Sunteți pe pagina 1din 59

Modulul 44:

CERCETARE ÎN NURSING

COMPETENŢA 2 EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING

CURS 5 Metode de cercetare

p. 67

Definirea metodelor de cercetare

p. 67

Clasificarea metodelor

p. 67

Inventar de comunicare nonverbală

p. 68

Ochii Gura Expresii faciale Capul Umerii Brațele și mâinile Picioarele Întregul corp Vocea Fluența vorbirii Reacții involuntare Distanța Poziția în cameră Sinteza exercițiilor de observare senzorială

Observația

Sinteza exercițiilor de observare senzorială Observația p. 68 p. 69 p. 69 p. 69 p. 70

p. 68

p. 69

p. 69

p. 69

p. 70

p. 70

p. 70

p. 71

p. 71

p. 71

p. 71

p. 72

p. 72

p. 72

p. 73

Definiție

p. 73

Tipuri de observație

p. 74

Observația nestructurată versus observația structurat

p. 75

Observația externă versus observația participativă

p. 75

Observația continuă versus observația eșantionată

p. 77

Reguli de observare

p. 78

Observația clinică

p. 78

Experimentul

p. 81

Definiție

p. 81

Noțiuni

p. 82

Concepte de bază ale experiementului

p. 83

Tipuri de experimente

p. 85

Experimentul natural

p. 86

CURS 6 Metode de cercetare

p. 87

Metoda analizei documentelor

p. 87

Tipuri de documente

p. 87

Analiza de conținut

p. 88

Analiza calitativă

p. 89

Producere și organizare socială a documentelor

p. 90

Analiza internă a textului

p. 91

Transcripția și analiza conversației cotidiene

p. 93

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Analiza și interpretare urmelor și documentelor materiale

p. 94

Alte metode

p. 95

Documente medicale

p. 95

CURS 7 Tehnici și instrumente de cercetare

p. 100

Metode de studiu

p. 100

Metode cantitative de cercetare

p. 100

Metode calitative de cercetare

p. 102

Metode integrate de studiu

p. 103

Interviul (metoda anchetei)

p. 103

Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare

p. 104

Tipuri de interviuri

p. 105

Interviul clinic

p. 106

Interviul de grup

p. 106

Focus grupul

p. 107

Interviul cu copii

p. 108

Interviul telefonic

p. 109

Desfășurarea și dinamica interviurilor

p. 109

Erorile care pot apare în desfășurarea interviului

p. 109

Testul

p. 111

Chestionarul

p. 112

Structura chestionarului

p. 112

Formatul chestionarului

p. 112

Conținutul și tipul întrebărilor

p. 113

Formularea întrebărilor

p. 114

Clasificarea chestionarelor

p. 115

Tehnici de structurare a chestionarelor

p. 116

Reguli de formulare a întrebărilor

p. 116

Ancheta

p. 116

Tipuri de anchete

p. 117

Sondajul de opinie

p. 118

Definiții

p. 119

Proiectarea chestionarelor

p. 119

Prestarea chestionarului și studiul pilor

p. 120

Tipuri de întrebări

p. 120

Eșantionarea

p. 121

Page | 66

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

COMPETENȚA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING

CURS 5 METODE DE CERCETARE

(datorita stilului de viata, conditiilor de mediu, obisnuintelor familiale etc.)

Page | 67

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE

Metoda este legată de explicație și reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului și cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea termenului este data atat de diferentele de nivel la care se situeaza metodele în cercetare, de amploarea explicatiilor pe care

acestea le comporta, cat și de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica. În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, sau programul după care se reglează acţiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop. Metodele au un în principal un caracter instrumental şi de actiune, dar și de informare și interpretare, fiind ghidate atat de concepţia generală a cercetătorului, cat și de principiile teoretice de la care porneşte și pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare. Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli şi principii de cunoaştere și de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindui-se când un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz remarca faptul că în ştiinţele umane noţiunea de metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.). Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie și presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă

ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare

ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare‟‟.

prin autoadministrare,

CLASIFICAREA METODELOR

Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost clasificate. Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:

a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).

b) după criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată, etc.) și metode de observaţie (studiul documentelor sociale).

c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).

d) în sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative și metode cantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

INVENTAR DE COMUNICARE NONVERBALĂ

OCHII

Comportament

Descrierea interacţiunii asistentă – pacient

 

Sensuri posibile

Contact vizual direct

Pacientul tocmai a împărtăşit asistentei grijile sale.

Pregătirea sau dorinţa pentru comunicare sau schimbare interpersonală.

Atenţie.

Asistenta răspunde menţinând contact vizual direct.

 

Lipa unui contact vizual susţinut

De fiecare dată când asistenta aminteşte despre familie, pacientul priveşte în altă parte.

sau evitarea

Retragerea

schimbului interpersonal sau respect sau cedare.

 

Pacientul

face

parte

dintr-o

anumită

comunitate

Respect.

 

(minoritate).

 

Cedare.

 

Manifestă

întreruperi

intermitente

ale

contactului

 

vizual în timpul conversaţiei.

 
 

Pacientul se referă la preocupări de natură sexuală și apoi brusc priveşte în altă parte.

Retragerea de la subiectul conversaţiei.

Când asistenta începe să discute acest subiect , pacientul priveşte din nou în altă parte.

Disconfort sau jenă.

 

Preocupare.

Coborârea privirilor, privirea în sus sau în altă parte

Pacientul vorbeşte un timp despre alternativele privind situaţia angajării sale actuale în muncă.

Preocupare

Face o scurtă pauză și priveşte în jos.

 
 

Apoi reîncepe să vorbească și menţine contactul vizual cu asistenta.

Privirea în gol sau fixarea privirii asupra unei persoane sau asupra unui obiect.

Asistenta tocmai ia cerut pacientului să se gândească la consecinţele unei anumite decizii.

Preocupare.

O posibilă rigiditate.

Pacientul nu vorbeşte şi se uită lung la o imagine de pe perete.

Aruncarea privirilor sau clipit rapid Mişcări oculare rapide Frunte încruntată.

Pacientul arată dorinţa de a discuta un anumit subiect, dar încă ezită.

Ezitare sau anxietate.

Pacientul are lentile de contact.

Dacă asistenta sondează acest subiect pacientul priveşte rapid în jur, în cameră.

Privirea strâmbă sau fruntea încreţită

Pacientului tocmai i s-a cerut un sfat.

 

Perplexitate.

Asistenta explică rolul fiecăruia și pacientul priveşte strâmb şi cu fruntea încreţită.

Evitarea unei persoane sau a unui subiect.

 

Asistenta sugerează diferite lucruri posibile pe care pacientul le-ar putea explora în problemele pe care le are cu familia.

Evitarea unei persoane sau a unui subiect.

Pacientul nu răspunde, dar se încruntă.

 

Ochi umezi sau înlăcrimaţi

Pacientul tocmai a relevat recenta moarte a unei rude foarte apropiate.

Tristeţe.

Frustrare.

 

În ochi apar lacrimi.

 

Domenii sensibile.

 

Domenii de îngrijorare.

 

Pacientul relatează un progres real în comunicarea familială în timpul săptămânii trecute.

Fericire.

Ochii săi se umezesc.

 

Schimburi de priviri Schimbarea direcţiei privirii

Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-şi amintească evenimente semnificative ale săptămânii.

Prelucrarea sau amintirea unor întâmplări sau intere puternic.

Pacientul face pauză și se uită în altă parte, apoi răspunde şi se uită din nou la asistentă.

Satisfacţie.

Dilatarea pupilelor

Pacientul vorbeşte despre dezinteresul brusc al soţului (soţiei) și pupilele i se dilată.

Alarmă sau interes puternic.

Pacientul se apleacă în faţă în timp ce asistenta vorbeşte şi pupilele i se dilată.

Interes puternic şi satisfacţie.

Page | 68

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

GURA

Zâmbeşte

Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-i povestească evenimente pozitive din timpul săptămânii trecute.

Gânduri, sentimente au acţiuni pozitive în timpul conversaţiei sau salutului de întâmpinare.

Pacientul zâmbeşte și apoi povesteşte câteva din aceste evenimente.

Pacientul răspunde cu un zâmbet la salutul verbal al asistentei, la începutul interviului.

Salut de întâmpinare.

 

Buzele strânse

Pacientul tocmai a descris eforturile sale de a se menţine într-o situaţie dificilă.

Stres sau hotărâre.

 

încreţite

Mânie sau ostilitate

Face o pauză şi îşi strânge buzele.

 

Pacientul tocmai şi-a exprimat iritarea cauzată de întârzierea asistentei.

Mânie sau ostilitate

Pacientul are buzele strânse în timp ce asistenta explică motivele.

 

Buza de jos tremură sau îşi muşcă buza

Pacientul / pacienta începe să descrie violul la care a fost supus /ă recent.

Anxietate sau tristeţe.

Pe măsură ce continuă să vorbească începe să-i tremure buza de jos, din când în când îşi muşcă buza.

 
 

Pacientul discută pierderea sprijinului din partea familiei după recentul divorţ.

Tristeţe.

Îşi muşcă buza după ce a vorbit despre aceasta.

 

Gura deschisă

Asistenta tocmai şi-a exprimat sentimentele în legătură cu un blocaj în cadrul legăturii.

Surpriză

sau

înăbuşirea

fără să

unui căscat.

vorbească.

Pacientul rămâne cu gura deschisă, spune că nu şi-a dat seama de aceasta.

Oboseală.

A fost o şedinţă lungă.

Înăbuşirea unui căscat.

În timp ce asistenta vorbeşte gura pacientului se deschide puţin.

Oboseală.

EXPRESII FACIALE

 

Contact vizual cu zâmbet

Pacientul vorbeşte cu uşurinţă, din când în când zâmbeşte, menţine contactul vizual aproape tot timpul.

Fericire.

Confort.

Privirea încordată, fruntea şi gura rigidă.

Pacientul tocmai a povestit o situaţie încordată în legătură cu un copil. Apoi rămâne cu buzele strânse și încruntat.

Mânie sau îngrijorare.

Tristeţe.

 

Privirea rigidă,

Pacientul declară că nu are nimic de spus; pe faţa sa nu apare nici o expresie.

Preocupare,

anxietate,

gura rigidă,

frică.

nemişcare.

 

CAPUL

Aprobare prin mişcarea capului de sus în jos

Pacientul tocmai şi-a exprimat îngrijorarea referitor la starea sănătăţii sale.

Confirmare.

 

Acord sau ascultare.

Asistenta reflectă sentimentele pacientului.

Atenţie

 

Pacientul aprobă şi spune aşa este.

Pacientul aprobă din cap în timpul explicaţiilor asistentei.

Ascultare.

 

Atenţie.

Scuturarea capului de la stânga la dreapta

Asistenta a sugerat că întârzierile repetate ale pacientului la şedinţe sunt o problemă care trebuie discutată.

Dezacord sau dezaprobare.

Pacientul răspunde nu și îşi scutură capul de la stânga la dreapta.

Capul atârnă în jos și bărbia este lăsată în piept

Asistenta începe ultima parte a interviului.

Tristeţe.

Pacientul îşi lasă bărbia în piept și spune că nu este pregătit să încheie şedinţa de interviu.

Îngrijorare.

Preocupare.

Page | 69

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

UMERII

Pacientul ridică

Pacientul relatează că soţul / soţia tocmai a plecat fără să dea vreo explicaţie.

Nesiguranţă.

din umeri

Nehotărâre.

 

Pacientul dă din umeri în timp de descrie evenimentul.

Umerii aplecaţi

Pacientul a stat rezemat de spătarul scaunului.

Nerăbdare.

Asistenta dezvăluie ceva despre el / ea.

Atenţie.

Pacientul se apleacă înainte şi întreabă asistenta ceva despre aceasta.

Deschidere pentru

 
 

comunicare.

Într-o poziţie neglijentă, încovoiaţi, umeri întorşi în altă direcţie decât cea a asistentei

Pacientul relatează că se simte nepotrivit și învins din cauza notelor mici.

Tristeţe sau nehotărâre sau lipsă de receptivitate pentru schimburi interpersonale.

Se leagănă în scaun după ce a spus aceasta.

Pacientul relatează dificultăţi în vorbire.

de

Lipsă

receptivitate

Pe măsură ce asistenta continuă acest interviu, pacientul se leagănă în scaun şi îşi întoarce umerii din direcţia asistentei.

pentru

schimburi

interpersonale.

 

BRAŢELE ŞI MÂINILE

 

Braţele

Asistenta a început conversaţia.

Evitarea

schimburilor

încrucişate la

Pacientul nu răspunde nimic verbal – stă rezemat pe scaun cu braţele încrucişate la piept.

interpersonale

sau

piept

neplăcere.

Mâinile sunt

Pacientul îşi exprimă teama de sinucidere.

Mânie.

neastâmpărate şi

Mâinile îi tremură în timp ce vorbeşte despre aceasta.

Supărare.

tremură.

 

Mâinile se încleştează pe obiecte sau sunt strânse.

Pacientul a venit pentru primul interviu.

Anxietate sau mânie.

Spune că nu se simte în largul lui, mâinile îi sunt strânse una în alta.

Pacientul îşi exprimă ostilitatea faţă de şeful său de la serviciu.

Mânie, supărare.

 
 

În timp ce vorbeşte strânge pumnii.

Braţele relaxate, coatele și mâinile gesticulează în timpul conversaţiei.

Asistenta tocmai a pus o întrebare.

Accentuarea unui punct de

Pacientul răspunde şi gesticulează în timpul răspunsului.

vedere

în

timpul

 

conversaţiei

sau

deschiderea

pentru

schimburi interpersonale.

Gesturi rare, braţele și mâinile crispate.

Pacientul a venit pentru primul interviu, răspunde la întrebările asistentei cu răspunsuri scurte.

Tensiune

sau

supărare

(mânie).

Braţele sunt lăsate în jos pe lângă corp.

 

Pacientul a fost trimis la asistentă.

Mânie, supărare.

 

Stă cu braţele lăsate în jos, pe lângă corp, în timp ce explică motivele pentru care a fost trimis acolo și iritarea de a fi acolo.

PICIOARELE

Picioarele par

Picioarele pacientului sunt relaxate, fără mişcări excesive în timp ce pacientul discută liber preocupări personale.

Deschidere spre schimburi interpersonale.

într-o poziţie

relaxată și

Relaxare.

confortabilă

Încrucişarea

Pacientul vorbeşte rapid încordat despre probleme.

Anxietate, depresie.

 

repetată a

În acest timp îşi încrucişează tot timpul picioarele.

picioarelor.

Bătaie din picior

Pacientul bate din picior tot timpul unui rezumat lung făcut de asistentă.

Anxietate, nerăbdare, dorinţă de a preciza.

Pacientul o întrerupe pe asistentă pentru a face o precizare.

Picioarele par

Pacientul este deschis şi relaxat în timp ce vorbeşte despre serviciu.

Anxietate,

refuz

pentru

crispate şi

schimburi interpersonale extinse.

controlate

Când asistenta schimbă subiectul asupra căsătoriei picioarele pacientului devin rigide.

Page | 70

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

ÎNTREGUL CORP

A

sta faţă în faţă

Pacientul îi împărtăşeşte asistentei și stă faţă în faţă cu aceasta în timp ce vorbeşte.

Deschidere

spre

cu o persoană sau

comunicare

interpersonală

puţin aplecat.

Continuă să stea faţă în faţă cu asistenta în timp ce aceasta îi răspunde.

și schimburi.

Capul orientat în

Pacientul recunoaşte că îi este greu să intre în interviu cu asistenta.

Mai

puţină

deschidere

la

altă direcţie nu faţă în faţă, sau o poziţie neglijentă

schimburi interpersonale.

Asistenta sondează pentru a afla motivele.

 

Pacientul îşi întoarce capul în altă parte.

în

scaun.

 

Legănatul în scaun înainte şi înapoi

Pacientul arată o mare nervozitate despre o situaţie conflictuală.

Îngrijorare,

preocupare,

anxietate.

În timpul discuţiei se leagănă în scaun.

 

Aşezat ţeapăn, drept şi rigid pe marginea scaunului.

Pacientul arată nesiguranţă în legătură cu direcţia interviului.

Tensiune,

anxietate

În acest timp stă ţeapăn și drept.

preocupare.

 

Page | 71

VOCEA NIVELUL ȘI INTENSITATEA VOCII

Şoaptă sau vorbire greu de auzit.

Pacientul a păstrat liniştea un timp lung.

Dificultate de a dezvălui.

Asistenta sondează, iar pacientul răspunde doar cu o voce greu de auzit.

Schimbarea

Pacientul vorbeşte cu o voce moderată despre serviciu.

Subiectul conversaţiei are implicaţii diferite.

intensităţii vocii

Apoi începe să vorbească despre familie iar intensitatea vocii se ridică mult.

   

FLUENŢA VORBIRII

Bâlbâieli, ezitări,

Pacientul vorbeşte rapid despre faptul că se simte crispat în anumite situaţii sociale.

Sensibilitatea despre subiectul conversaţiei.

greşeli de

vorbire.

În timp ce vorbeşte se bâlbâie și face greşeli de vorbire.

 

Anxietate au disconfort.

Scâncete, sâsâieli

Pacientul

se

plânge

-i

este

greu

coboare

vocea;

se

Dependenţă

sau

accent

 

transformă în scâncet.

 

emoţional.

Viteza vorbirii. Vorbire lentă sau repezită.

Pacientul începe interviul vorbind încet despre un weekend neplăcut.

Sensibilitate la subiectele de conversaţie sau subiecte cu implicare emoţională diferită.

Când subiectul se schimbă și se vorbeşte despre pacient, acesta vorbeşte mai rapid.

Tăcere

Pacientul intră şi asistenta îl invită să vorbească.

 

Refuz

de

a

vorbi

sau

Pacientul rămâne tăcut.

 

preocupare.

Asistenta tocmai i-a pus o întrebare pacientului.

 

Preocupare sau dorinţă de a continua să vorbească după

Acesta face o pauză şi se gândeşte la răspuns.

 

o

precizare.

Un pacient dintr-o anumită minoritate vorbeşte despre familia sa, face o pauză și apoi reia conversaţia pentru a mai discuta despre acest subiect.

Dorinţa de a continua după

o

precizare.

 

REACŢII INVOLUNTARE

Umezirea mâinilor, respiraţie superficială, dilatarea pupilelor pălirea sau înroşirea obrajilor, pete pe gât.

Pacientul discută despre perspectiva de a avea două oferte de serviciu avantajoase.

Trezirea interesului – reacţie pozitivă (excitare, interes) sau reacţie negativă (anxietate, jenă).

Respiraţia devine mai rapidă și pupilele se dilată.

Pacientul începe să discute despre preocupări sexuale.

Anxietate, jenă.

Respiraţia devine mai superficială și apar mici pete roşii pe gât.

 

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

DISTANŢĂ

Se îndepărtează

Asistenta tocmai s-a confruntat cu pacientul.

Semne

spaţiul

a

fost

 

Pacientul se îndepărtează înainte de a răspunde verbal.

invadat.

 

Disconfort.

 

Se apropie

În timpul discuţiei pacientul îşi mişcă scaunul mai aproape de asistentă.

Căutarea interacţiunii, mai multă intimitate.

   

Page | 72

POZIŢII ÎN CAMERĂ

Aşezat după sau aproape de un obiect din cameră (masă, birou).

Un pacient nou intră şi se aşează pe un scaun mai îndepărtat de asistentă.

Căutarea

protecţiei

sau

a

unui spaţiu mai mare.

 

Aşezat lângă asistentă fără nici un alt obiect situat între ei.

Un pacient care a mai avut întâlniri cu asistenta stă pe un scaun mai aproape de asistentă.

Expresia

unui

nivel

de

confort adecvat.

 

SINTEZA EXERCIŢIILOR DE OBSERVARE SENZORIALĂ

 

Simţ

Resurse

Procese

 

Vedere

Obiecte

Vase

Atenţie voluntară Captarea atenţiei generale Precizarea unui număr cât mai mare de detalii

 

Flori

Fructe etc.

Imagini fotografice Peisaje

Stabilirea legăturilor posibile (fabricare, locul de provenienţă)

Extragerea

semnificaţiilor

sau

impresiilor

emanate

de

Animalul preferat

ansamblu.

Persoane / oameni

 

Auz

Poziţia şezând

 

Mediu ambiant

Ochi închişi

Atenţie voluntară

 

Căutarea sesizării tuturor zgomotelor ce se aud

 

La 5 minute se apelează la zgomote neremarcate aparent.

 
 

Analiza intonaţiei vocilor celor din jur

 

Persoana (climatul)

Confirmarea percepţiilor sale asupra persoanelor implicate

 

Tact

Cu ochii închişi

 

Obiecte de forme şi materiale diverse

- Palparea diferitelor obiecte

 

- Sesizarea particularităţilor

 

Cu ochii deschişi

 

- Refacerea experienţei

 

- Notarea diferenţelor dintre cele 2 demonstraţii

 

Miros

Mediu ambiant

Atenţie voluntară

 

Camera pacientului

Pătrunderea în locul sau în camera pacientului și căutarea identificării mirosurilor și distingerea unora de altele

Ruxandra RADU

OBSERVAȚIA

Suport curs Cercetare în Nursing

Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistemică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau colectivităţii. Conţinutul observaţiei:

Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală, trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.

Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii comportamentale (afective, atitudini etc.), mers, mimică. Forme de observaţie - caractere:

Page | 73

Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare propriu-zisă.

Cu sau fără observator – observare directă, indirectă, observator încruntat, ridat, ascuns.

Cu sau fără implicarea observatorului – implicare pasivă sau participativă.

Durata observaţiei – continuă, discontinuă.

Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă.

Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat, suficientă, variată discretă.

La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect

sau un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din punct de vedre epistemolgic se considera în acest moment ca a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar

şi „a inventa“ și „a construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). și aceasta

pentru ca percepţia, procesul psihic pe care se bazează observaţia, nu actioneaza de una singura, ci în relatie cu celelalte activitati și procese psihice. Din acest motiv, în observatie sunt implicate și memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a cercetatorului, alaturi de normele și valorile socioculturale. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul spaţial și istoric intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată, senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe deplin justificata. Doar la nivelul cunoaşterii comune observaţia induce certitudine și se considera ca “este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”. Putem vorbi de observatie stiintifica și observatie nestiintifica. Astfel, observaţia ştiinţifica se deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi îndelung verificate. Gaston Bachelard spunea ca observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, pentru ca ea confirmă sau infirmă o teză anterioară. Diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană,

neştiinţifică este – în principal testarea ipotezelor, ca scop.

James Drever și Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia astfel:

„percepţia şi înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor

în dependenţă de o situaţie determinată“. În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce

o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi dau seama“ şi acţionează ca atare. Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului

ci pe scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul

datelor, iar Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observaţiei constă în „colectarea datelor despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar şi

acustică, tactilă, termică, olfactivă etc. Este de netagaduit faptul ca principalul analizator implicat în observatie este cel vizual și aceasta pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obţinute

cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de unda si, în plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de natură vizuală.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar celelalte modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul inconjurator și oamenii din el. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantităţi de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens, sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţii psihosociale. Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observaţiei:

- prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul nonverbal se considera ca inşelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei fac din datele obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“, inregistrându-se comportamentele individuale și comportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor;

- faţă de experiment observatia înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor, în plus observaţia fiind slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee de observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor studiate, dar se poate aprecia că observaţia elimină în bună măsură artificializarea studiului vieţii sociale;

- spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observaţia participativă.

Page | 74

Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și dezavantaje evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):

- un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;

- dificultăţi de cuantificare;

- limitarea la studiul unor eşantioane mici;

- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).

Observaţia se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea, colectarea, analizarea și interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea efectuarii de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acţiunile și activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o reperare și o ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipuri de observației

Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și procedeelor sale de aplicare realizate în baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni și denumiri diferite dar, în principal, ei se refera la aceleasi lucruri. În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a paradigmei cantitative diferenţiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia cantitativă și observaţia calitativă. După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se desfăşoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi urmează cursul vieţii de zi cu zi. În acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia nonparticipativă.

Ruxandra RADU

René König împarte observaţia în următoarele tipuri:

Suport curs Cercetare în Nursing

- observaţie controlată şi observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înţelege prin observaţie ştiinţifică;

- observaţie directă și observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a materialului de observat“;

- observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă

- observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă.

Page | 75

În ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă de realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată și observaţie puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi nestandardizate. Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă și observaţia nonparticipativă.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observaţie intervin 2 tipuri de criterii:

- structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator)

- gradul de structurare a observaţiei, care poate fi la limită în observaţie nestructurată, de o parte, și observaţie structurată, de cealaltă parte.

Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observaţiei:

- observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată (utilizată în experimentele de laborator),

- observaţia structurată (în studiile de teren)

- observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).

G. J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese sunt implicite şi emergente”. Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată. De foarte multe ori, observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren, dar este absolut necesar și în acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observaţia ştiinţifică nu trebuie să devina calea catre o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de observaţie neaşteptate, dar capitale care sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente, nu sunt binevenite. Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol. Important pentru acest tip de observaţie este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de care se realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de fapte şi fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, o analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.

Observaţia externă versus observaţia participativă Observaţia externă (sau nonparticipativă) se refera la situatia în care observatorul se afla în afara sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.). Observaţia externă este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările de antropologie culturală.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Observaţia participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient și sistematic la viaţa activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud

Chelcea). Printr-o astfel de tehnica, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului. Conform lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observaţia participativă are urmatoarele caracteristici de bază:

• Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflaţi într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.

Se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa, importantă fiind viaţa cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situaţiile artificial create.

• Conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în urma testării cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările inspirate de observaţia participativă sunt utilizate în luarea deciziilor cotidiene.

• Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşte identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a modalităţilor de teoretizare. Astfel, se porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în situaţiile concrete de viaţă, pentru a se ajunge la descrierea calitativă a vieţii sociale în termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităţilor studiate.

• Observaţia participativa implica – din punct de vedere metodologic o abordare calitativa și un studiul de caz, fapt care presupune descrierea detaliată şi analiza de profunzime a unui fenomen psihologic sau social. De cele mai multe ori observaţia participativă este folosita pentru a studia holistic o cultură sau o societate, o subcultură sau o organizaţie, un grup uman sau practicile, credinţele, interacţiunile umane. Scopul principale este de a descrie comprehensiv şi exhaustiv un aspect important sau unic al vieţii individului sau comunitatii.

• Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate. De-a lungul derularii unui astfel de studiu, observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoaşterea deschisă a scopului de cunoaştere ştiinţifică până la cel de “cercetător ştiinţific acoperit”.

• Utilizează strategii specifice în funcţie de persoana, grupul sau societatea investigată, iar experienţa de viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite momente ale cercetării se aplica și se deruleaza și o alta serie de tehnici și instrumente de cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza biografica etc. Totodata, modul de înregistrare a datelor colectate prin observaţie participativă are o importanţă deosebită, în acest moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil și pe scara larga a unor dispozitive audio-video din ce în ce mai performante și mai comod de folosit.

Page | 76

Raymond L. Gold considera rolul cercetătorului în observaţia participativă poate fi:

- participant în totalitate (cercetătorul ascunde rolul său de observator și se integrează în viaţa colectivităţii studiate cât mai mult posibil, el interacţionează cât mai natural cu cei pe care îi studiază, îşi încorporează rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să rămână, totuşi, el însuşi, adică observator, acesta fiind rolul său primar)

- participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşi consacră bună parte din timp activităţilor comune ale grupului studiat)

- observator ca participant (este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată, iar observarea este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul unei cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul acestuia)

- observator în totalitate (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea fenomenelor studiate, din acest motiv se și considera ca rolul de observator total îl îndepărtează pe cercetătorul de interacţiunile și realitatile psihosociale ale celor studiaţi).

Ruxandra RADU

Observaţia continuă versus observaţia eşantionată Observarea continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi și personalitati. De regulă, se procedează la o eşantionare a comportamentelor sau actelor ce urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să observi toate unităţile de comportament ale unui individ, în funcţie de obiectivele cercetării vor fi reţinute doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a faptelor de observaţie. Observaţia eşantionată (sau instantanee), descrisa în 1934 de către Tippett, se bazează pe tehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În sociologie, deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii. Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei studiaţi să fie avertizaţi; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea celor în mijlocul cărora efectuează studiul. Determinarea momentelor de efectuare a observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi. În final, se completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul de observare, conţinutul observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.

Suport curs Cercetare în Nursing

Page | 77

Reguli de observare Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare şi prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul și modul de notare. Condiţii prealabile observării

• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu obiectivele cercetării;

Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis formulate și suficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;

• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare (secvenţele comportamentale).

Procedura de notare

• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;

• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri excepţionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună memorie ai avea,observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;

• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;

• Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade de observare.

Conţinutul notelor de observaţie

Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentelor (făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării, aparatele utilizate în observaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și modificările care au survenit;

• În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greşit să notăm că persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa acordam semnificatii faptelor sau actelor de conduita observate;

• Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au desfăşurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide, spre exemplu, între ghilimele (“ ”), iar sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu apostrof (‟), aşa cum se acceptă prin convenţie în studiile etnografice.

Opiniile și deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.

Ruxandra RADU

Definitivarea notelor de observaţie

Suport curs Cercetare în Nursing

• Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;

Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă.

• Regulile de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de observaţie.

Page | 78

Observația clinică Observatia reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale cercetării stiintifice. De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi emite o ipoteză și apoi, dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii și complexitătii fenomenelor, practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă. Deși prin descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este o stiintă

a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o observatie foarte atentă a

pacientului, să descopere particularitătile sale, să emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice, desigur, nu prin experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare. Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care solicitat de foarte multe informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia spre anumite surse de informatii care îi atrage în mod deosebit atentia. Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii sursei respective. De aceea, medicul acordă o atentie deosebită pacientului și mai ales particularitătilor sale, care reprezintă o inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament. Observatia reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai simplă și mai directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza simtului clinic, despre care se vorbeste atât de mult în medicină, se află, de fapt, observatia atentă a bolnavului. Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un subiect de observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru

este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste cunostinte anterioare privind fenomenele respective, care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că medical observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie să fie pregătit, să stie cam ce ar putea

să vadă, și ce semnificatie au lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul lor,

rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a lungul timpului. Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finete impresionante, existenta unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a descris paraplegia din compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică, caracterul ciclic al febrei din malarie și faciesul caracteristic din peritonită, care îi poartă numele. Observatia clinică a fost completată apoi cu observatia anatomo-clinică, constatându-se că simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice, a biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de niste modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice.

Dimpotrivă, bazată pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai utilă

și

mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o amploare deosebită, clinica a rămas

în

continuare, după cum arată I. Hatieganu, o stiintă bazată pe investigatie și interpretare.

Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o observatie foarte atentă și abia apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte important pentru medical generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de investigatie. De aceea, pentru generalist observatia și comunicarea cu pacientul joacă rolul cel mai important. Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă, cea mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai predispus la infarct, acesta fiind un tip care vorbeste repede, este încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste 40 de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc. Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai modul în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci și cum se comport în familie, cu colegii, cu prietenii etc. Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influiente asupra organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul poate observa foarte usor căbolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune hepato- biliară, sau o culoare bronzată care să-i sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o afectiune cardiacă, sau o casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o piele întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie. În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor boli chiar și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza aspectului exterior al bolnavului. În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului pentru a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential. Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă de energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de manifestări somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei observatii mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase boli somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze, hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul, cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie generală și celelalte simptome ale neurasteniei. Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială, deoarece, pe lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci, agitatie neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă în infarctul miocardic, care pune în pericol imminent viata bolnavului. Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și anxioasă. Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o discordantă între acuzele verbale, extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de autentică ca la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronsic. De aceea observatia care începe încă de la primul contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul investigatiilor și chiar după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa însănătosire a bolnavului. Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie observat în continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective. Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica, gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună suferintele, miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată s.a. Încă din această fază, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre exemplu, a cărui viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune mai greu suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc. Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie, medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului, eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.

Page | 79

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia lui la mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului. Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în functie de aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să necesite modificarea tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat răspunsul bolnavului la tratament ș.a. Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o zi sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a putut fi încă elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a vedea modul în care evoluează tabloul clinic. De asemenea, un traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub observatie pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe. Medicul generalist are dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se întămplă în spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de timp. El are posibilitatea să observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a unor boli cronice. De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generală. Pentru că, după cum remarca Laennec, în medicină nu poti să ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate. Practica medicală este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după cum remarcă Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului, care este cel mai implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii apreciată la 3 milioane biti pe secundă. Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice care ar fi imposibil de descris și de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în posesia unor semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze gravitatea situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face medicul poate ajunge la interpretări mult mai profunde. Atunci când observă degetele unui bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la concluzia că inflamatia articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe imune care infiltrează sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină, leucotriene și enzime lizozomale întretinând astfel informatia. Adică degetele fuziforme, sau în gât de lebădă îi evocămedicului modificările moleculare care au determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru se întămplă atunci când observă o criză de astm, o ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul generalist nu trebuie să observe numai bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și familia, starea de sănătate a celorlalti membri din familie, nivel economic, starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele conflicte. De asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste bolnavul, cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate resursele sale, toate simturile și toate calitătile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentă și mai profundă a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce informatii extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor clinice și în primul rând înaintea observatiei, simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea medicul generalist trebuie să învete să fie un fin observator al bolnavului.

Page | 80

Ruxandra RADU

EXPERIMENTUL

Suport curs Cercetare în Nursing

Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare. Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o ipoteză. De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât şi sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică și informatică). Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează și principalele sale caracteristici: Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“. Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală. Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:

variabile independente la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru a-i observa consecinţele;

Page | 81

variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila independentă care se notează în general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns iar relaţia dintre ele apare: R = f(S). Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de laborator şi psiho-pedagogic.

Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este și ea naturală, pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite, reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin și alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului. Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă și introducerea lui într-un laborator special amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc. Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele. Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite. Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural, utilizată în cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii performanţelor.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu există

o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator. Se considera ca la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentului este dată de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea analitică a fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociază cu abordarea descriptiva. Din acest motiv, în epistemoligie uneori se face distinctie între ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.

Noțiuni

Page | 82

Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relaţiilor de cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu este suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de important. Este necesară o serie de investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat importantă cu privire la cauzele comportamentului. O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu

personalitatea și conduita umana omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului

sa-si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în conditii de experiment.

În afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al variabilelor și izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl reprezintă omul și mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel spus, subiecţii de experiment aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate, naţiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-au interiorizat anumite norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică. Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba despre validitatea externă a experimentului sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale (ecologice) cât mai diferite. în general, validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane este destul de restrânsă atât în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din care sunt selecţionaţi subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul trecerii de la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de experiment. Poate și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele psihosociologice, variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de „purificare a variabilei independente, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila independentă) şi Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop sunt montate experimente placebo. Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe, cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele chiar anestezicele și antibioticele – au, în afara acţiunii farmacologice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează. Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice specifice şi, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i măsura influenţa asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a schemelor experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii variabilei independente.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale. Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate(Greenwood, 1945, apud Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale. Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea ştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul. Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose apreciază că „Un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările care se produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea). Astazi este un fapt binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu doar a două, ci a mai multor elemente.

O definiţie riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de

dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii experimentale și de aceea o definitie care corespunde într-o mai mare măsură acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum(Festinger şi Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie subliniază în primul rând faptul că experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând, situaţia este controlată. Aceste două caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi. Astfel, John W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiţi factori în situaţia observată sau controlează comportamentul subiecţilor pe care îi observă, iar Marc Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a aşeza un fenomen sub un control riguros cu scopul de a-i determina condiţiile de apariţie(1995, apud Chelcea). Chelcea reuseste o definitie cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale.

Page | 83

Conceptele de bază ale experimentului Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în 4 categorii:

a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în variabile independente

şi dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de

cercetător sau de alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate, durată, frecvenţă etc. se modifică în timp. Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor independente. Atât variabilele independente, cât şi cele dependente se supun legii conexiunii universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental. Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât şi calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de

exemplu, profesiunile, apartenenţa politică etc.).

b. Variabilele exterioare controlate Într-un experiment, în afara factorilor care îşi modifică parametrii, există o serie de alţi factori, exteriori relaţiei presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum influenţează coeziunea

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a indivizilor (variabilă dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă și de muncă ale indivizilor cuprinşi în experiment ar trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul alimentar şi de odihnă, programul de muncă etc.

c. Variabilele exterioare necontrolate Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă necontrolate unele variabile mai greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii lor, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici un fel de legătură între problema studiată și factorii aparent îndepărtaţi. Într-adevăr, ce legătură poate fi între greutatea corporală și sănătatea mintală?! La prima vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. și totuşi, dacă privim lucrurile mai atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită legătură. Ne îndreptăţesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că influenţa lor în experiment se anulează reciproc. Într-un experiment riguros ştiinţific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă erori randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele externe sunt controlate.

d. Grupul experimental Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă introdusă de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepţii, are altă semnificaţie decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecţii din grupul de control rezolvă sarcinile experimentului individual, nu interacţionează. Pentru termenul de grup experimental (şi de control), mai apropiat decât sensul psihosociologic este înţelesul statistic, de grupare după anumite caracteristici a populaţiei. Grupul de control serveşte pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup martor, asupra căruia nu acţionează variabila independentă.

e. Momentul experimental Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale. De obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale experimentului, adică momentele în care se măsoară variabilele dependente, înainte şi după introducerea variabilei independente.

f. Situaţia experimentală Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum și condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul. Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Şi într-un caz și în celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situaţiei experimentale interacţionează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel de factori, prezenţi la începutul experimentului și acţionând asupra variabilei dependente (în fond, variabile externe necontrolate) sunt numiţi de către W. Siebel (1965, apud Chelcea) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acţionează numai în momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul desfăşurării experimentului, situaţia experimentală se schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situaţiei experimentale:

situaţia iniţială,

situaţia de după introducerea variabilei independente

situaţia finală, în care se manifestă efectul.

Page | 84

De cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială și finală, neglijând situaţia intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este firească recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor și a elementelor pe toată perioada desfăşurării experimentului. De asemenea, în prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schiţe sau fotografii, situaţia experimentală în diferitele ei faze.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

g. Schemele experimentale Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din ştiinţele socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale stabilite de John Stuart Mill (1806 – 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale ştiinţei moderne“ (Kneller, 1973, apud Chelcea).

Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în ştiinţele socioumane

a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat, având în vedere

Page | 85

complexitatea cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi influenţa situaţiei experimentale.

h. Complexitatea cauzalităţii La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în acelaşi timp suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiţii, în prezenţa altor factori, care măresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este exprimată printr-un „nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care condiţiile contributorii, în prezenţa celor contingente și alternative, determină probabilistic apariţia unui fenomen. Prin canoanele stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de producere a fenomenelor.

i. Natura factorilor experimentali Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a condiţiilor contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente. Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar două valori (absenţă şi prezenţă). Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-

a determinat pe Émile Durkheim să considere, în Regulile metodei sociologice, canonul

variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie că este legat de acesta printr-un fapt de cauzaţie“.

j. Influenţa situaţiei experimentale Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă independentă în experiment, datorită faptului că, spre deosebire de ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale subiectul experimentului este un participant activ, conştient, care intră într-o formă specială de interacţiune socială cu experimentatorul.

Tipuri de experimente Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:

- gradul și specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor,

- nivelul controlului variabilelor,

- natura variabilelor modificate,

- locul

- funcţia experimentului în cadrul cercetării etc.

John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în care situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situaţia este creată de cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să intervină totdeauna activ pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele active şi

experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale. F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor constituie elementul esenţial vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de natură serveşte cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ştefan Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte prin forţa imaginaţiei și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observaţii“. Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum rezultatul este obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o secţiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp. După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat succesional, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare. Primele doua sunt relativ simple și nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente active. La rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor (ex post facto cauzăefect), iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia celor care prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).

Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează efectiv variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale desfăşurându-se în mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă. Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o indeplineste experimentul în procesul de cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea clasificare a experimentului:

a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai puţin cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce urmează a fi clarificate în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii, experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un moment de iniţiere.

b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaştere proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.

c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influenţa variabilei independente asupra variabilei dependente.

d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată.

Page | 86

Experimentul natural Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă (dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când:

1. Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o precede pe cea dependentă.

2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este legată de schimbarea în cealaltă variabilă;

3. Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious),

adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare. Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și observaţiile sunt adeseori imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile. Este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a

influenţa o influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru proiectele de cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate și bine definite. Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale, experimentarea este posibilă şi în contexte naturale.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

CURS 6 METODE DE CERCETARE

ANALIZA DOCUMENTELOR

(analiza statistică și analiza de conținut)

Page | 87

Tipuri de documente Ca și în cazul celorlalte metode, vom spune ca oamenii, în viata de zi cu zi, nu numai ca produc inevitabil documente, în sens larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul spontan le și analizeaza și interpreteaza (scriem și citim scrisori, jurnale, facem inferente din felul în care sunt decorate și aranjate locuintele etc.). Practica sociala cunoaste, în acelasi timp, și modalitati mai sistematice de studiu al documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape necontenit suntem judecati și apreciati informal și institutional prin ceea ce producem. Istoriografia și alte discipline si-au constituit discursurile, și continua sa o faca, prin analiza și interpretarea documentelor scrise și arheologice. Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar a celor oficiale, ci și ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala și în discipline ca antropologia, sociologia și psihologia sociala, doar de cateva decenii incoace, cu toate ca existau preocupari inca din anii „20. Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de incredere. S. Chelcea (1993) retine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale:

natura, continutul, destinatarul și emitentul. după natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri), după continutul informational, cifrice (in preponderenta cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati de stat) sau neoficiale. Din punct de vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de document cu totul important în intelegerea derularii concrete a vietii sociale. Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre analiza cantitativă (cunoscută și sub numele de analiza de conținut) și analiza de tip calitativ.

Analiza de conținut Este o metoda ce se refera la analiza cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în evidenta de teme, tendinte, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de atitudini și de valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui material simbolic calitativ. într-adevar, desi poate viza și aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.), analiza de continut este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi și decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc. Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare. analiza de continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:

Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la randul lor, în indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și indicatori, carora le atribuim coduri, inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului și filtram materialul brut.

Odata ce avem grila de categorii și sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul textului, ce unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de reperaj - ca fiind lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de context, adica lungimea minima a textului în care trebuie citit pentru a se desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se intelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj și cea de context trebuind alese în

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj paragrafe, pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile radio și TV, ore sau zile. Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi și prin calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și aprecierea ei. Pe langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar și a celui “favorabil‟, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua și taria gradului de intensitate cu care se manifesta atitudinea introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apeland la logica și calculul probabilitatilor - se permie și evidentierea unor structuri asociative (pattern- ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe texte și inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie în analiza de continut computerizata, ea luand și acesta forma în deceniul al saptelea).

Page | 88

Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte importante sunt:

Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al afirmatiilor fara acoperire empirica de genul: “Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal” sau “Filmele americane sunt pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la televiziunea romana !” etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar în retorica cotidiana nevinovata, a relatiilor interpersonale, ci și în discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica.

Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a productiilor stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observa T. Rotariu (1991), ca analiza secundara a datelor; în cele științifice, în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.).

Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa a unor teme și aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și forma analizei longitudinale.

Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate direct pentru cercetare și astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect, asa cum se intampla în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.

Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala - analiza de continut are și avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste comparatii în timp și spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc., rezultatul ei constituind un element central al multor decizii.

Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ redus al cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata explozie.

Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne‟ mai specifice, altele cu caracter mai general.

O prima și grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T. Rotariu (1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata într-o categorie sa nu mai figureze și în alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), și pertinente (adecvete obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea conceperii unui sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut și nu am inaintat, asadar, prea mult în cunoasterea sistematica.

Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în general, decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea procedeului. în ceea ce priveste validitatea - în sensul ei tehnic -, desi e imaginabila și utilizarea criteriilor

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut legitima este cercetarea validitatii de construct, și mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a legaturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici și caracteristicile textului.

Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiti analisti ce au lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și indicatori, fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la intervale de timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se considera ca indicand o buna fidelitate. în tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete și o bogata experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite acelasi continut (psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate ca acesta mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente și teme importante, sa se foloseaca, și în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa (sau a programarii computerului), metoda expertilor.

Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz, problema ce documente concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem nevoiti sa recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu, intereseaza cum trateaza un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar) sa analizam cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. în selectarea din presa scrisa și audio-vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei și tratarii temelor (tendinta de ciclicitate sau compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama și de aceste criterii, combinand esantionarea pur aleatorie cu una “stratificata”, în functie de perioade de aparitie.

Problema problemelor în analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor, valorilor și intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat ca atare (face value), cat și inferenta indirecta, cand opusul afirmatiilor din continut trebuie considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia manifestata în sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione și Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine) și aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au produs documentul). Pentru al doilea gen de analiza, cercetatorul are nevoie și de alte date, referitoare la sursa emitenta și la intelegerea ambiantei grupale sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci “nasul” analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o schema mai larga de analiza a comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.

Page | 89

Analiza calitativă In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesanta și utila dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în favoarea principiului integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al documentului, cu

cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan trebuie sa ia în considerare atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care respectiva retorica, în calitate de constructie generala a textului, este marcata de resursele interpretative (repertoarii) care exista într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza studiile calitative ale documentelor în trei clase:

1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor de a intelege holistic viata și activitatile oamenilor și comunitatilor, pornesc de la ideea ca în societatile complexe, un element central, alaturi de alte genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.

3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate în viata cotidiana de producere și interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode implicate în cele mai banale convorbiri, ca și în stirile de senzatie din mass-media.

Producerea și organizarea sociala a documentelor Studiile calitativiste, în particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire la documentele sociale, intebari de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“, “Cine le-a scris ?“, “Cine le citeste?” , “Cu ce scopuri ? “, “ în ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este inregistrat ?“, “Ce este omis ?“, “Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare ca ia autorul documentelor ca subanteles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie sa stie cititorii despre documente astfel ca acestea sa capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley și Atkinson, 1983, pp. 142-143). Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi și Silverman,1993) în a sublinia ca din punctul lor de vedere intereseaza nu în ce masura documentele reprezinta realitatea , cat sunt ele de adevarate sau false, ci, indiferent de valoarea lor de adevar, felul în care sunt ele produse și organizate și cum sunt interpretate de publicul lor. în acest sens cum sunt interpretate” sau, în termenii intrebarilor mai sus formulate, “ce este inregistrat și ce este omis? “, chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat instruit este, din ce în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se poate conta pe acuratetea lor. Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca produse în circumstante particulare și pentru un destinatar particular. Analiza atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se inregistreaza în ele și felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri și asteptari mai mult sau mai putin directe. Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selectii și organizari, astfel incat respectivul dosar sa apara într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde procedeul e atat de transparent și brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situatii-limita. Chiar în cele mai democratice, deschise și competitive societati, dosarul este rezultatul unei constructii potrivit unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. în Marea Britanie, bunaoara, relateaza D. Silverman (1993), în intocmirea unui dosar în vederea selectiei profesionale a celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic și acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste formulat expres cel al “abilitatii” (al competentei propriu-zise). Respectiva omisiune și punerea acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar putea lucra cu el - releva o anumita cultura a organizatiei, o conceptie în centrul careia se situeaza ideea ca important nu e atat ce cunostinte (abilitati) a dobandit candidatul în timpul facultatii, ci cat de dispus va fi el sa invete de la colegii și superiorii sai mai cu experienta (acceptabilitatea). Viziunea calitativist-etnografica a insemnat o cotitura în ceea ce priveste abordarea sociologica a inregistrarilor statistice, chiar astatisticilor oficiale, în sensul ca a accentuat preocuparea (de altfel, existenta și la cantitativisti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neaparat adevarate și exacte, ci ca e nevoie sa ne intrebam mereu în ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat, investigatiile trebuie sa se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, și nu atat ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, multi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul mortii, al delicventei și altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare pasiva ci reiesind din interiorul procesului de inregistrare și organizare a datelor statistice. L. Prior (1987), prin studiile pe care le numeste “de sociologie a mortualitatii”, demonstreaza ca investigarea de catre procurori a mortilor subite și considerate “nenaturale” se face mai frecvent (proportional) pentru barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti, pentru cei activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decat pentru muncitorii manuali. Cand este vorba insa de a decide cauza mortii, prin autopsie, situatia se prezinta invers: mai multe autopsii se fac la cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la cei din clasa de mijloc, la femei decat la barbati. L. Prior sugereaza interpretand aceste constatari, ca aceia care decid natura mortii și modalitatile de stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului

Page | 90

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane instarite e mai suspecta decat a uneia sarace. în tot cazul, e necesar sa avem în vedere ca tabelele statistice privind cauzele mortii sunt ele insele produsul unor procese de luari de decizii, care trebuie, la randul lor, cercetate minutios. Imaginile vizuale ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe. Ele sunt mult mai greu de transcris, codat și analizat în unitati discrete, asa cum se intampla cu expresiile și cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea și integralul, functionarea cu itemi concomitenti. Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins și în domeniul vizualului, atat pe linia analizei textului imaginal în sine, cat și a raportului dintre imagine, sunet și comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor. Studiile s-au centrat insa și asupra relatiilor dintre continutul imaginilor, intentiile producatorilor lor vizavi de audienta și schimbarile majore în organizarea economica și sociala. M. Emmison (1983), intrebandu-se în legatura cu emergenta și evolutia conceptului de “economie” în discursul mass-medial din SUA, gaseste ca în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel putin trei faze:

1) Inainte de 1930, “economia” se identifica cu clasicul “a economisi”, adica a face cheltuieli cat mai putine și a pune restul de-o parte; 2) Dupa 1930 si-au facut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia nationala ca structura și la rolul interventionist al statului. Economia incepe sa devina o problema de solutie colectiva. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizata prin personaje debile și bolnave, mangaiate de un Mos Craciun patern, care imparte daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) In anii „40, economia este inteleasa în intregime ca fiind o chestiune colectiva. Adesea economia și politica economica sunt infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu serpi, hipnotizati (stapaniti și manipulati) de ministrul de finante.

Analiza interna a textului In analiza interna a textului, principiul prioritar al calitativistilor este acela ca luarea în considerare (numararea) a cuvintelor (notiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se intampla în analiza de continut clasica - nu are mare relevanta, intrucat cuvintele în calitate de semne au semnificatie numai în relatie cu alte cuvinte (semne), intelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atat; intre continutul și expresia textului ca sistem de semne exista o stransa legatura, legatura ce este rodul unei interpretari sociale colective. Conexiunea continut-expresie-semn tine, asadar, de o fenomenologie primara sociala. (Culler, 1975). Analiza intrinseca a textului are la baza semiologia - știința semnelor - intemeiata de Ferdinand de Saussure (1857-1913), pentru care semnele au urmatoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):

1) Prin ele se contopesc un concept și o imagine sau sunet (semnele de circulatie, dar și cuvintele