi Cornel Sateanu, Figuri din Jnimea Junimea si junimistii: scrisori si documente inedite E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste

AUTORI:
Sarament Izabela. Deji Sonia, Vinasi Oana, Maier Denisa, Socaci Valentina, Nagy Andreea.